Dorneanu împotriva României

La baza afacerii se află o cerere (nr. o 1818/02) direcționată împotriva Românei și pe care o resortisantă a acestui stat, Doamna Claudia Dorneanu (« reclamanta »), a sesizat Curtea la 21 august 2001 în conformitate cu art. 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (« Convenția »).

Reclamanta este reprezentată de Doamna G. Oprișan, membru al unei asociații de apărare a drepturilor omului. Guvernul român (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul său, Doamna Roxana Rizoiu, apoi de Doamna Ruxandra Pașoi, coagent, din Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamanta se plângea, sub unghiul articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. o 1, de neexecutarea de către administrație a unei hotărâri definitive care ordona desfacerea unui titlu de proprietate pe mai mulți terenuri.

La 24 martie 2005, Curtea a hotărât să comunice cererea. Se avand în vedere dispozițiile articolului 29 § 3, ea a hotărât că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondul afacerii.

În 1991, în conformitate cu legea nr. o 18/1991 referitoare la domeniul foncier, reclamanta a cerut comisiilor locale și județene pentru aplicarea acestei legi (mai jos, « comisia locală » și « comisia județeană ») reconstittuirea dreptului ei de proprietate pe un teren de 4,5 hectare, dintre care o livadă de 1,89 hectare, care a aparținut până la naționalizare părinților ei. Cererea ei a fost acceptată doar parțial.

La contestarea reclamantei, printr-o hotărâre definitivă din 20 martie 1992, tribunalul de primă instanță de Botoșani a condamnat comisia județeană să reconstittuiască dreptul de proprietate al reclamantei pe un teren de 4,5 hectare, situat în perimetrul comunei Roma. La o dată neprecizată în 1992, reclamanta pretinde că a fost pusă în posesiune în conformitate cu hotărârea menționată mai sus.

Printr-un proces-verbal din 22 iunie 1995, pe care reclamanta a refuzat să-l semneze, autoritățile locale au încercat s-o pună în posesiune a mai multor terenuri cu o suprafață totală de 4,51 hectare. Opoziția reclamantei era bazată pe faptul că prin acest proces-verbal, autoritățile locale doreau să-i atribuie alți terenuri decât acelea pe care le avea deja.

La 11 august 1997, comisia județeană a atribuit mai multor terți un titlu de proprietate pe o livadă de 0,7 hectare situată în localul Zamca .

Printr-o acțiune introdusă împotriva comisiilor județene și locale și a terților menționați mai sus, reclamanta a cerut anularea titlului de proprietate al terților, atribuirea unui titlu de proprietate pe terenurile pe care pretindea că le poseda în virtutea hotărârii din 20 martie 1992, ca și o nouă punere în posesiune a acestor terenuri.

Printr-o hotărâre din 29 ianuarie 1999, tribunalul de primă instanță de Botoșani, estimând că terții au fost greșit atribuiți parcelei de 0,7 hectare, a anulat titlul contestat. A condamnat ambele comisii să desfacă reclamantei un titlu de proprietate pe mai mulți terenuri situate în localurile : Joian (2,43 hectare), Zamca (1,89 hectare) și Vatra Satului (0,18 hectare). Tribunalul a ordonat punerea în posesiune a reclamantei a acestor terenuri, precizând amplasamentul și delimitarea lor.

Această hotărâre a devenit definitivă ca urmare a respingerii, prin două hotărâri din 2 martie 2000 și 23 februarie 2001 ale tribunalului județean și curții de apel de Suceava, a apelului și al contestației depuse de comisia locală și de terți.

La 25 iulie 2001, reclamanta a fost pusă în posesiune a 4,5 hectare, dintre care 2,5 hectare la Joian, 1,89 hectare la Zamca și 0,1 hectare la Vatra satului . Cu toate acestea, amplasamentul lor respecta doar parțial dispozitivul hotărârii din 29 ianuarie 1999. Reclamanta a semnat un document indicând amplasamentul acestor terenuri, dar în decembrie 2001, l-a contestat, susținând că fuseseInduced în eroare de autoritățile locale. În ianuarie 2002, biroul județean al cărții funciare a întors procesul-verbal la primăria Roma cu motivul că era eronat.

La 5 noiembrie 2002, după ce a studiat mai multe propuneri ale comisiei locale, comisia județeană a desfăcut reclamantei un titlu de proprietate pe terenuri cu o suprafață totală de 4,5 hectare. La 16 decembrie 2002, comisia județeană a modificat titlul deoarece nu respecta amplasamentele menționate în dispozitivul hotărârii din 29 ianuarie 1999.

O nouă modificare a intervenit la 19 noiembrie 2003. Pe această ultimă versiune figuram trei parcele cu o suprafață totală de 2,44 hectare în localul Joian , două parcele regrupând 1,88 hectare în localul Zamca și două parcele cu o suprafață totală de 0,18 hectare în localul Vatra Satului . Privitor la terenul situat în acest ultim local, contrar dispozitivului hotărârii din 29 ianuarie 1999, care indica că terenul reclamantei se învecinau la est cu terenul unui terț, M.V., pe titlul de proprietate, terenul atribuit reclamantei era contigu cu o șosea comunale.

Printr-o acțiune civilă introdusă la 20 mai 2002 în fața tribunalului de primă instanță de Botoșani, reclamanta a cerut condamnarea sub astreinte a primarului pentru refuzul de a întreprinde demersurile legale pentru a-i fi desfăcut un titlu de proprietate pe terenurile pe care le poseda în virtutea hotărârii din 29 ianuarie 1999.

