AFFAIRE ANGHELESCU c. ROUMANIE (N° 2)
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété
AFFAIRE ANGHELESCU c. ROUMANIE (N° 2) (CtEDO, 2008)
A TREIA SECȚIUNE
CAUZA
ANGHELESCU c. ROMÂNIA (nr. 2)
(Cererea nr. 14578/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
4 noiembrie 2008
DEFINITIVĂ
04/02/2009
Această hotărâre poate suferi retușuri de formă.
În cauza Anghelescu c. România (nr. 2),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), ședință în forma unei camere compuse din:
Josep Casadevall,
președinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Ann Power,
judecători,
și Stanley Naismith,
grefier adjunct de secțiune,
După ce au deliberat în ședință de consiliu pe 7 octombrie 2008,
Pronunță hotărârea următoare, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
1.
La originea cauzei se află o cerere (nr. 14578/03) îndreptată împotriva României și pe care un cetățean al acestui stat, d-l Ștefan Anghelescu («reclamantul»), având și cetățenia germană, a depus-o la Curte pe 29 martie 2003 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («Convenția»).
2.
Reclamantul este reprezentat de doamna Dorel Pinkerton Baicoană, avocat la București. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul său, d-l Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul afacerilor externe.
3.
Pe 20 decembrie 2006, președintele a treia secțiune a hotărât să comunice cererea Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât de asemenea că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.
4.
Guvernul german, căruia i s-a comunicat o copie a cererii de Curte în virtutea articolului 44 § 1 a) din regulament, nu a doritmit să-și prezinte punctul de vedere cu privire la cauză.
ÎN FAPT
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5.
Reclamantul s-a născut în 1928 și locuiește la Berlin.
6.
După anularea unei prime hotărâri definitive favorabile reclamantului printr-o hotărâre din 31 mai 1995 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție ca urmare a unui recurs de anulare format de procurorul general, în 1997 interessatul sesizează tribunalul de primă instanță de la București cu o nouă acțiune în revendicare de proprietate a aceluiași imobil, format din mai multe apartamente, care Statul se însușise pe nedrept în perioada regimului comunist. La acea vreme, unul din apartamente era ocupat de soții P. în virtutea unui contract de închiriere încheiat cu Statul pe 12 mai 1992.
7.
Printr-o sentință din 26 martie 1998, tribunalul a admis acțiunea reclamantului și a ordonat autorităților administrative competente de a-i restitui imobilul în cauză. Această sentință a devenit definitivă printr-o decizie din 17 martie 1999 a tribunalului județean din București, care a constatat retragerea apelului de către primărie. Reclamantul a inceput plata taxelor și impozitelor aferente imobilului.
8.
Prin scrisoare din 30 iunie 1998, Primăria București a informat pe soții P. că contractul de închiriere al lor încetase să-și exercite aplicabilitatea și că noul proprietar, reclamantul, trebuia să respecte dreptul de închiriere al lor în conformitate cu dispozițiile legii nr. 17/1994 privind prelungirea și reînnoirea contractelor de închiriere a locuințelor («legea nr. 17/1994»).
9.
Pe 23 iulie 1998, prin intermediul unui huisier de justiție, reclamantul adresează soților P. o notificare oferindu-le posibilitatea de a încheia un contract de închiriere cu reprezentantul lui. Soții P. nu au răspuns.
10.
Pe 25 ianuarie 1999, reclamantul sesizează tribunalul de primă instanță din București cu o acțiune în expulzare a soților P. motivând în special refuzul lor de a încheia un contract de închiriere. La argumentul reclamantului privind lipsa plății chiriei, soții P. au răspuns că continuaseră să o verseze autorităților. Printr-o sentință din 5 aprilie 1999, tribunalul de primă instanță din București a respins acțiunea în expulzare motivând că reclamantul, care nu anexase la notificarea sus-menționată o procură în favoarea reprezentantului lui, nu probase rea intenție a soților P. și stabilise refuzul lor, care trebuia adresat direct proprietarului, de a încheia un contract de închiriere.
