ROMÂNIA (solicitarea nr. 26822/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 septembrie 2008 DEFINITIVF 23/12/2008 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Zăinescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, și Santiago Quesada grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 septembrie 2008, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural A la originea cauzei se află o cerere (n 26822/03) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Danuț Zăinć ( La 4 august 2003, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a sesizat Curtea în fața Curții, la 4 august 2003, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( În septembrie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA L Până în mai 2000, reclamantul era agent al poliției de frontieră și avea statutul de militar. La cererea sa, la 31 mai 2000, a fost repartizat armatei de rezervă și pensionat anticipat. La alocarea sa în rezervă, în conformitate cu art. 31 din Legea nr. 138 din 20 iulie 1999 (precum Legea nr. 138/99) În plus, în temeiul articolului 80 din Legea nr. 56 din 4 iunie 1992, reclamantului i s-a acordat o alocație corespunzătoare a treizeci și trei de solduri brute. În plus, în temeiul articolului 80 din Legea nr. 56 din 4 iunie 1992, Legea nr. 56/ În ceea ce privește alocația prevăzută la art. 31 alineatul (1) din Legea nr. 138 din 1999, în momentul plății acestei sume, Ministerul laxismului deduce suma corespunzătoare impozitului pe venit, calculată în conformitate cu dispozițiile din Ordonanța nr. 73 din 27 august 1999 privind impozitul pe venit ( În ceea ce privește ajutorul financiar acordat în temeiul Legii nr. 56/1992, Ministerul l-a calculat în funcție de soldul net, care a constat în faptul că expresia "sold integral" menționată în legea respectivă se referă la soldul net. Prin urmare, Ministerul a dedus ajutorul în cauză 31 549 658 ROL, suma corespunzătoare impozitului pe venit, calculată în conformitate cu dispozițiile din Ordonanța nr. 73/99 privind impozitul pe venit. 10. Prin acțiune îndreptată împotriva Ministerului de la 138/99 și 56/1992 ar fi exonerat de plata impozitului pe profit și pe valoarea ajutorului financiar la care avea dreptul. Ministerul a contestat această cerere susținând că acestea erau conforme cu Ordonanța nr. 73/99. 11. Prin hotărârea din 11 noiembrie 2002, tribunalul de primă instanță din București a respins acțiunea. În ceea ce privește alocarea prevăzută la art. 31 alineatul (1) din lege 138 din 1999, Tribunalul a considerat că, în momentul în care reclamantul fusese pensionat, ordonanța nr. 73/99 era în vigoare și, prin urmare, alocația nu a fost exonerată de plata impozitului. În ceea ce privește ajutorul financiar acordat în temeiul Legii nr. 56/1992, instanța a considerat că soldul integral Această soluție a fost confirmată de Curtea din București care, prin hotărârea din 25 februarie 2003, a respins acțiunea reclamantului. Curtea, în ceea ce privește alocația de sprijin, a fost confirmată în temeiul articolului 6 litera (f) din ordonanța guvernului nr. 73/99 și principiul general conform căruia orice venit este impozitat, plata impozitului pe profit de către solicitant a fost supusă în mod corespunzător impozitului. În ceea ce privește ajutorul financiar prevăzut de Legea nr. 56/1992, Comisia a considerat că soldul integral era, de fapt, soldul lunar net. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 13. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă privind alocarea prevăzută de Legea nr. 138/99 din 20 iulie 1999 privind salariile și alte drepturi ale armatei sunt descrise în Hotărârea Driha c. România 29556/02, Hotărârea din 21 februarie 2008, §§ 10-17). 14. 56 din 4 iunie 1992 privind granița de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . în ultima lună de activitate, la sfârșitul lunii în care s-a încheiat contractul de muncă. În conformitate cu art. 1 din PROTOCOLUL nr. 15, reclamantul susține că ajutorul financiar primit în temeiul Legii nr. 138/99 și 56/1992 la pensionarea sa a fost supus în mod ilegal la plata impozitului pe profit, necunoașterea articolului 1 din Protocolul nr. 1 care se citește astfel Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 16. În ceea ce privește ajutorul financiar acordat de solicitant în temeiul legii nr. 56/1992, Curtea constată că impunerea acesteia era prevăzută de lege, cum ar fi interpretarea de către instanțele naționale. Spre deosebire de alocarea de către legea nr. 138/99, acest ajutor nu pare să fi ridicat o jurisprudență contradictorie. În sensul Convenției, în ceea ce privește suma pe care o pretinde că a fost reținută ilegal în temeiul Legii nr. 56/1992. 