AFFAIRE DIMITRESCU c. ROUMANIE

La originea cazului se găsesc două cereri (nr. 5629/03 și 3028/04) direcționate împotriva României și pe care doi cetățeni ai acestui stat, domenii Valentin Dimitrescu și Constantin Grigore Ioan Dimitrescu ("reclamanții"), au sesizat Curtea pe 13 iulie 2002 și respectiv 18 august 2003 în virtutea articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de doamna avocată S. I. Cazacu, avocat în București. Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

Pe 7 decembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice cererile Guvernului. Cum permite art. 29 § 3 din Convenție, a hotărât, de asemenea, că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondul cauzei. FAPTE

În cursul anului 1947, tatăl reclamanților a cumpărat un bun imobil situat în București, strada Mendeleev nr. 22 (fostă strada N. Bălcescu), primul district. Bunul era format dintr-un teren și două corpuri de clădiri având mai mulți apartamenti.

În 1950, statul a naționalizat bunul.

Pe 7 martie 1994, reclamanții au sesizat tribunalul de primă instanță din București ("tribunalul de primă instanță") cu o acțiune de revendicare împotriva consilului municipal, pentru a se vedea restituit bunul.

Între timp, pe 5 iulie 1996, reclamanții au solicitat societății care administra imobilele de stat informații cu privire la bunul sus-menționat și i-au notificat să nu-l vândă eventuali locatari, deoarece au introdus o acțiune de revendicare. În ciuda acestei notificări, statul a vândut apartamentele terților care le locuiau ca locatari (paragrafele 11, 15 și 19 mai jos). Terenul situat sub fiecare apartament ("terenul aferent") a fost, de asemenea, vândut.

După o casație cu renvoi, printr-o sentință definitivă din 14 februarie 1999, tribunalul de primă instanță a admis acțiunea și a condamnat consilul municipal să restituie bunul reclamanților.

Reclamanții au angajat acțiuni în justiție împotriva cumpărătorilor, dintre care unele au fost admise prin decizii definitive, în timp ce altele nu au fost admise. A. Situația apartamentului vândut D.I.

Prin contract din 12 decembrie 1996, statul a vândut lui D.I. un apartament situat în parter al imobilului.

Pe 15 noiembrie 1999, reclamanții au sesizat tribunalul județean din București ("tribunalul județean") cu o acțiune de revendicare împotriva D.I.

Printr-o sentință din 21 septembrie 2001, tribunalul județean a respins acțiunea. Printr-o hotărâre din 13 martie 2002, curtea de apel din București ("curtea de apel") a admis apelul reclamanților și a ordonat lui D.I. să le restituie apartamentul.

Printr-o hotărâre din 16 mai 2003, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul lui D.I. și a respins acțiunea, pe motiv că D.I. era de bună credință la încheierea contractului de vânzare. B. Situația apartamentului vândut B.C.C.

Prin contract din 9 ianuarie 1997, statul a vândut lui B.C.C. un apartament situat pe etaj al imobilului.

Pe 10 noiembrie 1999, reclamanții au sesizat tribunalul de primă instanță cu o acțiune împotriva B.C.C. și consilului municipal, pentru a se vedea restituit apartamentul și anulat contractul de vânzare.

Printr-o sentință din 5 iunie 2001, tribunalul de primă instanță a admis parțial acțiunea, a ordonat lui B.C.C. să restituie apartamentul reclamanților, dar a respins pretențiile referitoare la anularea contractului de vânzare. Printr-o hotărâre din 12 decembrie 2001, tribunalul județean a admis apelul B.C.C. și a respins acțiunea reclamanților în întregime.

Această hotărâre a fost confirmată, pe baza unui recurs al reclamanților, printr-o hotărâre din 24 mai 2002 a curții de apel. C. Situația apartamentelor vândute D.M. și A.M.

Pe 17 ianuarie și respectiv 11 iunie 1997, statul a vândut două apartamente ale imobilului respectiv lui D.M. și A.M.

Prin hotărâri definitive din 13 noiembrie 2000 și 13 martie 2001, tribunalul județean a admis acțiunile de revendicare introduse de reclamanți respectiv împotriva A.M. și D.M. și a condamnat acești cumpărători să le restituie apartamentele în cauză. D. Cerere administrativă pentru restittuirea bunului

Pe 26 iunie 2001, reclamanții au solicitat primăriei, în baza legii nr. 10/2001, restittuirea bunului.

Pe 28 februarie 2006, primăria i-a informat pe Guvern că cererea nu fusese examinată până la acea dată, deoarece reclamanții nu furnizaseră anumiți documente.

Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobiliare luate abuziv de stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 a fost modificată de legea nr. 247 publicată în Monitorul Oficial pe 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de indemnizare permițând beneficiarilor să aleagă între o compensație sub formă de bunuri și servicii și o compensație sub formă de despăgubire pecuniară echivalentă cu valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituit în natură la momentul acordării sumei.

