AFFAIRE MOROIANU ET AUTRES c. ROUMANIE

AFFAIRE MOROIANU ET AUTRES c. ROUMANIE (CtEDO, 2008)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA MOROIANU ȘI ALTELE c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 25008/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 13 noiembrie 2008 DEFINIF 13/02/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Moroianu și alții c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 21 octombrie 2008, Rend la hotărâre aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 25008/05) îndreptată împotriva României și din care patru cetățeni ai acestui stat, domnul Mircea Ioan Moroianu, Bogdan Miron Moroianu, Ersilia Adriana Steriopol și domnul Viniciu Lucian Alois Moroianu ( Moroianu, în calitatea lor de moștenitori, și-au exprimat dorința de a continua procedura în fața Curții. Guvernul român ( În septembrie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LA L 92/1950, statul a luat în posesie o clădire formată din șase piese și terenuri conexe, situate la nr. 100 de strada Dacia, București, bine care aparțineau unchiului reclamanților. La 18 noiembrie 1996 și 19 aprilie La 9 iulie 2001, reclamanții au transmis primăriei din București o notificare cu privire la restituirea în natură a imobilului în cauză. Din observațiile prezentate de părți, care până în prezent nu au primit niciun răspuns la notificarea acestora. La 4 octombrie 2001, reclamanții au sesizat prima instanță. instanța București a unei acțiuni împotriva statului și foștii chiriași, în revendicarea proprietății în cauză și în constatarea nulității contractelor de vânzare. Prin hotărârea din 25 aprilie 2002, Tribunalul a considerat că hotărârea din 20 august 1952 a constituit un temei juridic suficient pentru naționalizarea proprietății în litigiu și, prin urmare, a respins acțiunea reclamanților ca fiind nefondată. Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre din 7 octombrie 2003 a tribunalului departamental din București. La recursul reclamanților, printr-o hotărâre definitivă din 7 ianuarie 2005, instanța de apel a Bucureștiului a constatat, în motivele hotărârii sale, că naționalizarea fusese ilegală și că statul nu avusese niciodată un titlu de proprietate asupra imobilului. Ea a comparat titlurile în prezența reclamanților și pe cele ale foștilor chiriași și le-a considerat valabile și ele. Cu toate acestea, instanța de apel a acordat preferință titlurilor foștilor chiriași și a respins cererea de anulare a acestora, pe motiv că atât la .. .. ..cât și chiriașii erau de bună credință în momentul în care încheiaseră contractele de vânzare contestate. Partea pertinentă a considerentelor de la .. .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, în esență, între titlul vechi și valabil al reclamanților și titlul pârâtului, mai recent și provenind dintr-un nedeținut 10/2001, reclamanții pot beneficia de măsuri integrale de despăgubire, în timp ce pârâtii ar fi victime sigure ale pierderii unui drept dobândit în condiții reale și de bună credință, și fără nicio dispoziție a legii poate permite această pierdere a proprietății. Astfel, hotărârile instanțelor anterioare sunt afectate de respingerea acțiunii, dar prin schimbarea motivelor acestora, în sensul menționat mai sus, dispozitivul hotărârii pronunțate de instanța judecătorească a fost astfel formulat Din aceste motive, în numele legii, decise ca nefondată recursul formulat de reclamanții Moroianu Mircea Ioan, Moroianu Viniciu Lucian-Alois, Moroianu Bogdan Miron și Steriopol Ersilia Adriana împotriva hotărârii civile nr. 1716 A din 7 octombrie 2003 a Tribunalului departamental din București, a patra secțiune civilă. Definitiv. Pronunțat astăzi în ședință publică, 7 ianuarie 2005 II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 10. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Strain și în celelalte hotărâri ale Tribunalului, România 57001/00, 26, 21 iulie 2005), Paduraru România 63252/00, §§ 53, 1 decembrie 2005), Porteanu România 4596/03, § 21-24, 16 februarie 2006) și Radu România 13309/03, § 18-20, 20 iulie 2006 11. Practica judiciară și doctrina românească sunt majoritare să ia în considerare faptul că . . Există situații în care motivele unei hotărâri judecătorești . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . (b) atunci când este vorba despre cele de mai sus, adică cei care constituie sprijinul necesar al dispozitivului, făcând parte din acesta, combinându-se cu acesta. Animus aproape nervus sensia; (c) în cazul celor care detașează o parte din fondul litigiului, fără a se regăsi totuși în dispozitiv (a se vedea Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă Editura Servo-Sat, 2001, n 34, p. 40). 