18. În consecință, această parte a spătarului este incompatibilă cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. 19. În ceea ce privește partea care rezultă din impozitarea alocației percepute în temeiul Legii nr. 138/99, Curtea constată că excepția guvernului este strâns legată de substanța uvei, astfel încât aceasta trebuie anexată la fond. 20. Pe de altă parte, Comisia constată că acest at nu este în mod evident nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenie și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de neavenit. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Pe fond 21. Curtea constată că, în cauza Driha împotriva României 29556/02, hotărârea din 21 februarie 2008), Comisia a abordat aceleași aspecte ca și cele ridicate în prezenta cauză. În hotărârea Driha menționată anterior, aceasta a concluzionat că încălcarea articolului 1 din Protocolul nr 1, luată separat și combinată cu art. 14 din convenție. 22. Curtea consideră că nu există niciun fapt sau argument care să ducă la o concluzie diferită. În la fel de mult ca în cauza în cauză, Curtea consideră că art. 1 din Protocolul nr 1 se aplică în speță, având în vedere că: în temeiul dispozițiilor clare ale articolului 31 din Legea nr. 138/99, reclamantul avea dreptul să se aștepte ca alocarea sa să fie scutită de impozit, astfel cum reiese din jurisprudența internă în momentul în care a contestat impozitarea în cauză (cauza Driha menționată anterior, §§ 14-17 23. Curtea consideră, de asemenea, că ingerința denunțată este în mod evident ilegală din punctul de vedere al dreptului intern și, prin urmare, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor reclamantului. O astfel de concluzie o scutește de la verificarea dacă celelalte condiții prevăzute de dispozițiile articolului 1 menționat anterior au fost respectate (cauza Driha menționată anterior, §§ 22-33). 24. Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să se respingă excepția de incompatibilitate rațională a statului și concluzionează că a avut loc în speță o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 1 ÎN CEEA CE PRIVEȘTE ARTICOLUL 14 DIN CONVENȚIA 25. În plus, reclamantul se plânge că, având în vedere faptul că alți militari aflați în aceeași situație cu care au beneficiat de o alocație care nu face obiectul impozitului, a suferit o discriminare contrară articolului 1 din Protocolul nr 12 la Convenție. Curtea consideră că acest aspect trebuie examinat din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1 combinat cu art. 14. L. 14 din Convenție dispune Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. 26. Guvernul contestă această teză susținând că, în marea majoritate a cazurilor similare cu cele ale reclamantului, instanțele interne au reținut dreptul întemeiat al impozitării și că, în orice caz, reclamantul nu a arătat care ar fi temeiul acestei discriminări. 27. Curtea subliniază că acest motiv este legat de cel examinat mai sus și, prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. 28. Curtea nu a invocat niciun motiv care ar putea aduce la sine o concluzie la care aceasta a ajuns în cauza Driha (a se vedea punctele 34-39). Aceasta reamintește că, în ceea ce privește art. 14 din Convenție, discriminarea constă în a trata în mod diferit, cu excepția cazului în care există o justificare obiectivă și rezonabilă, persoane aflate în situații comparabile ( Willis c. Regatul Unit, n.) 36042/97, § 48, CEDO 2002-IV. În plus, lista pe care o cuprinde art. 14 are un caracter indicativ și nu limitativ (a se vedea Engel și alții c. Țările de Jos, Hotărârea din 8 iunie 1976, seria A n 22, p. 30, § 72 și Rasmussen c. Danemarca, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A n 87, p. 13, § 34). 29. Curtea observă că, spre deosebire de solicitant, alți militari repartizați rezervei au beneficiat de această alocare fără ca aceasta să fie supusă impozitului. Or, Curtea nu găsește, în speță, niciun motiv de natură să justifice această discriminare. 30. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1 coroborat cu art. 14 din Convenție. III. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 31. Invocând art. 6 din convenție, reclamantul se plânge de presupusa inechitabilă a procedurii, având în vedere jurisprudența contradictorie a instanțelor naționale. 32. Curtea amintește că litigiul fiscal nu intră sub incidența drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, în pofida efectelor patrimoniale pe care le are în mod necesar în ceea ce privește situația contribuabililor ( Ferrazzini Italia [GC], n 44775/98, §§ 21-30, CEDH 2001 VII). 33. 3 și trebuie să fie respins în conformitate cu art. IV din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pacat 35. Reclamantul solicită, cu titlu de prejudiciu material, 22 548 de noi lei românești (RON), adică 6 177 EUR (EUR), reprezentând valoarea actualizată în funcție de rata inflației a celor 86 761 606 de lei românești (ROL) reținuți cu titlu de impozit pe impozitul pe alocația plătită în temeiul Legii nr. 138/99, la care se adaugă 8 199 RON, respectiv 246 EUR, valoare actualizată a celor 31 549 658 ROL percepute cu titlu de impozit pe ajutorul financiar acordat în temeiul Legii nr. 56/1992. Reclamantul solicită, de asemenea, 18 409 RON, adică 5 043 EUR, cu titlu de dobânzi legale datorate pentru sumele menționate anterior, precum și 5 000 EUR, pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 36. Guvernul contestă aceste pretenții. 37. Curtea subliniază că nu a încheiat decât cu încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 adoptat în mod individual și combinat cu art. 14 din Convenție în ceea ce privește impozitarea alocației plătite în temeiul Legii nr. 138/99. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea apreciază că este necesar să se aloce reclamantului 5 300 EUR pentru prejudiciul material. 38. Pe de altă parte, Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la o stare de incertitudine și de suferință pe care o constatare a încălcării nu este suficientă pentru a o remedia; Curtea consideră că suma de 1 000 EUR reprezintă o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit de solicitant. Costuri și cheltuieli de judecată 39. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. Interese moratorii 40. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES, CURTEA, ÎN L 1 la Convenție cu privire la partea din Õ privind impunerea alocației primite de solicitant în temeiul Legii nr. 138/99 și o respinge Declară cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile formulate în temeiul articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenție în partea sa privind impunerea alocației primite de reclamant în temeiul Legii nr. 138/99, luat în mod individual și combinat cu art. 14 din convenție, și inadmisibil pentru surplusul Ați spus că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenția Adus că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1 coroborat cu art. 14 din Convenția Dit în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în temeiul articolului 2 din Convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în moneda de la Õ statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului 300 EUR (cinci mii trei sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale (ii). 000 EUR (mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale decât de la expirarea termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 23 septembrie 2008 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte
TROISIEME SECTION
ZĂINESCU c. ROUMANIE
(Requête n
o
26832/03)
ARRÊT
23 septembre 2008
23/12/2008
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Zăinescu c. Roumanie,
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
juges,
et de Santiago Quesada
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 septembre 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
26832/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Dănuț Zăinescu («
le requérant
»), a saisi la Cour le 4 août 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté devant la Cour par M
e
Emilian
Mirel
Burcea, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
RăzvanHorațiu
Radu, du ministère des Affaires étrangères.
3.
Le 1
er
septembre 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.
I.
4.
Le requérant, M. Dănuț Zăinescu, est un ressortissant roumain, né en 1953 et résidant à Bucarest.
5.
Jusqu’en mai 2000, le requérant était agent de la police des frontières et bénéficiait du statut de militaire. A sa demande, le 31 mai 2000, il fut affecté à l’armée de réserve et mis en retraite anticipée.
6.