11.
Printr-o hotărâre definitivă din 18 ianuarie 2001, finalizată pe 24 ianuarie 2001, Curtea de Apel din București a confirmat temeiurile sentinței din 5 aprilie 1999. Ea judecă că soții P. ocupau apartamentul reclamantului în virtutea unui contract de închiriere legal încheiat cu Statul în 1992, a cărui durată fusese prelungită de drept succesiv în virtutea legii nr. 17/1994 și a ordonanței de urgență a guvernului nr. 40/1999 («OUG 40/1999»). Ea observa că reclamantul nu respectase procedura de notificare a soților P. după intrarea în vigoare a OUG 40/1999, după cum prevede art. 10 al acesteia.
12.
Din elementele furnizate de reclamant rezultă că până la presente nu a intrat în posesia apartamentului ocupat de soții P., care nu i-au plătit nici un chirie de la data la care a fost restituitor de proprietate prin sentința definitivă pronunțată pe 26 martie 1998 de tribunalul de primă instanță din București.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE
13.
Esențialul reglementării interne pertinente în materie, și anume fragmente din legile nr. 5/1973 privind administrarea locuințelor și relațiile între proprietari și chirași («legea nr. 5/1973»), nr. 17/1994 din 18 aprilie 1994 privind prelungirea și reînnoirea contractelor de închiriere a locuințelor («legea nr. 17/1994»), nr. 114 din 11 octombrie 1996 privind locuințele («legea nr. 114/1996»), ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40 din 8 aprilie 1999 privind protecția chirașilor și fixarea chiriei pentru localuri cu destinație de locuință («OUG nr. 40/1999») și legea nr. 241 din 16 mai 2001 care a modificat și aprobat OUG nr. 40/1999 («legea nr. 241/2001»), precum și jurisprudența internă privind efectele OUG nr. 40/1999 înainte de 8 aprilie 2004 este descrisă în hotărârile Radovici și Stănescu c. România (nr. 68479/01, 71351/01 și 71352/01, cauze conexate, §§ 53-58, 2 noiembrie 2006) și Tarik c. România, nr. 75849/01, §§ 26-28 și 33-35, 7 februarie 2008).
14.
Tribunalele interne au trebuit să răspundă la întrebarea privind efectele OUG nr. 40/1999 în acțiuni de expulzare a foștilor chirași ai Statului intentate de proprietari după 8 aprilie 2004, dată care marca sfârșitul termenului de cinci ani de prelungire a contractelor de închiriere a locuințelor menționat de OUG sus-citate, după cum a fost modificat de legea nr. 241/2001. Examinarea jurisprudenței interne pertinente nu permite de a concluziona că această întrebare a fost rezolvată în mod definitiv.
15.
Pe de o parte, prin hotărâri definitive din 18 aprilie, 6 septembrie și 10 noiembrie 2006, Curtea de Apel din București judecă că foștii chirași ai Statului care dispuneau de contracte de închiriere prelungite ope legis până pe 8 aprilie 2004 în virtutea absenței unei notificări conforme condițiilor și termenelor prevăzute de OUG nr. 40/1999 vedeau, în absența reiterată a unei asemenea notificări, contractele lor de închiriere prelungite o nouă oară pentru o perioadă de cinci ani în virtutea articolului 14 al ordonanței, cu excepția cazului în care renunțau la beneficiul acordat de OUG nr. 40/1999. Pe de altă parte, în hotărârea din 6 septembrie 2006, Curtea de Apel judecă că existența litigiilor în curs între proprietari și foștii chirași nu era pertinentă în acest sens și, bazându-se pe articolele 11 (1) și 22 (3) ale OUG nr. 40/1999, că lipsa plății chiriei de către aceștia din urmă nu putea fi utilizată de proprietari ca motiv pentru a-i expulza din apartament.