14. Această abordare a doctrinei este susținută de hotărâri ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (a se vedea, printre altele, Hotărârea nr. 3959 din 28 iunie 2005 din Secțiunea Comercială a Înaltei Curți). ÎN DREPTUL VIOLAȚIEI ALOCATE DE LA LEGISLA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL N 1 CONVENȚIA 15. Reclamanții susțin că vânzarea bunurilor lor către locatari, validată prin Hotărârea din 7 ianuarie 2005 a Curții de Apel de la București și care nu a dat naștere niciunei despăgubiri, a încălcat dispozițiile articolului 1 din Protocolul 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 16. Potrivit guvernului, niciuna dintre instanțele sesizate de către reclamanți nu este pronunțată în mod irevocabil în ceea ce privește privarea de proprietate. El consideră că constatarea făcută de instanța de apel a Bucureștiului, în așteptarea hotărârii judecătorești din 7 ianuarie 2005, a caracterului abuziv al dreptului de proprietate al acestuia, nu poate avea nici un efect asupra existenței în patrimoniul celor care au dreptul la o hotărâre judecătorească, deoarece numai sistemul unei hotărâri judecătorești ar avea autoritatea lucrului judecat 17. Curtea ia notă de faptul că, în opinia sa, această excepție este strâns legată de substanța în cauză pe care reclamanții o întemeiază pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel încât aceasta trebuie să fie inclusă în fond; pe de altă parte, ea constată că acest Guvernul subliniază dificultățile legate de reglementarea chestiunii clădirilor naționalizate și face o prezentare a legilor adoptate succesiv de către statul membru după 1989 în acest domeniu. 247/2005 prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, dreptul la despăgubiri se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (proprietatea) ), în conformitate cu valoarea proprietății stabilite prin expertiză. Guvernul concluzionează că dreptul la despăgubiri prevăzut de legislația română îndeplinește cerințele prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 și că întârzierea înregistrată în acordarea de despăgubiri reclamanților nu rupe echilibrul corect care trebuie între interese în prezența acestora 19. Instanțele în cauză se referă la această teză, considerând că autoritățile refuză în mod ilegal să le restituie bunurile care le aparțin în temeiul titlului de proprietate al autorului lor comun. 20. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea Porteanu, citată anterior, 35). 21. În ceea ce privește excepia de incompatibilitate raională invocată de guvern, Curtea constată că reclamanții au sesizat Tribunalul de Primă Instană din București cu o dublă aciune, în revendicare a bunurilor lor și în anulare a contractelor de vânzare încheiate de către t cu locatarii. Curtea ia notă de faptul că dispozitivul hotărârii pronunțate în ultimă instanță de instanța de apel este extrem de lapidară și nu pune la îndoială motivele respingerii fiecăreia dintre aceste acțiuni (a se vedea § 9 de mai sus). Prin urmare, aceasta consideră că se află într-un caz în care dispozitivul hotărârii trebuie citit în lumina considerentelor sale (a se vedea dreptul intern relevant, §§ 11-14 de mai sus 22. Or, rezultă cu certitudine din considerente de hotărâre pronunțată în recurs că, spre deosebire de instanțele din fond și din recurs, instanța de apel a Bucureștiului a recunoscut .. ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... A spus în mod expres că statul nu a fost niciodată proprietarul bunului și că, în momentul în care a fost nevoită să se pronunțe, reclamanții erau titularii unui drept de proprietate anterior și valabil După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea nu percepe niciun fapt sau argument care ar putea duce la o concluzie diferită. Prin urmare, nu poate fi reținută nici o excepție de incompatibilitate de natură juridică, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Pe fond, Curtea reafirmă că, în contextul legislativ român care reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea prin la . . . . . . . ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. O astfel de privare, combinată cu absența totală a despăgubirii, contravine art. 1 din Protocolul 1 (Strain, menționat anterior, § 39, 43 și 59 24. Aplicarea acestui principiu la prezenta specie, Curtea consideră că anularea dreptului de proprietate al reclamanților prin vânzarea bunurilor lor, combinată cu absența totală a despăgubirii, le-a cauzat o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat prin art. 1 din Protocolul 25. Prin urmare, Curtea consideră că, în speță, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile sale și obligațiile de natură civilă (...) cu privire la admisibilitate 27. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 28. Curtea consideră că, având în vedere concluziile sale prevăzute la alineatele (a se vedea, printre altele, Dimitrie Dan Popescu c. România, nr 21397/02, Hotărârea din 14 martie 2006, § 32, Pais c. România, nr 4738/04, Hotărârea din 21 decembrie 2006, § 39 și, mutatis mutandis Laino c. Italia [GC], nr 33158/96, § 25, CEDH 1999-I, Zanghio c. Italia , Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A n 194-C, p. 47, § 23 și Biserica Catolică din Canee c. Grecia , Hotărârea din 16 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, § 50). III. PRIVIND LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 29. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea ștearsă decât . imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. În primul rând, reclamanții solicită restituirea în natură a imobilului și intenționează să primească, în caz de nerestituire, o sumă corespunzătoare valorii sale actuale, pe care o ridică la 480 000 EUR (EUR), prin furnizarea unui raport de expertiză. Guvernul prezintă un alt raport de expertiză, conform căruia valoarea de piață a imobilului ar fi de 359 456 EUR. Acesta indică faptul că o metodologie diferită a fost reținută de expertul său, dar că cele două rapoarte au fost întocmite pe o bază teoretică, fără vizitarea locului. În ceea ce privește cererea de prejudiciu moral, acesta consideră că prejudiciul pretins ar fi compensat suficient în cazul unei constatări a încălcării și că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 la Convenție din cauza vânzării de către instanță a binelui reclamanților către terțe părți de bună credință, combinată cu absența totală a despăgubirii. 33. Curtea consideră, în circumstanțele din speță, că restituirea bunului în cauză ar plasa pe cât posibil reclamanții într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 34. În lipsa unei astfel de restituiri pentru statul pârât, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că trebuie să plătească reclamanților, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului. 35. Curtea ia notă de divergențele dintre părți în ceea ce privește valoarea de piață a imobilului. 36. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale și la elementele furnizate de părți, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului de 420 000 EUR. 37. Pe de altă parte, Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut cauza reclamanților o stare de incertitudine și suferințe care nu pot fi compensate prin constatarea încălcării. Curtea consideră că suma de 2 000 EUR reprezintă o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit de solicitanți. 284 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții. Ei plătesc la dosar taxele și facturile aferente onorariilor avocaților și experților, precum și cheltuielilor de curierat. 39. Guvernanța precizează că nu se poate acorda reclamanților o sumă corespunzătoare cheltuielilor și cheltuielilor de judecată reale, dovedite, necesare și rezonabile în ceea ce privește nivelul lor de drept intern și în fața Curții. 40. Curtea a apreciat cererea în lumina principiilor care se desprinde din jurisprudența sa, și anume că o persoană poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (hotărârile Nikolova c. Bulgaria [GC], nr 31195/96, § 79, CEDO 1999-II, Öztürk c. Turcia [GC], n 22479/93, § 83, CEDO 1999-VI și Witold Litwa c. Polonia, n 26629/95, § 88, CEDO 2000-III. Aceasta constată că reclamanții au prezentat dovezi pentru întreaga sumă solicitată. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și circumstanțele speciale ale cauzei, care urmează o jurisprudență deja bine stabilită, Curtea consideră că este rezonabil să se atribuie reclamanților 3 284 EUR din toate cheltuielile. Interese moratorii 41. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES, CURTEA, ÎN L din art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și o respinge Declară cererea admisibilă cu privire la obiecțiile care decurg din art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și 6 din Convenție A spus că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție Dicționarul Dicționar nr. că statul pârât trebuie să restituie reclamanților bunul imobil situat la București, la nr. 100, strada Dacia și compus dintr-o casă de șase camere și de pe teritoriul lor, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție că, în lipsa unei astfel de restituiri, Statul pârât trebuie să plătească în același timp reclamanților, în aceleași trei luni, 420 000 EUR (patru sute douăzeci de mii EUR) pentru daune materiale pe care, în orice caz, statul pârât trebuie să le plătească în comun reclamanților, în aceleași trei luni, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru prejudicii morale și 3 284 EUR (trei mii două sute nouăzeci și patru EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că sumele în cauză vor fi convertite în moneda de la Õ stat pârât la rata aplicabilă la data decontării și că este necesar să se adauge la acestea orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 13 noiembrie 2008 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