Lors de son affectation à la réserve, en application de l’article 31 de la loi n
o
138 du 20 juillet 1999 («
la loi n
o
138/1999
») sur les salaires et les autres droits des militaires, le requérant se vit accorder une allocation correspondant à trente-trois soldes brutes.
7.
De plus, en vertu de l’article 80 de la loi n
o
56 du 4 juin 1992
(«
la loi n
o
56/1992
») relative à la frontière de l’Etat, tel que modifié par l’ordonnance du Gouvernement n
o
80/1999, le requérant reçut une aide financière égale à douze fois la «
solde intégrale
» du dernier mois d’activité.
8.
En ce qui concerne
l’allocation prévue par l’article 31 § 1 de la loi n
o
138 de 1999, au moment du versement de cette somme, le ministère de l’Intérieur en déduisit le montant correspondant à l’impôt sur le revenu, calculé selon les dispositions de l’ordonnance n
o
73 du 27 août 1999 relative à l’impôt sur le revenu («
l’ordonnance n
o
73/1999
»), privant ainsi le requérant de 86
761
606 anciens lei roumains (ROL).
9.
Pour ce qui est de l’aide financière accordée en vertu de la loi
n
o
56/1992, le ministère la calcula en fonction de la solde nette, estimant que l’expression «
solde intégrale
» mentionnée dans ladite loi concernait la solde nette. Par conséquent, le ministère déduisit de l’aide en question 31
549
658 ROL, le montant correspondant à l’impôt sur le revenu, calculé selon les dispositions de l’ordonnance n
o
73/1999 relative à l’impôt sur le revenu.
10.
Par une action dirigée contre le ministère de l’Intérieur («
le
ministère
»), le requérant demanda le remboursement de l’impôt perçu en faisant valoir que les lois n
os
138/1999 et 56/1992 exonéraient d’impôt l’allocation et l’aide financière auxquelles il avait droit. Le ministère contesta cette demande en arguant que les impositions en question étaient conformes à l’ordonnance n
o
73/1999.
11.
Par un jugement du 11 novembre 2002, le tribunal de
première instance de Bucarest rejeta l’action.
En ce qui concernait l’allocation prévue par l’article 31 § 1 de la loi
n
o
138 de 1999, le tribunal estima qu’au moment où le requérant avait été mis à la retraite, l’ordonnance n
o
73/1999 était en vigueur et que, par conséquent, l’allocation n’était pas exonérée d’impôt.
Pour ce qui était de l’aide financière versée en vertu de la loi n
o
56/1992, le tribunal considéra que «
la solde intégrale
» mentionnée par ladite loi était en réalité la solde mensuelle nette, et non la solde mensuelle brute, comme le soutenait le requérant.
12.
Cette solution fut confirmée par la cour d’appel de Bucarest qui, par un arrêt du 25 février 2003, rejeta le recours du requérant. La cour estima, en ce qui concernait l’allocation de soutien, qu’en vertu de l’article 6 f) de l’ordonnance du Gouvernement n
o
73/1999 et du principe général selon lequel tout revenu est imposable, l’indemnité perçue par le requérant avait été correctement soumise à l’impôt. Pour ce qui était de l’aide financière prévue par la loi n
o
56/1992, elle considéra que la solde intégrale était en réalité la solde mensuelle nette.
II.
13.
Les dispositions légales et la jurisprudence interne pertinentes relatives à l’allocation prévue par la loi n
o
138/1999 du 20
juillet
1999
relative aux salaires et aux autres droits des militaires sont décrites dans l’arrêt
Driha c. Roumanie
(n
o
29556/02, arrêt du 21
février
2008, §§
10-17).
14.
L’article 80 § 3 de la loi n
o
56 du 4 juin 1992 relative à la frontière de l’Etat, telle que modifiée par l’ordonnance du Gouvernement n
o
80/1999, est ainsi libellé
:
«
Les salariés de la Police roumaine des frontières qui ont perdu totalement leur capacité de travail pendant et en liaison avec le travail bénéficient, en dehors des droits qui découlent de la mise à la retraite, d’une aide financière équivalent à douze
fois leur solde intégrale du dernier mois d’activité.
