SECȚIUNEA A TREIA CAUZA DULMITRESCU c. ROMÂNIA (n (solicitarea nr. 29517/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 septembrie 2008 DEFINIF 23/12/2008 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.
În cauza Dumitrescu c. România (n 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și de Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 septembrie 2008, încuviințat la această dată, adoptat la această dată procedural La data la care cauza se află în curs de desfășurare se află o cerere (n 29517/02) îndreptată împotriva României și din care o resortisantă a acestui stat, Iulia Dumitr La 23 iulie 2002, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului și libertățile fundamentale).
În urma decesului recurentei la 2 iulie 2006, printr-o scrisoare din 1 septembrie 2007, dnii Gheorghe Dumitrescu și moștenitorii săi Gabriel Dumitrescu au exprimat dorința de a continua procedura în fața Curții. La 29 iunie 2007, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, aceasta a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. CIRCONSTANȚELE L Aprilie 2001, a confirmat în ultimă instanță hotărârea pronunțată la 23 mai 2000 de Tribunalul de Primă Instanță din București, care condamnase autoritățile să restituie reclamantei o casă și terenul său de pe teritoriul ei situat la nr 41, rue Romulus, la București, care fuseseră naționalizate în mod ilegal.
Cu toate acestea, recurenta a trebuit să țină seama de intrarea în vigoare a ordonanței de urgență a guvernului nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor ( În februarie și martie 2002, ea a făcut, prin urmare, să elibereze prin intermediul unui aprod al justiției chiriașilor celor patru chiriași prin intermediul unui aprod al justiției. Apartamentele din casa în cauză, și anume V.S., E.B., E.G. și E.V., notificări pentru eventuala încheiere a unor noi chiuvete.
Stimulând că Õ din cauza lipsei oricărui răspuns sau, respectiv, a întârzierii acestuia în sensul articolului 10 alineatul (2) din OUG 40/1999, ocupanții apartamentele … Ca răspuns la cererea reconvențională a acestora din urmă de a-și prelungi șoselele de locuit în conformitate cu OUG 40/1999, reclamanta mai în vârstă de 4 ani, care a retras-o din funcție, a declarat în fața instanței, printre altele, că chiriașii în cauză nu îi plăteau chirie, astfel încât să poată plăti impozitele aferente și să efectueze lucrările de întreținere și reparațiile necesare în casa în cauză. Prin hotărârea din 5 august 2002, Tribunalul de Primă Instană a primit parțial acțiunea recurentei numai în ceea ce privește deportarea d.E.V., care nu trimitea la prima scrisoare de răspuns la notificarea primită, în termenul de 60 de zile prevăzut la art. 11 alineatul (2) din OUG 40/1999, pentru a-și manifesta dorința de a încheia un contract de închiriere.
În schimb, respingând restul acțiunii din partea celui în cauză, instanța a acceptat cererile reconvenționale ale V.S., E.B. și E.G. și a condamnat reclamanta să încheie contracte de închiriere cu ele, în conformitate cu LAUG 40/1999. Recurenta și E.V. au format una și alta un recurs în recurs (recurs) ) împotriva hotărârii menționate anterior în fața tribunalului județ din București. În lacul din 6 noiembrie 2002, instanța a amânat cauza la 18 noiembrie 2002 pentru a permite părților să fie reprezentate de un avocat. Din procesul-verbal de ședință reiese că reclamanta nu a solicitat un astfel de termen. noiembrie 2002, în timpul dezbaterilor privind acțiunile, E.G. a trimis la dosar o declarație conform căreia autoritățile locale continuau să primească chiriile pe care le plătea pentru apartamentul pe care îl ocupa.
Tribunalul a amânat pronunțarea hotărârii la 25 noiembrie 2002 pentru a permite părților să depună concluzii scrise, ceea ce reclamanta a făcut la 20 noiembrie 2002 10. Prin hotărârea definitivă din 25 noiembrie 2002, adoptată cu majoritate de voturi, tribunalul județ din București a acceptat recursul la recursul la recursul la recursul la recursul la recursul la recursul la recursul la recursul la recursul la Curtea a Uniunii Europene.V. și a condamnat-o pe reclamantă să încheie cu aceasta și un contract de închiriere. De asemenea, locatarul în cauză nu și-a exprimat în mod clar refuzul de a încheia contractul de închiriere. Între părțile prevăzute la art. 15 alineatul (2) din Legea nr. 10/2001, E.V.
fiind îndreptățită să beneficieze de prelungirea contractului de închiriere, având în vedere buna sa credință. 11. La 15 aprilie 2003, în temeiul Legii nr. 40/1999, recurenta încheie contracte de închiriere cu E.V. și E.G. pentru o perioadă de până la 8 aprilie 2004. fiecare. Chiria lunară prevăzută în contractele de leasing în cauză, stabilită în conformitate cu criteriile OUG 40/1999, a fost de 300 de lei românești noi (RON) și de 345 RON, adică aproximativ 82 EUR (EUR) și respectiv 94 EUR. La o dată nespecificată, la scurt timp după respingerea acțiunii în expulzare, ceilalți chiriași ai apartamentelor recurentei, respectiv V.S. și E.B., au eliberat apartamentele ocupate. 12. Potrivit recurentei, ale cărei declarații nu sunt contestate de guvern, ocupanții apartamentelelor sale nu i-au plătit chirie înainte de 15 aprilie 2003. După această dată și până la expulzarea lor din imobil (punctul 15 de mai jos), E.V.
și E.G. au plătit în mod regulat chiria prevăzută în condițiile de închiriere pe care le-au încheiat cu reclamanta. 13. Ca urmare a decesului recurentei la 2 iulie 2006, printr-o hotărâre definitivă din 5 decembrie 2006, Tribunalul de Primă Instanță din București a împărțit bunurile succesoare ale celui dintre cei doi moștenitori ai săi, Gh.D. și G.D., conform unei tranzacții încheiate între aceștia din urmă, imobilul situat la nr 41, rue Romulus revenind la G.D. 14. Respingând un refuz din partea chiriașilor E.V. și E.G., care nu voiau să părăsească la sfârșitul contractului lor apartamentele pe care le ocupau, moștenitorii recurentei au sesizat tribunalele interne din acțiuni în expulzarea chiriașilor în cauză, pentru lipsa unui titlu locativ, acțiuni care au fost primite prin hotărâri definitive din 24 octombrie 2006 și 20 Februarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel a Bucureștiului.