Dispozițiile relevante ale legii nr. 10/2001 (republicată) după cum au fost modificate de legea nr. 247/2005 se citesc în felul următor: art. 1 "1. Bunurile imobiliare pe care statul (...) le-a apropiat abuziv între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, la fel ca și cele luate de statul în baza legii nr. 139/1940 privind rechiziții, și nu au fost încă restituate, vor fi supuse unei restituiri în natură. 2. Dacă restittuirea în natură nu este posibilă, trebuie să se adopte măsuri de reparare prin echivalență. Acestea pot fi compensația prin alte bunuri sau servicii (...) cu acordul reclamantului, sau o despăgubire pecuniară acordată conform dispozițiilor speciale privind determinarea și plata despăgubirilor pentru bunurile imobiliare achiziționate abuziv. (...)" art. 10 "1) Atunci când clădirile care au intrat în patrimoniul statului în mod abuziv au fost demolate total sau parțial, restittuirea în natură este ordonată pentru terenul liber și pentru construcțiile care nu au fost demolate, în timp ce măsuri reparatoare prin echivalență vor fi stabilite pentru terenurile ocupate și pentru construcțiile demolate. (...) 8) Valoarea construcțiilor pe care statul le-a apropiat abuziv și care au fost demolate este determinată în funcție de valoarea lor de piață la ziua în care administrația ia o decizie asupra cererii, stabilită conform standardelor internaționale de evaluare pe baza informațiilor disponibile evaluatorilor. 9) Valoarea construcțiilor care nu au fost demolate și a terenurilor aferente pe care statul le-a apropiat abuziv și care nu pot fi restituită în natură este determinată în funcție de valoarea lor de piață la ziua în care administrația ia o decizie asupra cererii, în conformitate cu standardele internaționale de evaluare." art. 20 "1) Persoanele cărora li s-au acordat despăgubiri în baza legii nr. 112/1995 pot, cu excepția cazului în care bunul imobil a fost vândut [terților] înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, să solicite restittuirea sa în natură, cu condiția să restituie valoarea primită ca despăgubire, corectată în funcție de rata inflației. 2) În cazul în care bunul imobil a fost vândut [terților] în condițiile prevăzute de legea nr. 112/1995 (...) reclamantul are dreptul la măsuri de reparare prin echivalență, la valoarea de piață a bunului imobil, inclusiv terenul și construcțiile, determinată în conformitate cu standardele internaționale de evaluare. Atunci când reclamantul a primit despăgubiri în baza legii nr. 112/1995, are dreptul la diferența dintre valoarea de piață a bunului și suma primită ca despăgubiri, corectată în funcție de rata inflației. (...)"

Articolele 13 și 16 din titlul VII al legii nr. 247/2005, de asemenea relevante în cauza de față, se citesc în felul următor: art. 13 "1) Pentru a determina valoarea finală a despăgubirilor de acordat conform acestei legi, va fi creată o Comisie Centrală a Despăgubirilor, mai jos Comisia Centrală, plasată sub autoritatea prim-ministrului (...)" art. 16 "1) Deciziile date de autoritățile competente pentru a restituii bunul menționând sume cu titlu de despăgubire (...) vor fi trimise secretariatului Comisiei Centrale în cel mai târziu șaizeci de zile după intrarea în vigoare a acestei legi. 2) Cererile de restittuire depuse în baza legii nr. 10/2001 (...) care nu au primit răspuns la momentul intrării în vigoare a legii vor fi trimise (...) la secretariatul Comisiei Centrale (...) în termen de zece zile de la data dării deciziilor de către autoritățile competente pentru a restituii bunul. 5) Secretariatul Comisiei Centrale va întocmi lista dosarelor menționate la alineatele 1 și 2 în care cererea de restittuire în natură a fost respingă. Aceste dosare vor fi apoi transmise autorității responsabile de evaluare, care va redacta raportul de evaluare. 6) (...) Autoritatea responsabilă de evaluare va redacta raportul de evaluare conform procedurii prevăzute la acest scop și îl va transmite Comisiei Centrale. Raportul va conține suma despăgubirii de acordat. 7) Pe baza raportului de evaluare, Comisia Centrală va pronunța decizia de acordare a despăgubirii sau va trimite dosarul pentru o nouă evaluare."

Funcționarea societății pe acțiuni "Proprietatea" este descrisă în cazul Radu c. România (nr. 13309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).

Legea nr. 247/2005 a fost modificată ultima dată de ordonanța de urgență a Guvernului nr. 81 din 28 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial pe 29 iunie 2007 și referitoare la accelerarea procedurii de indemnizare pentru bunurile imobiliare luate abuziv de stat.

Conform articolului 18^1 din titlul I al ordonanței, atunci când Comisia Centrală a decis acordarea despăgubirilor a căror valoare nu depășește 500.000 lei noi români ("RON"), beneficiarii pot alege între acțiuni "Proprietatea" și acordarea despăgubirilor pecuniare. Pentru sume depășind 500.000 RON, interesații pot cere despăgubiri pecuniare până la 500.000 RON, și li se vor acorda acțiuni "Proprietatea" pentru diferență.

