AFFAIRE MIHAESCU c. ROUMANIE

AFFAIRE MIHAESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA MIHAESCU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 5060/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 2 noiembrie 2006 DEFINITIVF 26/03/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cazul Mihaescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Biersan Gyulumyan dnii Myjer David Thór Björgvinsson, Berro-Lefevre, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 12 octombrie 2006, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 5060/02) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Vasile La 16 noiembrie 2001, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului) a fost sesizată de către guvernul român (atmosferă) în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar apoi de către domnul Ramașcanu, care le-a înlocuit în aceste funcții. La 24 octombrie 2003, Curtea (secțiunea a doua) a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 3, Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența acesteia. Secțiunile [art. 25 alineatul (1) din regulament]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel reformulată [art. 52 alineatul (1) ], ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA SPECE Reclamantul s-a născut în 1955 și este rezident în Iași. Psiholog de formare, el a lucrat la Universitatea de Medicină și Farmacologie din Iași ( La 1 iulie 1996, Comisia Universitară a UMF a decis să modifice programul universitar și să prevadă cele două cursuri ale reclamantului pentru ani de predare diferiți de cele prevăzute la începutul anului universitar în curs. Prin hotărârea din 7 octombrie 1996, Curtea de Apel din Iași, la cererea reclamantului, a ordonat UMF să respecte programul de învățământ prevăzut la începutul anului universitar. Această hotărâre a devenit definitivă la noiembrie 1998, după ce a fost confirmată de Curtea Supremă de Justiție pe baza recursului UMF. La 21 iunie 1999, tribunalul județ din Iași, la cererea reclamantului, l-a condamnat pe rectorul UMF la o amendă civilă de 500 lei românești (ROL) pe zi de întârziere, până la executarea hotărârii menționate anterior. Această soluție a fost confirmată de Curtea de Apel din Iași printr-o hotărâre definitivă din 13 aprilie 2001 10. 1999, Comisia Universitară a UMF a decis să schimbe titularul cursului de psihoterapie, deoarece, din cauza specializării cursului, titularul trebuia să fie în mod necesar medic; apoi, comisia universitară a considerat că, întrucât reclamantul nu avea această calificare, nu îndeplinea condițiile necesare pentru a preda acest subiect. 11. La 22 martie 2000, Tribunalul de Primă Instanță din Iași a primit acțiunea reclamantului și a condamnat UMF să își respecte contractul de muncă. Tribunalul a considerat că decizia Comisiei Universitare a UMF de a înlocui reclamantul în postul său, având în vedere relațiile dintre UMF și acesta din urmă, nu a fost justificată și a avut ca scop încălcarea drepturilor reclamantului, și nu exercitarea autonomiei universitare. Tribunalul a condamnat UMF să numească reclamantul titular al cursului de psihoterapie. Tribunalul departamental din Iași a confirmat această soluție printr-o hotărâre definitivă din 10 iulie 2000. 12. La 12 septembrie 2000, reclamantul a solicitat asistență din partea Tribunalului de Primă Instanță din Iași pentru a obține executarea hotărârii din 22 martie 2000. Cererea sa a fost respinsă la 18 septembrie 2000, pe motiv că aprozii de justiție nu erau competenți să execute o astfel de hotărâre. 13. Printr-o scrisoare din 31 iulie 2000, reclamantul a solicitat UMF să execute hotărârile definitive pronunțate în speță. Cu toate acestea, la 10 octombrie 2000, Comisia Universitară a UMF consideră că instanțele nu erau competente să impună numirea unui profesor și a refuzat reintegrarea reclamantului. 14. La 7 decembrie 2000, o plângere penală formulată de reclamant împotriva rectorului UMF pentru abuz de funcții și nerespectarea hotărârilor definitive (în temeiul Legii nr. 168/99) a fost respinsă de procuror în apropierea Tribunalului de Primă Instanță din Iași 15. Ulterior, reclamantul a inițiat o acțiune pentru a obliga UMF să înscrie în certificatul său de muncă calitatea sa de titular al cursului de psihoterapie pentru perioada 1993-96. După mai multe grade de instanțe, tribunalul județean din Iași a respins acțiunea, printr-o hotărâre definitivă din 4 iunie 2001, pe motiv că, potrivit Ordinului nr. 254/2001 al Ministerului Sănătății, calitatea de medic era necesară pentru a preda cursul de psihoterapie și a luat în considerare și Carta Universitară adoptată de Senatul UMF, conform căreia numirea titularilor de cursuri ținea de atribuirea exclusivă a biroului executiv și nu putea fi supusă controlului instanțelor. În consecință, acesta concluzionează că neexecutarea hotărârilor judecătorești pronunțate în speță nu era imputabilă UMF 16. La 19 ianuarie 2001, reclamantul