16.
Pe de altă parte, în hotărârea definitivă din 1 aprilie 2008, Curtea de Apel din Craiova judecă că chirașii Statului nu mai aveau interes să acționeze pentru a-și face valabil dreptul la reînnoire a contractului de închiriere deoarece – ținând seama de hotărârea pronunțată de Curte în cauza Radovici și Stănescu sus-menționată – art. 14 al OUG nr. 40/1999 care permitea o nouă prelungire a contractului nu mai avea nevoie să se aplice. În plus, acest articol nu trebuia interpretat ca acordând dreptul la o nouă prelungire a contractului de închiriere pentru o perioadă de cinci ani în caz de nenotificare de proprietari chirașilor după 8 aprilie 2004, ținând seama că revine mai întâi acestora din urmă de a le face o cerere prealabilă în acest sens. Potrivit curții de apel, era trebuit de concluzionat că, după data sus-menționată, contractul de închiriere între părți era reglementat de dreptul comun (prelungire tacită a contractului). Prin admitere a unei acțiuni de expulzare a foștilor chirași pentru lipsă de titlu chiriaș după 8 aprilie 2004, într-o hotărâre din 8 ianuarie 2007, Curtea de Apel din București s-a bazat atât pe hotărârea Radovici și Stănescu sus-menționată cât și pe motive de reziliere a contractului prevăzute de OUG nr. 40/1999 (lipsa plății chiriei de chirași, comportamentul chirașilor făcând imposibilă coabitarea cu alți ocupanți ai imobilului).
ÎN DREPT
I.
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA SUSȚINUTĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
17.
Reclamantul susține o vătămare a dreptului lui de proprietate din cauza imposibilității prelungite în care s-a găsit de a dispune de apartamentul lui care i-a fost retrocedat și de a percepe o chirie, imposibilitate care a rezultat din aplicarea legilor și dispozițiilor de urgență adoptate de Guvern în materie de contracte de închiriere a locuințelor. El invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, formulate după cum urmează:
«Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul proprietății sale. Nicio persoană nu poate fi privată de proprietatea sa decât din cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă statele de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea proprietăților în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.
»
18.
Guvernul combate această teză.
A.
Cu privire la admisibilitate
Cu privire la excepția Guvernului privind nerespectarea termenului de șase luni
19.
Guvernul ridică mai întâi excepția nerespectării de reclamant a termenului de șase luni pentru introducerea cererii, considerând că acest termen a început să curgă pe 24 ianuarie 2001, dată finalizării hotărârii din 18 ianuarie 2001 pronunțate de Curtea de Apel din București, care a respins în ultimă instanță acțiunea în expulzare a soților P. intentată de interessat.
20.
Reclamantul estimează că cererea lui nu are alt obiect decât actualizarea faptelor și a revendicărilor pe care le-a formulat în cererea precedentă (nr. 29411/95). Aceasta privea privarea de folosință a imobilului după hotărârea din 31 mai 1995 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție ca urmare a unui recurs de anulare, și a fost rezolvată printr-o hotărâre a Curții din 9 aprilie 2002. Potrivit interessatului, în prezenta cauză, se referă în particular la investigare a privării de folosință a apartamentului, ocupat de soții P., pentru perioada după 31 octombrie 2001, perioadă care nu a fost subiect al examinării de Curte în hotărârea sus-menționată (Anghelescu c. România, nr. 24911/95, §§ 71 și următoarele, 9 aprilie 2002).
21.
Curtea reamintește că termenul de șase luni curge de la decizia definitivă în cadrul epuizării căilor de atac interne (Paul și Audrey Edwards c. Regatul Unit (decizie), nr. 46477/99, 7 iunie 2001). Atunci când încălcarea susținută constituie o situație continuă împotriva căreia nu există nicio cale de atac în dreptul intern, termenul de șase luni nu începe să curgă decât de la momentul în care această situație continuă ia sfârșit (Funke c. România, nr. 16891/02, § 19, 26 aprilie 2007).