MOROIANU ET AUTRES c. ROUMANIE

(Requête n

o

25008/05)

ARRÊT

STRASBOURG

13 novembre 2008

DÉFINITIF

13/02/2009

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Moroianu et autres c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Corneliu Bîrsan,

Boštjan M. Zupančič,

Egbert Myjer,

Ineta Ziemele,

Luis López Guerra,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 21 octobre 2008,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

25008/05) dirigée contre la Roumanie et dont quatre ressortissants de

cet Etat, M.

Mircea

Ioan

Moroianu, M. Bogdan Miron Moroianu, M

me

Ersilia

Adriana Steriopol et M. Viniciu Lucian Alois Moroianu («

les

requérants

»), ont saisi la Cour le 5 juillet 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»). M.

Mircea Ioan Moroianu est

décédé le 24 novembre 2006. M

me

Mira Sandra Manuela Gurău et M.

Mihnea

Petru

Radu

Moroianu, en leur qualité d’héritiers, ont exprimé le souhait de poursuivre la procédure devant la Cour.

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Le 1

er

septembre 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

En vertu d’un arrêt du 20 août 1952 du tribunal populaire de Stalin, adopté sur le fondement du décret n

o

92/1950, l’Etat prit possession d’un immeuble composé de six pièces et du terrain afférent, situés au n

o

100 de la rue Dacia, à Bucarest, bien qui appartenait à l’oncle des requérants.

5.

Les 18 novembre 1996 et 19 avril 1997, l’Etat vendit les appartements composant l’immeuble aux locataires qui les occupaient, en vertu de la loi

n

o

112/1995.

6

.

Le 9 juillet 2001, les requérants adressèrent à la mairie de Bucarest une notification concernant la restitution en nature de l’immeuble susmentionné. Il résulte des observations fournies par les parties, qu’à ce jour, les requérants n’ont pas reçu de réponse à leur notification.

7.

Le 4

octobre 2001, les requérants saisirent le tribunal

de

première

instance de Bucarest d’une action contre l’Etat et les anciens locataires, en revendication de l’immeuble en cause et en constatation de la nullité des contrats de vente. Par un jugement du 25

avril

2002, le tribunal estima que l’arrêt du 20 août 1952 avait constitué une base légale suffisante pour la nationalisation de l’immeuble en litige et rejeta par conséquent l’action des requérants comme mal fondée.

Ce jugement fut confirmé par un arrêt du 7

octobre 2003 du tribunal

départemental de Bucarest.

8.

Sur recours des requérants, par un arrêt définitif du 7 janvier 2005, la cour d’appel de Bucarest constata, dans les considérants de son arrêt, que la nationalisation avait été illégale et que l’Etat n’avait jamais eu de titre de propriété sur l’immeuble. Elle compara les titres en présence, à savoir celui des requérants et ceux des anciens locataires et les estima également valables. Toutefois, la cour d’appel accorda la préférence aux titres des anciens locataires et rejeta la demande d’annulation de ceux-ci, au motif que tant l’Etat que les locataires étaient de bonne foi au moment où ils avaient conclu les contrats de vente contestés.

9.

La partie pertinente des considérants de l’arrêt précité se lit comme suit

:

«

Dès lors, en essence, entre le titre ancien et valable des requérants et le titre des défendeurs, plus récent et provenant d’un non propriétaire – l’Etat roumain – également valable, la juridiction accorde la préférence au dernier titre, en vue de protéger la confiance dans la loi des défendeurs, et dans la même mesure, en appliquant une solution équitable, car, en vertu de la loi n

o

10/2001, les requérants peuvent bénéficier de mesures de réparation intégrales, tandis que les défendeurs seraient des victimes sûres de la perte d’un droit acquis dans des conditions réelles et de bonne foi, et sans qu’aucune disposition de la loi puisse permettre cette perte de propriété.