a introdus o acțiune în vederea unei condamnări a UMF la plata unei penalități cu titlu cominatoriu pentru neexecutarea hotărârilor respective. La 13 aprilie 2001, Tribunalul departamental din Iași a respins cererea sa. a considerat, în special, că reclamantul a permis trecerea unui termen prea lung între hotărârea din 7 octombrie 1996 și cererea sa de stabilire a unei penalități cu titlu cominatoriu; Tribunalul a repetat, de asemenea, că hotărârea din 22 martie 2000 nu a respectat atât Carta UMF, cât și principiul autonomiei universitare prevăzut de lege. La 9 iulie 2001, această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă a Curții de Apel din Iași. 17. printr-o hotărâre din 10 iunie 2003 a Tribunalului de departament din Iași, confirmată la recursul părților printr-o hotărâre definitivă din 7 noiembrie În 2003, la Curtea de Apel din Iași, UMF a fost condamnată să plătească reclamantului salariile corespunzătoare calității sale de titular al cursului de psihoterapie începând cu 22 martie 2000 până la reintegrare. apărarea UMF pe baza autonomiei universitare, pe motiv că un astfel de argument ar fi trebuit invocat în fața instanțelor care stabiliseră obligația inițială de reintegrare și că, din moment ce această obligație fusese ordonată printr-o decizie definitivă, UMF trebuia să o execute. 18. printr-o decizie din 6 mai 2004, UMF a decis să angajeze a aprobat, de asemenea, plata salariilor pentru perioada 2000-19. Cu toate acestea, la 11 iunie 2004, reclamantul a contestat în fața tribunalului departamental din Iași această decizie, considerând că aceasta nu corespunde cerințelor hotărârii Tribunalului de Primă Instanță din Iași din 22 martie 2000 privind reintegrarea sa, nici celor ale hotărârii Tribunalului de departament din Iași din 10 iunie 2003 privind plata salariilor datorate. 20. După mai multe trimiteri între secțiunea de litigiu administrativ și cea de drept al muncii a tribunalului departamental din Iași, la 8 iulie 2005 a fost adoptată în sfârșit o hotărâre pe fond de contestație de către secțiunea de drept al muncii a acestei instanțe, care a devenit parțial îndreptățită la acțiune. Întrucât cererile sale nu au fost primite decât parțial, reclamantul a introdus o acțiune împotriva acestei hotărâri. În 2006, Curtea de Apel din Iași a acceptat acest lucru și a reținut că, pentru a se conforma dispozițiilor hotărârii din 22 martie 2000, UMF trebuia să elimine din decizia sa din 6 mai 2004 mențiunile privind caracterul opțional al cursului de psihoterapie și cele privind limitarea numărului de studenți atribuiți reclamantului. 21. Cu toate acestea, Curtea de Apel a rezervat componenta privind plata salariilor datorate, pe motiv că era necesar să se efectueze o expertiză contabilă în acest sens. Reclamantul nu mai intenționa să avanseze cheltuielile necesare pentru expertiză, Curtea de Apel a respins această parte a contestației sale, printr-o hotărâre definitivă din 30 mai 2006. În același timp, reclamantul a introdus în fața tribunalului departamental din Iași o acțiune care a încercat să oblige UMF să modifice programul universitar pentru a prevedea predarea psihoterapiei până în 2004. Prin hotărârea din 2 martie 2006, tribunalul departamental a admis acțiunea sa. 23. La 12 iulie 2006, reclamantul a declarat în fața unui notar că Hotărârea din 22 martie 2000 a fost executată. 24. Printr-o scrisoare din 4 septembrie 2006 el a informat, de asemenea, Curtea că fusese reintegrat în postul său și că primise sumele ordonate de instanță și confirmate prin decizia UMF din 6 mai 2004. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 25. Reglementarea internă relevantă, și anume extrasele din codurile civile, de procedură civilă și de muncă (fost și nou) și din legile 168/99 privind conflictele de muncă și 188/2000 privind aprozii de justiție, este descrisă în Decizia Roman și Hogea România 62959/00, 31 august 2004). 26. Legea nr. 84/1995 privind educația (republicată la Monitor Oficial 1 din 5 ianuarie 2004). 1996 și ulterior la Monitor Oficial 606 din 10 decembrie 1999) consacră autonomie universitară și prevede printre elementele acestei autonomie dreptul universității de a selecta și promova profesorii [art. 92 alineatul (3) ], conform articolului 92 alineatul (1) din legea menționată anterior, modalitățile concrete de exercitare a acestei autonomie sunt detaliate în cartele universitare 27. Carta UMF prevede dreptul universității de a selecta și promova profesorii săi ca parte a autonomiei universitare (articolele 8 alineatul (2) litera (a), 9 (a), 53 alineatul (3) și 60 litera (e) 28. Aceasta impune ca deciziile adoptate de comisia academică să respecte legile [art. 46 litera (b) și art. 54 alineatul (1) ] și obligă UMF să recurgă, în cazul conflictelor, la mijloacele legale de acțiune [art. 35]. Reclamantul susține că neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în favoarea sa a împiedicat dreptul său de acces la o instanță care judecă în mod echitabil și într-un termen rezonabil cauza sa. Printr-o scrisoare din 4 septembrie 2006, acesta se plânge, de asemenea, că termenul în care instanțele și-au pronunțat contestația împotriva deciziei UMF din 6 mai 2004 (punctele 19-21 de mai sus) nu a fost rezonabil. 