Anghelescu împotriva României (nr. 2)

La originea cauzei se află o cerere (nr. 14578/03) îndreptată împotriva României și pe care un cetățean al acestui stat, d-l Ștefan Anghelescu («reclamantul»), având și cetățenia germană, a depus-o la Curte pe 29 martie 2003 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («Convenția»).

Reclamantul este reprezentat de doamna Dorel Pinkerton Baicoană, avocat la București. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul său, d-l Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul afacerilor externe.

Pe 20 decembrie 2006, președintele a treia secțiune a hotărât să comunice cererea Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât de asemenea că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.

Guvernul german, căruia i s-a comunicat o copie a cererii de Curte în virtutea articolului 44 § 1 a) din regulament, nu a doritmit să-și prezinte punctul de vedere cu privire la cauză. ÎN FAPT I.

După anularea unei prime hotărâri definitive favorabile reclamantului printr-o hotărâre din 31 mai 1995 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție ca urmare a unui recurs de anulare format de procurorul general, în 1997 interessatul sesizează tribunalul de primă instanță de la București cu o nouă acțiune în revendicare de proprietate a aceluiași imobil, format din mai multe apartamente, care Statul se însușise pe nedrept în perioada regimului comunist. La acea vreme, unul din apartamente era ocupat de soții P. în virtutea unui contract de închiriere încheiat cu Statul pe 12 mai 1992.

Printr-o sentință din 26 martie 1998, tribunalul a admis acțiunea reclamantului și a ordonat autorităților administrative competente de a-i restitui imobilul în cauză. Această sentință a devenit definitivă printr-o decizie din 17 martie 1999 a tribunalului județean din București, care a constatat retragerea apelului de către primărie. Reclamantul a inceput plata taxelor și impozitelor aferente imobilului.

Prin scrisoare din 30 iunie 1998, Primăria București a informat pe soții P. că contractul de închiriere al lor încetase să-și exercite aplicabilitatea și că noul proprietar, reclamantul, trebuia să respecte dreptul de închiriere al lor în conformitate cu dispozițiile legii nr. 17/1994 privind prelungirea și reînnoirea contractelor de închiriere a locuințelor («legea nr. 17/1994»).

Pe 23 iulie 1998, prin intermediul unui huisier de justiție, reclamantul adresează soților P. o notificare oferindu-le posibilitatea de a încheia un contract de închiriere cu reprezentantul lui. Soții P. nu au răspuns.

Pe 25 ianuarie 1999, reclamantul sesizează tribunalul de primă instanță din București cu o acțiune în expulzare a soților P. motivând în special refuzul lor de a încheia un contract de închiriere. La argumentul reclamantului privind lipsa plății chiriei, soții P. au răspuns că continuaseră să o verseze autorităților. Printr-o sentință din 5 aprilie 1999, tribunalul de primă instanță din București a respins acțiunea în expulzare motivând că reclamantul, care nu anexase la notificarea sus-menționată o procură în favoarea reprezentantului lui, nu probase rea intenție a soților P. și stabilise refuzul lor, care trebuia adresat direct proprietarului, de a încheia un contract de închiriere.

Printr-o hotărâre definitivă din 18 ianuarie 2001, finalizată pe 24 ianuarie 2001, Curtea de Apel din București a confirmat temeiurile sentinței din 5 aprilie 1999. Ea judecă că soții P. ocupau apartamentul reclamantului în virtutea unui contract de închiriere legal încheiat cu Statul în 1992, a cărui durată fusese prelungită de drept succesiv în virtutea legii nr. 17/1994 și a ordonanței de urgență a guvernului nr. 40/1999 («OUG 40/1999»). Ea observa că reclamantul nu respectase procedura de notificare a soților P. după intrarea în vigoare a OUG 40/1999, după cum prevede art. 10 al acesteia.

Din elementele furnizate de reclamant rezultă că până la presente nu a intrat în posesia apartamentului ocupat de soții P., care nu i-au plătit nici un chirie de la data la care a fost restituitor de proprietate prin sentința definitivă pronunțată pe 26 martie 1998 de tribunalul de primă instanță din București. II.

Tribunalele interne au trebuit să răspundă la întrebarea privind efectele OUG nr. 40/1999 în acțiuni de expulzare a foștilor chirași ai Statului intentate de proprietari după 8 aprilie 2004, dată care marca sfârșitul termenului de cinci ani de prelungire a contractelor de închiriere a locuințelor menționat de OUG sus-citate, după cum a fost modificat de legea nr. 241/2001. Examinarea jurisprudenței interne pertinente nu permite de a concluziona că această întrebare a fost rezolvată în mod definitiv.

Pe de o parte, prin hotărâri definitive din 18 aprilie, 6 septembrie și 10 noiembrie 2006, Curtea de Apel din București judecă că foștii chirași ai Statului care dispuneau de contracte de închiriere prelungite ope legis până pe 8 aprilie 2004 în virtutea absenței unei notificări conforme condițiilor și termenelor prevăzute de OUG nr. 40/1999 vedeau, în absența reiterată a unei asemenea notificări, contractele lor de închiriere prelungite o nouă oară pentru o perioadă de cinci ani în virtutea articolului 14 al ordonanței, cu excepția cazului în care renunțau la beneficiul acordat de OUG nr. 40/1999. Pe de altă parte, în hotărârea din 6 septembrie 2006, Curtea de Apel judecă că existența litigiilor în curs între proprietari și foștii chirași nu era pertinentă în acest sens și, bazându-se pe articolele 11 (1) și 22 (3) ale OUG nr. 40/1999, că lipsa plății chiriei de către aceștia din urmă nu putea fi utilizată de proprietari ca motiv pentru a-i expulza din apartament.

