AFFAIRE ORHA c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

12.10.2006

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Violation de P1-1;Non-lieu à examiner l'art. 8;Non-lieu à examiner l'art. 17;Dommage matériel - décision réservée;Préjudice moral - décision réservée;Frais et dépens (procédure nationale) - demande rejetée;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE ORHA c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ORHA c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 1486/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 OCTOMBRIE 2006 DEFINIF 12/01/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Orha c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Hedigan președintele Biersan Zagrebelsky Gyulumyan dnii Myjer David Thór Björgvinsson, Berro-Lefevre, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 21 septembrie 2006, înmânând hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 1486/02) îndreptată împotriva României și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, dl Ioan Alexandru Orha și M Ligia-Mariana Orha au sesizat Curtea la 24 iulie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 6 septembrie 2005, Curtea (secțiunea a treia) a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3), Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLĂȚII Reclamanții (soți și soții) s-au născut în 1955 și, respectiv, 1966 și locuiesc în Toronto, Canada. La 14 august 1996, autoritățile municipale din Satu Mare au decis exproprierea din motive de utilitate publică a mai multor proprietăți imobiliare aparținând reclamanților, care au consimțit la aceasta, printr-o hotărâre din 10 iulie 1998, confirmată printr-o hotărâre definitivă din 28 iulie 1998 În octombrie 1999, Curtea Supremă de Justiție din Argeș a constatat exproprierea ca urmare a acordului dintre autoritățile municipale din Satu Mare și reclamanți. Pe baza unei expertize tehnice ordonate în acest caz, Tribunalul a stabilit indemnizațiile de expropriere la 11 791 982 000 lei românești (ROL) și lipsa de câștig la 733 085 892 ROL. La 3 februarie 2000, reclamanții au solicitat, prin intermediul unui aprod al justiției, plata sumelor datorate. Primarul Satu Mare a refuzat să se supună, pe motiv că bunurile expropriate nu mai erau necesare pentru municipalitate. O contestare a executării hotărârii din 10 iulie 1998, formulată de autoritățile din Satu Mare la 18 mai 2000, a fost respinsă la septembrie. 2000, de către tribunalul județ din Argeș, printr-o hotărâre confirmată, la recursul debitorului, printr-o hotărâre definitivă din 30 noiembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție. Între timp, printr-o ordonanță din 18 februarie 2000, Tribunalul de Primă Instanță din Satu Mare a ordonat confiscarea conturilor autorităților locale și plata către solicitanți a sumelor datorate în temeiul hotărârii din 10 iulie 1998; apoi, sechestrarea a fost validată printr-o hotărâre din 24 martie 2000 a aceleiași instanțe. La 19 ianuarie 2001, reclamanții au primit suma de 199 804 000 ROL. 10. Cu toate acestea, la recursul debitorului, printr-o hotărâre definitivă din 23 mai 2001, Curtea de Apel din Oradea a anulat Ordonanța din 18 februarie 2000, pe motiv că creanța nu era exigibilă, în măsura în care părțile nu erau încă convenite cu privire la modalitățile de plată, astfel cum se prevede la art. 30 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea. 11. Prin urmare, la 18 ianuarie 2002, la cererea primarului din Satu Mare, tribunalul departamental din Satu Mare i-a condamnat pe reclamanți să ramburseze sumele percepute. La 15 aprilie, 27 iunie și 4 septembrie 2002, aprodul de justiție i-a pus în întârziere pe reclamanți să pună capăt hotărârii din 23 mai 2001, în temeiul căreia a solicitat plata a 187 456 440 ROL, reprezentând diferența dintre suma alocată de instanțe, plus cheltuielile de execuție (adică 202 556 440 ROL) și suma de 15 100 000 ROL pe care primăria Satu Mare trebuia să o plătească reclamanților; reclamanții au plătit suma solicitată la 18 și 27 septembrie 2002. 12. Tribunalul departamental din Satu Mare al unei acțiuni împotriva reclamanților care intenționau anularea exproprierii, pe motiv că acordul părților constatat prin hotărârea din 10 iulie 1998 nu îndeplinea condițiile prevăzute de lege. După mai multe grade de jurisdicție, acțiunea a fost respinsă ca nu Susținută de o hotărâre definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 30 aprilie 2004.13 La 14 martie 2005, reclamanții au solicitat autorităților locale să-și exprime poziția cu privire la menținerea declarației de utilitate publică a terenurilor lor și la interdicția de a construi. La o dată nespecificată, primarul Satu Mare a confirmat că situația terenurilor rămâne neschimbată, reamintind în același timp că rămâne deschisă oricărei propuneri din partea reclamanților pe această temă. 14. Din informațiile din dosar reiese că reclamanții nu au primit încă sumele alocate prin hotărârea din 10 iulie 1998. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 15. Reglementarea internă relevantă, și anume extrase din codurile civile și de procedură civilă și din Legea nr. 188/2000 privind aprozii de justiție, este descrisă în Decizia Roman și Hogea c. România 62959/00, 31 august 2004). 16. Articolele relevante din Legea nr. 33/1994 se citesc astfel art. 28 (1) Transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în Legea nr. 33/1994. patrimoniul autorității expropriante are loc în momentul în care își îndeplinește obligațiile stabilite prin hotărâre judecătorească. art. 30 Indemnizația se plătește în conformitate cu modalitățile convenite de părți; în lipsa unui acord al părților, instanța decide, stabilind, de asemenea, termenul de plată care nu poate depăși 30 de zile de la data la care decizia devine definitivă. art. 31 (1) Eliberarea titlului executoriu și punerea în posesia autorității expropriante nu se fac decât în temeiul unei decizii înainte de a declara drept care constată îndeplinirea obligațiilor de plată a indemnizației, într-un termen care nu poate depăși 30 de zile de la plata respectivă. Reclamanții susțin că neexecutarea hotărârii definitive din 28 octombrie 1999 le-a împiedicat dreptul de acces la o instanță care le judecă cauza într-un termen rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 1 din convenție, astfel cum s-a formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 18. Curtea constată că cauza nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 19. Guvernul consideră că, astfel cum reiese din Hotărârea din 23 mai 2001 al Curții de Apel din Oradea, hotărârea din 28 octombrie 1999 nu era susceptibilă de a fi executată, părțile având obligația de a formula o acțiune în vederea stabilirii modalităților și a termenelor de plată și consideră că autoritățile nu au fost de rea-credință, deoarece acestea au plătit suma solicitată la 19 ianuarie 2001. Faptul că reclamanții au trebuit să îl ramburseze ulterior nu a fost decât rezultatul hotărârii din 23 mai 2001. 20. Reclamanții se opun acestei teze și susțin că hotărârea din 18 octombrie 1999 nu a fost încă executată de către autorități. 21. Curtea reamintește că executarea unei hotărâri sau a unei hotărâri, din orice instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces În sensul articolului 6 din convenție, dreptul la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână indelebilă în detrimentul unei părți (Imobiliar Saffi c. Italia [GC], nr 2774/93, § 63 CEDH 1999-V 22. Cu toate acestea, dreptul de acces la o instanță nu poate obliga un stat să execute fiecare hotărâre cu caracter civil, indiferent de circumstanțe (Sangier c. France 50342/99, § 39, 27 mai 2003). În cazul în care autoritățile sunt obligate să acționeze în vederea executării unei hotărâri judecătorești și omit să o facă, această inerție angajează responsabilitatea statului pe teren în conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție (Scello c. Italia , Hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A n 315-C, p. 55, § 44). 23. În prezenta cauză, deși reclamanții au obținut octombrie 1999 o decizie internă definitivă care stabilea sumele pe care autoritățile trebuiau să le plătească ca urmare a exproprierii bunurilor lor și pe care le-au făcut ulterior demersurile în vederea executării, această decizie nu a fost nici executată integral, nici anulată sau modificată ca urmare a exercitării unei căi de atac prevăzute de lege. 24. Presupunând că nu a fost posibil ca autoritățile să execute hotărârea din 28 octombrie 1999, Curtea constată că reclamanții au făcut cereri de plată atât prin intermediul aprodului judiciar, cât și în fața instanțelor (a se vedea alineatele (7) și (9) de mai sus). 25. 33/1994 nu prevede procedura prin care instanțele interne ar trebui să fie sesizate pentru a stabili modalitățile și termenele de plată. Or, fiecare stat contractant trebuie să dispună de un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor sale pozitive (Ruianu c. România, nr 34467/97, § 66, 17 iunie 2003). În orice caz, odată ce instanțele naționale adoptă o decizie internă definitivă, aceasta trebuie pusă în aplicare cu claritate și coerență rezonabile de către autoritățile publice, pentru a evita pe cât posibil incertitudinea juridică și incertitudinea în ceea ce privește aspectele de drept vizate de aplicarea sa (a se vedea mutatis mutandis Paduraru România, 63252/00, § 92, CEDO 2005 ...). 