Conform articolului 7 din titlul II al ordonanței, în șase luni de la intrarea în vigoare a ordonanței, Guvernul trebuie să stabilească regulile pentru desemnarea societății care administrează "Proprietatea". PE FOND

Ținând seama de acest contract, Guvernul consideră că reclamantul Constantin Grigore Ioan Dimitrescu a renunțat la drepturile sale litigioase în beneficiul fratelui său și nu mai are, deci, calitatea de victimă în cauza de față. Prin urmare, invită Curtea să respingă cererile în ceea ce privește d. Constantin Grigore Ioan Dimitrescu.

Ca răspuns, printr-o scrisoare din 10 mai 2006, reclamantul Valentin Dimitrescu observă că fratelul său nu a renunțat la drepturi, ci le-a transmis. Părțile relevante ale acestei scrisori sunt redactate în felul următor: "Recunosc că fratelul meu nu mai are dreptul de a obține compensații de la guvernul român, dar, pe de altă parte, am rămas singura persoană cu dreptul la aceste compensații în baza cesiunii. Prin urmare, invit Curtea să-mi recunoască calitatea de beneficiar unic al reparațiilor, ținând seama de consecințele juridice ale cesiunii."

Curtea observă că printr-un contract autentic reclamantul Constantin Grigore Ioan Dimitrescu a transmis reclamantului Valentin Dimitrescu toate drepturile litigioase care sunt obiectul prezentelor cereri. Prin același contract, părțile au convenit că d. Valentin Dimitrescu a fost astfel subrogas în toate drepturile d. Constantin Grigore Ioan Dimitrescu. Curtea nu vede în cauza de față nicio inconvenientă în a lua în considerare convenția părților și pentru a considera ulterior d. Valentin Dimitrescu ca fiind singurul reclamant. Acesta va fi, de aceea, desemnat prin cuvintele "reclamantul". De altfel, Curtea consideră că reclamantul Constantin Grigore Ioan Dimitrescu nu mai are locus standi în cauza de față și consideră că trebuie să raze cererile din rol în ceea ce-l privește.

Curtea constată că această pretenție nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă, de altfel, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie, deci, să o declare admisibilă. B. Pe fond

Guvernul observă că reclamantul a folosit calea prevăzută de legea nr. 10/2001, adresîndu-se autorităților administrative pentru a se vedea acordate despăgubiri. Guvernul atribuie o importanță deosebită dispozițiilor legii nr. 10/2001, după cum au fost modificate de legea nr. 247/2005 și având drept obiectiv accelerarea procedurii de restittuire și, în cazurile în care o asemenea restittuire se dovedește imposibilă, acordarea unei indemnizații constând dintr-o participare, ca acționari, la un organism de plasare a valorilor mobiliare, "Proprietatea", organizat sub forma unei societăți pe acțiuni. Conform Guvernului, repararea prevăzută de legislația română răspunde cerințelor jurisprudenței Curții.

Reclamantul, pe de altă parte, consideră că legea nr. 247/2005 nu aduce nicio îmbunătățire în cazul proprietarilor care caută să recupereze bunurile sale. Adaugă că autoritățile nu l-au niciodată informat cu privire la necesitatea de a prezenta documente suplimentare în sprijinul cererii sale bazate pe legea nr. 10/2001. Conform lui, în orice caz, nu există o posibilitate reală de a obține o reparare echitabilă în baza legii nr. 247/2005, deoarece consideră că Fondul "Proprietatea" este doar o "pungă goală" la această dată.

Curtea observă că reclamantul deține o decizie judiciară definitivă și irevocabilă ordonând autoritățile să i-l restituie bunul, inclusiv, deci, cei doi apartamenti și terenul aferent acestora care sunt obiectul prezentelor cereri (paragrafele 8 in fine și 9 mai sus). Așa cum a constatat deja Curtea (Străin citat mai sus, § 38), existența dreptului de proprietate al acestuia în baza unei hotărâri definitive nu era condiționată de alte formalități.

Curtea a tratat de multă ori cazuri ridicând întrebări similare cu ale cazului de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, printre altele, Porteanu c. România, nr. 4596/03, §§ 32-35, 16 februarie 2006).

Curtea reafirmă, în special, că, în contextul legislativ român care reglementează acțiunile de revendicare imobiliare și restittuirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia terților de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altcuiva, se analizează ca o privare de bun (a se vedea Porteanu citat mai sus, § 32). O asemenea privare, combinată cu absența totală de indemnizare, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea în special Străin citat mai sus, §§ 39, 43 și 59). De altfel, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza unei absențe prelungite de indemnizare de persoanele care, ca reclamantul, au fost lipsite de bunuri (Porteanu citat mai sus, § 34).

După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument putând duce la o concluzie diferită în cauza de față.

Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în cauza de față, eșuarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra apartamentelor sale și terenului aferent, combinată cu absența totală de indemnizare, i-a impus o sarcină neproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Deci, în cauza de față a fost o încălcare a acestei dispoziții.

Ținând seama de ansamblu elementelor în posesia sa, și în măsura în care este competentă să cunoască de pretențiile formulate, Curtea nu a găsit nicio aparență de încălcare a drepturilor garantate de art. 6 § 1 din Convenție.

Rezultă că această pretenție trebuie respingă ca fiind vădit nefondat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Cu titlu de prejudiciu material, reclamantul cere 400.000 EUR, adică 200.000 EUR pentru fiecare apartament. Relevă că este în imposibilitate să furnizeze o expertiză, deoarece cei doi apartamenti sunt ocupați de cumpărători, dar precizează că suma cerută se bazează pe prețurile pieții imobiliare, ținând seama de faptul că apartamentele sunt situate în "cea mai bună zonă rezidențială a orașului".

Cere, de altfel, 10.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral, adică 5.000 EUR pentru fiecare cerere. Subliniază în acest sens că datorită numeroaselor proceduri judiciare care au rămas neproductive, boala sa cardiacă s-a agravat și a trebuit, deci, să sufere mai multe intervenții chirurgicale.

Cu privire la prejudiciul material, Guvernul relevă că reclamantul nu a furnizat un raport de expertiză. Consideră că doar un raport de expertiză ar putea stabili valoarea reală a apartamentelor litigioase. Conform Guvernului, prețurile de vânzare ale apartamentelor situate în aceeași zonă pot servi doar ca indici, fără a reprezenta, totuși, o bază pentru acordarea unei sume cu titlu de prejudiciu material.

Guvernul versează la dosar o expertiză din noiembrie 2007 conform căreia valoarea celor doi apartamenti litigioși, inclusiv terenul aferent, este de 207.027 EUR, din care 99.634 EUR pentru apartamentul situat în parter și terenul aferent acestuia și 107.393 EUR pentru apartamentul situat pe etaj și terenul aferent acestuia.

Cu privire la prejudiciul moral, Guvernul consideră că niciun fel de cauzalitate între presupusa încălcare și prejudiciul moral susținut nu a fost stabilit. Relevă, de altfel, că suma cerută la acest titlu este excesivă și consideră că în orice caz o posibilă hotărâre de condamnare ar putea constitui în sine o reparare satisfăcătoare a prejudiciului moral pretins de reclamant.

Curtea reamintește că a concluzionat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza vânzării de către stat a doi apartamenti litigioși și a terenului aferent acestora terților, combinată cu absența totală de indemnizare.

În circumstanțele cauzei de față, consideră, deci, că restittuirea celor doi apartamenti și terenului aferent vânduți lui D.I. și B.C.C., apartamente situate respectiv în parter și pe etaj al imobilului situat în București, strada Mendeleev nr. 22 (fostă strada N. Bălcescu), primul district, ar plasa reclamantul cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar găsi dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost nerespectate.

În absența restituirii de către statul pârât într-un termen de trei luni de la ziua în care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă, Curtea hotărăște că Guvernul va trebui să verseze persoanei interesate, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzând valorii actuale a celor doi apartamenti sus-menționați și terenului aferent acestora.

În cauza de față, cu privire la determinarea valorii acestei sume, Curtea constată că Guvernul a prezentat un raport de expertiză permițând determinarea valorii apartamentelor. Conform acestui raport, această valoare este de 207.027 EUR. Ținând seama de faptul că reclamantul nu a furnizat niciun raport de expertiză, Curtea estimează în echitate valoarea de piață actuală totală a celor doi apartamenti și terenului aferent acestora la 210.000 EUR.

Referitor la prejudiciul moral, Curtea consideră că evenimentele în cauză au cauzat reclamantului dezagrement și incertitudini, pentru care suma globală de 4.000 EUR reprezintă o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor și costurilor.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor doar în măsura în care a solicitat-o. Deci, în cauza de față, Curtea nu acordă reclamantului nicio sumă la acest titlu. C. Dobânzi penalizatoare

Curtea consideră oportun să calchez valoarea dobânzilor penalizatoare pe valoarea dobânzii de credit marginal a Băncii Centrale Europene mărită cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Hotărâște să combine cererile; 2. Hotărâște să raze cererile din rol în ceea ce privește reclamantul Constantin Grigore Ioan Dimitrescu; 3. Declară cererile admisibile cu privire la pretenția bazată pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibile pentru restul; 4. Spune că a fost o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 5. Spune a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantului cei doi apartamenti și terenul aferent vânduți lui D.I. și B.C.C., apartamente situate respectiv în parter și pe etaj al imobilului situat în București, strada Mendeleev nr. 22 (fostă strada N. Bălcescu), primul district, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție; b) că în absența unei asemenea restituiri, statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în același termen de trei luni, 210.000 EUR (două sute zece mii euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu material; c) că în orice caz, statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în același termen, 4.000 EUR (patru mii euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; d) că sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul aplicabil la data reglementării; e) că de la expirarea acelui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o valoare egală cu a dobânzii de credit marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale. 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris pe 3 iunie 2008, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Santiago Quesada Josep Casadevall Secretar Președinte