30. El invocă art. 6 1 din convenție, care este astfel formulat Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitatea 31. Guvernul consideră că reclamantul ar fi trebuit să utilizeze mijloace indirecte pentru a obliga UMF să își îndeplinească obligația, în special acțiunea în plată a salariului, plângerea penală prevăzută de legea nr. 168/99 și acțiunea în condamnare a UMF la plata amenzii civile, în măsura în care nu există mijloace de executare forțată a unei obligații cum ar fi cea de care este vorba în cazul de față, care necesită intervenția personală a debitorului. 32. Reclamantul se opune acestei excepții și reamintește că, într-adevăr, el a utilizat, într-adevăr, majoritatea mijloacelor indicate de Guvernul. 33. Curtea amintește că o excepție similară a guvernului a fost respinsă în cauza Roman și Hogea menționată anterior. În acest caz, Curtea nu vede niciun motiv pentru a se abate de la concluzia la care a ajuns în cauza respectivă. În plus, Comisia constată că plângerea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarată admisibilă pe fond 35. Guvernul reamintește că executarea unei obligații care necesită intervenția personală a debitorului, așa cum este cazul în cazul de față, nu impune autorităților decât obligația de a crea și de a pune la dispoziția creditorului un sistem judiciar capabil să îl ajute în executarea creanței sale. În cazul în care creditorul apelează la forță publică pentru a obține executarea, autoritățile trebuie să aibă un comportament diligent, luând toate măsurile pe care le poate solicita în mod rezonabil de la acestea. Cu toate acestea, procesul civil fiind reglementat de principiul disponibilității, statul nu era obligat să execute ex official hotărârile judecătorești pronunțate în speță. Reamintind că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a utiliza alte mijloace pentru a obliga UMF să execute, guvernul consideră că statul și-a îndeplinit pe deplin obligațiile în temeiul articolului 6 din convenție. 36. Reclamantul se opune acestei teze și susține că UMF nu este deloc o simplă persoană, ci o instituție finanțată din bugetul statului și a cărei activitate este de interes public. 37. Curtea amintește că executarea unei hotărâri sau a unei hotărâri, din orice instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din procesul de judecată. În sensul articolului 6 din convenție, dreptul la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână indelebilă în detrimentul unei părți (Imobiliar Saffi c. Italia [GC], nr 2774/93, § 63 CEDH 1999-V). 38. Cu toate acestea, dreptul de acces la o instanță nu poate obliga un stat să execute fiecare hotărâre cu caracter civil, indiferent de circumstanțe (Sangier c. France 50342/99, § 39, 27 mai 2003). În cazul în care autoritățile sunt obligate să acționeze în vederea executării unei hotărâri judecătorești și omit să o facă, această inerție angajează responsabilitatea statului pe teren în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție (Scello c. Italia , Hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A n 315-C, p. 55, § 44). 39. În prezenta cauză, deși reclamantul a obținut cele 7 octombrie 1996 și 22 martie 2000 decizii definitive prin care angajatorul său a dispus reintegrarea sa în funcție și ulterior a făcut demersuri în vederea executării, aceste decizii nu au fost executate decât în 2006, adică mai mult de șase ani (pentru reintegrare) și, respectiv, trei ani (pentru obligația de plată) după adoptarea lor. 40. În primul rând, Curtea amintește că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său se identifică cu cel al unei bune administrări a justiției și că, în cazul în care administrația refuză sau omite să se execute sau întârzie să facă acest lucru, garanțiile prevăzute la art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în timpul fazei judiciare a procedurii pierd orice motiv de a fi ( Hotărârea din 19 martie 1997, Hornsby c. Grecia, Rec., 1997-II, p. 511-511, § 41). Or, UMF este o instituție publică, care, prin urmare, face parte din administrația statului. 41. În plus, dacă este adevărat decât potrivit legii învățământului și potrivit acesteia propria cartă, UMF este autonomă în ceea ce privește selectarea profesorilor săi, această autonomie nu este absolută și este subordonată Constituției și legilor statului. Carta însăși a UMF amintește că deciziile comisiei universitare trebuie să respecte legea și că, în caz de conflict, universitatea trebuie să recurgă la mijloacele legale de acțiune. Or, acest lucru nu s-a întâmplat în cazul de față, deoarece comisia academică a supus la vot executarea unei hotărâri judecătorești definitive și a decis ulterior să nu urmeze ordinele instanțelor. 