22.
În prezenta cauză, Curtea observă că grievul reclamantului privește imposibilitatea prelungită în care s-a găsit de a se bucura în mod efectiv de apartamentul, care i-a fost retrocedat printr-o hotărâre definitivă, și în special de a percepe o chirie, imposibilitate care a rezultat din aplicarea legilor și dispozițiilor de urgență adoptate de Guvern în materie de contracte de închiriere a locuințelor (a se vedea, mutatis mutandis, Hutten-Czapska c. Polonia [MC], nr. 35014/97, § 152, CEDH 2006-...).
23.
Curtea estimează că imposibilitatea din care se plânge reclamantul pentru perioada după 31 octombrie 2001, atunci când contractele de închiriere a locuințelor privind imobilele restituite erau reglementate de OUG nr. 40/1999, trebuie analizată ca o situație continuă. În acest sens, reamintește mai întâi că, într-o cauză recentă privind impunerea ex lege a unui contract privind un teren, a ajuns la aceeași concluzie, observând că termenul de șase luni a început să curgă la data expirării contractului în cauză (Urbarska Obec Trencianske Biskupice c. Slovacia, nr. 74258/01, § 93, 27 noiembrie 2007). Pe de altă parte, deja consideră că nu exista, cel puțin înainte de data expirării contractelor de închiriere prelungite de OUG nr. 40/1999, și anume 8 aprilie 2004, nicio cale de atac împotriva acestei situații continue, cale de atac prin care reclamantul, care depășise termenul de notificare prevăzut de OUG nr. 40/1999 din cauza litigiilor în curs împotriva foștilor chirași ai Statului care refuzaseră să încheie un contract de închiriere, ar fi putut obține fie posesia apartamentului fie plata chiriei de către aceștia (Arsenovici c. România, nr. 77210/01, §§ 28-32, 7 februarie 2008, și Radovici și Stănescu, precitat, §§ 62-66). Simplul fapt că reclamantul a încercat – fără succes – de a pune capăt acestei situații prin cererea, prin calea unei acțiuni judiciare terminată prin hotărârea din 18 ianuarie 2001, a expulzării soților P. pentru absență de titlu chiriaș nu poate schimba acest constat factual (mutatis mutandis, Funke, precitat, § 20).
24.
Ținând seama de observațiile de mai sus, și ținând seama că cererea a fost introdusă înainte de expirarea (pe 8 aprilie 2004) termenului de cinci ani prevăzut de OUG nr. 40/1999 pentru prelungirea contractelor de închiriere a locuințelor, trebuie respingă excepția Guvernului (mutatis mutandis, Urbarska, precitat, § 93).
Cu privire la excepția Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne
25.
Guvernul ridică o excepție privind neepuizarea căilor de atac de reclamant care, la expirare termenului de cinci ani prevăzut de OUG nr. 40/1999 și expirat pe 8 aprilie 2004, nu a introdus o acțiune în expulzare a soților P., care nu mai dispuneau de niciun drept de chiriaș după data sus-menționată marcând sfârșitul aplicării OUG nr. 40/1999. Potrivit Guvernului, nicio prelungire a contractului de închiriere al soților P. nu putea interveni fără acordul reclamantului, fiecare dintre părțile contractului având posibilitatea de a da notificare de reziliere dacă nu mai vroia prelungirea. Pentru a susține teza, furnizează decizii susceptibile de atac pronunțate în două proceduri de expulzare a foștilor chirași ai Statului: una privează comportamentul chirașilor care făcea imposibilă coabitarea cu alți ocupanți ai imobilului, și cealaltă cazul unui proprietar care respectase condițiile de formă prevăzute de OUG nr. 40/1999 pentru notificarea chirașului cu privire la posibilitate de a încheia un contract de închiriere.
26.
Reclamantul nu furnizează observații în acest sens.
