AFFAIRE WEIGEL c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

08.03.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE WEIGEL c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA WEIGEL c. ROMÂNIA (solicitarea n 35303/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 martie 2007 DEFINITIVF 08/06/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Weigel c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič, președinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, David Thór Björgvinsson, I. Ziemel, judecători și domnul S. Naismith, grefier adjunct al secțiunii, După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 februarie 2007, Renunță hotărârea care a fost adoptată la această dată de procedură La originea cazului (n 35303/03) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Petre Cristian Weigel ( La 25 ianuarie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. Prevalând de art. 29 alineatul (3) din Convenție, aceasta a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPECIALULUI Reclamantul s-a născut în 1930 și locuiește în București. În 1925, C.W., tatăl reclamantului a cumpărat un apartament cu trei camere, situat la primul etaj al unei clădiri situate la nr. 28, boulevard Carol, București (apartamentul nr. 3). În 1950, statul a luat în posesie apartamentul respectiv invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. Prin contractul de vânzare încheiat la 30 octombrie 1996 în temeiul Legii nr. 112/95, statul, prin intermediul unei întreprinderi care gestionează proprietatea statului, a vândut acest bun B.G. care îl ocupa ca chiriaș. Prima acțiune în revendicare În 1999, reclamantul sesizează Tribunalul de Primă Instanță din București cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară împotriva Primăriei București. El susținea că, în temeiul Decretului nr. 92/1950, bunurile aparținând anumitor categorii sociale erau scutite de la naționalizare și că tatăl său făcea parte dintr-una dintre aceste categorii. 10. Printr-o hotărâre din 14 mai 1999, Tribunalul, după ce a constatat că statul luase în posesie bunul fără titlu valabil, și că naționalizarea fusese ilegală, a primit acțiunea reclamantului și a ordonat statului să i-l restituie. La apelul Primăriei, la 11 februarie 2000, tribunalul departamental din București a confirmat această hotărâre. printr-o hotărâre din 7 septembrie 2000, Curtea de Apel de la București a respins recursul formulat de primărie împotriva acestei hotărâri din cauza lipsei motivării. Astfel, hotărârea din 14 mai 1999 de ordonare a restituirii bunurilor la reclamant a devenit definitivă. A doua acțiune în revendicare 11. La 11 aprilie 2002, reclamantul a formulat o nouă acțiune în revendicarea bunurilor, de data aceasta împotriva B.G., al treilea achizitor, și a solicitat, de asemenea, expulzarea acestuia din urmă. 12. Prin hotărârea din 27 iunie 2002, Tribunalul de Primă Instanță din București, după ce a comparat titlurile de proprietate ale părților, a primit dreptul la acțiunea în revendicare a reclamantului și i-a ordonat B.G. să restituie proprietatea. Instanța a ordonat, de asemenea, expulzarea celui de-al treilea achizitor 13. La apelul lui B.G., la 17 decembrie 2002, tribunalul departamental din București, judecând că reclamantul nu dovedise rea-credință a cumpărătorului, a anulat hotărârea din 27 iunie 2002 și a respins acțiunea reclamantului ca nefondată. La 21 martie 2003, Curtea de Apel din București a confirmat hotărârea tribunalului departamental cu aceeași motivație. Acțiunea în anulare a certificatului de moștenitor obținut în numele fratelui reclamantului 14. În 2002, reclamantul a introdus o acțiune în anulare a unui certificat de moștenitor eliberat în 1999, în numele fratelui său, T.G.W. În fața Tribunalului de Primă Instanță din București, el a susținut că el a fost singurul moștenitor al tatălui său care a acceptat succesiunea în termenul legal. El s-a bazat pe un certificat de moștenitor emis în 1992 în favoarea sa, susținând că era imposibil să se deschidă o nouă succesiune șapte ani mai târziu. Potrivit reclamantului, T.G.W. murise deja în momentul celei de-a doua deschideri a succesiunii, în 1999, în timp ce în dreptul succesoral român un moștenitor român trebuie să aibă capacitatea de exercitare. 