La 20 ianuarie 2003, tribunalul a condamnat primarul să plătească statului, și până la data executării hotărârii, o amendă de 100 000 lei români (și anume echivalentul a aproximativ 3 euro) pe zi de întârziere. Tribunalul a estimat că primarul a omis deliberat să completeze corect procesul-verbal de punere în posesiune și să transmită acest document autorităților competente pentru a-i fi desfăcut reclamantei titlul de proprietate.

La apelul primarului, această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre a tribunalului județean de Botoșani din 31 octombrie 2003.

Printr-o hotărâre din 17 februarie 2005, curtea de apel de Suceava a admis contestația primarului și a respins acțiunea reclamantei. Curtea de apel a reținut că titlul de proprietate respecta dispozitivul hotărârii din 29 ianuarie 1999, cu excepția delimitării pe latura est a terenului situat în localul Vatra Satului și a unei parcele de 100 m 2 din terenul situat în localul Zamca . Cu toate acestea, ea a estimat că aceste diferențe nu erau de natură să aducă răspunderea primarului. Privitor la terenul situat la Zamca , curtea de apel a notat că primarul indicase că diferența era rezultatul lărgirii unei șosele comunale și că un teren echivalent fuseseAttribuit reclamantei în schimb. Cât privește terenul aflat la Vatra Satului , curtea de apel a considerat, la vedere pieselor dosarului și în special al expertizelor furnizate, că hotărârea din 29 ianuarie 1999 delimitase incorect acest teren. Ea a constatat că de fapt, era imposibil să-i fie atribuit reclamantei un teren contigu la est cu terenul M.V.

În interimul, la 14 iunie 2001, reclamanta a depus plângere penală împotriva primarului pentru neexecutarea hotărârii din 29 ianuarie 1999. Ordonanța de clasare pronunțată de parchet în favoarea primarului la 20 septembrie 2001 a fost infirmată, la contestarea reclamantei, de tribunalul județean de Botoșani. Printr-o ordonanță din 30 martie 2004, parchetul a încheiat din nou procedurile. La contestarea reclamantei, printr-o hotărâre din 14 ianuarie 2005, tribunalul de primă instanță de Botoșani a trimis dosarul parche­tului pentru un completament de anchetă. Parchetul a depus apel împotriva acestei hotărâri. Părțile nu au furnizat informații cu privire la rezultatul acestei proceduri.

Reclamanta a introdus de asemenea o plângere penală și o acțiune civilă împotriva terților cărora li s-a atribuit în 1997 titlul de proprietate pe terenul situat în localul Zamca . Ea îi acuza de furt, distrugere și încălcarea dreptului de proprietate. Părțile nu au furnizat precizări privind rezultatul acestei proceduri.

Printr-un pre-contract din 22 octombrie 2003, reclamanta s-a angajat să vândă unui terț o parcelă de 2,43 hectare din terenul situat în localul Joian. La 16 februarie 2007, terțul cumpărător a încheiat cu un alt terț un contract de arenda pentru 49 de ani. II.

Curtea constată că cererea nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea remarcă de altfel că ea nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să o declare admisibilă. I.

Privitor la amplasamentul terenurilor, Guvernul admite că anumite parcele nu respectau în totalitate amplasamentul stabilit de hotărârea din 29 ianuarie 1999.

Cu toate acestea, el estimează că neexecutarea ad literam a acestei hotărâri nu este imputabilă autorităților, ci rezultă dintr-o imposibilitate obiectivă de executare, și anume din erorile tribunalului de primă instanță privitor la amplasamentul terenurilor. Privitor la terenul situat la Zamca , Guvernul expune că, potrivit informațiilor furnizate de registrul foncier, măsura doar 1,88 hectare și că, prin urmare, reclamanta a primit în compensare alt teren de 100 m 2 , pe alt amplasament, dar de valoare echivalentă. Privitor la terenul situat la Vatra satului, Guvernul indică că era imposibil să respecte delimitarea pe latura est din moment ce terenul M.V. se găsea într-o altă parte a satului.

Guvernul concluzionează că autoritățile interne au desfășurat toate eforturile pentru a executa cât mai bine posibil hotărârea 29 ianuarie 1999 și că, în orice caz, au furnizat o justificare valabilă pentru neexecutarea sa ad literam .

Reclamanta contestă teza Guvernului. Ea contestă exactitatea titlului de proprietate care i-a fost desfăcut la 5 noiembrie 2002, susținând că terenurile situate la Zamca și Joian sunt de fapt mult mai mici. În sfârșit, ea susține că terenul situat la Vatra satului , ca și o parcelă de 600 m 2 situată la Joian, nu există.

În orice caz, ea spune că este în continuare în posesiune a terenurilor, în forma identificată de hotărârea din 29 ianuarie 1999, dar că primarul se opune acordării unui titlu de proprietate în conformitate cu această hotărâre.

Curtea reamintește că, potrivit unei jurisprudențe constante, executarea unei hotărâri sau a unei sentințe, din orice jurisdicție ar fi, trebuie considerată ca făcând parte integrală din « procesul » în sensul articolului 6 din Convenție. Dreptul la tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți ( Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. o 22774/93, § 63, CEDO 1999-V).

Curtea admite, cu Guvernul, că dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga un stat să facă executată fiecare hotărâre de caracter civil oricând ar fi și indiferent de circumstanțe ( Sanglier c. Franța , nr. o 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Cu toate acestea, ea observă că dacă administrația refuză sau omite să se execute, sau mai târziu să facă aceasta, garantiile articolului 6 din care a beneficiat justiția în faza judecătorească a procedurii își pierd toată rație de ființă ( Hornsby c. Grecia, hotărâre din 19 martie 1997, Colecție de hotărâri și decizii 1997-II, p. 508, § 41).