27.
Curtea reamintește că revine Guvernului care se apără de neepuizare de a convinge Curtea că era disponibil un recurs efectiv atât în teorie cât și în practică la epoca faptelor, adică că era accesibil și susceptibil de a oferi reclamantului repararea grievurilor lui și prezenta perspective rezonabile de succes (V. c. Regatul Unit [MC], nr. 24888/94, § 57, CEDH 1999-IX). Epuizarea căilor de atac interne se apreciază în mod normal la data introducerii cererii în fața Curții. Cu toate acestea, această regulă este însoțită de excepții care pot fi justificate de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze (Brusco c. Italia (decizie), nr. 69789/01, CEDH 2001-IX).
28.
În prezenta cauză, Curtea consideră că jurisprudența internă pertinentă nu permite de a concluziona că chestiunea aplicării și efectelor OUG nr. 40/1999 în acțiuni de expulzare a foștilor chirași ai Statului intentate de proprietari după 8 aprilie 2004 pentru absență de titlu chiriaș a fost rezolvată în mod definitiv și că ea face obiectul unei jurisprudențe bine stabilite (paragrafele 14-16 mai sus). Acest constat este de altfel confirmat de faptul că Guvernul, deși invocă caracterul efectiv al unei asemenea căi de atac după 8 aprilie 2004, nu a depus nicio decizie a unui tribunal care a câștigat autoritatea lucrului judecat; într-adevăr, deciziile pe care le-a furnizat, chiar în admiterea că privează o situație comparabilă cu cea a reclamantului, erau toate susceptibile de atac. În plus, presupunând că se poate detecta în deciziile mai recente, care se bazează pe hotărârea Radovici și Stănescu, semnele unei evoluții a jurisprudenței interne pertinente (§16 mai sus), trebuie notat că în prezent ocupația apartamentului reclamantului ca urmare a OUG nr. 40/1999 durează de mai mulți ani și că Guvernul nu a prezentat nicio decizie internă definitivă pentru a dovedi că interessatul ar putea vedea repararea încălcării susținute din această cauză.
29.
În aceste circumstanțe, Curtea estimează că Guvernul nu demonstrează cu un grad suficient de certitudine caracterul efectiv al unei acțiuni de expulzare a chirașilor pentru absență de titlu chiriaș introdusă după 8 aprilie 2004. Prin urmare, excepția Guvernului nu poate fi reținută.
30.
Prin urmare, Curtea constată că grievul nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă în plus că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să-l declare admisibil.
B.
Cu privire la fond
31.
Guvernul consideră că ingerința autorităților în dreptul reclamantului de a folosi proprietatea, ingerință decurgând din respingerea acțiunii de expulzare a soților P. și din aplicarea dispozițiilor legale în materie de protecție a chirașilor imobilelor restituite, era prevăzută de lege, și anume legea nr. 17/1994 și OUG nr. 40/1999, că urmărea un scop legitim, și anume protecția intereselor chirașilor într-o situație caracterizată de penuria locuințelor ieftine, și că era proporțională scopului în cauză. Cu privire la proporționalitate ingerinței, Guvernul trimite la cererea Robitu c. România examinată de Comisie (nr. 33352/96, decizie din 20 mai 1998, Decisions and Reports 49), rezumă dispozițiile OUG nr. 40/1999 și consideră că trebuie luată în considerare doar perioada anterioară 8 aprilie 2004, deoarece după această dată reclamantul ar fi putut obține expulzarea soților P., OUG nr. 40/1999 încetând să mai fie aplicabilă în materie de contracte de închiriere.
32.
Reclamantul consideră că dispozițiile legale invocate de Guvern nu sunt aplicabile în prezenta cauză, în măsura în care soții P. nu erau chirași ci ocupanți ai apartamentului deoarece nu beneficiau unui contract de închiriere încheiat cu proprietarul și nu i-au plătit chirie.
33.