»
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
15.
Le requérant allègue que les aides financières perçues en vertu des lois n
os
138/1999 et 56/1992 lors de son départ à la retraite ont été illégalement soumises à l’impôt, en méconnaissance de l’article 1 du Protocole n
o
1 qui se lit ainsi
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
A.
Sur la recevabilité
16.
Le Gouvernement soulève une exception tirée de l’inapplicabilité de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, estimant que le requérant n’a ni un «
bien
», ni une «
espérance légitime
», relativement aux sommes retenues au titre d’impôts.
17.
Pour ce qui est de l’aide financière perçue par le requérant en vertu de la loi n
o
56/1992, la Cour constate que l’imposition de celle-ci était prévue par la loi, telle qu’interprétée par les juridictions nationales. Contrairement à l’allocation régie par la loi n
o
138/1999, cette aide ne semble pas avoir suscité une jurisprudence contradictoire. Considérant l’ample marge d’appréciation reconnue aux Etats, spécialement quand ils élaborent et mettent en œuvre leur politique en matière fiscale, la Cour n’estime pas que le requérant puisse prétendre avoir un «
bien
», au sens de la Convention, relativement à la somme qu’il prétend avoir été illégalement retenue en vertu de la loi n
o
56/1992.
18.
Il s’ensuit que cette partie du grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejetée en application de l’article
35
§
4.
19.
Pour ce qui est de la partie du grief tirée de l’imposition de l’allocation perçue en vertu de la loi n
o
138/1999, la Cour constate que l’exception du Gouvernement est étroitement liée à la substance du grief, de sorte qu’il y a lieu de la joindre au fond.
20.
Par ailleurs, elle constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
21.
La Cour constate que dans l’affaire
Driha contre Roumanie
(n
o
29556/02, arrêt du 21
février 2008), elle a traité les mêmes questions que celles soulevées dans la présente affaire. Dans l’arrêt
Driha
précité, elle a conclu à la violation de l’article 1 du Protocole n
o
1, pris isolément et combiné avec l’article 14 de la Convention.
22.
La Cour considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente. A l’instar de l’affaire en question, elle considère que l’article 1 du Protocole n
o
1 trouve à s’appliquer en l’espèce, étant donné qu’en vertu des dispositions claires de l’article 31 de la loi n
o
138/1999, le requérant était en droit de s’attendre à ce que son allocation soit exemptée d’impôt, ainsi qu’il ressortait d’ailleurs de la jurisprudence interne au moment où il a contesté l’imposition en question (affaire
Driha
précitée, §§ 14-17).
23.
La Cour estime également que l’ingérence dénoncée est manifestement illégale sur le plan du droit interne et, par conséquent, incompatible avec le droit au respect des biens du requérant. Une telle conclusion la dispense de rechercher si les autres conditions prescrites par les dispositions de l’article 1 précité ont été respectées (affaire
Driha
précitée, §§ 22-33).
24.
Dès lors, la Cour considère qu’il y a lieu de rejeter l’exception d’incompatibilité ratione materiae soulevée par le Gouvernement et conclut qu’il y a eu en l’espèce violation de l’article 1 du Protocole no 1 à la Convention.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1 COMBINÉ AVEC L’ARTICLE 14 DE LA CONVENTION
25.
Le requérant se plaint de surcroît de ce que, compte tenu du fait que d’autres militaires se trouvant dans la même situation que lui ont bénéficié d’une allocation non soumise à l’impôt, il a subi une discrimination contraire à l’article 1 du Protocole n
o
12 à la Convention. La Cour estime que ce grief doit être examiné sous l’angle de l’article 1 du Protocole n
o
1 combiné avec l’article 14. L’article 14 de la Convention dispose
:
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
26.
Le Gouvernement conteste cette thèse en faisant valoir que, dans la grande majorité des cas similaires à celui du requérant, les juridictions internes ont retenu le bien fondé de l’imposition et qu’en tout état de cause le requérant n’indique pas quel serait le fondement de la discrimination alléguée.