42. În plus, presupunând chiar că Universitatea acționează în calitate de angajator privat, statul, în calitate de depozitar al forței publice, a fost chemat să aibă un comportament diligent și să asiste creditorul în executarea deciziilor care îi erau favorabile. Este adevărat că reclamantul a primit asistență din partea autorităților în unele dintre demersurile sale (solicitarea sa de a impune o amendă civilă UMF, a doua sa acțiune de a obliga angajatorul să îl reintegreze, care a condus la hotărârea din 22 martie 2000 și contestarea sa împotriva deciziei UMF din 6 mai 2004). Cu toate acestea, tribunalele au refuzat să îi acorde asistență aprozilor, au respins plângerea sa penală împotriva responsabililor UMF și, mai presus de toate, au respins mai multe dintre demersurile sale în vederea executării, pe motiv că UMF era autonomă și, prin urmare, nu putea fi obligată să se conformeze hotărârilor pronunțate împotriva sa. Or, această atitudine contradictorie a instanțelor a întârziat cel puțin executarea și această situație nu este în niciun caz imputabilă reclamantului. 43. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că, în prezenta cauză, refuzând, pe o perioadă de șase și respectiv trei ani, să execute hotărârile definitive și să îl asiste pe reclamant în cauza sa 44. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) cu privire la acest punct. 45. Având în vedere această concluzie, Curtea nu mai consideră necesară examinarea celorlalte obiecțiuni întemeiate pe art. 6 alineatul (1), în special a duratei diferitelor proceduri și a presupusei încălcări a acestora. II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 46. Invocând art. 13 din convenție, reclamantul consideră că a fost privat de dreptul la o cale de atac eficientă pentru executarea hotărârilor definitive ale instanțelor interne. În sfârșit, se plânge că situația sa incertă în cadrul UMF afectează negativ viața sa privată și profesională, contrar articolelor 3, 8 și 14 din convenție. 47. Având în vedere că motivul întemeiat pe art. 13 vizează, în esență, aceleași aspecte ca și cel deja examinat din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din Convenția de mai sus, Curtea nu consideră că este necesar să se introducă pe teren în plus față de celălalt articol invocat. 48. În plus, Curtea consideră că nimic din dosar nu scoate în evidență o încălcare a articolelor 3, 8 sau 14 din convenție. Prin urmare, aceste obiecțiuni sunt vădit nefondate și trebuie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 49. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material care reprezintă salariul nerecuperat timp de șapte ani universitari și 700 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit; în plus, solicită ca statul să fie condamnat la o penalitate de 2 000 EUR pe lună de întârziere în executarea prezentei hotărâri începând cu data la care hotărârea va fi pronunțată până la executarea acesteia. 51. În răspunsul său din 21 aprilie 2004, guvernul susține că salariul reclamantului era în 1999 de 19 000 000 ROL, adică 1 166 EUR în funcție de cursul oficial al Băncii Naționale a României. Curtea amintește că reclamantul a fost reintegrat în postul său și că a primit sumele ordonate de instanțe ca rechemare a salariilor. Prin urmare, Curtea consideră că nu i se poate aloca nicio sumă pentru prejudiciul material. 53. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării cauzate de imposibilitatea executării hotărârilor pronunțate în favoarea sa și că acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a încălcării. 54. În aceste circumstanțe, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și acționând în mod echitabil, după cum dorește art. 41 din Convenție, Curtea alocă reclamantului 3 000 EUR pentru prejudicii morale. Comisioane și cheltuieli de judecată 55. Reclamantul solicită, de asemenea, 50 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața instanțelor interne și 40 56. Guvernul reamintește că reclamantul nu și-a susținut cererile. 57. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale de judecată numai în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge ca nesustenabilă cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție și inadmisibilă pentru surplusul menționat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție în ceea ce privește dreptul de acces la o instanță a susținut că nu este necesar să se examineze celelalte obiecțiuni formulate în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție A declarat că nu este necesar să se examineze separat motivul întemeiat pe art. 13 din Convenție. Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 3 000 EUR (trei mii EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit, care trebuie convertită în noi lei românești (RON) la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Moduler Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