Curtea deja avut ocazia de a examina cauze privind prelungirea de drept a contractelor de care beneficiaseră foștii chirași ai Statului care locuiau în imobile restituite proprietarilor și ingerința rezultând din imposibilitate susținută de aceștia din urmă de a utiliza aceste imobile sau de a obține o chirie, ținând seama de dispozițiile legii nr. 17/1994 și OUG nr. 40/1999 și aplicarea lor de tribunalele interne. După examinare dispozițiilor legale sus-menționate, Curtea a concluzionat că restricțiile suferite de proprietari de mai mulți ani cu privire la folosirea apartamentelor lor restituite de autorități, și în special imposibilitate în care s-au găsit de a obliga ocupanții acestor apartamente să le verseze o chirie din cauza lipsei de precizie, dispozițiilor defectuoase și lacunelor constatate în legea nr. 17/1994 și în OUG nr. 40/1999, nu au asigurat un echilibru just între protecția dreptului individului la respectul proprietății și cerințele interesului general (Arsenovici, precitat, §§ 40-47, Tarik, precitat, §§ 49-58, și Radovici și Stănescu, precitat, § 88).
34.
Faptele fiind similare, Curtea consideră că nimic nu permit în prezenta cauză de a se abate de la această concluzie. Débouté de tribunalele interne din acțiunea în expulzare îndreptată împotriva foștilor chirași ai Statului care ocupau apartamentul și refuzaseră de a încheia un contract cu el, și obligat de a logi acești chirași din cauza neștierii dispozițiilor lacunare ale legii nr. 17/1994 și dispozițiilor defectuoase și stricte ale OUG nr. 40/1999, reclamantul s-a găsit de mai mulți ani în imposibilitate de a utiliza apartamentul în cauză sau de a constrânge foștii chirași ai Statului să i le plătească chirie.
35.
Aceste elemente sufic Curții pentru a concluziona că existat o violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.
II.
CU PRIVIRE LA ALTE VIOLĂRI SUSȚINUTE
36.
Reclamantul se plânge de rezultatul acțiunii de expulzare contra soților P. și invocă art. 6 § 1 din Convenție.
37.
Ținând seama de ansamblul elementelor din posesia, și în măsura în care este competentă pentru a cunoaște acuzații formulate, Curtea nu relevă nicio aparență de violare a dreptului reclamantului la un proces echitabil. Rezultă că grievul este în mod evident neîntemeiată și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
III.
CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
38.
În virtutea articolului 41 din Convenție, «Dacă Curtea declară că existat o violare a Convenției sau a protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante permite doar parțial de a șterge consecințele acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
»
A.
Daune
39.
Bazând-se pe studii ale piețelor imobiliare redactate de societăți comerciale imobiliare și pe raport stabilit de expert, reclamantul cere 43 800 euro (EUR) pentru prejudiciul material suferit din cauza imposibilității de a percepe o chirie pentru apartamentul ocupat de soții P. Suma solicitată a fost calculată pentru perioada din 1 noiembrie 2001 până 31 iulie 2007, pe baza unei chirii lunare de 700 EUR, sumă care corespunde la acelea practicate pe piața imobiliară în august 2007 pentru un apartament cu trei camere similar. De altfel, interessatul cere 10 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit din cauza stării de angoas în care s-a găsit în cursul acestei perioade, care a avut ca efect o deteriorare a stării sănătății.
40.
Cu privire la prejudiciul material susținut, Guvernul trimite la argumentele sale privind excepția privind neepuizarea căilor de atac de interessat și estimează că ar trebui luată în considerare doar perioada anterioară 8 aprilie 2004. De altfel, estimează că cererea reclamantului care corespunde perioadei 2001-2007 o natură speculativă, randamentul unei chirii depinzând de mai mulți factori și interessatul doar înmulțind o chirie dintr-o sumă plauzibilă în august 2007. În plus, estimează că la expirarea contractului, printr-o acțiune de expulzare bazată pe art. 14 (5) al OUG nr. 40/1999, reclamantul ar fi putut face condamnă soții P. la plata chiriei datorată. În fine, consideră că un eventual constat de violare ar constitui o reparare suficientă a prejudiciului moral susținut și că suma cerută din acest titlu este excesivă.