Curtea reia de asemenea principiile fundamentale care rezultă din jurisprudența sa privitor la interpretarea și aplicarea dreptului intern, și anume că nu-i revine ei să cunoască erorile de fapt sau de drept presupus comise de o jurisdicție internă, decât dacă și în măsura în care ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților salvgaudate de Convenție. Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția a efectelor unui asemenea interpretări ( Prinț Hans Adam II de Liechtenstein c. Germania, [GC], nr. o 42527/98, § 50, CEDO 2001-VIII; Streletz, Kessler și Krenz c. Germania [GC], nr. os 34044/96, 35532/97, 44801/98, § 49, CEDO 2001-II).

Curtea observă că în speța de față, nu este contestat că hotărârea din 29 ianuarie 1999 condamnând autoritățile locale să acorde reclamantei un titlu de proprietate pe mai mulți terenuri al căror amplasament era precizat în dispozitiv, nu a fost nici executată în forma sa nici anulată sau modificată ulterior. Deci, Curtea consideră că reclamanta a suferit o restricție în dreptul ei la executarea unei hotărâri de justiție. Pentru a ști dacă această restricție este compatibilă cu art. 6 din Convenție, convine să analizez motivele care au determinat autoritățile să nu respecte integral hotărârea de justiție în cauză.

La această privire, Curtea observă că ca urmare a modificării la 19 noiembrie 2003 a titlului de proprietate redactat la 5 noiembrie 2002 în numele reclamantei, delimitarea terenurilor care i-au fost atribuite respecta amplasamentele indicate în dispozitivul hotărârii din 29 ianuarie 1999, cu excepția unei parcele de 100 m 2 situată la Zamca și a delimitării pe latura est a terenului situat la Vatra satului .

Curtea observă apoi că, sesizată cu acțiunea direcționată împotriva primarului Roma, curtea de apel de Suceava, bazând-se pe piesele dosarului ca și pe examinarea expertizelor efectuate în cursul litigiilor care opuneau reclamanta autorităților locale și terților, a enterinat explicațiile primarului pentru a justifica discrepanța în executarea acestei hotărâri în raport cu termenii dispozitivului acesteia.

Ținând cont de faptul că în principal autoritățile naționale, și în special curțile și tribunalele, au responsabilitatea de a aprecia faptele unei afaceri, Curtea nu consideră necesar să se abată de la concluziile hotărârii din 17 februarie 2005 a curții de apel de Suceava. Din aceleași motive, Curtea nu consideră de asemenea necesar să se pronunțe asupra afirmației reclamantei conform căreia era în continuare în posesiune a terenurilor, în forma identificată de hotărârea din 29 ianuarie 1999, această acuzație fiind obiectul examinării jurisdicțiilor interne.

De altfel, Curtea constată că justificările pentru neexecutarea ad literam a hotărârii din 29 ianuarie 1999 au fost avansate reclamantei în cursul litigiului care o opunea primarului, în cadrul unei proceduri contradictorii care i-a permis să-și susțină cauza în condiții care nu au dezavantajat-o față de partea adversă (a se vedea, a contrario , Sabin Popescu c. Roumanie , nr. o 48102/99, § 76, 2 martie 2004).

Prin urmare, Curtea consideră că după ultima modificare a titlului de proprietate, la 19 noiembrie 2003, autoritatea administrativă competentă se conformase obligației care i fusese impusă de hotărârea menționată mai sus.

Cu toate acestea, Curtea reamintește că a judecat deja că omisiunea autorităților de a executa într-un termen rezonabil o hotărâre definitivă poate aduce o violare a articolului 6 § 1 din Convenție, în special atunci când obligația de a executa hotărârea în cauză aparține unei autorități administrative (a se vedea, Acatrinei c. Roumanie , nr. o 7114/02, § 40, 26 octombrie 2006).

În speța de față, Curtea constată că ultima modificare a titlului de proprietate al reclamantei datează din 19 noiembrie 2003, în timp ce hotărârea din 29 ianuarie 1999 a devenit definitivă la 23 februarie 2001. Curtea consideră că această întârziere este imputabilă autorităților locale și nu reclamantei.

La această privire, Curtea observă că a trebuit așteptat mai bine de doi ani pentru ca autoritățile competente să elaboreze diverse propuneri de restituire și să desfacă trei versiuni ale aceluiași titlu de proprietate, în timp ce, la vedere explicațiilor furnizate curții de apel de Suceava de autoritățile locale, afacerea nu prezenta o complexitate deosebită.

Chiar dacă Curtea nu este în poziția de a analiza calitatea activității desfășurate de autoritățile interne, ea remarcă că erori, cum ar fi de exemplu punerea incorectă în posesiune din 25 iulie 2001, ca și multiplicarea propunerilor de restituire și a modificărilor titlului de proprietate, demonstrează o anumită slăbiciune a sistemului pus în loc pentru reconstittuirea dreptului de proprietate (a se vedea, mutatis mutandis, Wierciszewska c. Polonia , nr. o 41431/98, § 46, 25 noiembrie 2003 și Acatrinei , precitat, § 41).

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că statul, prin organele sale specializate, nu a desfășurat toate eforturile necesare pentru a executa cu repeziciune hotărârea favorabilă reclamantei.

Prin urmare, a fost o violare a articolului 6 § 1 din Convenție. II.

De altfel, Guvernul subliniază că hotărârea din 17 februarie 2005 a curții de apel de Suceava i-a indicat reclamantei circumstanțele obiective care împiedicau autoritatea competentă să-i desfacă un titlu de proprietate pe totalitatea terenurilor revendicate (a se vedea, a contrario, Sabin Popescu , precitat, § 76).