Ainsi, les décisions des juridictions antérieures sont concernées par le rejet du recours, mais en changeant leurs motivations, dans le sens mentionné ci-dessus

».

Le dispositif de l’arrêt prononcé par la cour d’appel était ainsi libellé

:

«

Pour ces motifs,

Au nom de la loi,

Décide

:

Rejette comme mal fondé le recours formé par les demandeurs Moroianu

Mircea

Ioan, Moroianu Viniciu Lucian-Alois, Moroianu Bogdan Miron et Steriopol Ersilia Adriana contre l’arrêt civil n

o

1716 A du 7 octobre 2003 du tribunal

départemental de Bucarest, IVème section civile.

Définitif.

Prononcé en audience publique, aujourd’hui, 7 janvier 2005

».

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

10.

Les dispositions légales et la jurisprudence interne pertinentes sont décrites dans les arrêts

Străin et autres c. Roumanie

(n

o

57001/00,

§§

19

‑

26, 21

juillet

2005),

Păduraru

c.

Roumanie

(n

o

63252/00, §§

38

‑

53, 1

er

décembre

2005),

Porteanu

c.

Roumanie

(n

o

4596/03, §§

21-24, 16

février

2006) et

Radu

c.

Roumanie

(n

o

13309/03, §§

18-20, 20

juillet

2006).

11.

La pratique judiciaire et la doctrine roumaines sont majoritaires à considérer qu’il y a des situations où les considérants d’une décision de justice acquièrent l’autorité de la chose jugée.

12.

Ainsi, les considérants d’une décision peuvent aussi être investis de cette autorité, dans la mesure où ils expliquent le dispositif et se reflètent dans celui-ci (voir Viorel Mihai Ciobanu,

«

Tratat teoretic și practic de procedură civilă

»,

Editura Național, 1997, p. 271, note de bas de page

n

o

941).

13.

Les considérants acquièrent autorité de la chose jugée

: a) là où le dispositif de la décision ne pourrait être compris en leur absence

; b) quand il s’agit des «

considérants décisifs

», c’est-à-dire ceux qui constituent l’appui nécessaire du dispositif, en faisant corps avec celui-ci

(

animus

et

quasi nervus sententia

)

; c) dans le cas des «

considérants décisoires

», ceux qui tranchent une partie du fond du litige, sans se retrouver néanmoins dans le dispositif (voir Ion Deleanu,

«

Tratat de procedură civilă

»,

Editura

Servo-Sat, 2001, n

o

34, p. 40).

14.

Cette approche de la doctrine est appuyée par des arrêts de la Haute

Cour de cassation et de justice (voir, parmi d’autres, l’arrêt n

o

3959 du 28

juin 2005 de la section commerciale de la Haute Cour).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1 À LA CONVENTION

15.

Les requérants allèguent que la vente de leur bien aux locataires, validée par l’arrêt du 7 janvier 2005 de la cour d’appel de Bucarest et qui n’a donné lieu à aucune indemnisation, a méconnu l’article 1 du Protocole

n

o

1, ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

16.

Selon le Gouvernement, aucune des juridictions saisies par les requérants ne s’est prononcée de manière irrévocable sur l’illégalité de la privation de propriété. Il considère que le constat par la cour d’appel de Bucarest, dans les attendus de l’arrêt du 7 janvier 2005, du caractère abusif de l’appropriation de l’immeuble litigieux, ne saurait avoir un quelconque effet sur l’existence dans le patrimoine des requérants d’un «

bien

», car seul le dispositif d’une décision de justice aurait l’autorité de la chose jugée.

17.

La Cour note que l’argument du Gouvernement s’apparente à une exception d’incompatibilité

ratione materiae

. Elle estime que cette exception est étroitement liée à la substance du grief que les requérants fondent sur l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, de sorte qu’il y a lieu de la joindre au fond. Par ailleurs, elle constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

18.