Prin aceleași hotărâri, instanța de apel a respins cererea reconvențională a locatarilor, care s-au bazat pe LUUG nr 40/1999 pentru a solicita prelungirea contractelor lor pentru o perioadă de cinci ani. 15. 25 aprilie și 31 În mai 2007, moștenitorii recurentei au exmatriculat E.V. și E.G. și au deținut apartamentele ocupate de acestea din urmă. II. De la Decretul de urgență nr. 40 din 8 aprilie 1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea cuantumului chiriei pentru spațiile cu utilizare în scopuri de cazare ( În plus, dispozițiile legale referitoare la obligațiile proprietarilor care decurg dintr-un contract de închiriere și la calcularea chiriei pentru perioada de fapt sunt prezentate în Hotărârea Burzo (citată la § 30 și 32-33).
Trebuie adăugat că, în februarie 2003, salariul mediu lunar net mediu calculat la nivelul economiei naționale de către Institutul Național de Statistică (L art. 10 alineatul (2) din această ordonanță prevedea că fostul chiriaș al statului avea obligația de a trimite proprietarului, printr-o scrisoare cu confirmare de primire și în termen de 30 de zile de la data la care primise notificarea acestuia din urmă, cererea sa de încheiere a unui nou contract de închiriere. La art. 11 alineatul (2) prevedea că lipsa unui răspuns scris sau refuzul nejustificat al locatarului de a încheia un nou contract de închiriere în termen de 60 de zile de la data primirii notificării conferă proprietarului dreptul de a solicita deportarea necondiționată a locatarului.
10/2001 privind regimul juridic al bunurilor naționalizate în mod ilegal a precizat că ne-… Între proprietar și la mailul apartamentului din cauza valorii chiriei solicitate de primul sau a dorinței acestuia de a limita suprafața care urmează să fie închiriată era sancționată de prelungirea dreptului de închiriere anterior, de care deținătorul anterior al fostului chiriaș al statului, până la încheierea unui nou contract de închiriere în cadrul În timp ce observă că cei doi moștenitori ai recurentei și-au exprimat dorința de a continua procedura în fața Curții după decesul laipei, guvernul constată că, ca urmare a împărțirii succesiunii prin hotărârea definitivă din 5 decembrie 2006, proprietatea asupra căreia fac parte apartamentele în litigiu i s-a atribuit domnului Romulus nr 41. Gabriel Dumitrescu.
Prin urmare, consideră guvernul, Curtea nu ar trebui să ia în considerare cererea în ceea ce privește celălalt moștenitor, domnul Gheorghe Dumitrescu. 20. Moștenitorii recurentei contestă argumentele guvernului, considerând, în esență, că partajarea bunurilor succesorale ale persoanei în cauză în 2006 nu ar trebui să aibă efecte asupra dreptului lor de a continua o cerere care se referă în principal la fapte care au avut loc înainte de această dată. 21. Curtea constată că moștenitorii recurentei doresc să continue cererea formulată de aceasta din urmă, cerere care privește nu numai dreptul la respectarea bunurilor sale, ci și dreptul la executarea procedurii de expulzare a ocupanților apartamentele în cauză.
Pe de altă parte, Curtea constată că efectele hotărârii de împărțire succesorală din 5 decembrie 2006 se referă numai la perioada de după data deschiderii succesiunii recurentei, în timp ce motivul întemeiat pe lipsa de acoperire a apartamentelor în cauză se referă în principal la perioada anterioară decesului. În cele din urmă, Comisia amintește că a judecat într-o primă cauză formulată de reclamantă în fața Curții cu privire la un alt apartament din clădirea în cauză că cei doi moștenitori ai săi puteau pretinde că au un interes suficient pentru a justifica continuarea examinării cererii și pentru a se substitui acesteia în cauza în cauză (Dumitrescu c. România 1), n 14019/05, § 17-19, 14 februarie 2008). Având în vedere cele de mai sus, argumentele prezentate de guvern în speță nu pot conduce Curtea la o concluzie diferită în prezenta cauză.
22. Din motive practice, ar trebui să se continue să se numească domnul Iulia Dumitrescu reclamanta, deși în prezent nu se poate atribui această calitate moștenitorilor săi (Dalban România [GC], n 2814/95, § 1, CEDO 1999-VI și Dumitrescu 1), citată anterior, § 19). II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 23, recurenta invocă, în esență, o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza sarcinii disproporționate impuse de reglementarea privind prelungirea contractelor de închiriere (OUG) 40/1990) și prin interpretarea restrictivă și arbitrară a acesteia făcută de instanțele interne care au respins acțiunea sa de expulzare a foștilor chiriași de pe teritoriul statului.
Acest lucru s-ar fi tradus prin posibilitatea de a percepe o chirie înainte de 15 aprilie 2003 și, după cum au precizat moștenitorii recurentei la 3 septembrie 2007 după comunicarea cererii, prin percepția între 15 aprilie 2003 și 31 mai 2007, data de deportare efectivă a celui mai recent chiriaș, cu chirii mai mici decât cele de pe piața de închiriere. Recurenta: art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel de formulare Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
24. Curtea consideră că, având în vedere faptele relevante, dispozițiile legale aplicabile, precum și modul în care a fost formulat și completat litigiul recurentei, este necesar să se facă distincție între perioada anterioară datei de 15 aprilie 2003 și cea dintre această dată și mai 2007. În ceea ce privește perioada ulterioară datei de 15 aprilie 2003, recurenta se plânge de valoarea chiriei lunare care i-a fost plătită de către locatarii E.V. și E.G., sumă care corespundea criteriilor și plafonului stabilit de OUG 40/1999 și care ar fi fost mai mică decât chiriile practicate pe piața imobiliară. În acest sens, aceasta se bazează pe un raport de expertiză și pe anunțuri imobiliare din 2007, susținând că chiria lunară pe piața imobiliară pentru un apartament similar cu cele ocupate de E.V.
și E.G. este de minimum 450 EUR. Potrivit autorităților franceze, având în vedere lipsa unor demersuri efective din partea sa pentru a reduce această problemă, statul nu poate invoca lipsa de locuințe pentru a obliga proprietarii să suporte consecințele acesteia.