Reclamanta contestă poziția Guvernului și subliniază că atribuirea altor terenuri decât acelea care fac obiectul hotărârii definitive pronunțate în favoarea sa nu ar fi putut remedia violarea dreptului ei la respectarea bunurilor. Ea susține că tribunalul de primă instanță de Botoșani a stabilit corect amplasamentul terenurilor litigioase, dar că autoritatea competentă refuză să-i desfacă un titlu de proprietate deoarece primarul și autoritățile locale favorizează anumiți terți.

Curtea observă pe rând că hotărârea din 29 ianuarie 1999 a creat în beneficiul reclamantei « speranța legitimă » de a se vedea efectiv pusă în posesiune a terenurilor litigioase și de a obține titlul de proprietate (a se vedea, mutatis mutandis, Abăluță c. Roumanie , nr. o 77195/01, § 55, 15 iunie 2006 și Tacea c. Roumanie , nr. o 746/02, § 37, 29 septembrie 2005). În aceste condiții, creanta sa este suficient de stabilită pentru a constitui o « valoare patrimonială » care aduce aplicarea garantiilor articolului 1 din Protocolul nr. o 1.

Curtea reamintește că hotărârea care condamna autoritatea competentă să desfacă reclamantei un titlu de proprietate pe anumite terenuri nu a fost executată în termene rezonabile, ceea ce este imputabil autoritățile administrative competente. Rezultă că imposibilitatea pentru reclamanta de a obține executarea în termen rezonabil a hotărârii în cauză se analizează ca o ingerință în dreptul ei la respectarea bunurilor sale, care cade sub prima frază din primul alineat al articolului 1 din Protocolul nr. o 1 ( Acatrinei , precitat, § 51).

Dacă este adevărat că în prezent reclamanta este în posesiune a unui titlu de proprietate, Curtea consideră că din cauza întârzieriiExecutării, ea a suferit un prejudiciu decurgând din faptul că mai bine de doi ani, nu a putut să se bucure pe deplin de toate atributele dreptului de proprietate (a se vedea, mutatis mutandis, Sabin Popescu precitat, §§ 80-81).

La această privire, Curtea reia constatarea efectuată la examinarea ceririi tirate de articolul 6 § 1 din Convenție, și anume că Guvernul nu a oferit o justificare validă pentru această întârziere ; era deci arbitrară și adusese violare a principiului legalității. O asemenea concluzie scutește Curtea de a cerceta dacă un echilibru corect a fost menținut între exigențele interesului general și imperativele salvgardării drepturilor individuale ale reclamantei (a se vedea, mutatis mutandis, Dragne și alții c. Roumanie , nr. o 78047/01, § 41, 7 aprilie 2005 ; Tacea, precitat, § 39 ; Georgi c. Roumanie , nr. o 58318/00, § 71, 24 mai 2006 și Acatrinei , precitat, § 53).

Deci, Curtea consideră că a fost o violare a articolului 1 din Protocolul nr. o 1. III.

La titlu de prejudiciu material, reclamanta solicită, fără a furniza documente justificative, plata unei sume de 282 000 euro (EUR) reprezentând valoarea terenurilor. Ulterior, reclamanta și-a majorat pretenția la titlu de prejudiciu material la 514 000 EUR din cauza creșterii prețurilor pe piața imobiliară.

Pentru prejudiciul moral, ea cere repararea suferințelor și dezamăgirilor rezultând din tortura psihică pe care susține că a suferit-o ținând cont de toate demersurile pe care a trebuit să le întreprindă la vârsta ei avansată pentru a obține restituirea terenurilor sale. Ea indică că nu poate estima suma reală a prejudiciului ei moral, pe care o lasă aprecierii Curții.

Guvernul, bazând-se pe informații furnizate de camera notarilor din județul Suceava, indică că prețul pe metru pătrat pentru diverse terenuri litigioase variază între 0,03 și 0,5 EUR, ceea ce reduce valoarea de piață a totalității acestor terenuri la 6 375 EUR. De altfel, el consideră că un constat de violare a drepturilor invocate de reclamantă ar putea constitui de la sine o reparare satisfăcătoare a prejudiciului moral suferit.

Curtea remarcă că singura bază pentru acordarea unei satisfacții echitabile în speța de față constă în executarea tardivă a hotărârii din 29 ianuarie 1999.

Privitor la prejudiciul material, Curtea consideră că reclamanta nu mai poate să susțină vreo prejudiciu din acest motiv, în măsura în care a primit titlul de proprietate pe terenurile în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Sabin Popescu precitat, § 91).

Curtea consideră, cu toate acestea, că reclamanta a suferit o prejudiciu moral, din cauza în special a frustrării provocate de întârzierea în executarea hotărârii pronunțate în favoarea sa și că acest prejudiciu nu este suficient compensat de un constat de violare.

În aceste circumstanțe, ținând cont de totalitatea elementelor de care dispune și judecând în echitate, după cum vrea art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamantei 3 000 EUR pentru prejudiciul moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta cere, cu justificative, 2031,60 lei noi români (RON), adică echivalentul a 580 EUR, pentru cheltuielile și costurile suportate în fața Curții, în special pentru cheltuielile de fotocopiere, traducere și corespondență. Privitor la cheltuielile și costurile suportate în fața jurisdicțiilor interne, reclamanta indică că nu a ținut registrul nici nu a păstrat justificative.

Guvernul nu se opune să fie acordată reclamantei o sumă corespunzând cheltuielilor și costurilor legate de procedura în fața Curții cu condiția ca acestea să fie dovedite, necesare și să aibă legătură cu afacerea. Cu toate acestea, el contestă parțial suma cerută, arătând că anumite justificative nu precizează că cheltuielile au fost făcute în legătură directă cu obiectul ceririi.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speța de față, ținând cont de elementele de care dispune și la vedere naturii cheltuielilor, Curtea nu ar putea pune sub semnul întrebării că acestea au avut legătură directă cu violările constatate.