Pe de altă parte, în hotărârea definitivă din 1 aprilie 2008, Curtea de Apel din Craiova judecă că chirașii Statului nu mai aveau interes să acționeze pentru a-și face valabil dreptul la reînnoire a contractului de închiriere deoarece – ținând seama de hotărârea pronunțată de Curte în cauza Radovici și Stănescu sus-menționată – art. 14 al OUG nr. 40/1999 care permitea o nouă prelungire a contractului nu mai avea nevoie să se aplice. În plus, acest articol nu trebuia interpretat ca acordând dreptul la o nouă prelungire a contractului de închiriere pentru o perioadă de cinci ani în caz de nenotificare de proprietari chirașilor după 8 aprilie 2004, ținând seama că revine mai întâi acestora din urmă de a le face o cerere prealabilă în acest sens. Potrivit curții de apel, era trebuit de concluzionat că, după data sus-menționată, contractul de închiriere între părți era reglementat de dreptul comun (prelungire tacită a contractului). Prin admitere a unei acțiuni de expulzare a foștilor chirași pentru lipsă de titlu chiriaș după 8 aprilie 2004, într-o hotărâre din 8 ianuarie 2007, Curtea de Apel din București s-a bazat atât pe hotărârea Radovici și Stănescu sus-menționată cât și pe motive de reziliere a contractului prevăzute de OUG nr. 40/1999 (lipsa plății chiriei de chirași, comportamentul chirașilor făcând imposibilă coabitarea cu alți ocupanți ai imobilului). ÎN DREPT I.

Guvernul combate această teză. A. Cu privire la admisibilitate 1. Cu privire la excepția Guvernului privind nerespectarea termenului de șase luni

Guvernul ridică mai întâi excepția nerespectării de reclamant a termenului de șase luni pentru introducerea cererii, considerând că acest termen a început să curgă pe 24 ianuarie 2001, dată finalizării hotărârii din 18 ianuarie 2001 pronunțate de Curtea de Apel din București, care a respins în ultimă instanță acțiunea în expulzare a soților P. intentată de interessat.

Reclamantul estimează că cererea lui nu are alt obiect decât actualizarea faptelor și a revendicărilor pe care le-a formulat în cererea precedentă (nr. 29411/95). Aceasta privea privarea de folosință a imobilului după hotărârea din 31 mai 1995 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție ca urmare a unui recurs de anulare, și a fost rezolvată printr-o hotărâre a Curții din 9 aprilie 2002. Potrivit interessatului, în prezenta cauză, se referă în particular la investigare a privării de folosință a apartamentului, ocupat de soții P., pentru perioada după 31 octombrie 2001, perioadă care nu a fost subiect al examinării de Curte în hotărârea sus-menționată (Anghelescu c. România, nr. 24911/95, §§ 71 și următoarele, 9 aprilie 2002).

Curtea reamintește că termenul de șase luni curge de la decizia definitivă în cadrul epuizării căilor de atac interne (Paul și Audrey Edwards c. Regatul Unit (decizie), nr. 46477/99, 7 iunie 2001). Atunci când încălcarea susținută constituie o situație continuă împotriva căreia nu există nicio cale de atac în dreptul intern, termenul de șase luni nu începe să curgă decât de la momentul în care această situație continuă ia sfârșit (Funke c. România, nr. 16891/02, § 19, 26 aprilie 2007).

În prezenta cauză, Curtea observă că grievul reclamantului privește imposibilitatea prelungită în care s-a găsit de a se bucura în mod efectiv de apartamentul, care i-a fost retrocedat printr-o hotărâre definitivă, și în special de a percepe o chirie, imposibilitate care a rezultat din aplicarea legilor și dispozițiilor de urgență adoptate de Guvern în materie de contracte de închiriere a locuințelor (a se vedea, mutatis mutandis, Hutten-Czapska c. Polonia [MC], nr. 35014/97, § 152, CEDH 2006-...).

Curtea estimează că imposibilitatea din care se plânge reclamantul pentru perioada după 31 octombrie 2001, atunci când contractele de închiriere a locuințelor privind imobilele restituite erau reglementate de OUG nr. 40/1999, trebuie analizată ca o situație continuă. În acest sens, reamintește mai întâi că, într-o cauză recentă privind impunerea ex lege a unui contract privind un teren, a ajuns la aceeași concluzie, observând că termenul de șase luni a început să curgă la data expirării contractului în cauză (Urbarska Obec Trencianske Biskupice c. Slovacia, nr. 74258/01, § 93, 27 noiembrie 2007). Pe de altă parte, deja consideră că nu exista, cel puțin înainte de data expirării contractelor de închiriere prelungite de OUG nr. 40/1999, și anume 8 aprilie 2004, nicio cale de atac împotriva acestei situații continue, cale de atac prin care reclamantul, care depășise termenul de notificare prevăzut de OUG nr. 40/1999 din cauza litigiilor în curs împotriva foștilor chirași ai Statului care refuzaseră să încheie un contract de închiriere, ar fi putut obține fie posesia apartamentului fie plata chiriei de către aceștia (Arsenovici c. România, nr. 77210/01, §§ 28-32, 7 februarie 2008, și Radovici și Stănescu, precitat, §§ 62-66). Simplul fapt că reclamantul a încercat – fără succes – de a pune capăt acestei situații prin cererea, prin calea unei acțiuni judiciare terminată prin hotărârea din 18 ianuarie 2001, a expulzării soților P. pentru absență de titlu chiriaș nu poate schimba acest constat factual (mutatis mutandis, Funke, precitat, § 20).