27. Curtea constată că contractele de închiriere de lucrări de închiriere de lucrări de construcție de lucrări de lucrări de construcție de lucrări de lucrări de construcție de lucrări de lucrări de lucrări de construcție de lucrări de construcții și de lucrări de construcție de lucrări de lucrări de construcție de lucrări de construcție de lucrări de construcție de lucrări de construcții de lucrări de construcții și de lucrări de lucrări de lucrări de construcție de lucrări de lucrări de lucrări de lucrări de construcții, încheiate în temeiul OUG nr. 27. 40/1999 au expirat la 8 aprilie 2004 și tribunalele interne au confirmat faptul că LUG nr. 4i nu mai este aplicabil contractelor de leasing în cauză, care, prin urmare, nu pot fi prelungite în temeiul dispozițiilor acesteia, chiriașii în cauză nu dețin niciun titlu de închiriere (punctul 14 fin) Prin urmare, Curtea consideră că presupusul prejudiciu suferit de reclamant ca urmare a sumelor percepute pentru chirie după 8 aprilie 2004 nu poate fi imputat autorităților ca urmare a aplicării dispozițiilor din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene nr. 40/1999.
Cu toate acestea, în pofida acestor împrejurări, recurenta nu a solicitat în cadrul celei de-a doua proceduri de expulzare, nici în cadrul unei alte acțiuni civile ca foștii chiriași să fie condamnați la despăgubire pentru prejudiciul suferit din cauza faptului că aceștia din urmă au continuat să ocupe apartamentele în cauză fără titlu de închiriere după 8 aprilie 2004 prin faptul că nu i-au plătit ca chirie decât o sumă în ochii săi derizorie.
28.În ceea ce privește perioada cuprinsă între 15 aprilie 2003 și 8 aprilie 2004, în cursul căreia, în temeiul OUG nr. 40/1999 care reglementează cele două chirii în cauză, chiria lunară era limitată, presupunând chiar că Ö Õ Õ în ceea ce privește valoarea chiriilor încasate nu a fost formulată cu întârziere de reclamantă din cauza Õ examinării aplicabilității Õ OUG n 40/1999 în cea de-a doua procedură de expulzare, Curtea consideră că recurenta nu a demonstrat că a suferit o sarcină disproporționată din cauza valorii chiriei plafonate.
40/1999 și a urmărit obiectivul de interes general al protecției chiriașilor într-o situație care se caracteriza prin lipsa de locuințe ieftine (Burzo, citată anterior, punctul 59). Curtea arată apoi că prezenta cauză este diferită de celelalte cauze în care a examinat dispozițiile legale care impun o chirie plafonată proprietarului, cu mult mai mică decât cea practicată pe piața imobiliară, pentru a concluziona că acesta din urmă a suferit o sarcină disproporționată în măsura în care, ca să nu mai vorbim de obținerea unui anumit profit, această chirie nu acopere nici măcar cheltuielile de întreținere și de reparare, precum și impozitele datorate pentru apartamentul în cauză ( § 66-69, 26 septembrie 2006 și, mutatis mutandis Burzo, citată anterior, § 65 și 67, și Hutten Czapska c. Polonia, [GC], n 35014/97, § 224 și 239, CEDO 2006 ...).
Având în vedere circumstanțele din speță, Curtea consideră că, având în vedere marja de apreciere a statului în materie și durata contractelor de închiriere în cauză, recurenta nu a trebuit să suporte o sarcină excesivă ca urmare a plafonării chiriei de către ÖUG nr. 40/1999 29. Prin urmare, această parte a plângerii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. 30. În ceea ce privește restul fondului, și anume obligația de a percepe o chirie înainte de 15 aprilie 2003 și sarcina disproporționată impusă de reglementarea privind prelungirea contractului de închiriere (OUG) 40/1990) și prin interpretarea restrictivă și arbitrară pe care ar fi făcut-o tribunalele interne care au respins acțiunea în deportare a foștilor chiriași de la … Prin urmare, acest lucru ar trebui declarat admisibil.
Pe fondul 31. După prezentarea dispozițiilor relevante din L 40/1999, guvernul consideră că ingerința autorităților în dreptul recurentei în ceea ce privește respectarea bunurilor care decurg din restricțiile de utilizare a apartamentelor sale era prevăzută de lege, și anume de către OUG sus-menționat, avea un scop legitim, și anume protejarea intereselor locatarilor într-o situație caracterizată de lipsa de locuințe ieftine și era proporțională cu scopul în cauză. După trimiterea la cererea Robitu c. România examinată de Comisie (n 33352/96, Decizia din 20 mai 1998, Decizii și rapoarte (DR) 49), guvernul susține că prezenta cauză se distinge de cauza Radovici și Stănescu menționată anterior, în măsura în care recurenta este văzută plătind o chirie rezonabilă de către E.V.
și E.G. 32. Recurenta susține că: … 15 aprilie 2003. Comisia consideră că a respectat procedura de notificare cu privire la foștii chiriași prevăzută de LÂUG nr. 40/1999 și că, pentru perioada menționată anterior, situația sa este identică cu cea a recurentelor din cauza Radovici și Stanescu 33. Curtea a avut deja ocazia de a pronunța faptul că LUUG nr. 4 a se analiza într-o reglementare privind utilizarea bunurilor care urmăresc un scop de interes general și că sistemul astfel instituit de autoritățile naționale nu este criticabil în sine.
Cu toate acestea, după examinarea și identificarea unor dispoziții defectuoase și a unor deficiențe în cadrul OUG 400/1999, Comisia a considerat, de asemenea, că sancționarea proprietarilor care au omis să respecte condițiile de formă prevăzute de OUG 40/1999 impunându-le o obligație la fel de grea ca aceea de a-i ține pe foștii chiriași de pe teritoriul lor timp de câțiva ani, fără nici o posibilitate concretă și reală de a percepe chirie, le-a impus o sarcină specială și exorbitantă de natură să rupă echilibrul corect între protecția dreptului la Õ individ la respectarea proprietății sale și cerințele de interes general (a se vedea, printre altele, Radovici și Stanescu, citată anterior, punctul 89. 34. Curtea consideră că situația în speță este similară celei descrise în cauza Radovici Stanescu.