A l’origine de l’affaire se trouvent deux requêtes (n os 5629/03 et 3028/04) dirigées contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, MM. Valentin Dimitrescu et Constantin Grigore Ioan Dimitrescu (« les requérants »), ont saisi la Cour les 13 juillet 2002 et 18 août 2003 respectivement en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e S. I. Cazacu, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 7 décembre 2005, la Cour a décidé de communiquer les requêtes au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Au cours de l’année 1947, le père des requérants acheta un bien immobilier sis à Bucarest, 22 rue Mendeleev (ancienne rue N. Bălcescu), premier arrondissement. Le bien était formé d’un terrain et de deux corps de bâtiments ayant plusieurs appartements.

En 1950, l’Etat nationalisa le bien.

Le 7 mars 1994, les requérants saisirent le tribunal de première instance de Bucarest (« le tribunal de première instance ») d’une action en revendication contre le conseil municipal, afin de se voir restituer le bien.

Entre-temps, le 5 juillet 1996, les requérants demandèrent à la société qui administrait les immeubles de l’Etat des renseignements sur le bien susmentionné et lui signifièrent de ne pas le vendre aux éventuels locataires, puisqu’ils avaient introduit une action en revendication. Malgré cette notification, l’État vendit les appartements aux tiers qui les habitaient en tant que locataires (paragraphes 11, 15 et 19 ci-dessous). Le terrain sis sous chaque appartement (« le terrain afférent ») fut également vendu.

Après une cassation avec renvoi, par un jugement définitif du 14 février 1999, le tribunal de première instance accueillit l’action et condamna le conseil municipal à restituer le bien aux requérants.

Les requérants engagèrent des actions en justice contre les acheteurs, dont quelques unes furent accueillies par des décisions définitives, alors que les autres ne le furent pas. A. La situation de l’appartement vendu à G.I.

Par un contrat du 12 décembre 1996, l’Etat vendit à G.I. un appartement sis au rez-de-chaussée de l’immeuble.

Le 15 novembre 1999, les requérants saisirent le tribunal départemental de Bucarest (« le tribunal départemental ») d’une action en revendication contre G.I.

Par un jugement du 21 septembre 2001, le tribunal départemental rejeta l’action. Par un arrêt du 13 mars 2002, la cour d’appel de Bucarest (« la cour d’appel ») fit droit à l’appel des requérants et ordonna à G.I. de leur restituer l’appartement.

Par un arrêt du 16 mai 2003, la Cour suprême de justice accueillit le recours de G.I. et rejeta l’action, au motif que G.I. était de bonne foi lors de la conclusion du contrat de vente. B. La situation de l’appartement vendu à B.C.C.

Par un contrat du 9 janvier 1997, l’Etat vendit à B.C.C. un appartement sis à l’étage de l’immeuble.

Le 10 novembre 1999, les requérants saisirent le tribunal de première instance d’une action contre B.C.C. et le conseil municipal, afin de se voir restituer l’appartement et de faire annuler le contrat de vente.

Par un jugement du 5 juin 2001, le tribunal de première instance accueillit partiellement l’action, ordonna à B.C.C. de restituer l’appartement aux requérants, mais rejeta le grief portant sur l’annulation du contrat de vente. Par un arrêt du 12 décembre 2001, le tribunal départemental fit droit à l’appel de B.C.C. et rejeta l’action des requérants dans son intégralité.

Cet arrêt fut confirmé, sur un recours des requérants, par un arrêt du 24 mai 2002 de la cour d’appel. C. La situation des appartements vendus à A.M. et D.M.

Les 17 janvier et 11 juin 1997, l’État vendit deux appartements de l’immeuble respectivement à D.M. et A.M.

Par des arrêts définitifs des 13 novembre 2000 et 13 mars 2001, le tribunal départemental fit droit aux actions en revendication introduites par les requérants respectivement contre A.M. et D.M. et condamna ces acheteurs à leur restituer les appartements en cause. D. Demande administrative visant la restitution du bien

Le 26 juin 2001, les requérants demandèrent à la mairie, en vertu de la loi n o 10/2001, la restitution du bien.

Le 28 février 2006, la mairie informa le Gouvernement que la demande n’avait pas été examinée à ce jour, puisque les requérants n’avaient pas fourni certains documents. II.

La loi n o 10/2001 du 14 février 2001 sur le régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l’Etat entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989 a été modifiée par la loi n o 247 publiée au Journal officiel du 22 juillet 2005. La nouvelle loi élargit les formes d’indemnisation en permettant aux bénéficiaires de choisir entre une compensation sous forme de biens et services et une compensation sous forme de dédommagement pécuniaire équivalant à la valeur marchande du bien qui ne peut pas être restitué en nature au moment de l’octroi de la somme.