Le Gouvernement souligne les difficultés liées à la réglementation de la question des immeubles nationalisés et fait une présentation des lois adoptées successivement par l’Etat après 1989 en la matière. Il expose que la dernière réforme en date, à savoir la loi n

o

247/2005, prévoit que, dans le cas où la restitution de l’immeuble n’est pas possible, l’indemnisation se fera par l’émission de titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières (

Proprietatea

), à hauteur de la valeur du bien établie par expertise. Le Gouvernement conclut que l’indemnisation prévue par la législation roumaine répond aux exigences de l’article 1 du Protocole n

o

1 et que le retard enregistré dans l’octroi des indemnités aux requérants ne rompt pas le juste équilibre à ménager entre les intérêts en présence.

19.

Les requérants s’opposent à cette thèse, en estimant que les autorités refusent illégalement de leur restituer le bien leur appartenant en vertu du titre de propriété de leur auteur commun.

20.

La Cour a traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article

1 du Protocole n

o

1 à la Convention (voir

Porteanu, précité,

§§

32

‑

35).

21.

Pour ce qui est de l’exception d’incompatibilité

ratione materiae

soulevée par le Gouvernement, la Cour observe que les requérants avaient saisi le tribunal de première instance de Bucarest d’une double action, en revendication de leur bien et en annulation des contrats de vente conclus par l’Etat avec les locataires. La Cour note que le dispositif de l’arrêt prononcé en dernier ressort par la cour d’appel est extrêmement lapidaire et n’éclaire pas les motifs du rejet de chacune de ces actions (voir §

9 ci-dessus). Dès lors, elle considère se trouver dans un cas où le dispositif de l’arrêt doit être lu à la lumière de ses considérants (voir le droit interne pertinent, §§

11-14 ci-dessus).

22.

Or, il résulte avec certitude des considérants de l’arrêt prononcé en recours que, contrairement aux juridictions du fond et d’appel, la cour d’appel de Bucarest a reconnu l’illégalité de la nationalisation de l’immeuble des requérants. Elle a expressément dit que l’Etat n’avait jamais été propriétaire du bien litigieux et qu’au moment où elle était amenée à se prononcer, les requérants étaient les titulaires d’un droit de propriété «

ancien et valable

» sur l’immeuble en question (§ 9 ci-dessus). Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour n’aperçoit aucun fait ou argument pouvant mener à une conclusion différente. Il s’ensuit que les requérants avaient un «

bien

», au sens de l’article 1 du Protocole n

o

ratione materiae

soulevée par le Gouvernement ne saurait donc être retenue.

23.

Sur le fond, la Cour réaffirme que, dans le contexte législatif roumain régissant les actions en revendication immobilières et la restitution des biens nationalisés par le régime communiste, la vente par l’Etat d’un bien d’autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation en justice d’une manière définitive du droit de propriété d’autrui, s’analyse en une privation de bien. Une telle privation, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, est contraire à l’article 1 du Protocole

n

o

1 (

Străin,

précité,

§§ 39, 43 et 59).

24.

Appliquant ce principe à la présente espèce, la Cour estime que la mise en échec du droit de propriété des requérants par la vente de leur bien, combinée avec l’absence totale d’indemnisation leur a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect des biens garanti par l’article 1

du Protocole

n

o

1.

25.

Dès lors, la Cour considère qu’il y a eu en l’espèce violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

26.

Les requérants allèguent que les tribunaux n’ont pas jugé équitablement leur action contre l’Etat et les acheteurs, ce qui a méconnu l’article 6 de la

Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligat

ions de caractère civil (...)

»

A.

Sur la recevabilité

27.

La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

28.

La Cour considère, compte tenu de ses conclusions figurant aux paragraphes

22-24 ci-dessus, qu’il n’y a pas lieu de statuer sur le fond de ce grief (voir, entre autres,

Dimitrie Dan Popescu c. Roumanie

, n

o

21397/02, arrêt du 14 mars 2006, § 32,

Pais c. Roumanie

, n

o

4738/04, arrêt du 21

décembre 2006, § 39 et,

mutatis mutandis

,

Laino c. Italie

[GC], n

o

33158/96, §

25, CEDH 1999-I,

Zanghì c. Italie

, arrêt du 19 février 1991, série A n

o

194-C, p.

47, § 23, et

Eglise catholique de la Canée c. Grèce

, arrêt du 16

décembre

1997,

Recueil

1997-VIII, § 50).

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

29.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

30.