Susținută de tribunalele interne ale acțiunii sale de expulzare împotriva foștilor chiriași din statul care își ocupau apartamentele în temeiul unor condiții de locuit încheiate cu autoritățile și obligată să găzduiască acești chiriași pe motiv de necunoaștere a dispozițiilor stricte ale L 40/1999, ale căror lacune au fost menționate în cauza: … plata chiriei de către foștii chiriași de la … Până la încheierea noului contract nu putea fi invocată de proprietar ca motiv de expulzare și că … mutatis mutandis Radovici și Stanescu , citată anterior, § 79, 80 și 82, și alineatul (9) de mai sus.
De altfel, Curtea constată că neplata chiriei de către foștii chiriași de la Õ ï ï înainte de 15 aprilie 2003 nu este contestată de guvern și că Comisia a ridicat acest argument în fața instanțelor interne în timpul acțiunii sale în expulzare (punctul 7 in fine 35). Prin urmare, Curtea consideră că nu există niciun motiv pentru a se asigura că jurisprudența menționată mai sus și că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul III. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 36. Recurenta invocă o necunoaștere a dreptului său la un proces echitabil și la egalitatea de arme în procedura în care a fost expulzată, încheiată prin Hotărârea din 25 iulie noiembrie 2002, din cauza faptului că motivele recursului în recurs din E.V.
nu i-ar fi fost comunicate decât în etapa dezbaterilor și că tribunalul departamental nu i-ar fi acordat un termen pentru a-și pregăti apărarea, deși nu era reprezentată de un avocat. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 37. Curtea constată că, la 6 noiembrie 2002, tribunalul departamental din București a amânat cauza la 18 noiembrie 2002 pentru a permite părților să fie reprezentate de avocați. Pe de altă parte, din dosar nu reiese în niciun fel că motivele pentru recursul d.E.V. nu au fost comunicate recurentei înainte de dezbaterile din 18 noiembrie 2002 sau că aceasta din urmă a solicitat instanței un termen în acest scop.
În acest sens, nu există nicio mențiune în procesul-verbal al instanței respective sau în concluziile sale scrise din 20 noiembrie 2002 în care, în orice caz, Comisia și-a putut invoca argumentele pentru a-i combate pe cei de la E.V. 38. În consecință, aceasta trebuie respinsă pentru nefondare vădită, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. IV. În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei Părțile contractante nu permite să se șteargă decât o implementare a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă.
Pe baza unei expertize imobiliare bazate pe observarea anunturilor imobiliare din 2007, reclamanta solicită ca prejudiciul material pe care l-ar fi suferit din cauza lipsei de utilizare a apartamentelor ocupate de E.G. și E.V. 23 355 EUR (EUR) pentru perioada cuprinsă între aprilie 2001 și aprilie 2003 și 37 EUR 441 EUR pentru perioada cuprinsă între aprilie 2003 și mai 2007. În plus, aceasta solicită 2 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit. 41. În ceea ce privește prejudiciul material pretins, guvernul consideră că reclamanta nu poate percepe despăgubiri decât pentru perioada cuprinsă între aprilie 2001 și aprilie 2003 și, pe baza unei expertize imobiliare, evaluează prejudiciul care rezultă din neplata chiriei de către E.G.
și E.V. la 3 159,45 EUR pentru perioada în cauză. El consideră că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui în sine o despăgubire suficientă a prejudiciului moral pretins. 42. În ceea ce privește cererea pentru prejudiciul material, Curtea amintește că, în speță, a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul 1 din cauza restricțiilor impuse de recurentă între aprilie 2001 și aprilie 2003 în ceea ce privește utilizarea apartamentelor sale, în special în cazul în care este găsită în care ocupanții apartamentelor sunt condamnați la plata chiriei. Curtea nu are nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat pentru perioada ulterioară perioadei menționate anterior și respinge cererea recurentei în această privință.
În schimb, Comisia consideră că acordarea unei sume pentru privarea de închiriere a apartamentelor între aprilie 2001 și aprilie 2003 este în strânsă legătură cu încălcarea constatată. 43. Deși admite că reclamanta a suferit, fără îndoială, un prejudiciu material ca urmare a încălcării constatate, Curtea consideră că elementele dosarului nu permit stabilirea cu precizie a amplorii prejudiciului suportat efectiv, acest prejudiciu fiind în funcție de mai multe variabile. 44. În această privință, Curtea consideră că frustrarea care rezultă din restricțiile impuse de recurentă în perioada menționată anterior în ceea ce privește utilizarea apartamentelor sale nu poate fi remediată prin simpla constatare a încălcării prevăzute în prezenta hotărâre.
45. În aceste circumstanțe, având în vedere toate elementele de care dispune și care acționează în mod echitabil, după cum dorește art. 41 din Convenție, Curtea atribuie reclamantei 7 000 EUR, toate cauzele de prejudiciu. Recurenta nu a depus o cerere de rambursare a cheltuielilor și cheltuielilor de judecată efectuate pentru procedurile în fața instanțelor interne sau în fața Curții. Interese moratorii 47. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale.
Prin aceste motive, Curtea, la L.A., declară cererea admisibilă cu privire la spătarul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1, cu condiția ca acesta să se refere la perioada cuprinsă între 18 aprilie 2001 și 15 aprilie 2003 și inadmisibilă pentru surplusul menționat că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. Gheorghe Dumitrescu și Gabriel Dumitrescu, moștenitori ai recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 7 000 EUR (șapte mii EUR), care urmează să fie convertită în moneda statului membru pârât la rata aplicabilă la data regulamentului, orice cauză de prejudiciu confundată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 23 septembrie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte
AFFAIRE DUMITRESCU c. ROUMANIE (n o 2) (Requête n o 29517/02) ARRÊT STRASBOURG 23 septembre 2008 DÉFINITIF 23/12/2008 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Dumitrescu c. Roumanie (n o 2), La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : Josep Casadevall, président, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, juges, et de Santiago Quesada, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 septembre 2008, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 29517/02) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Iulia Dumitrescu (« la requérante »), a saisi la Cour le 23 juillet 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »). A la suite du décès de la requérante le 2 juillet 2006, par une lettre du 1 er septembre 2007, MM. Gheorghe Dumitrescu et Gabriel Dumitrescu, ses héritiers, ont exprimé le souhait de poursuivre la procédure devant la Cour.