Les dispositions pertinentes de la loi n o 10/2001 (republiée) telles que modifiées par la loi n o 247/2005 se lisent ainsi : Article 1 « 1. Les immeubles que l’État (...) s’est appropriés abusivement entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989, de même que ceux pris par l’Etat en vertu de la loi n o 139/1940 sur les réquisitions, et non encore restitués, feront l’objet d’une restitution en nature. 2. Si la restitution en nature n’est pas possible, il y a lieu d’adopter des mesures de réparation par équivalence. Il peut s’agir de la compensation par d’autres biens ou services (...) avec l’accord du demandeur, ou d’un dédommagement pécuniaire octroyé selon les dispositions spéciales concernant la détermination et le paiement de dédommagements pour les biens immeubles acquis abusivement. (...) » Article 10 « 1) Lorsque les bâtiments tombés dans le patrimoine de l’État d’une manière abusive ont été démolis totalement ou partiellement, la restitution en nature est ordonnée pour le terrain libre et pour les constructions qui n’ont pas été démolies, tandis que des mesures réparatrices par équivalence seront fixées pour les terrains occupés et pour les constructions démolies. (...) 8) La valeur des constructions que l’Etat s’est abusivement appropriées et qui ont été démolies est déterminée en fonction de leur valeur vénale au jour où l’administration statue sur la demande, établie selon les normes internationales d’évaluation à partir des informations à la disposition des évaluateurs. 9) La valeur des constructions qui n’ont pas été démolies et des terrains y afférents que l’Etat s’est abusivement appropriés et qui ne peuvent pas être restitués en nature est déterminée en fonction de leur valeur vénale au jour où l’administration statue sur la demande, conformément aux normes internationales d’évaluation. » Article 20 « 1) Les personnes qui se sont vu octroyer des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995 peuvent, sauf dans le cas où l’immeuble a été vendu [à des tiers] avant l’entrée en vigueur de la présente loi, en solliciter la restitution en nature, à charge pour elles de rembourser le montant reçu au titre des dédommagements, corrigé en fonction du taux de l’inflation. 2) Dans le cas où l’immeuble a été vendu [à des tiers] dans les conditions prévues par la loi n o 112/1995 (...) le demandeur a droit à des mesures de réparation par équivalence, à hauteur de la valeur vénale de l’immeuble, incluant le terrain et les constructions, déterminée conformément aux normes internationales d’évaluation. Lorsque le demandeur a reçu des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995, il a droit à la différence entre la valeur vénale du bien et le montant reçu au titre desdits dédommagements, corrigé en fonction du taux d’inflation. (...) »

Les articles 13 et 16 du titre VII de la loi n o 247/2005, également pertinents dans la présente affaire, se lisent ainsi : Article 13 « 1) En vue d’arrêter le montant final des dédommagements à octroyer selon la présente loi, sera créée une Commission centrale des dédommagements, ci-après la Commission centrale, placée sous l’autorité du premier ministre (...) » Article 16 « 1) Les décisions délivrées par les autorités compétentes pour restituer le bien mentionnant des sommes à titre de dédommagement (...) seront envoyées au secrétariat de la Commission centrale au plus tard soixante jours après l’entrée en vigueur de la présente loi. 2) Les demandes de restitution déposées en vertu de la loi n o 10/2001 (...) qui n’ont pas reçu de réponse au moment de l’entrée en vigueur de la loi seront envoyées (...) au secrétariat de la Commission centrale (...) dans un délai de dix jours à compter de la date de la délivrance des décisions des autorités compétentes pour restituer le bien. 5) Le secrétariat de la Commission centrale dressera la liste des dossiers mentionnés aux alinéas 1 et 2 dans lesquels la demande de restitution en nature a été rejetée. Ces dossiers seront ensuite transmis à l’autorité chargée de l’évaluation, qui rédigera le rapport d’évaluation. 6) (...) L’autorité chargée de l’évaluation rédigera le rapport d’évaluation selon la procédure prévue à cet effet et le transmettra à la Commission centrale. Le rapport contiendra le montant du dédommagement à octroyer. 7) Sur la base du rapport d’évaluation, la Commission centrale prononcera la décision d’octroi de dédommagement ou renverra le dossier pour une nouvelle évaluation. »

Le fonctionnement de la société par actions « Proprietatea » est décrit dans l’affaire Radu c. Roumanie (n o 13309/03, §§ 18 ‑ 20, 20 juillet 2006).

La loi n o 247/2005 a été modifiée en dernier lieu par l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n o 81 du 28 juin 2007, publiée au Journal officiel du 29 juin 2007 et portant sur l’accélération de la procédure d’indemnisation pour les immeubles pris abusivement par l’Etat.

