CtEDO 09.11.2006 AI

AFFAIRE UNGUREANU c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
09.11.2006
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement irrecevable;Violation de P1-1;Dommage matériel - réparation pécuniaire ou restitution d'un appartement;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédures nationale et de la Convention
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
AFFAIRE UNGUREANU c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)
HUDOC · oficial

A TREIA SECȚIUNE

CAUZA

UNGUREANU c. ROMÂNIA

(Cererea nr. 23354/02)

9 noiembrie 2006

09/02/2007

Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 § 2 al Convenției. Ea poate suferi atingeri de formă.

În cauza Ungureanu c. România,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), ședință într-o cameră compusă din

:

DD.

B.M.

Zupančič

,

președinte

,

J.

Hedigan

,

C.

Bîrsan

,

D-na

A.

Gyulumyan

,

DD.

E.

Myjer

,

David Thór

Björgvinsson,

D-na

I.

Ziemele,

judecători

,

și D.

V.

Berger,

grefier de secțiune

,

După deliberare în cameră privată la 19 octombrie 2006,

Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această dată

:

1.

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 23354/02) dirijată împotriva României și cu care doi cetățeni ai acestui Stat, D. Andrei Ungureanu și D-na Cornelia Mariana Ungureanu („reclamanții"), au sesizat Curtea la 3 iunie 2002 în vertu articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

2.

Reclamanții sunt reprezentați de D-na A. Vasiliu, avocat la București. Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de agenta sa, D-na R. Rizoiu, apoi de D-na B. Rămășcanu, din ministerul Afacerilor Externe.

3.

Cererea a fost atribuită a treia secțiune a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În sânul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

4.

La 24 iunie 2005, președintele a treia secțiuni a decis comunicarea cererii Guvernului. Folosind art. 29 § 3 al Convenției, el a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitate și fond al cauzei.

5.

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 din regulament).

I.

6.

Reclamanții s-au născut respectiv în 1942 și 1945 și locuiesc la New York.

7.

La 7 noiembrie 1974, părinții primului reclamant le-au făcut dar unui teren pe care reclamanții au construit un apartament („apartamentul nr. 3"). Apartamentul este situat la etajul doi al casei situate la nr. 15, strada Dr. Eugen Iosif, la București, și este compus din trei camere și terenul aferent de 180 m².

8.

La 10 septembrie 1986, Statul a confiscat, în vertu decretului nr. 223/1974, jumătatea apartamentului. La 13 mai 1987, Statul, invocând același decret, a confiscat cealaltă jumătate.

1.

Acțiune de revendicare

9.

În 1993, reclamanții au sesizat tribunalul de prima instanță al celui de al cincilea district al Bucureștiului cu o acțiune de revendicare a bunului.

10.

Prin sentință din 7 iulie 1995, tribunalul a respins acțiunea reclamanților, judecând că Statul era adevăratul proprietar al bunului, din cauza efectului constitutiv de proprietate al decretului nr. 223/1974, în urma emigrării reclamanților. Reclamanții au judecat această sentință.

11.

Prin decizie din 23 ianuarie 1996, tribunalul județean al Bucureștiului a respins apelul reclamanților din lipsă de plată a taxei de timbru. Această decizie a fost confirmată prin hotărâre din 8 martie 1996 a curții de apel din București.

2.

Cerere administrativă

12.

La 20 iunie 1996, reclamanții cerură la comisia pentru aplicarea legii nr. 112/95 („comisia") restituirea în natură a apartamentului nr. 3.

13.

Prin decizie administrativă din 23 octombrie 1996, comisia acordă reclamanților o indemnizație de 24.846.348 lei români (ROL), adică aproximativ 6.692 euro (EUR) pentru bunul lor.

3.

Vânzarea apartamentului nr. 3

14.

La 30 septembrie 1996, societatea „C", conducând bunurile imobiliare ale Statului, reprezentată de F.V., directorul general al sa, vinde apartamentul litigios lui F.V. (aceeași persoană ca reprezentantul societății „C") și F.N., soția acestuia.

4.

Contestație a deciziei administrative

15.

În 1996, reclamanții au sesizat tribunalul de prima instanță al celui de-al cincilea district al Bucureștiului cu o contestație împotriva deciziei administrative din 23 octombrie 1996. Cereau restituirea în natură a apartamentului și interzicerea vânzării bunului lor locatarilor.