2.Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
3.Le 29 juin 2007, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.
4. La requérante était née en 1934 et résidait à Bucarest.
5.A l’issue d’une action en revendication, la cour d’appel de Bucarest par un arrêt du 18 avril 2001, confirma en dernier ressort le jugement rendu le 23 mai 2000 par le tribunal de première instance de Bucarest qui avait condamné les autorités à restituer à la requérante une maison et son terrain d’assiette sis au n o 41, rue Romulus, à Bucarest, qui avaient été nationalisés de manière illégale.
6.La requérante dut toutefois tenir compte de l’entrée en vigueur de l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n o 40/1999 sur la protection des locataires (« l’OUG n o 40/1999 »), qui prévoyait l’obligation pour les propriétaires de respecter une procédure stricte permettant aux anciens locataires de l’Etat de faire valoir leur droit de se voir proroger la durée de leurs baux d’habitation. En février et mars 2002, elle fit donc délivrer par l’intermédiaire d’un huissier de justice aux locataires des quatre appartements de la maison en cause, à savoir V.S., E.B., E.G. et E.V., des notifications en vue de la conclusion éventuelle de nouveaux baux.
7.Estimant qu’en raison respectivement de l’absence de toute réponse ou de la tardiveté de celle-ci au sens de l’article 10 (2) de l’OUG n o 40/1999, les occupants des appartements susmentionnés n’avaient pas respecté les conditions prévues par l’ordonnance précitée pour exprimer leur souhait de conclure des baux d’habitation avec elle en tant que nouvelle propriétaire, le 26 avril 2002, la requérante saisit le tribunal de première instance de Bucarest d’une action en expulsion des anciens locataires de l’Etat. En réponse à la demande reconventionnelle de ces derniers tendant à ce que leurs baux d’habitation soient prorogés en vertu de l’OUG n o 40/1999, la requérante – retraitée – fit valoir devant le tribunal, entre autres, que les locataires en question ne lui payaient aucun loyer afin qu’elle puisse payer les impôts afférents et effectuer les travaux d’entretien et les réparations nécessaires dans la maison en cause.
8.Par un jugement du 5 août 2002, le tribunal de première instance accueillit partiellement l’action de la requérante seulement en ce qui concernait l’expulsion d’E.V., qui n’avait pas envoyé à la première une lettre de réponse à la notification reçue, dans le délai de soixante jours prévu par l’article 11 (2) de l’OUG n o 40/1999, pour manifester son souhait de conclure un contrat de bail. En revanche, rejetant le restant de l’action de l’intéressée, le tribunal accueillit les demandes reconventionnelles de V.S., E.B. et E.G., et condamna la requérante à conclure des baux avec elles, conformément à l’OUG n o 40/1999.
9.La requérante et E.V. formèrent l’une et l’autre un pourvoi en recours ( recurs ) contre le jugement précité devant le tribunal départemental de Bucarest. A l’audience du 6 novembre 2002, le tribunal ajourna l’affaire au 18 novembre 2002 pour permettre aux parties de se faire représenter par un avocat. Il ressort du procès-verbal d’audience que la requérante n’avait pas sollicité un tel délai. A l’audience du 18 novembre 2002, lors des débats sur les recours, E.G. versa au dossier une quittance attestant que les autorités locales continuaient de percevoir les loyers qu’elle leur payait pour l’appartement qu’elle occupait. Le tribunal ajourna le prononcé de l’arrêt au 25 novembre 2002 pour permettre aux parties de déposer des conclusions écrites, ce que la requérante fit le 20 novembre 2002.
10.Par un arrêt définitif du 25 novembre 2002, adopté à la majorité, le tribunal départemental de Bucarest fit droit au pourvoi-recours d’E.V. et condamna la requérante à conclure avec elle aussi un contrat de bail. Il considéra que, malgré le non-respect par E.V. de la « formalité » prévue par l’article 11 (2) de l’OUG n o 40/1999 de répondre à la notification qui lui avait été adressée par la requérante, la locataire en cause n’avait pas non plus exprimé clairement son refus de conclure le bail. Estimant que la requérante n’avait pas prouvé qu’elle s’était présentée au rendez-vous fixé dans la notification, le tribunal jugea que la situation ainsi créée pouvait être assimilée au cas de « mésentente » entre les parties prévu par l’article 15 (2) de la loi n o 10/2001, E.V. étant en droit de bénéficier de la prorogation de son bail compte tenu de sa bonne foi.
11.Le 15 avril 2003, en vertu de l’OUG n o 40/1999, la requérante conclut des contrats de bail avec E.V. et E.G. pour une durée expirant le 8 avril 2004. Les deux appartements loués avaient une superficie d’environ 115 m 2 chacun. Le loyer mensuel prévu dans les baux en question, fixé conformément aux critères de l’OUG n o 40/1999, était de 300 nouveaux lei roumains (RON) et de 345 RON, soit environ 82 euros (EUR) et 94 EUR respectivement. A une date non précisée, peu de temps après le rejet de l’action en expulsion, les autres locataires des appartements de la requérante, à savoir V.S. et E.B., libérèrent les appartements qu’elles avaient occupés.
12.Selon la requérante, dont les dires ne sont pas contestés par le Gouvernement, les occupants de ses appartements ne lui avaient payé aucun loyer avant le 15 avril 2003. Après cette date et jusqu’à leur expulsion de l’immeuble (paragraphe 15 ci-dessous), E.V. et E.G. s’acquittèrent régulièrement du loyer prévu dans les baux susmentionnés qu’elles avaient conclus avec la requérante.
13.A la suite du décès de la requérante le 2 juillet 2006, par un jugement définitif du 5 décembre 2006, le tribunal de première instance de Bucarest partagea les biens successoraux de l’intéressée entre ses deux héritiers, Gh.D. et G.D., selon une transaction conclue entre ces derniers, l’immeuble sis au n o 41, rue Romulus revenant à G.D.
14.Essuyant un refus de la part des locataires E.V. et E.G., qui ne voulaient pas quitter à la fin de leurs baux les appartements qu’elles occupaient, les héritiers de la requérante saisirent les tribunaux internes d’actions en expulsion des locataires en cause, pour absence de titre locatifs, actions qui furent accueillies par des arrêts définitifs des 24 octobre 2006 et 20 février 2007 rendus par la cour d’appel de Bucarest. Par les mêmes arrêts, la cour d’appel rejeta la demande reconventionnelle des locataires, qui s’appuyaient sur l’OUG n o 40/1999 pour réclamer la prorogation de leurs baux pour une durée de cinq ans.