Ținând seama de observațiile de mai sus, și ținând seama că cererea a fost introdusă înainte de expirarea (pe 8 aprilie 2004) termenului de cinci ani prevăzut de OUG nr. 40/1999 pentru prelungirea contractelor de închiriere a locuințelor, trebuie respingă excepția Guvernului (mutatis mutandis, Urbarska, precitat, § 93). 2. Cu privire la excepția Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne

Guvernul ridică o excepție privind neepuizarea căilor de atac de reclamant care, la expirare termenului de cinci ani prevăzut de OUG nr. 40/1999 și expirat pe 8 aprilie 2004, nu a introdus o acțiune în expulzare a soților P., care nu mai dispuneau de niciun drept de chiriaș după data sus-menționată marcând sfârșitul aplicării OUG nr. 40/1999. Potrivit Guvernului, nicio prelungire a contractului de închiriere al soților P. nu putea interveni fără acordul reclamantului, fiecare dintre părțile contractului având posibilitatea de a da notificare de reziliere dacă nu mai vroia prelungirea. Pentru a susține teza, furnizează decizii susceptibile de atac pronunțate în două proceduri de expulzare a foștilor chirași ai Statului: una privează comportamentul chirașilor care făcea imposibilă coabitarea cu alți ocupanți ai imobilului, și cealaltă cazul unui proprietar care respectase condițiile de formă prevăzute de OUG nr. 40/1999 pentru notificarea chirașului cu privire la posibilitate de a încheia un contract de închiriere.

Reclamantul nu furnizează observații în acest sens.

Curtea reamintește că revine Guvernului care se apără de neepuizare de a convinge Curtea că era disponibil un recurs efectiv atât în teorie cât și în practică la epoca faptelor, adică că era accesibil și susceptibil de a oferi reclamantului repararea grievurilor lui și prezenta perspective rezonabile de succes (V. c. Regatul Unit [MC], nr. 24888/94, § 57, CEDH 1999-IX). Epuizarea căilor de atac interne se apreciază în mod normal la data introducerii cererii în fața Curții. Cu toate acestea, această regulă este însoțită de excepții care pot fi justificate de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze (Brusco c. Italia (decizie), nr. 69789/01, CEDH 2001-IX).

În prezenta cauză, Curtea consideră că jurisprudența internă pertinentă nu permite de a concluziona că chestiunea aplicării și efectelor OUG nr. 40/1999 în acțiuni de expulzare a foștilor chirași ai Statului intentate de proprietari după 8 aprilie 2004 pentru absență de titlu chiriaș a fost rezolvată în mod definitiv și că ea face obiectul unei jurisprudențe bine stabilite (paragrafele 14-16 mai sus). Acest constat este de altfel confirmat de faptul că Guvernul, deși invocă caracterul efectiv al unei asemenea căi de atac după 8 aprilie 2004, nu a depus nicio decizie a unui tribunal care a câștigat autoritatea lucrului judecat; într-adevăr, deciziile pe care le-a furnizat, chiar în admiterea că privează o situație comparabilă cu cea a reclamantului, erau toate susceptibile de atac. În plus, presupunând că se poate detecta în deciziile mai recente, care se bazează pe hotărârea Radovici și Stănescu, semnele unei evoluții a jurisprudenței interne pertinente (§16 mai sus), trebuie notat că în prezent ocupația apartamentului reclamantului ca urmare a OUG nr. 40/1999 durează de mai mulți ani și că Guvernul nu a prezentat nicio decizie internă definitivă pentru a dovedi că interessatul ar putea vedea repararea încălcării susținute din această cauză.

În aceste circumstanțe, Curtea estimează că Guvernul nu demonstrează cu un grad suficient de certitudine caracterul efectiv al unei acțiuni de expulzare a chirașilor pentru absență de titlu chiriaș introdusă după 8 aprilie 2004. Prin urmare, excepția Guvernului nu poate fi reținută.

Prin urmare, Curtea constată că grievul nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă în plus că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să-l declare admisibil. B. Cu privire la fond

Guvernul consideră că ingerința autorităților în dreptul reclamantului de a folosi proprietatea, ingerință decurgând din respingerea acțiunii de expulzare a soților P. și din aplicarea dispozițiilor legale în materie de protecție a chirașilor imobilelor restituite, era prevăzută de lege, și anume legea nr. 17/1994 și OUG nr. 40/1999, că urmărea un scop legitim, și anume protecția intereselor chirașilor într-o situație caracterizată de penuria locuințelor ieftine, și că era proporțională scopului în cauză. Cu privire la proporționalitate ingerinței, Guvernul trimite la cererea Robitu c. România examinată de Comisie (nr. 33352/96, decizie din 20 mai 1998, Decisions and Reports 49), rezumă dispozițiile OUG nr. 40/1999 și consideră că trebuie luată în considerare doar perioada anterioară 8 aprilie 2004, deoarece după această dată reclamantul ar fi putut obține expulzarea soților P., OUG nr. 40/1999 încetând să mai fie aplicabilă în materie de contracte de închiriere.

Reclamantul consideră că dispozițiile legale invocate de Guvern nu sunt aplicabile în prezenta cauză, în măsura în care soții P. nu erau chirași ci ocupanți ai apartamentului deoarece nu beneficiau unui contract de închiriere încheiat cu proprietarul și nu i-au plătit chirie.

Curtea deja avut ocazia de a examina cauze privind prelungirea de drept a contractelor de care beneficiaseră foștii chirași ai Statului care locuiau în imobile restituite proprietarilor și ingerința rezultând din imposibilitate susținută de aceștia din urmă de a utiliza aceste imobile sau de a obține o chirie, ținând seama de dispozițiile legii nr. 17/1994 și OUG nr. 40/1999 și aplicarea lor de tribunalele interne. După examinare dispozițiilor legale sus-menționate, Curtea a concluzionat că restricțiile suferite de proprietari de mai mulți ani cu privire la folosirea apartamentelor lor restituite de autorități, și în special imposibilitate în care s-au găsit de a obliga ocupanții acestor apartamente să le verseze o chirie din cauza lipsei de precizie, dispozițiilor defectuoase și lacunelor constatate în legea nr. 17/1994 și în OUG nr. 40/1999, nu au asigurat un echilibru just între protecția dreptului individului la respectul proprietății și cerințele interesului general (Arsenovici, precitat, §§ 40-47, Tarik, precitat, §§ 49-58, și Radovici și Stănescu, precitat, § 88).