26. În plus, presupunând că părțile au trebuit chiar să sesizeze instanțele cu privire la o nouă acțiune pentru a stabili modalitățile și termenele de plată, Curtea apreciază, în lumina jurisprudenței sale constante în În acest fel, Comisia reamintește că nu este oportun să se solicite unui individ, care a obținut o creanță împotriva statului în urma unei proceduri judiciare, să inițieze ulterior o nouă procedură pentru a obține satisfacția (a se vedea mutatis mutandis Metaxas c. Grecia, nr 8415/02, § 19, 27 mai 2004). În consecință, nu a fost necesară nicio abordare suplimentară din partea reclamanților. 27. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că, în prezenta cauză, refuzând să execute Hotărârea din 28 octombrie 1999, autoritățile naționale au privat reclamanții de un acces efectiv la o instanță. 28. În sfârșit, Curtea consideră că nu este necesară examinarea hotărârii din 28 octombrie 1999. dacă durata procedurii a fost rezonabilă în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, în măsura în care acest motiv este absorbit de dreptul de acces la o instanță (Imobilitate Saffi, citată anterior, punctul 75). 29. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 1 din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEZATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 30. Reclamanții denunță o încălcare a dreptului lor de proprietate ca urmare a neexecutării hotărârii din 28 octombrie 1999. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 31. În primul rând, guvernul consideră că reclamanții nu au o creanță, în sensul jurisprudenței Curții, din moment ce cea recunoscută de instanțele interne prin Hotărârea din 28 octombrie 1999 nu îndeplinește condițiile impuse în dreptul intern, adică nu era sigură, lichidă și exigibilă ( Mario de Napoles Pacheco Belgia, nr. 7775/77, Decizia Comisiei din 5 octombrie 1978, Deciziile și rapoartele (DR) 15, p. 143. În orice caz, acesta consideră că bunurile vizate de acțiunea de expropriere nu au ieșit niciodată din patrimoniul reclamanților, în măsura în care autoritățile nu au solicitat eliberarea titlului executoriu de către instanțe, astfel cum se prevede la art. 31 din Legea nr. 33/1994 32. Reclamanții contestă poziția guvernului și reamintesc că, potrivit autorităților locale, terenurile sunt încă afectate de o imposibilitate permanentă de construcție. 33. Curtea arată că acest motiv este legat de cel examinat mai sus și, prin urmare, trebuie, de asemenea, declarat admisibil. 34. Cu privire la fond, Curtea amintește că a ajuns la concluzia că a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție ca urmare a neexecutării hotărârii din 28 octombrie 1999 care stabilise valoarea despăgubirii pe care reclamanții aveau dreptul să o primească; prin urmare, în speță exista o valoare patrimonială în temeiul căreia reclamanții puteau pretinde că au speranța legitimă de a primi efectiv plata acestei sume. Prin urmare, reclamanții au un bun (Tacea România) în sensul articolului 1 menționat anterior (Tacea România, nr 746/02, § 37, 29 septembrie 2005, Croitoriu România, n 54400/00, § 34, 9 noiembrie 2004, Kopecký Slovacia [GC], n 44912/98, § 35, CEDO 2004 ..., și Jasikistanėc. Lituania 4151/98, § 44, 6 martie 2003). 35. Curtea constată, împreună cu reclamanții, că, pe de o parte, nu au primit indemnizația de expropriere prevăzută de instanțele interne și, pe de altă parte, nu își pot utiliza terenurile care sunt afectate de o interdicție de construcție. În plus, dacă este adevărat că bunurile sunt încă în mod oficial în patrimoniul reclamanților, astfel cum arată guvernul, Curtea consideră că faptul că autoritățile locale nu au luat-o în posesia acestora nu este imputabil reclamanților, în măsura în care, în conformitate cu articolele 28 și 31 din Legea nr. 33/1944, punerea în posesie a statului este condiționată de plata despăgubirii. chiar nu au plătit încă această sumă. În plus, din cauza interdicției de construcție, reclamanții nu pot utiliza în nici un fel bunurile în cauză. 36. Curtea consideră că, în aceste condiții, în speță a existat o interferență în dreptul de proprietate al reclamanților. Curtea amintește că, prin refuzul de a executa Hotărârea din 28 octombrie 1999, autoritățile naționale au privat reclamanții de exercitarea dreptului lor de proprietate, fără a le oferi nicio explicație pentru această interferență (a se vedea mutatis mutandis, Sabin Popescu c. România, 48102/99, § 81, 2 martie 2004). 