15.Les 25 avril et 31 mai 2007, à l’aide d’un huissier de justice et d’agents de police, les héritiers de la requérante firent expulser E.V. et E.G. et prirent possession des appartements occupés par ces dernières. II.
16. L’essentiel de la réglementation interne pertinente en la matière, à savoir des extraits de la loi 114 du 11 octobre 1996 sur le logement (« la loi n o 114/1996 »), de l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n o 40 du 8 avril 1999 sur la protection des locataires et la fixation du montant du loyer pour les locaux à usage d’habitation (« l’OUG n o 40/1999 »), et de la loi n o 241 du 16 mai 2001 qui a approuvé l’OUG n o 40/1999 (« la loi n o 241/2001 »), est exposé dans les arrêts Radovici et Stănescu c. Roumanie (n os 68479/01, 71351/01 et 71352/01, affaires jointes, §§ 53 à 58, 2 novembre 2006) et Burzo c. Roumanie (n o 75240/01, § 29, 4 mars 2008).
17.Par ailleurs, les dispositions légales relatives aux obligations des propriétaires découlant d’un contrat de bail et au calcul des loyers pour la période des faits sont présentées dans l’arrêt Burzo (précité, §§ 30 et 32-33). Il convient d’ajouter qu’en février 2003, le salaire mensuel net moyen calculé au niveau de l’économie nationale par l’Institut national de la statistique (l’INSEE) était d’environ 125 EUR.
18.Décrivant la procédure que devaient suivre le propriétaire et le locataire pour conclure un nouveau contrat de bail, conformément aux dispositions de l’OUG n o 40/1999 tendant à la prorogation des baux d’habitation, l’article 10 (2) de cette ordonnance prévoyait que l’ancien locataire de l’Etat avait l’obligation d’envoyer au propriétaire, par une lettre avec accusé de réception et dans un délai de trente jours à partir de la date où il avait reçu la notification de ce dernier, sa demande visant la conclusion d’un nouveau contrat de bail. L’article 11 (2) prévoyait que l’absence de réponse écrite ou le refus injustifié du locataire de conclure un nouveau contrat de bail dans le délai de soixante jours à compter de la date de réception de la notification donnait au propriétaire la faculté de demander l’expulsion inconditionnelle du locataire. Enfin, l’article 15 (2) de la loi n o 10/2001 sur le régime juridique des biens nationalisés de manière illégale précisait que la non-conclusion d’un contrat de bail selon la procédure de l’OUG n o 40/1999 en raison d’une « mésentente » entre le propriétaire et l’occupant de l’appartement due au montant du loyer demandé par le premier ou au souhait de celui-ci de limiter la superficie à louer était sanctionnée par la prorogation de droit du bail antérieur dont disposait l’ancien locataire de l’Etat, jusqu’à la conclusion d’un nouveau bail dans le cadre de l’OUG n o 40/1999. EN DROIT I.
19. Tout en notant que les deux héritiers de la requérante ont exprimé le souhait de poursuivre la procédure devant la Cour après le décès de l’intéressée, le Gouvernement observe que, à la suite du partage de la succession par le jugement définitif du 5 décembre 2006, l’immeuble sis au n o 41, rue Romulus dont font partie les appartements litigieux a été attribué à M. Gabriel Dumitrescu. Dès lors, estime le Gouvernement, la Cour devrait ne pas prendre en considération la requête en ce qui concerne l’autre héritier, M. Gheorghe Dumitrescu.
20.Les héritiers de la requérante contestent les arguments du Gouvernement, estimant en substance que le partage des biens successoraux de l’intéressée en 2006 ne devrait pas avoir d’effets sur leur droit de continuer une requête qui porte principalement sur des faits intervenus avant cette date.
21.La Cour observe que les héritiers de la requérante souhaitent continuer la requête introduite par cette dernière, requête qui concerne non seulement l’atteinte alléguée au droit au respect de ses biens, mais également l’iniquité de la procédure en expulsion des occupants des appartements en cause. Par ailleurs, elle note que les effets du jugement de partage successoral du 5 décembre 2006 concernent seulement la période postérieure à l’ouverture de la succession de la requérante, alors que le grief tiré du défaut de jouissance des appartements en question porte essentiellement sur la période antérieure au décès. Enfin, elle rappelle avoir jugé dans une première affaire introduite par la requérante devant la Cour au sujet d’un autre appartement de l’immeuble en cause que ses deux héritiers pouvaient prétendre avoir un intérêt suffisant pour justifier la poursuite de l’examen de la requête et se substituer à l’intéressée dans l’affaire en question ( Dumitrescu c. Roumanie (n o 1), n o 14019/05, §§ 17-19, 14 février 2008). Au vu de ce qui précède, les arguments présentés par le Gouvernement en l’espèce ne sauraient mener la Cour à une conclusion différente dans la présente affaire.
22.Pour des raisons d’ordre pratique, il convient de continuer d’appeler M me Iulia Dumitrescu la « requérante » bien qu’il faille aujourd’hui attribuer cette qualité à ses héritiers ( Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 1, CEDH 1999-VI, et Dumitrescu (n o 1), précité, § 19). II.
o 1
23.La requérante allègue en substance une atteinte à son droit au respect de ses biens en raison de la charge disproportionnée imposée par la réglementation en matière de prorogation des baux d’habitation (OUG n o 40/1990) et par l’interprétation restrictive et arbitraire de celle-ci faite par les tribunaux internes qui ont rejeté son action en expulsion des anciens locataires de l’Etat. Cela se serait traduit par l’impossibilité de percevoir un loyer avant le 15 avril 2003 et, comme l’ont précisé les héritiers de la requérante le 3 septembre 2007 après la communication de la requête, par la perception entre le 15 avril 2003 et 31 mai 2007, date d’expulsion effective de la dernière locataire, de loyers inférieurs à ceux du marché locatif. La requérante invoque l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »
24.Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité
25.La Cour estime que, eu égard aux faits pertinents, aux dispositions légales applicables ainsi qu’à la manière dont le grief de la requérante a été formulé et complété, il convient de distinguer dans l’examen de ce grief la période antérieure au 15 avril 2003 et celle entre cette date et mai 2007.