MIHAESCU c. ROUMANIE

(Requête n

o

5060/02)

ARRÊT

STRASBOURG

2 novembre 2006

DÉFINITIF

26/03/2007

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Mihaescu c. Roumanie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

B.M.

Zupančič

,

président

,

J.

Hedigan

,

C.

Bîrsan

,

M

me

A.

Gyulumyan

,

MM.

E.

Myjer

,

David Thór

Björgvinsson,

M

me

I.

Berro-Lefevre,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 octobre 2006,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

5060/02) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Vasile

Mihaescu («

le requérant

»), a saisi la Cour le 16 novembre 2001 en vertu de l'article

34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des

Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par M.

B. Aurescu, agent du Gouvernement, puis par M

me

R. Rizoiu et enfin par M

me

B.

Ramașcanu qui les a remplacés dans ces fonctions.

3.

Le 24 octobre 2003, la Cour (deuxième section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article

29

§

3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le

bien-fondé de l'affaire.

4.

Le 1

er

novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses

sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5.

Le requérant est né en 1955 et réside à Iași.

6.

Psychologue de formation, il travaillait à l'Université de médecine et pharmacie d'Iași («

l'UMF

»), en qualité de titulaire des cours de psychologie médicale et de psychothérapie.

7.

Le 1

er

juillet 1996, la commission universitaire de l'UMF décida de modifier le planning universitaire et de prévoir les deux cours du requérant pour des années d'enseignement différentes de celles prévues au début de l'année universitaire en cours.

8.

Par un arrêt du 7 octobre 1996, la cour d'appel d'Iași, sur demande du requérant, ordonna à l'UMF de respecter le programme d'enseignement prévu au début de l'année universitaire. Cet arrêt devint définitif le

16

novembre 1998, après avoir été confirmé par la Cour suprême de Justice sur recours de l'UMF.

9.

Le 21 juin 1999, le tribunal départemental d'Iași, sur demande du requérant, condamna le recteur de l'UMF à une amende civile de 500

lei

roumains (ROL) par jour de retard, jusqu'à l'exécution de l'arrêt précité. Cette solution fut confirmée par la cour d'appel d'Iași par un arrêt définitif du 13 avril 2001.

10.

Le 29

septembre

1999, la commission universitaire de l'UMF décida de changer le titulaire du cours de psychothérapie, au motif qu'en raison de la spécialisation du cours, le titulaire devait nécessairement être médecin. La commission universitaire considéra ensuite que, le requérant n'ayant pas cette qualification, il ne remplissait pas les conditions nécessaires pour enseigner cette matière.

11.

Le 22 mars 2000, le tribunal de première instance d'Iași fit droit à l'action du requérant et condamna l'UMF à respecter son contrat de travail. Le tribunal estima que la décision de la commission universitaire de l'UMF de remplacer le requérant dans son poste, au vu des relations entre l'UMF et ce dernier, n'était pas justifiée et avait pour but la violation des droits du requérant, et non l'exercice de l'autonomie universitaire. Le tribunal condamna l'UMF à nommer le requérant titulaire du cours de psychothérapie. Le tribunal départemental d'Iași confirma cette solution par un arrêt définitif du 10 juillet 2000.

12.

Le 12 septembre 2000, le requérant demanda l'assistance du tribunal de première instance d'Iași pour obtenir l'exécution du jugement du 22

mars

jugement.

13.

Par une lettre du 31 juillet 2000, le requérant demanda à l'UMF d'exécuter les décisions définitives rendues en l'espèce.

Toutefois, le 10

octobre 2000, la commission universitaire de l'UMF estima que les juridictions n'étaient pas compétentes pour lui imposer la

nomination d'un enseignant, et refusa la réintégration du requérant.

14.

Le 7 décembre 2000, une plainte pénale formée par le requérant contre le recteur de l'UMF pour abus de fonctions et non-respect de décisions définitives (sur le fondement de la loi n

o

168/1999), fut rejetée par le procureur près le tribunal de première instance d'Iași.

15.

Ultérieurement, le requérant engagea une action en vue d'obliger l'UMF à inscrire dans son certificat de travail sa qualité de titulaire du cours de psychothérapie pour la période allant de 1993 à 1996.

Après plusieurs degrés de juridictions, le tribunal départemental d'Iași rejeta l'action, par un arrêt définitif du 4 juin 2001, au motif que, selon l'Ordre n

o

254/2001 du ministère de la Santé, la qualité de médecin était nécessaire pour enseigner le cours de psychothérapie. Il prit aussi en considération la charte universitaire adoptée par le sénat de l'UMF, selon laquelle la nomination des titulaires de cours relevait de l'attribution exclusive du bureau exécutif, et ne pouvait être soumise au contrôle des juridictions. Il conclut, par conséquent, que la non-exécution des décisions de justice rendues en l'espèce n'était pas imputable à l'UMF.

16.

Le 19 janvier 2001, le requérant introduisit une action en vue de voir condamner l'UMF au paiement d'une astreinte pour la non-exécution desdites décisions.

Le 13 avril 2001, le tribunal départemental d'Iași rejeta sa demande. Il

estima notamment que le requérant avait laissé passer un délai trop long entre le jugement du 7

octobre

1996 et sa demande de fixation d'une astreinte. Le tribunal réitéra aussi que le jugement du 22

mars

2000 méconnaissait tant la charte de l'UMF que le principe de l'autonomie universitaire prévu par loi.

Le 9 juillet 2001, ce jugement fut confirmé par un arrêt définitif de la cour d'appel d'Iași.