16.

Prin sentință din 27 ianuarie 1997, tribunalul de prima instanță al celui de-al cincilea district al Bucureștiului a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată. Tribunalul judecă că reclamanții nu îndeplinisera condițiile prevăzute de legea nr. 112/95 pentru restituirea bunului în natură.

17.

La apelul reclamanților, la 31 octombrie 1997, tribunalul județean al Bucureștiului a anulat sentința și anulă decizia administrativă în ceea ce privesc acordarea unei indemnizații, ordonă autorităților administrative să restituiască reclamanților apartamentul în natură și respinge cererea lor privind interzicerea vânzării. Tribunalul judecă că Statul nu avea titlu valid asupra bunului revendicat. Lipsit de recurs, această decizie a devenit definitivă. La 6 aprilie 1998, primarul Bucureștiului ordonă restituirea în natură a apartamentului.

5.

Cerere de revizuire și contestație de anulare

18.

La 17 septembrie 1998, în urma unei cereri de revizuire depuse de primăria Bucureștiului, tribunalul județean al Bucureștiului anulează hotărârea din 31 octombrie 1997, pe care el însuși o pronunțase, din cauza existenței deciziilor de justiție contradictorii.

19.

Prin hotărâre din 9 februarie 1999, la recurs al reclamanților, curtea de apel din București anulează sentința din 17 septembrie 1998 pe motiv că cererea de revizuire depusă de primăria era tardivă.

20.

Prin hotărâre din 14 septembrie 1999, curtea de apel din București declară inadmisibilă cererea de contestație de anulare depusă de primărie, împotriva hotărârii din 9 februarie 1999.

6.

Acțiune de anulare a contractelor de vânzare

21.

Printr-o acțiune introdusă la 29 mai 1998 împotriva târcurilor cumpărători, a primăriei Bucureștiului și a societății „C", reclamanții cerură tribunalului de prima instanță al celui de-al cincilea district al Bucureștiului să constate nulitatea contractului de vânzare. Susțineau că contractul fu încheiat în fraude legii nr. 112/95, pentru că procedura de restituire începută de această lege nu fusese încă tranșată definitivă. Denunțau de asemenea rea credință a părților contractante care cunoșteau, la momentul încheerii contractului, demersurile lor în vederea restituirii bunului.

22.

Estimând că târcurile cumpărători au încheiat contractul respectând prevederile legii nr. 112/95 și că au acționat din bunăcredință, pentru că reclamanții nu probaser cunoașterea existenței acțiunii de revendicare, tribunalul, prin sentință din 13 decembrie 2000, respinge acțiunea acestor din urmă.

23.

La apel și recurs al reclamanților, prin două hotărâri din 29 iunie și 14 decembrie 2001, tribunalul județean al Bucureștiului și curtea de apel din București confirmă această sentință.

7.

Cerere de restituire în aplicarea legii nr. 10/2001

24.

Rezultă din elementele dosarului că în 2001 reclamanții depuseră la primăria Bucureștiului o cerere de restituire a bunului litigios în întregime. Printr-o scrisoare din 27 mai 2002, primăria Bucureștiului respinge cererea reclamanților, indicând-li posibilitate de a primi, în viitor, indemnizație pentru pierderea bunului.

8.

Nouă acțiune de revendicare

25.

În 2002, reclamanții depuseră împotriva F.V. și F.N. o acțiune de revendicare a bunului. Înaintea tribunalului de prima instanță al celui de-al cincilea district al Bucureștiului, denunțau precaritate titlului de proprietate al cumpărătorilor, pe motiv că era bazat pe contract de vânzare încheiat cu Statul care era un „non dominus". Reclamanții se sprijineau de asemenea pe decizia definitivă din 31 octombrie 1997 a tribunalului județean al Bucureștiului și pe decizia administrativă din 6 aprilie 1998, a primăriei Bucureștiului ordonând restituirea bunului. Cereau de asemenea expulzarea F.V. și F.N.

26.

La 9 octombrie 2002, tribunalul respinge acțiunea din lipsă de notificare expres din partea lor, înainte de 30 septembrie 1996, data încheerii contractului de vânzare, pentru a informa F.V. și F.N. de intenția lor de a revendica bunul.