Selon l’article 18 1 du titre I de l’ordonnance, lorsque la Commission centrale a décidé l’octroi des dédommagements dont le montant ne dépasse pas 500 000 nouveaux lei roumains (« RON »), les bénéficiaires peuvent opter entre des actions à « Proprietatea » et l’octroi des dédommagements pécuniaires. Pour les montants supérieurs à 500 000 RON, les intéressés peuvent réclamer des dédommagements pécuniaires à hauteur de 500 000 RON, et se verront octroyer des actions à « Proprietatea » pour la différence.

Selon l’article 7 du titre II de l’ordonnance, dans les six mois à compter de l’entrée en vigueur de l’ordonnance, le Gouvernement devra établir les règles de désignation de la société gérante de « Proprietatea ». EN DROIT I.

Compte tenu de ce contrat, le Gouvernement estime que le requérant Constantin Grigore Ioan Dimitrescu a renoncé à ses droits litigieux au bénéfice de son frère et qu’il n’a plus dès lors la qualité de victime en l’espèce. Par conséquent, il invite la Cour à rejeter les requêtes dans la partie concernant M. Constantin Grigore Ioan Dimitrescu.

En réponse, par une lettre du 10 mai 2006, le requérant Valentin Dimitrescu relève que son frère n’a pas renoncé à ses droits, mais les lui a transmis. Les parties pertinentes de cette lettre sont ainsi libellées : « Je reconnais que mon frère n’est plus en droit d’obtenir des compensations de la part du gouvernement roumain, mais, d’autre part, je suis resté la seule personne ayant droit à ces compensations en vertu de la cession. Par conséquent, j’invite la Cour à me reconnaître la qualité de bénéficiaire unique des réparations, compte tenu des conséquences légales de la cession. »

La Cour observe que par un contrat authentique le requérant Constantin Grigore Ioan Dimitrescu a transmis au requérant Valentin Dimitrescu tous les droits litigieux faisant l’objet des présentes requêtes. Par le même contrat, les parties ont convenu que M. Valentin Dimitrescu était ainsi subrogé dans tous les droits de M. Constantin Grigore Ioan Dimitrescu. La Cour ne voit en l’espèce aucun inconvénient pour prendre en compte la convention des parties et pour considérer par la suite M. Valentin Dimitrescu comme étant le seul requérant. Celui-ci sera dès lors désigné par les mots « le requérant ». Par ailleurs, la Cour estime que le requérant Constantin Grigore Ioan Dimitrescu n’a plus de locus standi en l’espèce et estime qu’il convient de rayer les requêtes du rôle en ce qui le concerne. II.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement observe que le requérant a fait usage de la voie prévue par la loi n o 10/2001, en s’adressant aux autorités administratives afin de se voir accorder des dédommagements. Le Gouvernement attache une importance particulière aux dispositions de la loi n o 10/2001, telles que modifiées par la loi n o 247/2005 et ayant pour objectif d’accélérer la procédure de restitution et, dans les cas où une telle restitution s’avère impossible, d’accorder une indemnisation consistant en une participation, en tant qu’actionnaires, à un organisme de placement de valeurs mobilières, « Proprietatea », organisé sous la forme d’une société par actions. Selon le Gouvernement, la réparation prévue par la législation roumaine répond aux exigences de la jurisprudence de la Cour.

Le requérant estime pour sa part que la loi n o 247/2005 n’apporte aucune amélioration dans le cas des propriétaires qui cherchent à recouvrer leurs biens. Il ajoute que les autorités ne l’ont jamais informé sur la nécessité de présenter des documents supplémentaires à l’appui de sa demande fondée sur la loi n o 10/2001. Selon lui, en tout état de cause, il n’y a pas de possibilité réelle d’obtenir une réparation équitable en vertu de la loi n o 247/2005, puisqu’il considère que le Fond « Proprietatea » n’est qu’un « sac vide » à ce jour.

La Cour observe que le requérant détient une décision judiciaire définitive et irrévocable ordonnant aux autorités de lui restituer le bien, y compris donc les deux appartements et leur terrain afférent faisant l’objet des présentes requêtes (paragraphes 8 in fine et 9 ci-dessus). Comme la Cour l’a déjà constaté ( Străin précité, § 38), l’existence de son droit de propriété en vertu d’un jugement définitif n’était pas conditionnée à d’autres formalités.

La Cour a traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention (voir, entre autres, Porteanu c. Roumanie , n o 4596/03, §§ 32-35, 16 février 2006).

La Cour réaffirme notamment que, dans le contexte législatif roumain régissant les actions en revendication immobilière et la restitution des biens nationalisés par le régime communiste, la vente par l’Etat d’un bien d’autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation définitive en justice du droit de propriété d’autrui, s’analyse en une privation de bien (voir Porteanu précité, § 32). Une telle privation, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, est contraire à l’article 1 du Protocole n o 1 (voir notamment Străin précité, §§ 39, 43 et 59). De surcroît, ni la loi n o 10/2001, ni la loi n o 247/2005 la modifiant ne prennent en compte le préjudice subi du fait d’une absence prolongée d’indemnisation par les personnes qui, comme le requérant, se sont vu priver de leurs biens ( Porteanu précité, § 34).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce, la mise en échec du droit de propriété du requérant sur ses appartements et le terrain afférent, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, lui a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de ses biens garanti par l’article 1 du Protocole n o 1.