A titre principal, les requérants sollicitent la restitution en nature de l’immeuble. Ils entendent recevoir, en cas de non-restitution, une somme correspondant à sa valeur actuelle, qu’ils chiffrent à 480

000 euros (EUR), en fournissant un rapport d’expertise.

Au titre du dommage moral, les requérants réclament 50

000

EUR.

31.

Le Gouvernement soumet un autre rapport d’expertise, selon lequel la valeur marchande de l’immeuble serait de 359

456 EUR. Il indique qu’une méthodologie différente a été retenue par son expert, mais que les deux rapports ont été établis sur une base théorique, sans visite des lieux. Quant à la demande au titre du préjudice moral, il estime que le préjudice allégué serait suffisamment compensé dans le cas d’un constat de violation et qu’en tout état de cause, la somme réclamée est excessive, comparée aux sommes accordées à ce titre dans des affaires similaires contre la Roumanie.

32.

La Cour rappelle qu’elle a conclu à la violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention en raison de la vente par l’Etat du bien des requérants à des tiers de bonne foi, combinée avec l’absence totale d’indemnisation.

33.

La Cour estime, dans les circonstances de l’espèce, que la restitution du bien litigieux placerait les requérants autant que possible dans une situation équivalant à celle où ils se trouveraient si les exigences de l’article

1 du Protocole n

o

1 n’avaient pas été méconnues.

34.

A défaut pour l’Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu’il devra verser aux requérants, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle du bien.

35.

La Cour note les divergences entre les parties quant à la valeur marchande de l’immeuble.

36.

Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local et des éléments fournis par les parties, la Cour estime la valeur marchande actuelle du bien à 420

000 EUR.

37.

Par ailleurs, la Cour considère que les événements en cause ont pu provoquer aux requérants un état d’incertitude et des souffrances qui ne peuvent pas être compensés par le constat de violation. Elle estime que la somme de 2

000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi par les requérants.

B.

Frais et dépens

38.

Les requérants demandent également 3

284 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour. Ils versent au dossier les quittances et factures afférentes aux honoraires des avocats et des experts, ainsi qu’aux frais de courrier.

39.

Le Gouvernement précise qu’il ne s’oppose pas à ce que soit allouée aux requérants une somme correspondant aux frais et dépens réels, prouvés, nécessaires et raisonnables quant à leur taux en droit interne et devant la Cour.

40.

La Cour a apprécié la demande à la lumière des principes se dégageant de sa jurisprudence, à savoir qu’un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (arrêts

Nikolova c. Bulgarie

[GC], n

o

31195/96, § 79, CEDH 1999-II,

Öztürk c. Turquie

[GC], n

o

22479/93, §

83, CEDH 1999-VI, et

Witold

Litwa

c. Pologne

, n

o

26629/95, § 88, CEDH 2000-III). Elle observe que les requérants ont présenté des justificatifs pour la totalité de la somme réclamée. Compte tenu des éléments en sa possession et des circonstances particulières de l’affaire, qui suit une jurisprudence d’ores et déjà bien établie, la Cour estime raisonnable d’allouer aux requérants 3

284 EUR tous frais confondus.

C.

Intérêts moratoires

41.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires

sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque

centrale

européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Joint au fond

, l’exception préliminaire du Gouvernement relative à l’inapplicabilité

ratione materiae

de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention et la

rejette

;

2.

Déclare

la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 1 du Protocole n

o

1 à la Convention et 6

§

1

de la Convention

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

;

4.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 6

§

1 de la Convention

;

5.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit restituer aux requérants le bien immobilier situé à Bucarest, au n

o

100, rue Dacia et composé d’une maison de six pièces et du terrain afférent, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention

;

b)

qu’à défaut d’une telle restitution, l

’

Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les mêmes trois mois, 420

000

EUR (quatre cent vingt mille euros) pour dommage matériel

;

c)

qu’en tout état de cause, l’Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les mêmes trois

mois, 2

000 EUR (deux mille euros) pour préjudice moral et 3

284 EUR (trois

mille

deux cent quatre-vingt quatre euros) pour frais et dépens

;

d)

que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement et qu’il convient d’ajouter à celles-ci tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

;

e)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage.

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

13 novembre 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président