27.

Prin hotărâre din 12 februarie 2003, tribunalul județean al Bucureștiului respinge apelul reclamanților ca neîntemeiat. La 19 septembrie 2003, la recurs al reclamanților, curtea de apel din București confirmă deciziile pronunțate în prima și a doua instanță.

II.

28.

Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevante sunt descrise în hotărârile Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44), Străin și alții c. România (nr. 57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru c. România (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) și Porteanu c. România (nr. 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).

I.

29.

Reclamanții se plâng de lipsă imparțialitate a tribunalelor care examinaseră acțiunea lor de anulare a contractului de vânzare, pentru că acestea ar fi favorizat locatarii ocupând bunul litigios, în tot cursul desfășurării procedurii interpretând într-o manier subiectivă dispozițiile legii nr. 112/95. Invocă art. 6 § 1 al Convenției, liberat după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va decide (...) asupra contestațiilor cu privire la drepturile și obligațiile de natură civilă (...)".

30.

Cu privire la garanție imparțialității, Curtea reamintește că judecătorii nu trebuie manifesta prejudecată sau prejudecată personală și în același timp, tribunalul trebuie oferi garanții suficiente pentru a exclude în acest sens orice dubiu legitim (Pullar c. Regatul Unit, hotărâre din 10 iunie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-III, § 30).

31.

Să presupunem că reclamanții au epuizat căile de atac interne pentru a îndrepta acest grief la nivel național, și deși are îndoieli cu privire la judecata tribunalelor naționale în materie de bunăcredință a părților, Curtea nu descoperă, în circumstanțele prezentei cauze, niciun element subiectiv sau obiectiv de natură să arunce o îndoială asupra imparțialității judecătorilor.

32.

Rezultă că această parte a cererii este evident neîntemeiată și trebuie respinsă, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.

II.

33.

Reclamanții alează că vânzarea apartamentului nr. 3, validată prin hotărârea curții de apel din București din 10 mai 2001, a încălcat art. 1 al Protocolului nr. 1, liberat după cum urmează:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nici o persoană nu poate fi privată de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Prevederile precedente nu aduc atingere dreptului pe care-l posedă Statele de a pune în vigoare legile pe care le estimează necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor."

A.

Pe recevabilitate

34.

Curtea constată că acest grief nu este evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă de altfel că acesta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Convine deci să-l declare admisibil.

B.

Pe fond

35.

Conform Guvernului, chiar dacă decizia litigioasă constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților, aceasta era prevăzută de lege, urmărea scop legitim și era proporțională. Potrivit Guvernului, revine în primul rând autorităților interne, și mai ales curților și tribunalelor, să interpreteze și să aplice dreptul intern. Estimează că autoritățile naționale se găsesc în principiu mai bine situate decât judecătorul internațional pentru a determina ce este „de utilitate publică" (Jahn și alții c. Germania, [GC], nr. 46720/99, 72203/01 și 72552/01, §§ 86 și 91, CEDO 2005-...).

36.

Cu privire la proporționalitate ingerență, Guvernul reamintește că reclamanții au deja primit în 1987 indemnizație pentru pierderea bunului, și pledează pentru ne-încălcare art. 1 al Protocolului nr. 1. Invocă în acest sens cauza Wittek c. Germania (nr. 37290/97, § 59, CEDO 2002-X). Cât la indemnizația pe care reclamanții ar fi putut o percepe în vertu legii nr. 112/95, consideră că aceasta era o despăgubire substantivă, cum în cauza Constantinescu c. România (nr. 61767/00, 14 septembrie 2004). În final, estimează că reclamanții puteau obține indemnizație în vertu legii nr. 10/2001, așa cum modificată de legea nr. 247/2005.

37.

Reclamanții contestă această teză. Conform lor, în pofida recunoașterii definitive, la 31 octombrie 1997, a dreptului lor de proprietate pe bunul litigios, li este imposibil expulza târcurile cumpărători, care opun contract de vânzare a aceluiași bun, validat la 14 decembrie 2001 de curtea de apel din București. Estimează că scop ingerență nu era legitim, fiind vorba de protecția drepturilor locatarilor cumpărători. Reclamanții consideră că indemnizație de aproximativ 2.700 dolari americani (USD) primită în 1987, nu echivalează compensație reală pentru pierderea bunului. Cu privire la cale oferită de legea nr. 10/2001, reclamanții consideră că aceasta nu constituie cale de atac eficace.