În aceste condiții, Curtea consideră rezonabilă suma de 580 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantei. C. Dobânzi de întârziere

Curtea judecă corespunzător să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procentaj. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă ; 2. Declară că a fost o violare a articolului 6 § 1 din Convenție ; 3. Declară că a fost o violare a articolului 1 din Protocolul nr. o 1 la Convenție ; 4. Declară a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termenul de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, 3 000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciul moral și 580 EUR (cinci sute optzeci euro) pentru cheltuieli și costuri ; b) că sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul aplicabil la data plății și că convine să se adauge la acestea orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit ; c) că de la expirarea termenului spus și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte de procentaj ; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Realizat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 26 iulie 2007 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Santiago Quesada Elisabet Fura-Sandström Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 1818/02) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Claudia Dorneanu (« la requérante »), a saisi la Cour le 21 août 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M me G. Oprișan, membre d'une association de défense des droits de l'homme. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me Roxana Rizoiu, puis par M me Ruxandra Pașoi, co-agente, du ministère des Affaires étrangères.

La requérante se plaignait, sous l'angle des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, de la non-exécution par l'administration d'un jugement définitif ordonnant la délivrance d'un titre de propriété sur plusieurs terrains.

Le 24 mars 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

En 1991, en vertu de la loi n o 18/1991 relative au domaine foncier, la requérante demanda aux commissions locale et départementale pour l'application de cette loi (ci-après, « la commission locale » et « la commission départementale ») la reconstitution de son droit de propriété sur un terrain de 4,5 hectares, dont un verger de 1,89 hectares, ayant appartenu jusqu'à sa nationalisation à ses parents. Sa demande ne fut accueillie que partiellement.

Sur contestation de la requérante, par un jugement définitif du 20 mars 1992, le tribunal de première instance de Botoșani condamna la commission départementale à reconstituer le droit de propriété de la requérante sur un terrain de 4,5 hectares, situé dans le périmètre de la commune de Roma. A une date non précisée en 1992, la requérante affirme avoir été mise en possession conformément au jugement susmentionné.

Par un procès-verbal du 22 juin 1995, que la requérante refusa de signer, les autorités locales tentèrent de la mettre en possession de plusieurs terrains totalisant 4,51 hectares. L'opposition de la requérante était fondée sur le fait que par ce procès-verbal, les autorités locales voulaient lui attribuer d'autres terrains que ceux qu'elle possédait déjà.

Le 11 août 1997, la commission départementale attribua à plusieurs tiers un titre de propriété sur un verger de 0,7 hectares sis au lieu-dit Zamca .

Par une action introduite à l'encontre des commissions départementale et locale et des tiers susmentionnés, la requérante demanda l'annulation du titre de propriété des tiers, l'attribution d'un titre de propriété sur les terrains qu'elle prétendait posséder en vertu du jugement du 20 mars 1992, ainsi qu'une nouvelle mise en possession de ces terrains.

Par un jugement du 29 janvier 1999, le tribunal de première instance de Botoșani, estimant que les tiers s'étaient vu à tort attribuer la parcelle de 0,7 hectares, annula le titre contesté. Il condamna les deux commissions à délivrer à la requérante un titre de propriété sur plusieurs terrains sis aux lieux-dits : Joian (2,43 hectares), Zamca (1,89 hectares) et Vatra Satului (0,18 hectares). Le tribunal ordonna la mise en possession de la requérante de ces terrains, précisant leur emplacement et leur délimitation.

Ce jugement devint définitif à la suite du rejet, par deux arrêts des 2 mars 2000 et 23 février 2001 du tribunal départemental et de la cour d'appel de Suceava, de l'appel et du recours formés par la commission locale et par les tiers.

Le 25 juillet 2001, la requérante fut mise en possession de 4,5 hectares, dont 2,5 hectares à Joian, 1,89 hectares à Zamca et 0,1 hectares à Vatra satului . Cependant, leur emplacement ne respectait que partiellement le dispositif du jugement du 29 janvier 1999. La requérante signa un document indiquant l'emplacement de ces terrains, mais en décembre 2001, elle le contesta, alléguant qu'elle avait était induite en erreur par les autorités locales. En janvier 2002, le bureau départemental du livre foncier retourna le procès-verbal à la mairie de Roma au motif qu'il était erroné.

Le 5 novembre 2002, après avoir étudié plusieurs propositions de la commission locale, la commission départementale délivra à la requérante un titre de propriété sur des terrains totalisant 4,5 hectares. Le 16 décembre 2002, la commission départementale modifia le titre car il ne respectait pas les emplacements mentionnés par le dispositif du jugement du 29 janvier 1999.

Une nouvelle modification intervint le 19 novembre 2003. Sur cette dernière version figuraient trois parcelles d'une superficie totale de 2,44 hectares au lieu-dit Joian , deux parcelles regroupant 1,88 hectares au lieu-dit Zamca et deux parcelles totalisant 0,18 hectares au lieu-dit Vatra Satului . S'agissant du terrain sis dans ce dernier lieu-dit, contrairement au dispositif du jugement du 29 janvier 1999, qui indiquait que le terrain de la requérante avoisinait à l'est le terrain d'un tiers, M.V., sur le titre de propriété, le terrain attribué à la requérante était contigu à une route communale.