Partant, il y a eu en l’espèce violation de cette disposition. IV.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits garantis par l’article 6 § 1 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. V.

Au titre du dommage matériel, le requérant demande 400 000 EUR, soit 200 000 EUR pour chaque appartement. Il relève être dans l’impossibilité de fournir une expertise, puisque les deux appartements sont occupés par les acheteurs, mais précise que le montant demandé est fondé sur les prix du marché immobilier, en tenant compte du fait que les appartements sont situés dans « la meilleure zone résidentielle de la ville ».

Il demande en outre 10 000 EUR au titre du dommage moral, soit 5 000 EUR pour chaque requête. Il souligne en ce sens qu’en raison des nombreuses procédures judiciaires qui sont restées infructueuses, sa maladie cardiaque s’est aggravée et qu’il a ainsi dû subir plusieurs interventions chirurgicales.

Quant au dommage matériel, le Gouvernement relève que le requérant n’a pas fourni de rapport d’expertise. Il estime que seul un rapport d’expertise pourrait établir la valeur réelle des appartements litigieux. Selon le Gouvernement, les prix de vente des appartements situés dans la même zone ne peuvent servir que d’indices, sans toutefois représenter une base pour l’octroi d’une somme au titre du dommage matériel.

Le Gouvernement verse au dossier une expertise de novembre 2007 selon laquelle la valeur des deux appartements litigieux, y compris le terrain afférent, est de 207 027 EUR, dont 99 634 EUR pour l’appartement sis au rez-de-chaussée et son terrain afférent et 107 393 EUR pour l’appartement sis à l’étage et son terrain afférent.

Quant au dommage moral, le Gouvernement estime qu’aucun lien de causalité entre la prétendue violation et le préjudice moral allégué n’a été établi. Il relève en outre que la somme réclamée à ce titre est excessive et considère qu’en tout état de cause, un éventuel arrêt de condamnation pourrait constituer par lui-même une réparation satisfaisante du préjudice moral prétendument subi par le requérant.

La Cour rappelle qu’elle a conclu à la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention en raison de la vente par l’Etat des deux appartements litigieux et de leur terrain afférent à des tiers, combinée avec l’absence totale d’indemnisation.

Dans les circonstances de l’espèce, elle estime dès lors que la restitution des deux appartements et du terrain afférent vendus à G.I. et à B.C.C., appartements situés respectivement au rez-de-chaussée et à l’étage de l’immeuble sis à Bucarest, 22 rue Mendeleev (ancienne rue N. Bălcescu), premier arrondissement, placerait le requérant autant que possible dans une situation équivalente à celle où il se trouverait si les exigences de l’article 1 du Protocole n o 1 n’avaient pas été méconnues.

A défaut pour l’Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide que le Gouvernement devra verser à l’intéressé, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle des deux appartements susmentionnés et de leur terrain afférent.

En l’espèce, s’agissant de déterminer le montant de cette somme, la Cour note que le Gouvernement a soumis un rapport d’expertise permettant de déterminer la valeur des appartements. Selon ce rapport, cette valeur est de 207 027 EUR. Compte tenu de ce que le requérant n’a fourni aucun rapport d’expertise, la Cour estime en équité la valeur marchande actuelle totale des deux appartements et de leur terrain afférent à 210 000 EUR.

Concernant le dommage moral, la Cour considère que les événements en cause ont entraîné pour le requérant des désagréments et des incertitudes, pour lesquels la somme globale de 4 000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi. B. Frais et dépens

Le requérant n’a pas demandé le remboursement des frais et dépens.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où il l’a demandé. Dès lors, en l’espèce, la Cour n’octroie au requérant aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Décide de joindre les requêtes ; 2. Décide de rayer les requêtes du rôle en ce qui concerne le requérant Constantin Grigore Ioan Dimitrescu ; 3. Déclare les requêtes recevables quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 et irrecevables pour le surplus ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 de la Convention ; 5. Dit a) que l’État défendeur doit restituer au requérant les deux appartements et leur terrain afférent vendus à G.I. et B.C.C., appartements situés respectivement au rez-de-chaussée et à l’étage de l’immeuble sis à Bucarest, 22 rue Mendeleev (ancienne rue N. Bălcescu), premier arrondissement, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention ; b) qu’à défaut d’une telle restitution, l’État défendeur doit verser au requérant, dans le même délai de trois mois, 210 000 EUR (deux cent dix mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel ; c) qu’en tout état de cause, l’État défendeur doit verser au requérant, dans le même délai, 4 000 EUR (quatre mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; d) que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; e) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage. 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 juin 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président