15. Prin hotărârea din 27 noiembrie 2003, Tribunalul a respins acțiunea reclamantului ca fiind nefondată. Tribunalul a hotărât că nu există niciun motiv pentru anularea certificatului de moștenitor menționat și că, în orice caz, reclamantul nu era decât o parte terță în raport cu cea de a doua succesiune. Conform celor mai recente informații furnizate de guvern, procedura a fost suspendată, în recurs, în fața tribunalului departamental din București. 17. Din dosar reiese că reclamantul a depus, în 2001, la primăria din București, o cerere de restituire a bunului în litigiu. Prin scrisoarea din 14 aprilie 2006, primăria l-a informat pe agentul guvernului că nu este posibilă nicio continuare favorabilă cererii reclamantului, din cauza absenței anumitor documente. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 18. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Brumarescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, § 31-33), Strain și altele România 57001/00, § 19 26, 21 iulie 2005), Peduraru România 63252/00, § 38 53, 1 decembrie 2005) și Portaaanu România 4596/03, § 23-25, 16 februarie 2006). 19. Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 prevede că despăgubirea la care vor avea dreptul persoanele care nu primesc restituirea imobilului naționalizat și a căror valoare va fi stabilită în urma unei proceduri administrative de către o comisie centrală este constituită dintr-o participare la un organism de plasament de valori mobiliare, organizat sub forma unei societăți pe acțiuni ( În principiu, beneficiarii unei astfel de indemnizații primesc titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, atunci când Proprietata va fi cotată la bursă. În plus, art. 3 din legea menționată anterior precizează că titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de transformarea lor în acțiuni. 20. La 29 decembrie 2005, Proprietata Pentru ca titlurile de valoare să poată fi convertite în acțiuni emise de Proprietatea și ca aceste acțiuni să poată fi ulterior tranzacționate pe piața financiară, trebuie să se urmeze procedura de aprobare de către Consiliul Național al valorilor mobiliare. Conform celor mai recente informații, intrarea sa efectivă la bursă ar fi prevăzută pentru iunie-iul 2007 în ceea ce privește VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIA 21. Reclamantul se plânge de lipsa imparțialității Curții de Apel de la București din cauza modului în care a interpretat noțiunea de "titlu valabil." Acesta se referă la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel formulat. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) 22. Curtea reamintește că judecătorii nu trebuie să manifeste părtășie sau prejudecată personală și că, în același timp, instanța trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice îndoială legitimă (Pullar Regatul Unit, Hotărârea din 10 iunie 1996, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996-III, § 30). 23. Presupunând că reclamantul a epuizat căile de atac interne pentru a remedia această cauză la nivel național și deși are îndoieli cu privire la hotărârea instanțelor naționale în materie de bună credință a părților, Curtea nu identifică, în circumstanțele prezentei specii, niciun element subiectiv sau obiectiv de natură să pună la îndoială imparțialitatea judecătorilor. 24. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. II. PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 25. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge că a suferit o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza hotărârii pronunțate la 21 martie 2003 de Curtea de Apel de la București, care și-a respins acțiunea în revendicarea apartamentului nr. 3, în timp ce hotărârea definitivă din 14 mai 1999 a Tribunalului de Primă Instanță de la București a ordonat restituirea aceluiași bun. art. 1 din Protocolul nr. 1 Astfel, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și observă că acesta nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, îl declară admisibil. În primul rând, guvernul constată că reclamantul nu este proprietarul exclusiv al apartamentului nr. 3, din cauza existenței unui al doilea certificat de moștenitor, emis în 1999, în numele fratelui său, T.G.W. El susține că, în dreptul României, moștenitorii sunt considerați coproprietari pe întreaga masă succesorală, fără a avea un drept exclusiv de proprietate. El face trimitere la cazul Stoicescu c. România (revizuire, n 31551/96, 21 septembrie 2004) și consideră că acest lucru ar putea avea consecințe asupra calității de victimă a reclamantului. 