38.

Curtea reamintește că, în cauza Străin precitată (§§ 39 și 59) ea consideră că vânzarea de către Stat a bunului altuia la terți de bunăcredință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție într-o manier definitivă a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu absența totală indemnizații, constituia privare contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1.

39.

De surcroît, în cauza Păduraru precitată (§ 112) Curtea constatat că Statul mancat obligație pozitivă de a reacționa în timp util și coerență în fața problemei interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate posesia sa în vertu decretelor naționalizare. Considerase de asemenea că incertitudine generală creat s-a răsfrânt pe reclamant, care se văzut în imposibilitate a recupera întregul bun în timp ce dispunea o hotărâre definitivă condamnând Statul a-i restituie.

40.

În speță, Curtea nu percepe motiv pentru a se abate din jurisprudența precitată, situație fapt fiind sensibil aceeași. La fel de bine ca și în cauza Brumărescu precitată, în prezenta cauză, terți deveniseră proprietari înainte ca dreptul de proprietate reclamanților pe bun să facă obiect confirmării definitive. Și, cum în cauza Străin precitată, reclamanții în speță fost recunoscuți proprietari legali, tribunalele judecând indiscutabil titlul lor de proprietate, ținând seama caracteru abuziv naționalizării.

41.

Pentru ce privește afirmație Guvernului conform căreia reclamanții ar fi refuzat a primi indemnizație în aplicarea legii nr. 112/95, Curtea observă că decizia administrativă în cauză a fost anulată de jurisdicții, pe contestație reclamanților (paragrafele 15-17 mai sus). În plus, fapt pentru reclamanți a fi primit, în 1987, despăgubire pentru pierderea bunului lor, nu poate dispensa, actualmente, autorități de a se conforma execuției hotărârii definitive din 31 octombrie 1997 a tribunalului județean al Bucureștiului care ordonase restituirea bunului reclamanților.

42.

Curtea observă că vânzare bunului reclamanților, în vertu legii nr. 112/1995, îi împiedică de a se bucura drept proprietate lor și nici o despăgubire nu a fost acordată pentru această privare. Într-adevăr, deși au depus cerere indemnizație în vertu legii nr. 10/2001, reclamanții nu au primit până acum nici un răspuns favorabil (§24 mai sus).

43.

Curtea observă că, la 22 iulie 2005, a fost adoptată legea nr. 247/2005 modificând legea nr. 10/2001. Noua lege acordă drept indemnizație, în măsură valoare vânzabilă bunului care nu poate fi restituit, persoanelor se găsind în aceeași situație ca reclamanți. Curtea observă că legea precitată propune, pentru persoane nu au posibilitate obține restituire bunului în natură, a le acorda indemnizație sub forma participării, ca acționari la organism plasament valori mobiliare OPCVM. În principiu, persoane având vocație a primi indemnizație prin cale vor primi titluri valoare care vor fi transformate acțiuni, o dată ce societate cotată bursă.

44.

Curtea observă că, la 29 decembrie 2005, societatea anonimă Proprietatea, a fost înscrisă la Registrul Comercului din București. Pentru ca acțiuni emise de această societate anonimă să poată fi obiect tranzacție pe piață financiară, trebuie urmată procedură agrement de Consilul național valorile mobiliare („CNVM"). Conform calendarului previzional al Proprietatea, care a fost modificat la mai reprizele, intrare efectivă bursă prevăzută pentru sfârșitul anului 2006.

45.

În speță, să presupunem că cererea restituire depusă reclamanți în vertu legii nr. 10/2001 fie admisibilă și poată face obiect indemnizație, Curtea observă că Proprietatea nu funcționează actualmente într-o manier susceptibilă a rezulta octroi efectiv indemnitate reclamanților și cerere acestor din urmă bazată legea sus-menționată nu a făcut obiect niciun examen din mai cinci ani. De surcroît, nici legea nr. 10/2001 nici legea nr. 247/2005 modificând-o nu iau în considerare prejudiciul suferit fapt absență prelungită indemnizație persoane care, cum reclamanți, s-au văzut lipsite bunuri restituite în vertu judecată definitivă.