Faptele fiind similare, Curtea consideră că nimic nu permit în prezenta cauză de a se abate de la această concluzie. Débouté de tribunalele interne din acțiunea în expulzare îndreptată împotriva foștilor chirași ai Statului care ocupau apartamentul și refuzaseră de a încheia un contract cu el, și obligat de a logi acești chirași din cauza neștierii dispozițiilor lacunare ale legii nr. 17/1994 și dispozițiilor defectuoase și stricte ale OUG nr. 40/1999, reclamantul s-a găsit de mai mulți ani în imposibilitate de a utiliza apartamentul în cauză sau de a constrânge foștii chirași ai Statului să i le plătească chirie.

Aceste elemente sufic Curții pentru a concluziona că existat o violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. II.

Ținând seama de ansamblul elementelor din posesia, și în măsura în care este competentă pentru a cunoaște acuzații formulate, Curtea nu relevă nicio aparență de violare a dreptului reclamantului la un proces echitabil. Rezultă că grievul este în mod evident neîntemeiată și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III.

Bazând-se pe studii ale piețelor imobiliare redactate de societăți comerciale imobiliare și pe raport stabilit de expert, reclamantul cere 43 800 euro (EUR) pentru prejudiciul material suferit din cauza imposibilității de a percepe o chirie pentru apartamentul ocupat de soții P. Suma solicitată a fost calculată pentru perioada din 1 noiembrie 2001 până 31 iulie 2007, pe baza unei chirii lunare de 700 EUR, sumă care corespunde la acelea practicate pe piața imobiliară în august 2007 pentru un apartament cu trei camere similar. De altfel, interessatul cere 10 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit din cauza stării de angoas în care s-a găsit în cursul acestei perioade, care a avut ca efect o deteriorare a stării sănătății.

Cu privire la prejudiciul material susținut, Guvernul trimite la argumentele sale privind excepția privind neepuizarea căilor de atac de interessat și estimează că ar trebui luată în considerare doar perioada anterioară 8 aprilie 2004. De altfel, estimează că cererea reclamantului care corespunde perioadei 2001-2007 o natură speculativă, randamentul unei chirii depinzând de mai mulți factori și interessatul doar înmulțind o chirie dintr-o sumă plauzibilă în august 2007. În plus, estimează că la expirarea contractului, printr-o acțiune de expulzare bazată pe art. 14 (5) al OUG nr. 40/1999, reclamantul ar fi putut face condamnă soții P. la plata chiriei datorată. În fine, consideră că un eventual constat de violare ar constitui o reparare suficientă a prejudiciului moral susținut și că suma cerută din acest titlu este excesivă.

Cu privire la cererea pentru prejudiciu material, Curtea constat în prezenta cauză o violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din cauza restricțiilor suferite de reclamant de mai mulți ani relativă la folosirea apartamentului. Ea într-adevăr recunoscut imposibilitate în care s-a găsit interessatul, din cauza dispozițiilor defectuoase și lacunelor constatate în legea nr. 17/1994 și OUG nr. 40/1999, de a face condamnă ocupanții apartamentului să-i verseze o chirie. Acordarea unei sume pentru privare de folosință a apartamentului este deci în legătură directă cu încălcarea constatată. În plus, Curtea observă că Guvernul nu furnizează niciun exemplu de jurisprudență pertinentă pentru a dovedi că un proprietar găsindu-se în situația reclamantului ar fi putut redresa prejudiciul în cauză utilizând calea de atac prevăzută de art. 14 (5) al OUG nr. 40/1999.

În vreme admitere că reclamantul indenabil suferit prejudiciu material din cauza încălcării constatate, Curtea estimează că elementele din dosarului nu permit de a stabili cu precizie amploarea prejudiciului efectiv suportat în cursul perioadei în cauză.

Cu privire la cererea interessatului în titlu de prejudiciu moral, Curtea consideră că frustrarea rezultând din restricțiile suferite de reclamant de mai mulți ani cu privire la folosirea apartamentului nu poate fi reparată prin simplul constat de violare figurând în prezenta hotărâre.

În aceste circumstanțe, ținând seama de ansamblul elementelor din posesia și statuând în echitate, după cum cere art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamantului 15 000 EUR, toate cauze de prejudiciu combinate. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere de asemenea 700 EUR pentru cheltuieli relative la reprezentarea de avocat în fața Curții, din care 315 EUR pentru onorari avocat și 385 EUR pentru cheltuieli diverse aferente reprezentării, sume figură într-un contract asistență juridică furnizat Curții. În plus, fără a prezenta justificări, reclamantul cere 800 EUR pentru cheltuieli relative la redactare documenti și pentru cheltuieli comunicare, fotocopii și telefon suportate în fața Curții.

Guvernul observă că interessatul nu precizează și nu detaliază obiectul cheltuielilor corespunzând sumei 315 EUR și nu furnizează justificări pentru alte cheltuieli dintr-o sumă 800 EUR.