Par une action civile introduite le 20 mai 2002 devant le tribunal de première instance de Botoșani, la requérante demanda la condamnation sous astreinte du maire pour refus d'entreprendre les démarches légales afin qu'un titre de propriété lui soit délivré sur les terrains qu'elle possédait en vertu du jugement du 29 janvier 1999.

Le 20 janvier 2003, le tribunal condamna le maire à payer à l'Etat, et jusqu'à la date de l'exécution du jugement, une amende de 100 000 lei roumains (à savoir l'équivalent d'environ 3 euros) par jour de retard. Le tribunal estima que le maire avait volontairement omis de remplir correctement le procès-verbal de mise en possession et de transmettre ce document aux autorités compétentes pour délivrer à la requérante le titre de propriété.

Sur appel du maire, ce jugement fut confirmé par un arrêt du tribunal départemental de Botoșani du 31 octobre 2003.

Par un arrêt du 17 février 2005, la cour d'appel de Suceava accueillit le recours du maire et rejeta l'action de la requérante. La cour d'appel retint que le titre de propriété respectait le dispositif du jugement du 29 janvier 1999, à l'exception de la délimitation sur le côté est du terrain sis au lieu-dit Vatra Satului et d'une parcelle de 100 m 2 du terrain situé au lieu-dit Zamca . Cependant, elle estima que ces différences n'étaient pas de nature à entraîner la responsabilité du maire. S'agissant du terrain sis à Zamca , la cour d'appel nota que le maire avait indiqué que la différence était le résultat de l'élargissement d'une route communale et qu'un terrain équivalent avait été attribué à la requérante en échange. Quant au terrain se trouvant à Vatra Satului , la cour d'appel considéra, au vu des pièces du dossier et notamment des expertises fournies, que le jugement du 29 janvier 1999 avait incorrectement délimité ce terrain. Elle constata qu'en réalité, il était impossible d'attribuer à la requérante un terrain jouxtant à l'est le terrain de M.V.

Entre temps, le 14 juin 2001, la requérante porta plainte contre le maire pour la non-exécution du jugement du 29 janvier 1999. L'ordonnance de non-lieu rendue par le parquet en faveur du maire le 20 septembre 2001 fut infirmée, sur contestation de la requérante, par le tribunal départemental de Botoșani. Par une ordonnance du 30 mars 2004, le parquet mit une nouvelle fois fin aux poursuites. Sur contestation de la requérante, par un jugement du 14 janvier 2005, le tribunal de première instance de Botoșani renvoya le dossier au parquet pour un complément d'enquête. Le parquet interjeta appel contre ce jugement. Les parties n'ont pas fourni d'informations quant à l'issue de cette procédure.

La requérante introduisit également une plainte pénale et une action civile contre les tiers qui s'étaient vu attribuer en 1997 le titre de propriété sur le terrain sis au lieu-dit Zamca . Elle les accusait de vol, de destruction et de violation du droit de propriété. Les parties n'ont pas fourni de précisions quant à l'issue de cette procédure.

Par un avant-contrat du 22 octobre 2003, la requérante s'engagea à vendre à un tiers une parcelle de 2,43 hectares du terrain sis au lieu-dit Joian. Le 16 février 2007, le tiers acquéreur conclut avec un autre tiers un contrat de fermage pour 49 ans. II.

La requérante se plaint de la non-exécution du jugement définitif du 29 janvier 1999. Elle invoque les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 à la Convention, ainsi libellés dans leurs parties pertinentes : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal indépendant et impartial (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. »

La Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. I.

Quant à l'emplacement des terrains, le Gouvernement admet que certaines parcelles ne respectaient pas totalement l'emplacement fixé par le jugement du 29 janvier 1999.

Toutefois, il estime que la non-exécution ad literam de ce jugement n'est pas imputable aux autorités, mais résulte d'une impossibilité objective d'exécution, à savoir les erreurs du tribunal de première instance quant à l'emplacement des terrains. En ce qui concerne le terrain situé à Zamca , le Gouvernement expose que, selon les informations fournies par le registre foncier, il ne mesurait que 1,88 hectares et que, par conséquent, la requérante a reçu en compensation un autre terrain de 100 m 2 , sur un autre emplacement, mais d'une valeur équivalente. S'agissant du terrain sis à Vatra satului, le Gouvernement indique qu'il était impossible de respecter la délimitation du côté est dès lors que le terrain de M.V. se trouvait dans une autre partie du village.

Le Gouvernement en conclut que les autorités internes ont déployé tous les efforts pour exécuter le mieux possible le jugement 29 janvier 1999 et, qu'en tout état de cause, elles ont fourni une justification valable pour sa non-exécution ad literam .

La requérante combat la thèse du Gouvernement. Elle conteste l'exactitude du titre de propriété qui lui a été délivré le 5 novembre 2002, alléguant que les terrains situés à Zamca et Joian sont en réalité beaucoup plus petits. Enfin, elle soutient que le terrain situé à Vatra satului , ainsi qu'une parcelle de 600 m 2 sise à Joian, n'existent pas.

En tout état de cause, elle dit être toujours en possession des terrains, tels qu'identifiés par le jugement du 29 janvier 1999, mais que le maire s'oppose à l'octroi d'un titre de propriété conformément à ce jugement.

La Cour rappelle que, selon une jurisprudence constante, l'exécution d'un jugement ou d'un arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l'article 6 de la Convention. Le droit à un tribunal serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie ( Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, § 63, CEDH 1999-V).

La Cour admet, avec le Gouvernement, que le droit d'accès à un tribunal ne peut obliger un Etat à faire exécuter chaque jugement de caractère civil quel qu'il soit et quelles que soient les circonstances ( Sanglier c. France , n o 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Cependant, elle note que si l'administration refuse ou omet de s'exécuter, ou encore tarde à le faire, les garanties de l'article 6 dont a bénéficié le justiciable pendant la phase judiciaire de la procédure perdent toute raison d'être ( Hornsby c. Grèce, arrêt du 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, p. 508, § 41).