41.
Cu privire la cererea pentru prejudiciu material, Curtea constat în prezenta cauză o violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din cauza restricțiilor suferite de reclamant de mai mulți ani relativă la folosirea apartamentului. Ea într-adevăr recunoscut imposibilitate în care s-a găsit interessatul, din cauza dispozițiilor defectuoase și lacunelor constatate în legea nr. 17/1994 și OUG nr. 40/1999, de a face condamnă ocupanții apartamentului să-i verseze o chirie. Acordarea unei sume pentru privare de folosință a apartamentului este deci în legătură directă cu încălcarea constatată. În plus, Curtea observă că Guvernul nu furnizează niciun exemplu de jurisprudență pertinentă pentru a dovedi că un proprietar găsindu-se în situația reclamantului ar fi putut redresa prejudiciul în cauză utilizând calea de atac prevăzută de art. 14 (5) al OUG nr. 40/1999.
42.
În vreme admitere că reclamantul indenabil suferit prejudiciu material din cauza încălcării constatate, Curtea estimează că elementele din dosarului nu permit de a stabili cu precizie amploarea prejudiciului efectiv suportat în cursul perioadei în cauză.
43.
Cu privire la cererea interessatului în titlu de prejudiciu moral, Curtea consideră că frustrarea rezultând din restricțiile suferite de reclamant de mai mulți ani cu privire la folosirea apartamentului nu poate fi reparată prin simplul constat de violare figurând în prezenta hotărâre.
44.
În aceste circumstanțe, ținând seama de ansamblul elementelor din posesia și statuând în echitate, după cum cere art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamantului 15 000 EUR, toate cauze de prejudiciu combinate.
B.
Cheltuieli și costuri
45.
Reclamantul cere de asemenea 700 EUR pentru cheltuieli relative la reprezentarea de avocat în fața Curții, din care 315 EUR pentru onorari avocat și 385 EUR pentru cheltuieli diverse aferente reprezentării, sume figură într-un contract asistență juridică furnizat Curții. În plus, fără a prezenta justificări, reclamantul cere 800 EUR pentru cheltuieli relative la redactare documenti și pentru cheltuieli comunicare, fotocopii și telefon suportate în fața Curții.
46.
Guvernul observă că interessatul nu precizează și nu detaliază obiectul cheltuielilor corespunzând sumei 315 EUR și nu furnizează justificări pentru alte cheltuieli dintr-o sumă 800 EUR.
47.
Potrivit jurisprudenței Curții, reclamant nu poate obține rambursare cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se dovedește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei. În prezenta cauză, ținând seama de elementele din posesia și criteriile sus-menționate, Curtea estimează rezonabilă suma 700 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantului.
C.
Dobândă moratoriu
48.
Curtea jude... că este potrivit de a modela rata dobânzii moratoriu pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1.
Declară
cererea admisibilă cu privire la grievul privind art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă pentru surplus;
2.
Spune
că existat o violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1;
3.
Spune
a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în virtutea articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume de convertit în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data reglementării:
i. 15 000 EUR (cincisprezece mii euro), plus orice sumă care poate fi datorată în titlu de impozit, toate cauze de prejudiciu combinate,
ii. 700 EUR (șapte sute euro), plus orice sumă care poate fi datorată în titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuieli și costuri;
b) că de la expirarea termenului menționat și până la versare, aceste sume vor fi majorate de o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe această perioadă, majorat cu trei puncte procentuale;
4.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 4 noiembrie 2008, în aplicarea articolele 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Stanley Naismith
Josep Casadevall
Grefier adjunct
Președinte