Potrivit jurisprudenței Curții, reclamant nu poate obține rambursare cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se dovedește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei. În prezenta cauză, ținând seama de elementele din posesia și criteriile sus-menționate, Curtea estimează rezonabilă suma 700 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantului. C. Dobândă moratoriu

Curtea jude... că este potrivit de a modela rata dobânzii moratoriu pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la grievul privind art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă pentru surplus; 2. Spune că existat o violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în virtutea articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume de convertit în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data reglementării: i. 15 000 EUR (cincisprezece mii euro), plus orice sumă care poate fi datorată în titlu de impozit, toate cauze de prejudiciu combinate, ii. 700 EUR (șapte sute euro), plus orice sumă care poate fi datorată în titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuieli și costuri; b) că de la expirarea termenului menționat și până la versare, aceste sume vor fi majorate de o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe această perioadă, majorat cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 4 noiembrie 2008, în aplicarea articolele 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefier adjunct Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 14578/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Ștefan Anghelescu (« le requérant »), ayant également la nationalité allemande, a saisi la Cour le 29 mars 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Dorel Pinkerton Baicoană, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 20 décembre 2006, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

Le gouvernement allemand, auquel une copie de la requête a été communiquée par la Cour en vertu de l’article 44 § 1 a) du règlement, n’a pas souhaité présenter son point de vue sur l’affaire. EN FAIT I.

Après l’annulation d’un premier jugement définitif favorable au requérant par un arrêt du 31 mai 1995 rendu par la Cour suprême de justice sur un recours en annulation formé par le procureur général, en 1997 l’intéressé saisit le tribunal de première instance de Bucarest d’une nouvelle action en revendication du même immeuble, composé de plusieurs appartements, que l’Etat s’était approprié abusivement pendant le régime communiste. A cette époque, l’un des appartements était occupé par les époux P. en vertu d’un contrat de bail conclu avec l’Etat le 12 mai 1992.

Par un jugement du 26 mars 1998, le tribunal fit droit à l’action du requérant et ordonna aux autorités administratives compétentes de lui restituer l’immeuble en question. Ce jugement devint définitif par une décision du 17 mars 1999 du tribunal départemental de Bucarest, qui constata le désistement par la mairie de son appel. Le requérant commença à s’acquitter des taxes et impôts afférents à son immeuble.

Par une lettre du 30 juin 1998, la mairie de Bucarest informa les époux P. que leur contrat de bail avait cessé son applicabilité et que le nouveau propriétaire, le requérant, devait respecter leur droit de bail conformément aux dispositions de la loi n o 17/1994 sur la prorogation et le renouvellement des baux d’habitation (« la loi n o 17/1994 »).

Le 23 juillet 1998, par l’intermédiaire d’un huissier de justice, le requérant adressa aux époux P. une notification leur proposant de conclure un contrat de bail avec son représentant. Les époux P. ne répondirent pas.

Le 25 janvier 1999, le requérant saisit le tribunal de première instance de Bucarest d’une action en expulsion des époux P. en raison notamment de leur refus de conclure un bail. A un argument du requérant tiré du défaut de paiement du loyer, les époux P. répondirent qu’ils avaient continué de le verser aux autorités. Par un jugement du 5 avril 1999, le tribunal de première instance de Bucarest rejeta l’action en expulsion au motif que le requérant, qui n’avait pas joint à la notification précitée un pouvoir en faveur de son représentant, n’avait pas prouvé la mauvaise foi des époux P. et établi leur refus, qui devait être directement adressé au propriétaire, de conclure un bail.

Par un arrêt définitif du 18 janvier 2001, mis au net le 24 janvier 2001, la cour d’appel de Bucarest confirma le bien ‑ fondé du jugement du 5 avril 1999. Elle jugea que les époux P. occupaient l’appartement du requérant en vertu d’un contrat de bail légalement conclu avec l’Etat en 1992, dont la durée avait été prorogée de droit successivement en vertu de la loi n o 17/1994 et de l’ordonnance d’urgence du gouvernement n o 40/1999 (« l’OUG 40/1999 »). Elle nota à cet égard que le requérant n’avait pas respecté la procédure de notification aux époux P. après l’entrée en vigueur de l’OUG 40/1999, telle que prévue à l’article 10 de celle-ci.

Il ressort des éléments fournis par le requérant qu’à ce jour il n’est toujours pas entré en possession de l’appartement occupé par les époux P., lesquels ne lui ont versé aucun loyer depuis qu’il s’est vu restituer son bien par le jugement définitif rendu le 26 mars 1998 par le tribunal de première instance de Bucarest. II.

Les tribunaux internes ont dû répondre à la question des effets de l’OUG n o 40/1999 dans des actions en expulsion d’anciens locataires de l’Etat introduites par les propriétaires après le 8 avril 2004, date qui marquait la fin du délai de cinq ans de prorogation de baux d’habitation mentionné par l’OUG précitée, telle que modifiée par la loi n o 241/2001. L’examen de la jurisprudence interne pertinente ne permet pas de conclure que cette question a été tranchée de manière définitive.

D’une part, par des arrêts définitifs des 18 avril, 6 septembre et 10 novembre 2006, la cour d’appel de Bucarest a jugé que d’anciens locataires de l’Etat qui disposaient de baux prolongés ope legis jusqu’au 8 avril 2004 en vertu du défaut d’une notification conforme aux conditions et délais prévus par l’OUG n o 40/1999 voyaient, en l’absence renouvelée d’une telle notification, leurs baux prolongés une nouvelle fois pour une période de cinq ans en vertu de l’article 14 de l’ordonnance, sauf s’ils renonçaient au bénéfice octroyé par l’OUG n o 40/1999. Par ailleurs, dans l’arrêt du 6 septembre 2006, la cour d’appel a jugé que l’existence de litiges pendants entre les propriétaires et les anciens locataires n’était pas pertinente à cet égard et, en s’appuyant sur les articles 11 (1) et 22 (3) de l’OUG n o 40/1999, que le défaut de paiement de loyers par ces derniers ne pouvait être utilisé par les propriétaires comme motif pour les faire expulser de leur appartement.