28. Guvernul consideră că reclamantul putea obține o indemnizație în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 247/2005, ceea ce corespunde cerințelor art. 1 din Protocolul nr. Comitetul consideră că, în situații complexe, cum ar fi în cazul de față, în care legislația are un impact economic asupra întregii țări, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o putere discreționară nu numai pentru a alege măsurile de garantare a respectării drepturilor patrimoniale, ci și pentru a-și lua timpul necesar pentru punerea lor în aplicare. Acesta arată că ultima reformă în acest domeniu, și anume Legea nr. 247/2005, stabilește principiul acordării de despăgubiri echitabile și nelimitate, stabilite printr-o decizie a Comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, și accelerează procedura de restituire sau de despăgubire. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea clădirii nu este posibilă, despăgubirea se face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (proprietatea), la valoarea bunului stabilit prin expertiză. Potrivit guvernului, noul mecanism instituit prin legea nr. 247/2005 asigură o despăgubire efectivă, în conformitate cu cerințele Convenției 29. Citând cauzele Jahn și alții c. Germania ([GC], nr. 46720/99, 72203/01 și 72552/01, CEDO 2005-...) și Broniowski c. Polonia ([GC], n. 31443/96, CEDO 2004-V), guvernul consideră că, în orice caz, o eventuală întârziere în acordarea unei despăgubiri, în contextul unei despăgubiri nelimitate, nu rupe echilibrul corect care trebuie păstrat între protecția proprietății persoanelor și cerințele interesului general și nu obligă reclamantul să suporte o sarcină excesivă. 30. Reclamantul contestă teza guvernului. În ceea ce privește acțiunea în anulare a certificatului de moștenitor eliberat în numele fratelui său, el susține că, în dreptul succesoral român, moștenitorii trebuie să accepte o succesiune în termen de șase luni de la deschiderea acesteia, condiție care nu este îndeplinită de fratele său. Acesta reamintește că, în temeiul dreptului intern, o singură succesiune nu poate fi deschisă de două ori. Potrivit reclamantului, un studiu de notar care primește o cerere de deschidere a unei succesiuni trebuie să efectueze o cercetare prealabilă pentru a verifica dacă succesiunea respectivă nu a făcut obiectul unei alte cereri, într-un alt studiu din același district. Reclamantul susține că dreptul său de proprietate asupra clădirii a fost recunoscut printr-o decizie definitivă care nu a fost anulată. În ceea ce privește cererea de restituire formulată în temeiul legii nr. 10/2001, reclamantul consideră că simplul fapt de a fi depus o astfel de cerere, în timp ce dreptul său de proprietate fusese deja recunoscut printr-o decizie definitivă, nu poate avea nicio consecință juridică în ceea ce privește rezultatul prezentei cereri. El consideră că vânzarea bunului său validat prin Hotărârea din 21 martie 2003 a Curții de Apel de la București constituie o interferență în dreptul său de proprietate. În acest sens, invocă cauza Paduraru În cele din urmă, reclamantul reamintește că, la momentul respectiv, nu a existat o jurisprudență constantă a instanțelor interne în ceea ce privește anularea contractelor de vânzare în cazuri similare cu cele ale cazului 32. Curtea amintește deja că a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altora către terți, chiar și atunci când aceasta era anterioară confirmării în instanță în mod definitiv a dreptului de proprietate al altora și că terții erau de bună-credință, se analizează în privarea de bunuri. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 din Protocolul nr 1 (Strain) 33. În plus, Curtea a constatat într-o altă cauză că statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și în mod coerent în ceea ce privește problema de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea clădirilor care au intrat în posesia sa în temeiul decretelor de naționalizare. Comisia a considerat că incertitudinea generală creată astfel s-a reflectat asupra reclamantului, care nu a putut recupera întregul său bun, în timp ce acesta dispunea de o hotărâre definitivă care condamnă statul să-l restituie (Paduraru menționat anterior, punctul 112). 