La Cour réitère également les principes fondamentaux qui se dégagent de sa jurisprudence relative à l'interprétation et à l'application du droit interne, à savoir qu'il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation ( Prince Hans Adam II de Liechtenstein c. Allemagne, [GC], n o 42527/98, § 50, CEDH 2001-VIII; Streletz, Kessler et Krenz c. Allemagne [GC], n os 34044/96, 35532/97, 44801/98, § 49, CEDH 2001-II).

La Cour remarque qu'en l'espèce, il n'est pas contesté que le jugement du 29 janvier 1999 condamnant les autorités locales à octroyer à la requérante un titre de propriété sur plusieurs terrains dont l'emplacement était précisé dans le dispositif, n'a été ni exécuté tel quel ni annulé ou modifié par la suite. Dès lors, la Cour considère que la requérante a subi une restriction dans son droit à l'exécution d'une décision de justice. Pour savoir si cette restriction est compatible avec l'article 6 de la Convention, il convient d'analyser les motifs qui ont amenés les autorités à ne pas respecter entièrement la décision de justice en cause.

A cet égard, la Cour note qu'à la suite de la modification le 19 novembre 2003 du titre de propriété dressé le 5 novembre 2002 au nom de la requérante, la délimitation des terrains qui lui avaient été attribués respectait les emplacements indiqués dans le dispositif du jugement du 29 janvier 1999, à l'exception d'une parcelle de 100 m 2 sise à Zamca et de la délimitation sur le côté est du terrain situé à Vatra satului .

La Cour note ensuite que, saisie de l'action dirigée contre le maire de Roma, la cour d'appel de Suceava, se fondant sur les pièces du dossier ainsi que sur l'examen des expertises effectuées au cours des litiges opposant la requérante aux autorités locales et aux tiers, a entériné les explications du maire pour justifier l'écart dans l'exécution de ce jugement par rapport aux termes de son dispositif.

Compte tenu de ce qu'il incombe au premier chef aux autorités nationales, et singulièrement aux cours et tribunaux, d'apprécier les faits d'une affaire, la Cour n'estime pas nécessaire de s'écarter des conclusions de l'arrêt du 17 février 2005 de la cour d'appel de Suceava. Pour les mêmes raisons, la Cour n'estime pas nécessaire non plus de se prononcer sur l'affirmation de la requérante selon laquelle elle était toujours en possession des terrains, tels qu'identifiés par le jugement du 29 janvier 1999, cette allégation ayant fait l'objet de l'examen des juridictions internes.

En outre, la Cour constate que les justifications pour la non-exécution ad literam du jugement du 29 janvier 1999 ont été avancées à la requérante au cours du litige l'opposant au maire, dans le cadre d'une procédure contradictoire qui lui a permis de soutenir sa cause dans des conditions qui ne l'ont pas désavantagé par rapport à la partie adverse (voir, a contrario , Sabin Popescu c. Roumanie , n o 48102/99, § 76, 2 mars 2004).

Par conséquent, la Cour estime qu'après la dernière modification du titre de propriété, le 19 novembre 2003, l'autorité administrative compétente s'était conformée à l'obligation qui lui a été imposée par le jugement susmentionné.

Néanmoins, la Cour rappelle qu'elle a déjà jugé que l'omission des autorités d'exécuter dans un délai raisonnable une décision définitive peut entraîner une violation de l'article 6 § 1 de la Convention, surtout quand l'obligation de faire exécuter la décision en cause appartient à une autorité administrative (voir, Acatrinei c. Roumanie , n o 7114/02, § 40, 26 octobre 2006).

En l'espèce, la Cour constate que la dernière modification du titre de propriété de la requérante date du 19 novembre 2003, alors que le jugement du 29 janvier 1999 est devenu définitif le 23 février 2001. La Cour considère que ce retard est imputable aux autorités locales et non pas à la requérante.

A cet égard, la Cour note qu'il a fallu attendre plus de deux ans pour que les autorités compétentes élaborent diverses propositions de restitution et délivrent trois versions du même titre de propriété, alors que, au vu des explications fournies à la cour d'appel de Suceava par les autorités locales, l'affaire ne présentait pas une complexité particulière.

Même si la Cour n'est pas en position d'analyser la qualité de l'activité déployée par les autorités internes, elle relève que des erreurs, comme par exemple la mise en possession incorrecte du 25 juillet 2001, ainsi que la multiplication des propositions de restitution et des modifications du titre de propriété, démontrent une certaine faiblesse du système mis en place pour la reconstitution du droit de propriété (voir, mutatis mutandis, Wierciszewska c. Pologne , n o 41431/98, § 46, 25 novembre 2003 et Acatrinei , précité, § 41).

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que l'Etat, par l'intermédiaire de ses organes spécialisés, n'a pas déployé tous les efforts nécessaires afin de faire exécuter avec célérité la décision judiciaire favorable à la requérante.

Par conséquent, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

En outre, le Gouvernement souligne que l'arrêt du 17 février 2005 de la cour d'appel de Suceava a indiqué à la requérante les circonstances objectives qui empêchaient l'autorité compétente de lui délivrer un titre de propriété sur l'ensemble des terrains revendiqués (voir, a contrario, Sabin Popescu , précité, § 76).

La requérante conteste la position du Gouvernement et souligne que l'attribution d'autres terrains que ceux faisant l'objet du jugement définitif rendu en sa faveur ne saurait avoir réparé la violation de son droit au respect des biens. Elle allègue que le tribunal de première instance de Botoșani a correctement établi l'emplacement des terrains litigieux, mais que l'autorité compétente refuse de lui octroyer un titre de propriété parce que le maire et les autorités locales favorisent certains tiers.

