AFFAIRE SAVULESCU c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de P1-1
AFFAIRE SAVULESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)
SECȚIUNEA A TREIA
CAUZA
SĂVULESCU c. ROMÂNIA
(Cererea nr. 1696/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
12 iulie 2007
DEFINITIVĂ
12/10/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute de articolul 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă corecțiilor de formă.
În cauza Săvulescu c. România,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), întrunită în cameră compusă din:
Dl. B.M. Zupančič, președinte,
Dl. C. Bîrsan,
Dna. E. Fura-Sandström,
Dna. A. Gyulumyan,
Dl. M.E. Myjer,
Dna. I. Ziemele,
Dna. I. Berro-Lefèvre, judecători,
și Dl. S. Quesada, grefier de secție,
După deliberare în camera de consiliu pe 21 iunie 2007,
Pronunță hotărârea următoare, adoptată la această dată:
PROCEDURA
La baza acestei cauze se află o cerere (nr. 1696/03) adresată României și introdusă la Curte de un cetățean al acestui stat, Dl. Savu Crivăț Săvulescu («reclamantul»), pe 6 ianuarie 2003, în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («Convenția»).
Reclamantul este reprezentat de Dna. A. Muşetescu, avocat la Bucureşti. Guvernul român («Guvernul») a fost reprezentat de agentul acestuia, Dna. B. Rămăşcanu și ulterior de Dna. R. Păşoi, co-agent, din ministerul Afacerilor Externe.
Pe 24 iunie 2005, Curtea a decis comunicarea cererii către Guvern. Invocând dispoziţiile articolului 29 § 3, a decis că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate simultan.
FAPTELE
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1941 și locuiește la București.
În 1950, în temeiul decretului de naționalizar nr. 92/1950, Statul a intrat în posesia unui imobil, situat la nr. 5 strada Chopin, sectorul doi, la București, compus dintr-o casă cu mai multe apartamente și terenul aferent. Acest imobil aparținea părinților reclamantului. Dintre aceste apartamente, Statul a naționalizar și apartamentele nr. 1 și 3.
Pe 17 mai 1996, ca urmare a unei acțiuni în revendicare imobiliară intentate înaintea tribunalului de primă instanță din București, reclamantul a obținut o hotărâre definitivă care constata ilegalitatea naționalitării imobilului respectiv și ordona autorităților să i-l restituie în întregime, în calitate de moștenitor. Întrucât nu a fost formulată apel, hotărârea a devenit definitivă.
Pe 26 noiembrie 1996 și 31 martie 1997, Statul a vândut, în temeiul legii nr. 112/1995, apartamentele nr. 1 și 3 chiriaşilor care le ocupau. Ca rezultat, reclamantul s-a găsit în imposibilitate de a recupera imobilul în întregime.
În 1998, reclamantul a solicitat tribunalelor să constate nulitatea vânzării celor două apartamente. Pentru a-și susține cererea, a invocat hotărârea definitivă din 17 mai 1996 a tribunalului de primă instanță din București, care recunoștea dreptul lui de proprietate, precum și rea credință a părților contractante.
Privind anularea contractului de vânzare referitor la apartamentul nr. 3, prin hotărâre din 25 septembrie 2001, curtea de apel din București, după ce a apreciat că părțile defendendate au încheiat contractul în respectarea dispoziţiilor legii nr. 112/95 și că au acționat de bună credință, a respins definitiv acțiunea reclamantului. Curtea de apel nu a acordat reclamantului nicio compensație.
Privind acțiunea referitoare la vânzarea apartamentului nr. 1, prin hotărâre din 5 martie 2002, curtea de apel din București a confirmat definitiv o hotărâre din 18 ianuarie 2000, pronunțată de tribunalul de primă instanță din București, care anula contractul de vânzare din cauza reei credințe a părților contractante.
După adoptarea legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind restituirea bunurilor naționalitate în mod abuziv, reclamantul a solicitat indemnizare pentru pierderea bunului său rezultată din vânzare, în valoare determinată de valoarea de piață a bunului, conform prescripțiilor legii. Până în prezent, reclamantul nu a fost despăgubit.
O cerere de a introduce un recurs extraordinar în anulare a hotărârii din 25 septembrie 2001 a fost respinsă printr-o scrisoare din 12 septembrie 2002, de la parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
Dispoziţiile legale și jurisprudența internă relevante sunt descrise în hotărârea Străin c. România din 21 iulie 2005 (nr. 57001/00, §§ 19-26, CEDO 2005 - ...).
14. Dispoziţiile legale și jurisprudența internă descrise în hotărârile Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44) sunt, de asemenea, relevante în această cauză.
Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobiliare preluate în mod abuziv de Stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 a fost modificată de legea nr. 247 publicată în Monitorul Oficial pe 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de indemnizare, permițând beneficiarilor să aleagă între o compensație sub forma bunurilor și serviciilor și o compensație sub forma unei despăgubirilor pecuniare echivalând cu valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituită în natură la momentul acordării sumei.
Dispoziţiile relevante ale legii nr. 10/2001 (republicată) așa cum a fost modificată de legea nr. 247/2005 se citesc după cum urmează:
Articolul 1
«
Bunurile imobiliare pe care Statul (...) le-a însuşit în mod abuziv între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de Stat în temeiul legii nr. 139/1940 privind requizițiile, și care nu au fost încă restituiţi, vor fi supuşi unei restituiri în natură.
Dacă restituirea în natură nu este posibilă, trebuie să se adopte măsuri de reparare prin echivalență. Poate fi vorba de compensație prin alte bunuri sau servicii (...), cu acordul reclamantului, sau o despăgubirilor pecuniare acordate conform dispoziţiilor speciale privind determinarea și plata despăgubirilor pentru bunurile imobiliare însuşite în mod abuziv.
(...).
»
Articolul 10
«
1) Când construcțiile intrate în patrimoniul Statului într-o manieră abuzivă au fost demolate în totalitate sau parțial, restituirea în natură se ordonează pentru terenul liber și pentru construcțiile care nu au fost demolate, în timp ce măsuri reparatoare prin echivalență vor fi stabilite pentru terenurile ocupate și pentru construcțiile demolate.
(...)
8) Valoarea construcțiilor intrate ilegal în patrimoniul Statului va fi determinată în funcție de valoarea de piață a bunului la momentul deciziei de acordare a indemnității, stabilită conform standardelor internaționale de evaluare și în conformitate cu informațiile disponibile evaluatorilor.
9) Valoarea terenurilor precum și a construcțiilor însuşite abuziv de Stat și care nu au fost demolate, care nu pot fi restituiţi în natură, va fi determinată în funcție de valoarea lor de piață la momentul deciziei de acordare a indemnității, în conformitate cu standardele internaționale de evaluare.
»
Articolul 20
«
1) Dacă bunul nu a fost vândut la momentul intrării în vigoare a acestei legi, reclamanții care au primit despăgubirilor în temeiul legii nr. 112/1995 pot solicita doar restituirea în natură a bunului, cu obligația de a returna despăgubirile inițial primite, ținând cont de indicele inflației.
2) În cazul în care bunul a fost vândut în conformitate cu legea nr. 112/1995 (...) reclamantul are dreptul să primească o reparare prin echivalență pentru valoarea de piață a imobilului, teren și construcții, determinată în conformitate cu standardele internaționale de evaluare. În cazul în care reclamanții au primit despăgubirilor în temeiul legii nr. 112/1995, au dreptul la diferența dintre despăgubirile primite, majorate cu rata inflației, și valoarea bunului.
(...).
»
Articolul 45
«
Orice act de dispoziție, inclusiv cele efectuate în procesul de privatizare, prin care bunurile imobiliare care fac obiectul acestei legi sunt valabile dacă au fost încheiate în conformitate cu legile în vigoare la momentul încheierii lor.
(...).
»
Dispoziţiile relevante ale legii nr. 247/2005 sunt descrise în hotărârea Porteanu c. România (nr. 4596/03, § 24, 16 februarie 2006).
ÎN DREPT
I. PRIVIND PRESUPUSA VIOLAȚIE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENȚIE
Reclamantul se plânge că imposibilitatea de a-și recupera proprietatea apartamentului nr. 3 a încălcat dreptul său la respectarea bunurilor sale, așa cum este recunoscut de articolul 1 al Protocolului nr. 1, redactat după cum urmează:
«
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispoziţiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.
»
A. Privind admisibilitatea
Guvernul invocă inadmisibilitatea acestui grief din cauza nerespectării termenului de șase luni, în măsura în care cererea a fost introdusă pe 6 ianuarie 2003, în timp ce ultima decizie internă definitivă în sensul articolului 35 § 1 din Convenție a fost pronunțată pe 25 septembrie 2001 de curtea de apel din București.
Reclamantul solicită respingerea excepției ridicate de Guvern. Conform opiniei sale, termenul de șase luni prevăzut de articolul 35 § 1 din Convenție trebuie calculat pornind de la 12 septembrie 2002, data respingerii cererii sale pentru recurs în anulare.
Curtea observă că ultima decizie internă în sensul articolului 35 § 1 din Convenție este cea pronunțată pe 25 septembrie 2001 de curtea de apel din București și nu decizia din 12 septembrie 2001 respingând cererea reclamantului pentru recurs în anulare, aceasta din urmă fiind pronunțată ca urmare a unei căi de atac extraordinare, care nu ar putea fi luată în considerare în acest caz.