34. În cazul de față, Curtea nu percepe niciun motiv pentru a se abate de la jurisprudența menționată anterior, situația de fapt fiind în mod semnificativ aceeași. În prezenta cauză, la fel ca și în cazul Brumãrescu menționată anterior, terții au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului să fi făcut obiectul unei confirmări definitive. În cazul de față, reclamantul a fost recunoscut drept proprietar legitim, tribunalele considerând în mod incontestabil titlul său de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naționalizării (§ 11-12 de mai sus). 35. În plus, Curtea constată că, deși guvernul susține că reclamantul avea dreptul de a obține o despăgubire, nu i s-a acordat nicio compensație pentru această privare. Într-adevăr, reclamantul a depus o cerere de restituire a bunului în temeiul Legii nr. 10/2001, completată între timp de legea nr. 244/2005, dar până în prezent nu a primit niciun răspuns nici cu privire la restituirea solicitată, nici cu privire la despăgubirea la care guvernul susține că are dreptul (punctul 17 de mai sus). 36. În acest caz, presupunând că cererea de restituire formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001 este admisibilă și poate da naștere unei despăgubiri, Curtea constată că Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantului și că cererea acestuia din urmă în temeiul legii menționate anterior nu a făcut obiectul niciunei acțiuni ulterioare. În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 de modificare nu ia în considerare prejudiciul suferit ca urmare a unei absențe prelungite a despăgubirii de către persoanele cărora, precum reclamantul, le-a fost refuzată bunurile restituite în temeiul unei hotărâri definitive. 37. Prin urmare, Curtea consideră că faptul că reclamantul a fost privat de dreptul său de proprietate asupra bunului său, coroborat cu lipsa totală a despăgubirii de mai bine de șase ani, l-a obligat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantate prin art. 1 din Protocolul nr. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 38. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se elimine numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 39. În primul rând, reclamantul solicită restituirea bunului în cauză sau acordarea de 139 950 de euro (adică 139 950 de euro) și 10 000 de euro pentru privarea de proprietate suferită și a depus la dosar un raport de expertiză în acest sens și solicită 50 000 de euro pentru prejudiciul moral, precum și o rambursare de 1 360 de euro pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. 40. Guvernul contestă ferm evaluarea prețului imobilului efectuată în acest caz de către expertul desemnat de solicitant și estimează că suma maximă care îi poate fi acordată este de 58 830 EUR, ceea ce reprezintă, potrivit concluziilor unui alt expert, valoarea de piață a bunului. Comitetul consideră că prejudiciul moral trebuie evaluat în conformitate cu jurisprudența Curții și nu se opune plății cheltuielilor de procedură, cu condiția ca acestea să fie susținute de documente justificative, rezonabile și în legătură cu încălcarea constatată. 41. Curtea nu poate ignora existența unui al doilea certificat de moștenitor și acțiunea în anulare a certificatului pendinte în fața instanțelor interne și ia act de faptul că rezultatul acestei proceduri ar putea avea consecințe asupra chestiunii satisfacției echitabile. 42. Curtea consideră că, în circumstanțele cazului, problema aplicării articolului 41 din convenție nu se află în stare de fapt. Prin urmare, întrebarea trebuie rezervată și, de la data prezentei hotărâri, procedura ulterioară trebuie stabilită în termen de șase luni de la data prezentei hotărâri, ținând seama de posibilitatea unui acord între statul pârât și reclamant (art. 1 din regulament). Pe aceste motive, Curtea, la UNANIMITATEA Declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr 1 și inadmisibil pentru surplusul A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. guvernul și reclamantul să îi adreseze în scris, în termen de șase luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, observațiile lor cu privire la această chestiune și, în special, să îi dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge rezervă procedura ulterioară și deleagă președintelui camerei sarcina de a o stabili, după caz, în limba franceză, și apoi comunicat în scris la 8 martie 2007, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Boštjan M. Zupančič Grefier Adjunct Președinte