37. Guvernul nu a oferit nicio justificare valabilă pentru interferența cauzată de neexecutarea hotărârii în cauză. Prin urmare, aceasta a fost arbitrară și a încălcat principiul legalității. O astfel de concluzie scutește Curtea de a verifica dacă a fost menținut un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele de salvgardare a drepturilor individuale ale reclamanților ( Metaxas, citată anterior, punctul 31). 38. Prin urmare, având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, în cazul de față, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. III. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 39. În sfârșit, reclamanții consideră că neexecutarea hotărârii din 28 octombrie 1999 a încălcat drepturile garantate prin articolele 8 și 17 din convenție. În măsura în care aceste obiecțiuni vizează, în esență, aceleași aspecte ca cele deja discutate mai sus în ceea ce privește art. 6 alineatul (1) din Convenția nr. 1 și art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea nu consideră necesar să se plaseze în continuare pe teren la articolele 8 și 17. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 40. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Cu titlu de prejudiciu material, pe lângă lipsa de câștig alocată prin Hotărârea din 28 octombrie 1999 estimată la 85 932 USD, reclamanții solicită 214 830 USD reprezentând lipsa de câștig pentru perioada 2000-2005 sau, alternativ, dobânda la suma de 85 932 USD. De asemenea, aceștia solicită 500 000 USD pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 42. Guvernul contestă cererile de acordare a unei sume pentru neîndeplinirea obligațiilor, având în vedere jurisprudența Curții în această privință (Anghelescu c. România, n 29411/95, §§ 75-77, 9 aprilie 2002, Surpaceanu c. România, n 32260/96, § 54-56, 21 mai 2002 și Oprescu c. România, n 36039/97, § 56-57, 14 ianuarie 2003). 932 USD, guvernul reamintește că, în opinia sa, hotărârea din 28 octombrie 1999 nu este executorie; în ceea ce privește suma de 214 830 USD, acesta susține că nicio instanță internă nu a recunoscut reclamanților dreptul de a obține despăgubiri pentru pierderea de câștig pentru perioada cuprinsă între 2000 și 2005. În cele din urmă, guvernul consideră că cererile recurentelor privind prejudiciul moral sunt excesive, că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între pretențiile menționate și presupusele încălcări și că, în orice caz, o constatare a încălcării va fi suficientă pentru a remedia un astfel de prejudiciu. România 737070/01, 6 septembrie 2005). 44. Curtea consideră că problema aplicării articolului 41 cu privire la acest punct nu se află în stare, astfel încât aceasta ar trebui să fie rezervată și ținând seama de posibilitatea unui acord între statul pârât și cei interesați [art. 75 alineatul (1) și art. 4 din Regulamentul de procedură]. 500 USD pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne, 10 141,63 USD canadiene (CAD) și 930 000 forinți maghiari (HUF) pentru cele suportate în Procedura de solicitare de azil politic în Canada și în procedura în fața Curții. Ei au trimis numeroase facturi emise de avocații care se ocupaseră de dosarele lor de imigrare, două bilete de avion Budapest 200 HUF fiecare și două pentru copiii lor, precum și facturi emise de oficiul poștal canadian pentru colete trimise Curții, în valoare de 158,68 CAD. 46. Guvernul consideră că cererile nu sunt susținute. 47. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale de judecată numai în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge, ca nesustenabilă a cererii privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 110 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamanților. Interese moratorii 48. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A se vedea că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A se vedea că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. A declarat că problema aplicării articolului 41 din convenție nu se află în stare în ceea ce privește stabilirea despăgubirii pentru încălcările constatate în speță în consecință, rezervă în întregime invită guvernul și reclamanții să îi adreseze în scris, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, observațiile lor cu privire la această chestiune și, în special, să îi dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge rezervă procedura ulterioară și deleagă președintelui camerei sarcina de a o stabili, după caz A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 110 EUR (cent 10 EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată suportate în fața instanțelor interne, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit că, de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. Berger John Hedigan Modululer Președinte