17.

Par un jugement du 10 juin 2003 du tribunal départemental d'Iași, confirmé sur recours des parties par un arrêt définitif du 7

novembre

2003 de la cour d'appel d'Iași, l'UMF fut condamnée à payer au requérant les salaires correspondant à sa qualité de titulaire du cours de psychothérapie à partir du 22

mars 2000 jusqu'à la réintégration. Les tribunaux rejetèrent la

défense de l'UMF fondée sur l'autonomie universitaire, au motif qu'un tel argument aurait dû être invoqué devant les juridictions qui avaient établi l'obligation initiale de réintégration et que, dès lors que cette obligation avait été ordonnée par une décision définitive, l'UMF était censée l'exécuter.

18.

Par une décision du 6 mai 2004, l'UMF décida d'embaucher le

requérant pour enseigner la psychothérapie à une partie des étudiants (une

série) en tant que cours optionnel. Elle approuva aussi le paiement des salaires pour la période de 2000 à 2004.

19.

Cependant, le 11 juin 2004, le requérant contesta devant le tribunal départemental d'Iași cette décision, estimant qu'elle ne correspondait pas aux exigences du jugement du tribunal de première instance d'Iași du 22

mars 2000 concernant sa réintégration, ni à celles du jugement du tribunal départemental d'Iași du 10 juin 2003 s'agissant du paiement des salaires dus.

20.

Après plusieurs renvois entre la section de contentieux administratif et celle de droit du travail du tribunal départemental d'Iași, un jugement au fond de la contestation fut enfin adopté, le 8 juillet 2005 par la section de droit du travail dudit tribunal qui fit partiellement droit à l'action.

Ses demandes n'étant que partiellement accueillies, le requérant introduisit un recours contre ledit jugement. Par un arrêt définitif du 20

mars

2006, la cour d'appel d'Iași y fit droit et retint qu'afin de se conformer aux dispositions du jugement du 22 mars 2000, l'UMF devait ôter de sa décision du 6 mai 2004 les mentions concernant le caractère optionnel du cours de psychothérapie et celles sur la limitation du nombre d'étudiants attribués au requérant.

21.

La cour d'appel réserva toutefois le volet concernant le paiement des salaires dus, au motif qu'il était nécessaire d'effectuer sur ce point une expertise comptable.

La requérant n'entendant plus avancer les frais nécessaires pour l'expertise, la cour d'appel rejeta cette partie de sa contestation, par un arrêt définitif du 30 mai 2006.

22.

Parallèlement, le requérant introduisit devant le tribunal départemental d'Iași une action tentant à obliger l'UMF à modifier le planning universitaire afin d'y prévoir l'enseignement de la psychothérapie pour la période allant jusqu'à 2004.

Par un jugement du 2 mars 2006, le tribunal départemental fit droit à son action.

23.

Le 12 juillet 2006 le requérant déclara devant un notaire que le

jugement du 22 mars 2000 avait été exécuté.

24.

Par une lettre du 4 septembre 2006 il informa également la Cour qu'il avait été réintégré dans son poste et qu'il avait reçu les sommes ordonnées par le tribunal et confirmées par la décision de l'UMF du 6

mai

2004.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

25.

La réglementation interne pertinente, à savoir des extraits des codes civil, de procédure civile et du travail (ancien et nouveau) et des lois

n

os

168/1999 sur les conflits du travail et 188/2000 sur les huissiers de justice, est décrite dans la décision

Roman et Hogea

c.

Roumanie

(n

o

62959/00, 31

août

2004).

26.

La loi n

o

84/1995 sur l'enseignement (republiée au Moniteur Officiel

n

o

1 du 5

janvier

1996 et ultérieurement au Moniteur Officiel

n

o

606 du 10

décembre

1999) consacre l'autonomie universitaire et prévoit parmi les éléments de cette autonomie le droit pour l'université de sélectionner et promouvoir les enseignants (l'article 92 § 3).

Selon l'article 92 § 1 de ladite loi, les modalités concrètes de l'exercice de cette autonomie sont détaillées dans les chartes universitaires.

27.

La charte de l'UMF prévoit le droit pour l'université de sélectionner et promouvoir ses enseignants comme faisant partie de l'autonomie universitaire (articles 8 § 2a), 9 a), 53 § 3 et 60 e)).

28.

Elle exige que les décisions prises par la commission universitaire respectent les lois (article 46 b) et 54 § 1) et oblige l'UMF à faire recours, en cas de conflits, aux moyens légaux d'action (article 35).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA

CONVENTION

29.

Le requérant allègue que l'inexécution des décisions de justice définitives rendues en sa faveur a entravé son droit d'accès à un tribunal qui juge équitablement et dans un délai raisonnable sa cause.