27.
La Cour relève que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus et doit donc aussi être déclaré recevable.
28.
La Cour n’aperçoit aucun motif pouvant l’amener à s’écarter de la conclusion à laquelle elle est parvenue dans l’affaire
Driha
(voir les paragraphes 34-39). Elle rappelle qu’au regard de l’article 14 de la Convention, une discrimination consiste à traiter de manière différente, sauf justification objective et raisonnable, des personnes placées dans des situations comparables (
Willis c. Royaume-Uni
, n
o
36042/97, § 48, CEDH 2002-IV). En outre, la liste que renferme l’article 14 revêt un caractère indicatif et non limitatif (voir
Engel
et autres c. Pays-Bas
, arrêt du 8
juin
1976, série
A n
o
22, p.
30, §
72 et
Rasmussen
c. Danemark
, arrêt du 28
novembre 1984, série
A n
o
87, p.
13, §
34).
29.
La Cour note que, contrairement au requérant, d’autres militaires affectés à la réserve ont bénéficié de cette allocation sans qu’elle soit soumise à l’impôt. Or, la Cour ne trouve, en l’espèce, aucun motif de nature à justifier pareille discrimination.
30.
Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 combiné avec l’article 14 de la Convention.
31.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint du caractère prétendument inéquitable de la procédure, eu égard à la jurisprudence contradictoire des juridictions nationales.
32.
La Cour rappelle que le contentieux fiscal échappe au champ des droits et obligations de caractère civil, en dépit des effets patrimoniaux qu’il a nécessairement quant à la situation des contribuables (
Ferrazzini
c.
Italie
[GC], n
o
44759/98, §§
‑
VII).
33.
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejeté en application de l’article
35
§
4.
IV.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
34.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
35.
Le requérant réclame, au titre du préjudice matériel, 22
548
nouveaux lei roumains (RON), soit 6
177 euros (EUR), représentant la valeur réactualisée selon le taux d’inflation des 86
761
606 anciens lei roumains (ROL) retenus à titre d’impôt perçu sur l’allocation versée en vertu de la loi n
o
138/1999, auxquels s’ajoutent 8
199
RON, soit
2
246 EUR, valeur réactualisée des 31
549
658
ROL perçus à titre d’impôt sur l’aide financière octroyée en vertu de la loi n
o
56/1992. Le requérant réclame également 18
409 RON, soit 5
043 EUR, au titre d’intérêts légaux dus pour les sommes susmentionnées, ainsi que 5
000
EUR, au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
36.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
37.
La Cour souligne qu’elle n’a conclu qu’à la violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 pris isolément et combiné avec l’article 14 de la Convention en ce qui concerne l’imposition de l’allocation versée en vertu de la loi n
o
138/1999. Statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour estime qu’il y a lieu d’allouer au requérant 5
300
EUR au titre du dommage matériel.
38.
Par ailleurs, la Cour considère que les événements en cause ont entrainé pour le requérant un état d’incertitude et des souffrances qu’un constat de violation ne suffit pas à réparer. Elle estime que la somme de 1
000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi par le requérant.
B.
Frais et dépens
39.
Le requérant ne demande pas de remboursement de frais et dépens.
C.
Intérêts moratoires
40.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Joint au fond
l’exception préliminaire du Gouvernement relative à l’inapplicabilité
ratione materiae
de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention quant à la partie du grief concernant l’imposition de l’allocation perçue par le requérant en vertu de la loi n
o
138/1999 et la
rejette
;
2.
Déclare
la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention dans sa partie concernant l’imposition de l’allocation perçue par le requérant en vertu de la loi n
o
138/1999, pris isolément et combiné avec l’article 14 de la Convention, et irrecevable pour le surplus
;
3.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
;
4.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 combiné avec l’article 14 de la Convention
;
5.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article
44
§
2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur
au taux applicable à la date du règlement
:
i.
5
300 EUR (cinq mille trois cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel
;
ii.
1
000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
6.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
23 septembre 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président