En revanche, dans son arrêt définitif du 1 er avril 2008, la cour d’appel de Craiova a jugé que les locataires de l’Etat n’avaient plus d’intérêt à agir pour faire valoir leur droit au renouvellement de leur bail puisque – eu égard à l’arrêt rendu par la Cour dans l’affaire Radovici et Stănescu précitée – l’article 14 de l’OUG n o 40/1999 qui permettait une nouvelle prorogation du bail n’avait plus lieu de s’appliquer. En outre, cet article ne devait pas s’interpréter comme donnant droit à une nouvelle prorogation du bail pour une durée de cinq ans en cas de défaut de notification par les propriétaires aux locataires après le 8 avril 2004, vu qu’il incombait d’abord à ces derniers de leur faire une demande préalable en ce sens. Selon la cour d’appel, il convenait de conclure que, après la date précitée, le bail entre les parties était régi par le droit commun (tacite reconduction du bail). En faisant droit à une action en expulsion d’anciens locataires pour défaut de titre locatif après le 8 avril 2004, dans un arrêt du 8 janvier 2007, la cour d’appel de Bucarest s’est appuyée à la fois sur l’arrêt Radovici et Stănescu précité et sur des motifs de résiliation du bail prévus par l’OUG n o 40/1999 (défaut de paiement des loyers par les locataires, comportement des locataires rendant impossible la cohabitation avec les autres occupants de l’immeuble). EN DROIT I.

Le requérant allègue une atteinte à son droit de propriété en raison de l’impossibilité prolongée dans laquelle il s’est trouvé de disposer de son appartement qui lui avait été rétrocédé et de percevoir un loyer, impossibilité ayant résulté de l’application des lois et dispositions d’urgence adoptées par le Gouvernement en matière de baux d’habitation. Il invoque l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement combat cette thèse. A. Sur la recevabilité 1. Sur l’exception du Gouvernement relative au non-respect du délai de six mois

Le Gouvernement excipe d’abord du non-respect par le requérant du délai de six mois pour l’introduction de sa requête, considérant que ce délai a commencé à courir le 24 janvier 2001, date de la mise au net de l’arrêt du 18 janvier 2001 rendu par la cour d’appel de Bucarest, qui a rejeté en dernier ressort l’action en expulsion des époux P. engagée par l’intéressé.

Le requérant estime que sa requête n’a pas d’autre objet que l’actualisation des faits et des demandes qu’il a formulés dans sa requête précédente (n o 29411/95). Celle-ci concernait la privation de la jouissance de son immeuble postérieurement à l’arrêt du 31 mai 1995 rendu par la Cour suprême de justice sur un recours en annulation, et a été tranchée par un arrêt de la Cour du 9 avril 2002. D’après l’intéressé, dans la présente affaire, il s’agit notamment d’examiner la privation de la jouissance de son appartement, occupé par les époux P., pour la période postérieure au 31 octobre 2001, période qui n’a pas fait l’objet de l’examen par la Cour dans l’arrêt susmentionné ( Anghelescu c. Roumanie , n o 24911/95, §§ 71 et suivants, 9 avril 2002).

La Cour rappelle que le délai de six mois court à compter de la décision définitive dans le cadre de l’épuisement des voies de recours internes ( Paul et Audrey Edwards c. Royaume-Uni (déc.), n o 46477/99, 7 juin 2001). Lorsque la violation alléguée constitue une situation continue contre laquelle il n’existe aucun recours en droit interne, le délai de six mois ne commence à courir qu’à partir du moment où cette situation continue prend fin ( Funke c. Roumanie , n o 16891/02, § 19, 26 avril 2007).

En l’espèce, la Cour fait remarquer que le grief du requérant porte sur l’impossibilité prolongée dans laquelle il s’est trouvé de jouir de manière effective de son appartement, lequel lui avait été rétrocédé par un arrêt définitif, et notamment de percevoir un loyer, impossibilité ayant résulté de l’application des lois et dispositions d’urgence adoptées par le Gouvernement en matière de baux d’habitation (voir, mutatis mutandis , Hutten-Czapska c. Pologne [GC], n o 35014/97, § 152, CEDH 2006-...).

La Cour estime que l’impossibilité dont se plaint le requérant pour la période postérieure au 31 octobre 2001, lorsque les baux d’habitation portant sur des immeubles restitués étaient régis par l’OUG n o 40/1999, devrait s’analyser en une situation continue. A cet égard, elle rappelle d’abord que, dans une affaire récente concernant l’imposition ex lege d’un bail relatif à un terrain, elle a abouti à la même conclusion, notant que le délai de six mois commençait à courir à la date d’échéance du bail en cause ( Urbarska Obec Trencianske Biskupice c. Slovaquie , n o 74258/01, § 93, 27 novembre 2007). Par ailleurs, elle a déjà considéré qu’il n’existait pas, au moins avant la date d’échéance des baux prorogés par l’OUG n o 40/1999, à savoir le 8 avril 2004, de voie de recours contre cette situation continue, voie de recours par laquelle le requérant, qui avait dépassé le délai de notification prévu par l’OUG n o 40/1999 en raison des litiges pendants contre les anciens locataires de l’Etat qui refusaient de conclure un bail, aurait pu obtenir soit la possession de son appartement soit le paiement des loyers par ces derniers ( Arsenovici c. Roumanie , n o 77210/01, §§ 28 à 32, 7 février 2008, et Radovici et Stănescu , précité, §§ 62 à 66). Le simple fait que le requérant a essayé – sans succès – de mettre un terme à cette situation en demandant, par la voie d’une action en justice terminée par l’arrêt du 18 janvier 2001, l’expulsion des époux P. pour absence de titre locatif ne saurait changer ce constat factuel ( mutatis mutandis , Funke , précité, § 20).