Par une lettre du 4 septembre 2006, il se plaint également de ce que le

délai dans lequel les juridictions ont jugé sa contestation contre la décision de l'UMF du 6 mai 2004 (paragraphes 19-21 ci-dessus) n'a pas été raisonnable.

30.

Il invoque l'article 6

§

1 de la Convention, qui est ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

A.

Sur la recevabilité

31.

Le Gouvernement considère que le requérant aurait dû employer des moyens indirects afin de contraindre l'UMF à exécuter son obligation, notamment l'action en paiement du salaire, la plainte pénale prévue par la

loi n

o

168/1999 et l'action en condamnation de l'UMF au paiement de l'amende civile, dans la mesure où il n'existe pas de moyens d'exécution forcée d'une obligation telle que celle dont il s'agit en l'espèce, qui nécessite l'intervention personnelle du débiteur.

32.

Le requérant s'oppose à cette exception et rappelle qu'il a en effet utilisé, d'ailleurs sans succès, la plupart des moyens indiqués par le

Gouvernement.

33.

La Cour rappelle qu'une exception similaire du Gouvernement a été rejetée dans l'affaire

Roman et Hogea

précitée. Elle ne voit aucune raison de s'écarter, en l'espèce, de la conclusion à laquelle elle est arrivée dans ladite affaire. Partant, l

'exception du Gouvernement ne saurait être retenue.

34.

En outre, elle constate que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

35.

Le Gouvernement rappelle que l'exécution d'une obligation nécessitant l'intervention personnelle du débiteur, comme c'est le cas en l'espèce, n'impose aux autorités que l'obligation de créer et de mettre à la

disposition du créancier un système judiciaire apte à l'aider dans l'exécution de sa créance. Si le créancier fait appel à la force publique pour obtenir l'exécution, les autorités doivent avoir un comportement diligent, en prenant toutes les mesures que l'on peut raisonnablement exiger d'elles. Cependant, le procès civil étant régi par le principe de la disponibilité, l'Etat n'était pas tenu d'exécuter

ex officio

les décisions judiciaires rendues en l'espèce.

Rappelant que le requérant aurait eu la possibilité d'utiliser d'autres moyens pour contraindre l'UMF à exécuter, le Gouvernement estime que l'Etat a pleinement satisfait à ses obligations sous l'angle de l'article

6 de la

Convention.

36.

Le requérant s'oppose à cette thèse et fait valoir que l'UMF n'est pas du tout un simple particulier mais une institution financée par le budget de l'Etat et dont l'activité est d'intérêt public.

37.

La Cour rappelle que l'exécution d'un jugement ou d'un arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du «

procès

» au sens de l'article 6 de la Convention. Le droit à un tribunal serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie (

Immobiliare Saffi c. Italie

[GC], n

o

22774/93, § 63, CEDH 1999-V).

38.

Cependant, le droit d'accès à un tribunal ne peut obliger un Etat à faire exécuter chaque jugement de caractère civil quel qu'il soit et quelles que soient les circonstances (

Sanglier c. France

,

n

o

50342/99, § 39, 27

mai

2003). Lorsque les autorités sont tenues d'agir en exécution d'une

décision judiciaire et omettent de le faire, cette inertie engage la

responsabilité de l'Etat sur le terrain de l'article 6 § 1 de la Convention (

Scollo c. Italie

, arrêt du 28 septembre 1995, série A n

o

315-C, p. 55, § 44).

39.

Dans la présente affaire, bien que le requérant ait obtenu les 7

octobre 1996 et 22 mars 2000 des décisions définitives ordonnant à son employeur notamment de le réintégrer dans son poste et qu'il ait fait, par la suite, des démarches en vue de l'exécution, ces décisions n'ont été exécutées qu'en 2006, c'est-à-dire respectivement plus de six ans (pour l'obligation de réintégration) et de trois ans (pour l'obligation de paiement) après leur adoption.

40.

En premier lieu, la Cour rappelle que l'administration constitue un élément de l'Etat de droit, son intérêt s'identifiant à celui d'une bonne administration de la justice, et que si l'administration refuse ou omet de s'exécuter, ou encore tarde à le faire, les garanties de l'article 6 dont a bénéficié le justiciable pendant la phase judiciaire de la procédure perdent toute raison d'être (

Hornsby c. Grèce,

arrêt du 19 mars 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-II, pp. 510-511, §

41). Or, l'UMF est une

institution publique, qui fait donc partie de l'administration de l'Etat.

41.

En outre, s'il est vrai que selon la loi de l'enseignement et selon sa

propre charte, l'UMF est autonome quant à la sélection de ses enseignants, cette autonomie n'est pas absolue et est subordonnée à la Constitution et aux lois de l'Etat. La charte même de l'UMF rappelle que les décisions de la

commission universitaire doivent respecter la loi et qu'en cas de conflit, l'université doit faire appel aux moyens légaux d'action.