26.Pour ce qui est de la période postérieure au 15 avril 2003, la requérante se plaint du montant du loyer mensuel qui lui a été payé par les locataires E.V. et E.G., montant qui correspondait aux critères et au plafond fixés par l’OUG n o 40/1999 et qui aurait été inférieur aux loyers pratiqués sur le marché immobilier. A ce titre, elle s’appuie sur un rapport d’expertise et sur des annonces immobilières de 2007, soutenant que le loyer mensuel sur le marché immobilier pour un appartement similaire à ceux occupés par E.V. et E.G. est de 450 EUR minimum. Selon l’intéressée, vu l’absence de démarches effectives de sa part pour réduire ce problème endémique, l’Etat ne saurait invoquer la pénurie de logements pour obliger les propriétaires à en supporter les conséquences.
27.La Cour note que les contrats de bail d’E.V. et d’E.G. conclus en vertu de l’OUG n o 40/1999 sont arrivés à échéance le 8 avril 2004 et que les tribunaux internes ont confirmé que l’OUG n o 40/1999 n’était plus applicable aux baux en cause, qui ne pouvaient par conséquent être prorogés en vertu des dispositions de celle-ci, les locataires en question ne disposant d’aucun titre locatif (paragraphe 14 in fine ). Partant, la Cour considère que le préjudice prétendument subi par la requérante du fait des sommes perçues au titre du loyer après le 8 avril 2004 ne saurait être imputé aux autorités en raison de l’application des dispositions de l’OUG n o 40/1999. Or, en dépit de ces circonstances, la requérante n’a pas sollicité dans le cadre de la seconde procédure d’expulsion précitée ou dans une autre action civile que ses anciens locataires soient condamnés à la dédommager pour le préjudice subi du fait que ces derniers ont continué d’occuper les appartements en cause sans titre locatif après le 8 avril 2004 en ne lui versant au titre du loyer qu’une somme à ses yeux dérisoire.
28.S’agissant de la période comprise entre le 15 avril 2003 et le 8 avril 2004, durant laquelle, en vertu de l’OUG n o 40/1999 régissant les deux baux en cause, le loyer mensuel était plafonné, à supposer même que le grief concernant le montant des loyers perçus n’ait pas été formulé tardivement par la requérante en raison de l’examen de l’applicabilité de l’OUG n o 40/1999 dans la seconde procédure en expulsion, la Cour considère que la requérante n’a pas prouvé avoir subi une charge disproportionnée du fait du montant du loyer plafonné. Elle note d’abord que l’ingérence en cause était prévue par l’OUG n o 40/1999 et poursuivait le but d’intérêt général de la protection des locataires dans une situation qui se caractérisait par la pénurie de logements bon marché ( Burzo , précité, § 59). La Cour relève ensuite que la présente affaire est différente des autres affaires dans lesquelles elle a examiné les dispositions légales imposant un loyer plafonné au propriétaire, largement inférieur à celui pratiqué sur le marché immobilier, pour conclure que ce dernier avait subi une charge disproportionnée dans la mesure où, sans parler de l’obtention d’un certain profit, ce loyer ne couvrait même pas les frais d’entretien et de réparation ainsi que les impôts dus pour l’appartement en question ( Ghigo c. Malte , n o 31122/05, §§ 66-69, 26 septembre 2006 et, mutatis mutandis , Burzo , précité, §§ 65 et 67, et Hutten ‑ Czapska c. Pologne , [GC], n o 35014/97, §§ 224 et 239, CEDH 2006 ‑ ...). Au vu des circonstances de l’espèce, la Cour estime que, eu égard à la marge d’appréciation de l’Etat en la matière et à la durée des baux en cause, la requérante n’a pas eu à subir une charge excessive du fait du plafonnement des loyers par l’OUG n o 40/1999.
29.Partant, cette partie du grief de la requérante est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
30.S’agissant du restant du grief, à savoir l’impossibilité de percevoir un loyer avant le 15 avril 2003 et la charge disproportionnée imposée par la réglementation en matière de prorogation des baux d’habitation (OUG n o 40/1990) et par l’interprétation restrictive et arbitraire qu’en auraient faite les tribunaux internes qui ont rejeté l’action en expulsion des anciens locataires de l’Etat, la Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond
31.Après avoir présenté les dispositions pertinentes de l’OUG n o 40/1999, le Gouvernement considère que l’ingérence des autorités dans le droit de la requérante au respect de ses biens découlant des restrictions d’usage de ses appartements, était prévue par la loi, à savoir par l’OUG précitée, poursuivait un but légitime, à savoir la protection des intérêts des locataires dans une situation caractérisée par la pénurie de logements bon marché, et était proportionnée au but en question. Après avoir renvoyé à la requête Robitu c. Roumanie examinée par la Commission (n o 33352/96, décision du 20 mai 1998, Décisions et rapports (DR) 49), le Gouvernement soutient que la présente affaire se distingue de l’affaire Radovici et Stănescu précitée dans la mesure où la requérante s’est vue payer par E.V. et E.G. un loyer raisonnable.
32.La requérante fait valoir qu’en raison des dispositions de l’OUG n o 40/1999 et de l’interprétation arbitraire faite par les tribunaux internes dans la première action en expulsion, elle s’est vue dans l’impossibilité de percevoir un loyer entre l’arrêt définitif du 18 avril 2001 condamnant les autorités à lui restituer les appartements en cause et le 15 avril 2003. Elle considère qu’elle a respecté la procédure de notification envers les anciens locataires prévue par l’OUG n o 40/1999 et que, pour la période susmentionnée, sa situation est identique à celle des requérantes de l’affaire Radovici et Stanescu .