Au vu des observations ci-dessus, et étant donné que la requête a été introduite avant l’échéance (le 8 avril 2004) du délai de cinq ans prévu par l’OUG n o 40/1999 pour proroger les baux d’habitation, il convient de rejeter l’exception du Gouvernement ( mutatis mutandis , Urbarska , précité, § 93). 2. Sur l’exception du Gouvernement relative au non-épuisement des voies de recours internes

Le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours par le requérant qui, au terme du délai de cinq ans prévu par l’OUG n o 40/1999 et échu le 8 avril 2004, n’a pas introduit une action en expulsion des époux P., lesquels ne disposaient plus d’aucun droit de bail après la date précitée marquant la fin de l’application de l’OUG n o 40/1999. Selon le Gouvernement, aucune prorogation du bail des époux P. ne pouvait intervenir sans l’accord du requérant, chacune des parties au bail ayant la possibilité de donner congé si elle ne voulait plus le reconduire. A l’appui de sa thèse, il fournit des décisions susceptibles de recours rendues dans deux procédures en expulsion d’anciens locataires de l’Etat : l’une concerne le comportement des locataires qui rendait impossible la cohabitation avec les autres occupants de l’immeuble, et l’autre le cas d’un propriétaire qui avait respecté les conditions de forme prévues par l’OUG n o 40/1999 pour notifier au locataire la possibilité de conclure un bail.

Le requérant n’a pas fourni d’observations à cet égard.

La Cour rappelle qu’il incombe au Gouvernement excipant du non ‑ épuisement de convaincre la Cour qu’un recours effectif était disponible tant en théorie qu’en pratique à l’époque des faits, c’est-à-dire qu’il était accessible et susceptible d’offrir au requérant la réparation de ses griefs et qu’il présentait des perspectives raisonnables de succès ( V. c. Royaume-Uni [GC], n o 24888/94, § 57, CEDH 1999-IX). L’épuisement des voies de recours internes s’apprécie normalement à la date d’introduction de la requête devant la Cour. Cependant, cette règle est assortie d’exceptions pouvant être justifiées par les circonstances particulières de chaque espèce ( Brusco c. Italie (déc.), n o 69789/01, CEDH 2001 ‑ IX).

Dans la présente affaire, la Cour considère que la jurisprudence interne pertinente ne permet pas de conclure que la question de l’application et des effets de l’OUG n o 40/1999 dans des actions en expulsion d’anciens locataires de l’Etat introduites par les propriétaires après le 8 avril 2004 pour absence de titre locatif a été tranchée de manière définitive et qu’elle fait l’objet d’une jurisprudence bien établie (paragraphes 14 à 16 ci-dessus). Ce constat se trouve d’ailleurs confirmé par le fait que le Gouvernement, tout en invoquant le caractère effectif d’une telle voie de recours après le 8 avril 2004, n’a soumis aucune décision d’un tribunal ayant acquis l’autorité de la chose jugée ; en effet, les décisions qu’il a fournies, même en admettant qu’elles concernent une situation comparable à celle du requérant, étaient toutes susceptibles de recours. En outre, à supposer qu’on puisse déceler dans les décisions les plus récentes, qui s’appuient sur l’arrêt Radovici et Stănescu , les signes d’une évolution de la jurisprudence interne pertinente (paragraphe 16 ci-dessus), il convient de noter qu’à présent l’occupation de l’appartement du requérant à la suite de l’OUG n o 40/1999 dure depuis plusieurs années et que le Gouvernement n’a présenté aucune décision interne définitive pour prouver que l’intéressé pourrait voir réparer la violation alléguée à ce titre.

Dans ces circonstances, la Cour estime que le Gouvernement n’a pas démontré avec un degré suffisant de certitude le caractère effectif d’une action en expulsion des locataires pour défaut de titre locatif introduite après le 8 avril 2004. Dès lors, l’exception du Gouvernement ne saurait être retenue.

Partant, la Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement considère que l’ingérence des autorités dans le droit du requérant de faire usage de son bien, ingérence découlant du rejet de l’action en expulsion des époux P. et de l’application des dispositions légales en matière de protection des locataires d’immeubles restitués, était prévue par la loi, à savoir la loi n o 17/1994 et l’OUG n o 40/1999, qu’elle poursuivait un but légitime, à savoir la protection des intérêts des locataires dans une situation caractérisée par une pénurie de logements bon marché, et qu’elle était proportionnée au but en question. Au regard de la proportionnalité de l’ingérence, le Gouvernement renvoie à la requête Robitu c. Roumanie examinée par la Commission (n o 33352/96, décision du 20 mai 1998, Décisions et rapports 49), résume les dispositions de l’OUG n o 40/1999 et considère qu’il ne convient de prendre en compte que la période antérieure au 8 avril 2004, puisque après cette date le requérant aurait pu obtenir l’expulsion des époux P., l’OUG n o 40/1999 ayant cessé d’être applicable en matière de baux d’habitation.

Le requérant considère que les dispositions légales invoquées par le Gouvernement ne sont pas applicables en l’espèce, dans la mesure où les époux P. n’étaient pas des locataires mais des occupants de son appartement puisqu’ils ne bénéficiaient pas d’un bail conclu avec le propriétaire et qu’ils ne lui avaient pas payé de loyers.