Or, tel n'était pas le cas en l'espèce, dès lors que la commission universitaire a soumis au vote l'exécution d'une décision judiciaire définitive et a décidé par la suite de ne pas suivre les ordres des juridictions.

42.

En outre, à supposer même que l'université agisse en tant qu'employeur privé, l'Etat, en sa qualité de dépositaire de la force publique, était appelé à avoir un comportement diligent et à assister le créancier dans l'exécution des décisions qui lui étaient favorables.

Certes, le requérant a obtenu l'assistance des autorités dans quelques unes des démarches qu'il a effectuées (sa demande d'infliger une amende civile à l'UMF, sa deuxième action pour obliger l'employeur à le réintégrer qui a donné lieu au jugement du 22 mars 2000 et sa contestation contre la

décision de l'UMF du 6 mai 2004). Cependant, il n'en reste pas moins que les tribunaux ont refusé de lui octroyer l'assistance des huissiers, ont rejeté sa plainte pénale contre les responsables de l'UMF et ont, surtout, rejeté plusieurs de ses démarches en vue de l'exécution, au motif que l'UMF était autonome et, ainsi, ne pouvait être contrainte à se conformer aux décisions rendues à son encontre. Or, cette attitude contradictoire des juridictions a pour le moins retardé l'exécution et cette situation n'est en aucun cas imputable au requérant.

43.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que, dans la présente affaire, en refusant pendant une période de respectivement six et trois ans d'exécuter les décisions définitives et d'assister le requérant dans ses

démarches en vue de l'exécution, les autorités nationales ont privé le requérant d'un accès effectif à un tribunal.

44.

Par conséquent, il y a eu violation de l'article 6

§

1 sur ce point.

45.

Compte tenu de cette conclusion, la Cour n'estime plus nécessaire d'examiner les autres griefs tirés de l'article 6 § 1, notamment la durée des diverses procédures et leur iniquité alléguée.

II.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

46.

Invoquant l'article 13 de la Convention, le requérant estime avoir été privé du droit à un recours effectif pour voir exécuter les décisions définitives des juridictions internes. Il se plaint enfin que sa situation incertaine au sein de l'UMF affecte négativement sa vie privée et professionnelle, contrairement aux articles 3, 8 et 14 de la Convention.

47.

Etant donné que le grief tiré de l'article 13 vise en substance les mêmes aspects que celui déjà examiné sous l'angle de l'article 6 § 1 de la

Convention ci-dessus, la Cour n'estime pas nécessaire de se placer de surcroît sur le terrain de l'autre article invoqué.

48.

En outre, la Cour estime que rien dans le dossier ne fait ressortir une

violation des articles 3, 8 ou 14 de la Convention.

Il s'ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

III.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

49.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

50.

Le requérant réclame 140

000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel représentant le salaire non perçu pendant sept années universitaires et 700

000 EUR au titre du préjudice moral qu'il aurait subi. Il demande de plus que l'Etat soit condamné à une astreinte de 2

000 EUR par mois de retard dans l'exécution du présent arrêt à partir de la date à laquelle l'arrêt sera rendu jusqu'à son exécution.

51.

Dans sa réponse du 21 avril 2004, le Gouvernement fait valoir que le

salaire du requérant était en 1999 de 19

000

000 ROL, c'est-à-dire 1

166

EUR selon le cours officiel de la Banque nationale de Roumanie. Il estime les demandes de préjudice moral non

étayées.

52.

La Cour rappelle que le requérant a été réintégré dans son poste et qu'il a reçu les montants ordonnés par les juridictions à titre de rappel de salaires. Dès lors, la Cour estime qu'aucune somme ne saurait lui être allouée au titre du préjudice matériel.

53.

La Cour estime, néanmoins, que le requérant a subi un préjudice moral du fait notamment de la frustration provoquée par l'impossibilité de voir exécuter les décisions rendues en sa faveur et que ce préjudice n'est pas suffisamment compensé par un constat de violation.

54.

Dans ces circonstances, eu égard à l'ensemble des éléments se trouvant en sa possession et statuant en équité, comme le veut l'article

41 de la Convention, la Cour alloue au requérant 3

000 EUR au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

55.

Le requérant demande également 50

000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 40

000 EUR pour ceux encourus devant la Cour. Il déclare ne plus être en possession des justificatifs afférents.

56.

Le Gouvernement rappelle que le requérant n'a pas étayé ses demandes.

57.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le

remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En

l'espèce, et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette comme non étayée la demande relative aux frais et dépens.

C.

Intérêts moratoires

58.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en ce qui concerne le droit d'accès à un tribunal

;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner les autres griefs tirés de l'article 6 § 1 de la Convention

;

4.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément le grief tiré de l'article

13 de la Convention

;

5.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44

§

2 de la Convention, 3

000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, à convertir en nouveaux lei roumains (RON)

au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la

facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 2

novembre

2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Boštjan M.

Zupančič

Greffier

Président