46.

De aceea, Curtea consideră că fapt reclamanți au fost lipsiți drept proprietate pe bun, combinat absență totală indemnizație din aproape nouă ani, le-a făcut suportă sarcină disproportionată și excesivă, incompatibilă dreptul respectare bunurilor lor garantat art. 1 al Protocolului nr. 1.

De aceea, a existat în speță încălcare acestei prevederi.

III.

A.

Daune

47.

Potrivit articolului 41 al Convenției, „Dacă Curtea declară că a existat încălcare Convenției sau Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern Înaltei Părți contractante nu permite ștergerea decât imperfect consecințe acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, satisfacție echitabilă."

48.

Cu titlu principal, reclamanții cer restituire bunului litigios. Vor primi, în caz non-restituire, sumă corespunzând valoare actuală bunului lor, și anume, conform raport expertiză depus 1 septembrie 2005 Curții, 235.762 euro (EUR). Cer de asemenea 100.000 EUR pentru privare proprietate suferit timp zece ani. Reclamă în final 100.000 EUR cu titlu prejudiciu moral.

49.

Guvernul estimează că valoare marchete bunul este 126.778 EUR. Furnizează aviz expert imobiliar în sens. Cât la sumă reprezentând privare proprietate timp zece ani, consideră că în principiu, nu există motiv acorda o asemenea indemnizație și invocă, între altele, cauza Popescu Nasta c. România (nr. 33355/96, § 62, 7 ianuarie 2003). Pentru ce privește prejudiciul moral, susține că hotărâre ar putea constitui, de sine statător, reparație satisfăcătoare prejudiciul moral suferit.

50.

În observații răspuns, reclamanții contestă „punct de vedere" depus expert Guvernului și estimează că nu există bază legală pentru ca expert verifice expertiză deja efectuată alt expert tehnic imobiliar autorizat. După reclamanți, expert Guvernului ar fi putut efectua alt expertiză pentru a stabili valoare vânzabilă bunul litigios.

51.

În circumstanțele prezentei cauze, Curtea estimează că restituire apartamentului nr. 3 casei situate nr. 15, strada Dr. Eugen Iosif, la București și terenul aferent (180 m²), cum ordonat hotărâre 31 octombrie 1997, tribunalul județean al Bucureștiului, ar plasa reclamanți cât mai mult posibil într-o situație echivalând celei care s-ar găsi dacă exigență art. 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Lipsă pentru Statul pârât a proceda la pareille restituire într-un termen trei luni de la ziua hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui versa interesați, pentru daune materiale, sumă corespunzând valoare actuală bunului.

52.

În privința aceasta, Curtea observă cu interes că legea nr. 247/2005 purtând modificare legii nr. 10/2001 pe restituire bunuri naționalizate atât legal cât și ilegal, intrat vigoare 19 iulie 2005, aplică principii exprimate jurisprudență internațională, judiciară sau arbitrală subiect despăgubirilor datorat caz acte ilicite și confirmate o manier constantă de ea însăși în jurisprudență relativ privări ilegale sau de facto (Papamichalopoulos c. Grecia (satisfacție echitabilă), hotărâre 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani c. Italia, hotărâre 7 august 1996, Culegere hotărâri decizii 1996-IV, p. 1078, § 49, și Brumărescu c. România (satisfacție echitabilă) precitat, §§ 22 și 23).

53.

Într-adevăr, noua lege califică abuzive naționalizări operate regim comunist și prevede obligație restituire bun ieșit patrimoniu o persoană ca urmare a unei asemenea privări. Caz imposibilitate restituire pentru cauză, de exemplu, vânzare bun terț bunăcredință, legea acordă indemnitate în măsură valoare marchete bun momentul acordării (titlul I, secțiunea I, articolele 1, 16 și 43 legii).

54.

Curtea observă că „punct de vedere" depus expert Guvernului bazat o valoare ipotetică, pe cât expert nu vizitat bun în cauză. Ținând seama expertiză furnizată reclamanți precum informații pe care Curtea le dispune prețuri piață imobiliară locală, estimează valoare marchete actuală bunul 150.000 EUR.

