AFFAIRE FILIPESCU c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

30.09.2008

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2008
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE FILIPESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2008)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA FILIPESCU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 34839/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 30 septembrie 2008 DEFINIF 30/12/2008 Această hotărâre poate suferi modificări de formă. În cauza Filipescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, și Stanley Naismith, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 9 septembrie 2008, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se găsește o cerere (n 34839/03) îndreptat împotriva României și ai căror doi resortisanți ai acestui stat au, de asemenea, cetățenia elvețiană, domnul Alin Filipescu și domnul Ilinca Emilia Virginia Filipipe ( Christophe Pettiti, avocat la Paris. Guvernul român ( Astfel cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, Comisia a decis, de asemenea, că se va examina în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. În temeiul art. 44 alin. (1) lit. (a) din Regulamentul său de procedură, aceasta a comunicat, de asemenea, o copie a cererii guvernului elvețian, care a indicat printr-o scrisoare din 30 noiembrie 2006 că nu intenționa să intervină în procedură. Printr-o decizie a Consiliului Municipal din București din 28 septembrie 1982, un bun imobil care le aparținea a fost naționalizat. Bunul era situat în București, 31 rue Alexandru Donici, al doilea district, și era compus dintr-o casă și un teren de 220 . Cota-parte de 1/8 a reclamantului a fost naționalizată fără despăgubiri, în timp ce reclamantei i s-a acordat 70 000 de lei românești vechi, adică aproximativ 4 084 de dolari americani de la data respectivă, pentru despăgubirea pentru partea sa de 7/8 din proprietate. Potrivit guvernului, la 10 februarie 1983, recurenta a încasat suma în cauză. Potrivit reclamanților, această sumă a fost vărsată în contul unei persoane terțe, pe care au desemnat-o în acest scop în România, dar nu au fost în măsură să se bucure de aceasta din cauza plecării lor către Elveția și a ieșirii din capitalul României. Reclamanții consideră că, în orice caz, această despăgubire era mai degrabă simbolică și nu reflecta valoarea reală a bunului. La 4 iunie 1996, ei au sesizat Tribunalul de Primă Instanță din București cu o acțiune în revendicare împotriva Consiliului Municipal, pentru a primi înapoierea bunului, considerând că acesta fusese naționalizat ilegal. La data de 30 septembrie 1996, statul a vândut casa terților care au locuit ca chiriași. La 23 iunie 1998, reclamanții au fost informați cu privire la existența contractului de vânzare și, prin urmare, și-au completat acțiunea în cauză, solicitând, de asemenea, anularea contractului menționat. Prin hotărârea din 19 noiembrie 2001, pronunțată în urma unei casiuni cu trimitere, Tribunalul de Primă Instanță a făcut parțial dreptul la acțiune și a condamnat părțile pârâte să restituie bunurile reclamanților, reținând că decizia de naționalizare era ilegală, în măsura în care aceasta fusese adoptată în temeiul decretului nr. 223/1974, care nu a fost în conformitate cu Constituția în vigoare la momentul respectiv. Instanța concluzionează că decizia în cauză nu a putut transfera dreptul de proprietate asupra bunurilor în beneficiul statului. Cu toate acestea, el a respins cererea de anulare a contractului de vânzare, pe motiv că cumpărătorii erau de bună credință la încheierea acestuia. 10. Printr-o hotărâre din 7 iunie 2002, tribunalul județ din București a primit cererea cumpărătorilor; el a respins cererea de restituire a bunului, dar a menținut totuși celelalte dispoziții ale hotărârii contestate. Această hotărâre a fost confirmată, pe o cale de atac a reclamanților, printr-o hotărâre din 23 aprilie 2003 a instanței de apel din București. 11. La 5 iulie 2001, reclamanții au solicitat primăriei restituirea bunurilor în temeiul Legii nr. 10/2001, dar nu au primit niciun răspuns. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 12. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Brumarescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, § 31-33), Strain și alte România 57001/00, CEDO 2005-VII, § 19 26), Paduraru România 63252/00, § 38 53, 1 decembrie 2005) și Tudor c. România 29035/05, § 15 În pofida faptului că au recunoscut caracterul ilegal al naționalizării, reclamanții au invocat o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor lor ca urmare a vânzării bunului în cauză și a refuzului instanțelor naționale de a anula această vânzare, în pofida faptului că au recunoscut caracterul ilegal al naționalizării. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 14. Guvernul ridică excepția de confidențialitate materială a acestui aspect ; într-adevăr, acesta consideră că reclamanții nu aveau un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care Tribunalul de Primă Instanță din București recunoștea că la data de 19 noiembrie 2001 avea loc naționalizarea, și nu în cadrul acesteia. În dreptul românesc, numai sistemul unei hotărâri judecătorești beneficiază de o autoritate de lucru judecat. Concluzia sa este că hotărârea în cauză nu poate conferi reclamanților o speranță legitimă cu privire la restituirea bunului. Potrivit guvernului, situația reclamanților în prezenta cauză era similară cu cea a părților interesate din cauza Pentia și Pentia c. România (dec.) (n 57539/00, 23 martie 2006), care nu erau decât solicitanți simpli în ceea ce privește restituirea bunurilor lor. 15. Reclamanții contestă argumentele guvernului și iau în considerare faptul că au luat în considerare un bun, dat fiind că hotărârea 19 noiembrie 2001 a fost reținută de naționalizare, iar această observație nu a fost anulată în cadrul căilor de atac. Potrivit reclamanților, aceștia se află în aceeași situație ca și cei interesați în cauza Strain și altele menționate anterior. 16. Curtea consideră că excepția guvernului este strâns legată de substanța din care se întemeiază reclamanții pe art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât aceasta trebuie anexată la fond. Pe de altă parte, Curtea constată că acest at nu este în mod vădit nefondat în sensul La art. 35 alineatul (3) din Convenție și la art. 35 alineatul (3) din Convenție nu se referă la niciun alt motiv de . Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Pe fond 17. Guvernul acordă o importanță deosebită dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, care au ca obiectiv să accelereze procedura de restituire a bunurilor naționalizate și, în cazurile în care o astfel de restituire este imposibilă, să acorde o despăgubire constând într-o participare, în calitate de acționar, unui organism de plasament de valori mobiliare, Potrivit guvernului, despăgubirea prevăzută de legislația românească îndeplinește cerințele jurisprudenței Curții. 18. Instanțele nu au primit nici o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001 și că, în orice caz, fondul "proprietatea" nu funcționează efectiv până în prezent. 19. Curtea arată că Tribunalul de Primă Instanță de la București a stabilit naționalizarea bunurilor în hotărârea sa din 19 noiembrie 2001. În plus, Curtea constată că acest drept nu a fost revocabil și nu a fost nici contestat, nici infirmat până în prezent (a se vedea printre multe altele). § 38 Sebastian Taub c. România, n 58612/00, § 37, 12 octombrie 2006 Gabriel c. România, 35951/02, § 25 - 26, 8 martie 2007 Aldea c. România, n 36692/03, § 24, 24 În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că argumentul guvernului potrivit căruia naionalizarea nu a fost reținută decât în motivele hotărârii în cauză nu poate justifica o abordare distinctă în speță. 20. Spre deosebire de guvern, Curtea consideră că prezenta cauză este diferită de cauza Pentia și Pentia Mai sus menționat, în măsura în care, în această ultimă cauză, instanțele naționale au ajuns la concluzia că naționalizarea bunurilor era conformă cu legea, în timp ce, în speță, acestea au reținut la data deciziei de naționalizare. 21. Curtea consideră, prin urmare, că reclamanții aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 22. Comisia reamintește că a abordat în mod repetat cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție (a se vedea, printre altele, Porteanu c. România, n 4596/03, §§ 32-35, 16 februarie) 2006). Aceasta reafirmă în special faptul că, în contextul legislativ român care reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea prin intermediul unui stat membru al UE a unor terțe părți de bună credință, chiar și atunci când este precedată de confirmarea definitivă în justiție a dreptului de proprietate asupra unei proprietăți ( O astfel de privare, combinată cu absența totală a despăgubirii, contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 (Strain menționat anterior, § 39, 43 și 59). În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 de modificare a acesteia nu ia în considerare prejudiciul suferit ca urmare a unei absențe prelungite din partea persoanelor care, cum ar fi reclamanții, au fost privați de bunurile lor (Porteaanu menționată anterior, § 34). 23. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față 24. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, punerea în eșec a dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor, combinată cu absența totală a despăgubirii, le-a cauzat acestora o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului lor garantat prin art. 1 din Protocolul 25. Prin urmare, Curtea respinge excepția guvernului și concluzionează că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALLEGUĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 26. Pe lângă art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de procedură, pe care o consideră inechitabilă, în măsura în care consideră că instanțele naționale nu au apreciat în mod corespunzător documentele dosarului. 27. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor garantate prin art. 6 alin. (1) din Convenție. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu are loc o încălcare a acesteia, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții solicită, cu titlu de daune materiale pe care le-ar fi suferit, restituirea bunului în termen de trei luni de la data la care hotărârea Curții va deveni definitivă. În lipsa unei astfel de restituiri, ei solicită valoarea de piață a bunului, pe care o consideră a fi 1 047 În acest sens, ele plătesc două scrisori de la două agenții imobiliare din 4 și 7 mai 2007, conform primei, prețul bunului în cauză poate varia între 800 000 EUR și 1 000 000 EUR. Conform celei de-a doua, valoarea sa este de 1 195 000 EUR. 31. În plus, reclamanții solicită despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de lipsa de proprietate în ultimii zece ani și solicită, în acest sens, 225 000 EUR, suma pe care o au din cele două evaluări menționate anterior, conform căreia chiria lunară pentru proprietate este cuprinsă între 1 500 EUR și 2 000 EUR. 32, reclamanții solicită, de asemenea, 10 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit ca urmare a privării de bunurile lor, care le-ar fi cauzat un prejudiciu distinct de cel care rezultă din prejudiciul bunurilor pe care l-ar fi suferit de la data de 1 ianuarie. În cazul în care Curtea nu ar lua în considerare prejudiciul material cauzat de privarea bunurilor de la data de 1996, ei ar percepe 150 000 EUR pentru prejudiciul moral. 33. Guvernul reamintește că contractul de vânzare avea ca obiect casa și terenul de 164 m. situat sub aceasta, în timp ce în scrisorile lor agențiile imobiliare au luat în considerare suprafața totală a terenului. În orice caz, guvernul consideră că aceste scrisori nu sunt relevante în acest caz și că redactarea lor este prea vagă, în măsura în care nu include nici o referire la starea binelui. 34. Guvernul prezintă un raport din iunie 2007 conform căruia valoarea de piață a casei și a terenului situat sub aceasta este de 526 707 EUR. 35. Acesta arată, de asemenea, că recurenta a primit 70 000 de lei românești vechi (ROL) în 1983 pentru partea sa din proprietate (punctul 5) Mai sus), suma care trebuie apreciată în lumina contextului existent în România sub regimul comunist. 36. Guvernul consideră, de asemenea, că acordarea unei sume pentru chiriile neplătite ar avea un caracter speculativ. 37. În ceea ce privește pretinsa deteriorare morală, guvernul consideră că suma solicitată în acest sens este excesivă, având în vedere jurisprudența Curții. 38. Ca răspuns, printr-o scrisoare din 28 februarie 2008, reclamanții insistă asupra restituirii întregului bun imobil și consideră, de asemenea, că expertiza furnizată de guvern nu ține seama de întregul teren, adică 220 m, sau de prețul real al terenului. 39. Curtea observă că reclamanții erau proprietarii întregului bun, a cărui naționalizare fusese recunoscută ca ilegală. 40. În circumstanțele din speță, Curtea consideră că restituirea bunului imobil situat la București, 31 rue Alexandru Donici, al doilea Registru, compus din o casă și din teritoriul aferent 220 , ar plasa reclamanții, pe cât posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla în cazul în care cerințele prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost necunoscute. 41. În lipsa unei astfel de restituiri în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că guvernul va trebui să plătească părților interesate, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului. 42. În ceea ce privește determinarea valorii bunului, Curtea arată la distanță semnificativă care există între sumele produse de părți. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile de pe piața imobiliară locală și la elementele furnizate de părți, inclusiv faptul că reclamanta are dreptul să acorde despăgubiri pentru partea sa din proprietate, Curtea estimează valoarea de piață actuală a acesteia la 595 000 EUR. 43. În ceea ce privește suma solicitată pentru neîndeplinirea obligațiilor de proprietate, Curtea amintește că nu poate specula cu privire la posibilitatea și randamentul închirierii bunului în cauză (Buzatu c. România (satisfacție echitabilă), n 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005) și a ordonat, ca reparație în temeiul art. 41 din Convenție, restituirea bunului; prin urmare, ea nu va aloca nici o sumă în acest sens, dar va ține seama de privarea de proprietate suferită de către inculpați în momentul reparării prejudiciului moral. 44. În ceea ce privește cererea reclamanților pentru prejudiciul moral, Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la neplăceri și incertitudini, pentru care suma de 2 000 EUR reprezintă o despăgubire echitabilă a prejudiciului suferit. Comisioane și cheltuieli de judecată 45. Reclamanții solicită 6 240 EUR pentru cheltuieli, din care 000 EUR pentru procedura internă, 3 46. Ele furnizează în acest sens patru contracte de asistență judiciară încheiate cu o firmă de avocatură între 27 ianuarie 2000 și 25 ianuarie 2002 și care acoperă o sumă totală de 1 250 de noi lei românești (RON), precum și un extras din 11 mai 2007, care atestă plata a 1 300 RON în beneficiul M V.M. în calitate de avocat în materie de drept românesc, după procedura de urmat a procedurii în fața Curții cu privire la aspectele de drept românesc. În plus, aceștia prezintă un certificat din 9 septembrie 1997 eliberat de M.I. și care se referă la plata unei sume de 310 000 ROL ca taxe de timbru. În plus, aceștia prezintă o factură din 14 mai 2007 eliberată de M.P. pentru onorarii de 3 47. În ceea ce privește cheltuielile de transport solicitate, acestea arată că reclamanta a fost obligată să se deplaseze o dată în România pentru a urmări dosarul mai întâi și să furnizeze o recipisă din 6 iunie 2006 în valoare de 840 de franci elvețieni (CHF). 48. Guvernul consideră, la rândul său, că suma solicitată în mod expres pentru procedura în fața Curții este excesivă, având în vedere gradul relativ redus de complexitate al prezentei cauze, care urmează unei jurisprudențe bine stabilite, citează în acest sens cauza Horia Jean Ionescu c. România, nr 11166/02, § 46, 31 mai 2007. 49. În ceea ce privește suma solicitată pentru costurile de transport suportate la nivel național, Tribunalul constată că acestea au furnizat documente justificative numai pentru o sumă totală de până la 512 EUR. 50. În ceea ce privește costurile de transport, guvernul consideră că suma de 840 CHF care figurează pe extrasul furnizat de reclamanți reprezintă echivalentul a 540 EUR. 51. Acesta concluzionează că sumele solicitate de părțile interesate cu titlu de cheltuieli sunt doar parțial dovedite. 52. Curtea reamintește că un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale și cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față, ținând seama de criteriile menționate anterior, de documentele justificative furnizate de solicitanți, precum și de gradul relativ redus de complexitate al prezentei cauze, Curtea consideră că este rezonabil să se aloce părților interesate 3 000 EUR, indiferent de costuri. Interese moratorii 53. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L petiția admisibilă cu privire la hotărârea pronunțată în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 2 din Convenție că, în absența unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în același termen de trei luni, 595 000 EUR (cinci sute optzeci și cinci de mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale în orice caz, statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în același termen, următoarele sume 000 EUR (două mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale (ii) 000 EUR (trei mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitanți, pentru toate costurile sumele menționate la literele (b) și (c) vor fi convertite în moneda landului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicat în scris la 30 septembrie 2008, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefier Adjunct Președinte