La Cour note d'emblée que le jugement du 29 janvier 1999 a créé au bénéfice de la requérante « l'espérance légitime » de se voir effectivement mise en possession des terrains litigieux et d'en obtenir le titre de propriété (voir, mutatis mutandis, Abăluță c. Roumanie , n o 77195/01, § 55, 15 juin 2006 et Tacea c. Roumanie , n o 746/02, § 37, 29 septembre 2005). Dans ces conditions, sa créance est suffisamment établie pour constituer une « valeur patrimoniale » qui entraîne l'application des garanties de l'article 1 du Protocole n o 1.

La Cour rappelle que le jugement condamnant l'autorité compétente à délivrer à la requérante un titre de propriété sur certains terrains n'a pas été exécuté dans des délais raisonnables, ce qui est imputable aux autorités administratives compétentes. Il s'ensuit que l'impossibilité pour la requérante d'obtenir l'exécution dans un délai raisonnable du jugement en cause s'analyse en une ingérence dans son droit au respect de ses biens, qui relève de la première phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1 ( Acatrinei , précité, § 51).

S'il est vrai qu'actuellement la requérante est en possession d'un titre de propriété, la Cour considère qu'en raison du retard dans l'exécution, elle a subi un préjudice découlant du fait que pendant plus de deux ans, elle n'a pas pu jouir pleinement de tous les attributs du droit de propriété (voir, mutatis mutandis, Sabin Popescu précité, §§ 80-81).

A cet égard, la Cour réitère son constat fait lors de l'examen du grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention, à savoir que le Gouvernement n'a pas offert de justification valable pour ce retard ; il était donc arbitraire et emportait violation du principe de légalité. Une telle conclusion dispense la Cour de rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs de la sauvegarde des droits individuels de la requérante (voir, mutatis mutandis, Dragne et autres c. Roumanie , n o 78047/01, § 41, 7 avril 2005 ; Tacea, précité, § 39 ; Georgi c. Roumanie , n o 58318/00, § 71, 24 mai 2006 et Acatrinei , précité, § 53).

Dès lors, la Cour estime qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1. III.

Au titre du préjudice matériel, la requérante sollicite, sans fournir de documents justificatifs, le versement de 282 000 euros (EUR) représentant la valeur des terrains. Ultérieurement, la requérante a majoré ses prétentions au titre du dommage matériel à 514 000 EUR en raison de l'augmentation des prix sur le marché immobilier.

Pour le dommage moral, elle demande la réparation des souffrances et désagréments résultant de la torture psychique qu'elle dit avoir subie compte tenu de toutes les démarches qu'elle a eu à entreprendre à son âge avancé pour obtenir la restitution de ses terrains. Elle indique ne pas pouvoir estimer le montant réel de son préjudice moral, qu'elle laisse à l'appréciation de la Cour.

Le Gouvernement, se fondant sur des informations fournies par la chambre de notaires du département de Suceava, indique que le prix du mètre carré pour les divers terrains litigieux varie entre 0,03 et 0,5 EUR, ce qui ramène la valeur marchande de l'ensemble de ces terrains à 6 375 EUR. En outre, il considère qu'un constat de violation des droits invoqués par la requérante pourrait constituer en soi une réparation satisfaisante du préjudice moral subi.

La Cour relève que la seule base à retenir pour l'octroi d'une satisfaction équitable réside en l'espèce dans l'exécution tardive du jugement du 29 janvier 1999.

S'agissant du dommage matériel, la Cour estime que la requérante ne peut plus alléguer un quelconque préjudice de ce chef, dans la mesure où elle a reçu le titre de propriété sur les terrains en cause (voir, mutatis mutandis, Sabin Popescu précité, § 91).

La Cour considère, toutefois, que la requérante a subi un préjudice moral, du fait notamment de la frustration provoquée par le retard dans l'exécution du jugement rendu en sa faveur et que ce préjudice n'est pas suffisamment compensé par un constat de violation.

Dans ces circonstances, eu égard à l'ensemble des éléments se trouvant en sa possession et statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour alloue à la requérante 3 000 EUR pour le préjudice moral. B. Frais et dépens

La requérante demande, justificatifs à l'appui, 2031,60 nouveaux lei roumains (RON), soit l'équivalent de 580 EUR, pour les frais et dépens exposés devant la Cour, notamment pour des frais de photocopies, de traduction et de correspondance. S'agissant des frais et dépens engagés devant les juridictions internes, la requérante indique qu'elle n'a pas tenu le décompte ni gardé de justificatifs.

Le Gouvernement ne s'oppose pas à ce que soit alloué à la requérante une somme correspondant aux frais et dépens liés à la procédure devant la Cour à condition qu'ils soient prouvés, nécessaires et qu'ils aient un lien avec l'affaire. Cependant, il conteste en partie la somme réclamée, exposant que certains justificatifs ne précisent pas que les dépenses ont été faites en liaison directe avec l'objet de la requête.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, compte tenu des éléments en sa possession et au vu de la nature des dépenses, la Cour ne saurait mettre en doute que celles-ci ont eu un lien direct avec les violations constatées.

Dans ces conditions, la Cour estime raisonnable la somme de 580 EUR pour la procédure devant la Cour et l'accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral et 580 EUR (cinq cent quatre-vingt euros) pour frais et dépens ; b) que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement et qu'il convient d'ajouter à celles-ci tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; c) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 juillet 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Elisabet Fura-Sandström Greffier Présidente