55.

De surcroît, Curtea consideră că evenimentele cauză au entraîné atingeri grave dreptul reclamanți respectarea bunul lor, pentru care suma 5.000 EUR reprezintă reparație echitabilă prejudiciul moral suferit.

56.

Cu privire sume cerute cu titlu privare proprietate suferit, Curtea nu poate specula posibilitate și randament o închiriere apartamentul în cauză (Buzatu c. România, nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005).

B.

Cheltuieli și costuri

57.

Cu titlu cheltuielilor, cer 3.755 EUR pe care o desfac după cum urmează: 1.747 EUR pentru cheltuielile justice legate de procedura internă, 110 EUR pentru expertiza tehnică imobiliară și 77 EUR pentru cheltuieli traducere. Depun justificative în sens. În final, cer 1.821 EUR cu titlu onorarii avocat. Susțin a trimis justificativ onorarii avocat.

58.

Guvernul subliniază absența justificativ onorarii avocat și cere respingerea cererea rambursament reclamanților în sens.

59.

Curtea reamintește că conform jurisprudenței sale, reclamant nu poate obține rambursament cheltuielilor depseni decât măsura pe care se găsesc stabilite realitate, necesitate și caracter rezonabil tara lor. Observă că, la 6 septembrie 2005, grefica Curții primise justificative cheltuielilor sus-menționate, cu excepție justificativelor privind onorarii avocat.

60.

Ținând seama elementele posesia sa și criterii sus-menționate, Curtea estimează rezonabilă suma 2.784 EUR și o acordă reclamanților.

C.

Dobânzi pentru întârziere

61.

Curtea estimă potrivit bazare rata dobânzile pentru întârziere rata dobândă ușurință credit marginal Banca Centrală Europeană majorată trei puncte procentaj.

1.

Declară

cererea admisibilă cu privire la grievul derivat art. 1 al Protocolului nr. 1 și inadmisibilă pentru surplus

;

2.

Spune

că a existat încălcare art. 1 al Protocolului nr. 1

;

3.

Spune

a)

că Statul pârât trebuie restituiască reclamanții apartamentul nr. 3 casei situate nr. 15, strada Dr. Eugen Iosif, la București, precum și terenul aferent, în termen trei luni de la ziua când hotărâre va deveni definitivă în conformitate art. 44 § 2 al Convenției

;

b)

că lipsă o asemenea restituire, Statul pârât trebuie versa reclamanți, în aceleași trei luni, 150.000 EUR (o sută cincizeci mii euro) pentru daune materiale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu impozit

;

4.

Spune

că Statul pârât trebuie versa reclamanți, în aceleași trei luni, sumele următoare

:

a)

5.000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral

;

b)

2.784 EUR (doi mii șapte sute optzeci și patru euro) pentru cheltuieli și costuri

;

5.

Spune

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2006-06-29
0,97
AFFAIRE JUJESCU c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE JUJESCU c. ROUMANIE (Requête n o 12728/03) ARRÊT STRASBOURG 29 juin 2006 DÉFINITIF 29/09/2006 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouc
CtEDO 2007-04-26
0,97
AFFAIRE ERBICEANU c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE ERBICEANU c. ROUMANIE (Requête n o 24959/02) ARRÊT STRASBOURG 26 avril 2007 DÉFINITIF 26/07/2007 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des ret
CtEDO 2007-07-26
0,97
AFFAIRE DORNEANU c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE DORNEANU c. ROUMANIE (Requête n o 1818/02) ARRÊT STRASBOURG 26 juillet 2007 DÉFINITIF 26/10/2007 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des ret
CtEDO 2006-11-09
0,97
AFFAIRE SUCIU ARAMA c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE SUCIU ARAMA c. ROUMANIE (Requête n o 25603/02) ARRÊT STRASBOURG 9 novembre 2006 DÉFINITIF 09/02/2007 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des
CtEDO 2006-11-30
0,97
AFFAIRE ROTARU ET CRISTIAN c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE ROTARU ET CRISTIAN c. ROUMANIE (Requête n o 29683/02) ARRÊT STRASBOURG 30 novembre 2006 DÉFINITIF 28/02/2007 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut s
Sursă