33.La Cour a déjà eu l’occasion d’affirmer que l’OUG n o 40/1999 s’analyse en une réglementation de l’usage des biens qui poursuit un but d’intérêt général et que le système ainsi mis en place par les autorités nationales n’est pas critiquable en soi. Toutefois, après avoir examiné et identifié des dispositions défectueuses et des lacunes dans l’OUG n o 40/1999, elle a également jugé que sanctionner les propriétaires ayant omis de se conformer aux conditions de forme prévues par l’OUG n o 40/1999 en leur imposant une obligation aussi lourde que celle de garder les anciens locataires de l’Etat dans leur immeuble pendant plusieurs années, sans aucune possibilité concrète et réelle de percevoir un loyer, a fait peser sur eux une charge spéciale et exorbitante de nature à rompre le juste équilibre entre la protection du droit de l’individu au respect de ses biens et les exigences de l’intérêt général (voir, entre autres, Radovici et Stănescu , précité, § 89).
34.La Cour considère que la situation en l’espèce est similaire à celle décrite dans l’affaire Radovici et Stănescu précitée. Déboutée par les tribunaux internes de son action en expulsion dirigée contre les anciens locataires de l’Etat qui occupaient ses appartements en vertu de baux d’habitation conclus avec les autorités, et obligée de loger ces locataires au motif d’une méconnaissance des dispositions strictes de l’OUG n o 40/1999, dont les lacunes ont été mentionnées dans l’affaire susmentionnée, la requérante s’est trouvée pendant environ deux ans dans l’impossibilité d’utiliser les appartements en question ou d’obtenir des loyers. A ce titre, la Cour observe que, selon l’article 11 (1) in fine de l’OUG n o 40/1999, le non ‑ paiement des loyers par les anciens locataires de l’Etat jusqu’à la conclusion du nouveau contrat ne pouvait être invoqué par le propriétaire comme motif d’expulsion et que le Gouvernement n’a ni soutenu ni prouvé que l’intéressée disposait d’une voie de droit lui permettant de condamner les premiers au paiement des loyers, alors qu’il n’y avait pas de bail conclu entre les parties et qu’il apparaît que les autorités continuaient de percevoir des loyers pour les appartements en cause (voir, mutatis mutandis , Radovici et Stănescu , précité, §§ 79, 80 et 82, et le paragraphe 9 ci-dessus). D’ailleurs, la Cour note que le non-paiement des loyers par les anciens locataires de l’Etat avant le 15 avril 2003 n’est pas contesté par le Gouvernement et que l’intéressée a aussi soulevé cet argument devant les tribunaux internes au cours de son action en expulsion (paragraphe 7 in fine ).
35.Partant, la Cour considère que rien ne permet de s’écarter de la jurisprudence précitée et qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. III.
36. La requérante allègue une méconnaissance de son droit à un procès équitable et à l’égalité des armes dans la procédure en expulsion terminée par l’arrêt du 25 novembre 2002, du fait que les motifs du pourvoi en recours d’E.V. ne lui auraient été communiqués qu’au stade des débats et que le tribunal départemental ne lui aurait pas accordé de délai pour préparer sa défense, alors qu’elle n’était pas représentée par un avocat. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
37.La Cour observe que, le 6 novembre 2002, le tribunal départemental de Bucarest a ajourné l’affaire au 18 novembre 2002 pour permettre aux parties de se faire représenter par des avocats. Par ailleurs, il ne ressort nullement du dossier que les motifs de recours d’E.V. n’aient pas été communiqués à la requérante avant les débats du 18 novembre 2002 ou que cette dernière ait demandé au tribunal un délai à cette fin ; il n’y a aucune mention à cet égard dans le procès-verbal de l’audience précitée ou dans ses conclusions écrites du 20 novembre 2002 dans lesquelles, de toute manière, l’intéressée a pu faire valoir ses arguments pour combattre ceux d’E.V.
38.Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.
39. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
40.S’appuyant sur une expertise immobilière établie à partir de l’observation d’annonces immobilières datant de 2007, la requérante réclame au titre du préjudice matériel qu’elle aurait subi en raison du défaut d’usage des appartements occupés par E.G. et E.V. 23 355 euros (EUR) pour la période comprise entre avril 2001 et avril 2003, et 37 441 EUR pour la période comprise entre avril 2003 et mai 2007. Par ailleurs, elle demande 2 000 EUR au titre du préjudice moral subi.
41.S’agissant du préjudice matériel allégué, le Gouvernement considère que la requérante ne saurait percevoir des dédommagements que pour la période comprise entre avril 2001 et avril 2003 et, s’appuyant sur une expertise immobilière, évalue le préjudice découlant du non-paiement des loyers par E.G. et E.V. à 3 159,45 EUR pour la période en cause. Il estime qu’un éventuel constat de violation pourrait constituer en lui-même une réparation suffisante du préjudice moral allégué.
42.Concernant la demande au titre du dommage matériel, la Cour rappelle avoir constaté en l’espèce une violation de l’article 1 du Protocole n o 1 en raison des restrictions subies par la requérante entre avril 2001 et avril 2003 quant à l’usage de ses appartements, notamment l’impossibilité dans laquelle elle s’est trouvée de faire condamner les occupants des appartements à lui verser un loyer. La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué pour la période postérieure à celle susmentionnée et rejette la demande de la requérante à cet égard. En revanche, elle considère que l’octroi d’une somme pour privation de jouissance de ses appartements entre avril 2001 et avril 2003 est bien en liaison directe avec la violation constatée.
43.Tout en admettant que la requérante a indéniablement subi un préjudice matériel du fait de la violation constatée, la Cour estime que les éléments du dossier ne permettent pas d’établir avec précision l’ampleur du préjudice effectivement supporté, ce préjudice étant fonction de plusieurs variables.
44.S’agissant de la demande de l’intéressée au titre du dommage moral, la Cour considère que la frustration résultant des restrictions subies par la requérante pendant la période précitée quant à l’usage de ses appartements ne saurait être réparée par le simple constat de violation figurant dans le présent arrêt.
45.Dans ces circonstances, eu égard à l’ensemble des éléments dont elle dispose et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue à la requérante 7 000 EUR, toutes causes de préjudice confondues. B. Frais et dépens
46.La requérante n’a pas soumis de demande de remboursement des frais et dépens exposés pour les procédures devant les juridictions internes ou devant la Cour. C. Intérêts moratoires
47.La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 pour autant que celui-ci se rapporte à la période comprise entre le 18 avril 2001 et le 15 avril 2003, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser conjointement à MM. Gheorghe Dumitrescu et Gabriel Dumitrescu, héritiers de la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 7 000 EUR (sept mille euros), à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement, toutes causes de préjudice confondues, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 septembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président