La Cour a déjà eu l’occasion d’examiner des affaires concernant la prorogation de droit des baux dont bénéficiaient d’anciens locataires de l’Etat qui habitaient des immeubles restitués aux propriétaires et l’ingérence découlant de l’impossibilité alléguée par ces derniers d’utiliser ces immeubles ou d’obtenir un loyer, vu les dispositions de la loi n o 17/1994 et de l’OUG n o 40/1999 et leur application par les tribunaux internes. Après avoir examiné les dispositions légales susmentionnées, la Cour a conclu que les restrictions subies par les propriétaires pendant plusieurs années quant à l’usage de leurs appartements restitués par les autorités, et notamment l’impossibilité dans laquelle ils se sont trouvés d’obliger les occupants de ces appartements à leur verser un loyer en raison du manque de précision, des dispositions défectueuses et des lacunes relevés dans la loi n o 17/1994 et dans l’OUG n o 40/1999, n’ont pas ménagé un juste équilibre entre la protection du droit de l’individu au respect de ses biens et les exigences de l’intérêt général ( Arsenovici , précité, §§ 40 à 47, Tarik , précité, §§ 49 à 58, et Radovici et Stănescu , précité, § 88).

Les faits étant similaires, la Cour considère que rien ne permet en l’espèce de s’écarter de cette conclusion. Débouté par les tribunaux internes de son action en expulsion dirigée contre les anciens locataires de l’Etat qui occupaient son appartement et avaient refusé de conclure un bail avec lui, et obligé de loger ces locataires en raison de sa méconnaissance des dispositions lacunaires de la loi n o 17/1994 et des dispositions défectueuses et strictes de l’OUG n o 40/1999, le requérant s’est vu pendant plusieurs années dans l’impossibilité d’utiliser l’appartement en question ou de contraindre les anciens locataires de l’Etat à lui payer un loyer.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu’il y a eu en l’espèce violation de l’article 1 du Protocole n o 1. II.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation du droit du requérant à un procès équitable. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

S’appuyant sur des études du marché immobilier rédigées par des sociétés commerciales immobilières et sur un rapport établi par un expert, le requérant réclame 43 800 euros (EUR) pour le préjudice matériel subi à raison de l’impossibilité de percevoir un loyer pour l’appartement occupé par les époux P. Le montant sollicité a été calculé pour la période comprise entre le 1 er novembre 2001 et le 31 juillet 2007, sur la base d’un loyer mensuel de 700 EUR, montant qui correspond à ceux pratiqués sur le marché immobilier en août 2007 pour un appartement de trois pièces similaire. Par ailleurs, l’intéressé demande 10 000 EUR pour le préjudice moral subi du fait de l’état d’angoisse dans lequel il s’est trouvé au cours de cette période, qui a eu pour effet une détérioration de son état de santé.

Pour ce qui est du préjudice matériel allégué, le Gouvernement renvoie à ses arguments relatifs à l’exception tirée du non ‑ épuisement des voies de recours par l’intéressé et estime qu’il conviendrait de ne prendre en compte que la période antérieure au 8 avril 2004. Par ailleurs, il estime que la demande du requérant qui correspond à la période entre 2001 et 2007 a une nature spéculative, le rendement d’une location dépendant de plusieurs facteurs et l’intéressé n’ayant fait que multiplier un loyer d’un montant plausible en août 2007. En outre, il estime qu’à la fin du bail, par une action en expulsion fondée sur l’article 14 (5) de l’OUG n o 40/1999, le requérant aurait pu faire condamner les époux P. au paiement des loyers dus. Enfin, il considère qu’un éventuel constat de violation constituerait une réparation suffisante du préjudice moral allégué et que la somme demandée à ce titre est excessive.

S’agissant de la demande pour préjudice matériel, la Cour a constaté en l’espèce une violation de l’article 1 du Protocole n o 1 en raison des restrictions subies par le requérant pendant plusieurs années relativement à l’usage de son appartement. Elle a notamment reconnu l’impossibilité dans laquelle l’intéressé s’est trouvé, du fait des dispositions défectueuses et des lacunes relevées dans la loi n o 17/1994 et dans l’OUG n o 40/1999, de faire condamner les occupants de son appartement à lui verser un loyer. L’octroi d’une somme pour privation de jouissance de son appartement est donc en liaison directe avec la violation constatée. En outre, la Cour observe que le Gouvernement n’a fourni aucun exemple de jurisprudence pertinente pour prouver qu’un propriétaire se trouvant dans la situation du requérant aurait pu redresser le préjudice en question en utilisant la voie de recours prévue par l’article 14 (5) de l’OUG n o 40/1999.

Tout en admettant que le requérant a indéniablement subi un préjudice matériel du fait de la violation constatée, la Cour estime que les éléments du dossier ne permettent pas d’établir avec précision l’ampleur du préjudice effectivement supporté au cours de la période en cause.

S’agissant de la demande de l’intéressé au titre du dommage moral, la Cour considère que la frustration ayant résulté des restrictions subies par la requérant pendant plusieurs années quant à l’usage de son appartement ne saurait être réparée par le simple constat de violation figurant dans le présent arrêt.

Dans ces circonstances, eu égard à l’ensemble des éléments dont elle dispose et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue au requérant 15 000 EUR, toutes causes de préjudice confondues. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 700 EUR pour les frais relatifs à sa représentation par un avocat devant la Cour, dont 315 EUR pour les honoraires d’avocat et 385 EUR pour des frais divers afférents à la représentation, ces sommes figurant dans un contrat d’assistance juridique fourni à la Cour. En outre, sans présenter de justificatifs, le requérant demande 800 EUR pour des frais relatifs à la rédaction des documents et pour des frais de correspondance, de photocopies et de téléphone engagés devant la Cour.

Le Gouvernement observe que l’intéressé n’a pas précisé et détaillé l’objet des frais correspondant à la somme de 315 EUR et n’a pas fourni de justificatifs pour les autres frais d’un montant de 800 EUR.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 700 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement : i. 15 000 EUR (quinze mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, toutes causes de préjudice confondues, ii. 700 EUR (sept cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 novembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Josep Casadevall Greffier adjoint Président