Curtea amintește, în primul rând, că reclamantul se află, de mai mulți ani, în imposibilitate de a se bucura de dreptul său de proprietate asupra apartamentului nr. 3, în ciuda existenței unei decizii definitive care recunoaște în mod explicit acest drept. Mai mult, eforturile sale de a pune în executare decizia definitivă favorabilă, prin intermediul unei acțiuni în anulare a contractului de vânzare referitor la bunul său, au fost eșuate de tribunalele interne. Conform jurisprudenței în materie (cauza Sabin Popescu c. România, nr. 48102/99 §§ 50-55, 2 martie 2004) situația în care se găsește reclamantul se analizează ca o situație continuă.
Prin urmare, excepția Guvernului nu ar putea fi primită favorabil. Curtea observă, de asemenea, că acest grief nu este în mod evident lipsit de fundament în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Remarcă, în plus, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ar trebui să fie declarat admisibil.
B. Privind fondul
Guvernul consideră că existența hotărârii din 25 septembrie 2001 a curții de apel din București, respingând acțiunea în anulare a contractului de vânzare referitor la bunul, nu aduce atingere dreptului reclamantului la respectarea bunului său. Conform Guvernului, reclamantul ar fi putut introduce o acțiune în revendicare împotriva cumpărătorului bunului și solicita, prin intermediul acestei acțiuni, compararea celor două titluri de proprietate.
Guvernul consideră, de asemenea, că intervenția în dreptul de proprietate al reclamantului era justificată deoarece era prevăzută de lege, urmăreau un scop legitim și era proporțională. În final, conform Guvernului, reclamantul are posibilitatea de a obține o indemnizare pentru pierderea bunului său în vertu legii nr. 10/2001, așa cum a fost modificată de legea nr. 247/2005, prin obținerea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea).
Reclamantul contestă afirmațiile Guvernului. El susține că apartamentul nr. 3 a fost obiectul unei acțiuni în revendicare care s-a încheiat cu o decizie definitivă, pe 17 mai 1996, ordonând autorităților să i-l restituie. După opinia sa, prin încheiere unui contract de vânzare cu chiriașul bunului său, Statul a încălcat dreptul său de proprietate recunoscut de o decizie judiciară definitivă. Reclamantul consideră că legea nr. 10/2001 nu reprezintă o cale de atac eficace deoarece mecanismul de indemnizare prevăzut de această lege nu este încă operațional.
Curtea observă că reclamantul deține o decizie definitivă și irevocabilă ordonând autorităților să-i restituie bunul în litigiu. Așa cum Curtea a constatat deja (a se vedea cauza Străin menționată § 38) existența dreptului său de proprietate în virtutea hotărârii definitive nu era condiționată de alte formalități.
Curtea a tratat în numeroase rânduri cazuri care ridică întrebări similare cu cele din cazul de faţă și a constatat violarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (a se vedea, în special, Porteanu, menționat, §§ 32-35).
După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de faţă. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român care reglementează acțiunile în revendicare imobiliare și restituirea bunurilor naționalitate de regimul comunist, vânzarea de către Stat a bunului altuia către terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție într-o manieră definitivă a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu absența totală a indemnizării, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Străin, menționat, §§ 39, 43 și 59).
În măsura în care Guvernul susține că i se permite să obțină o indemnizare pentru pierderea bunului, Curtea reiterează constatarea sa anterioară că nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 nu permit, în prezent, într-o manieră susceptibilă de a duce la acordarea efectivă a unei indemnități reclamantului (a se vedea, printre altele, cauzele Radu c. România, nr. 3309/03, § 32-34 și Ruxanda Ionescu c. România, nr. 2608/02, §§ 38, 39, 12 octombrie 2006). Mai mult, aceste legi nu țin seama de prejudiciul suferit din cauza unei absențe prelungite de indemnizare de către persoanele care, cum este reclamantul, s-au găsit în imposibilitate de a se bucura de bunurile lor restituiţi în virtutea unei hotărâri definitive (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu menționat, § 34).
Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în cazul de faţă, anularea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului, combinată cu absența totală a indemnizării de aproape zece ani, i-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1.
Prin urmare, a existat în cazul de faţă o violație a acestei dispoziții.
II. PRIVIND ALTE PRESUPUSE VIOLAȚII
Invocând articolul 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de respingerea, de către parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a cererii sale de a introduce un recurs extraordinar în anulare a hotărârii din 25 septembrie 2001 a curții de apel din București. Se plânge, de asemenea, de o aplicare greșită a dreptului intern de către curtea de apel din București.
Ținând seama de ansamblul elementelor pe care le are, și în măsura în care este competentă să cunoască pretențiile formulate, Curtea nu a găsit nicio aparență de violație a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de Protocoalele acesteia.
Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident lipsită de fundament și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție,
«
Dacă Curtea declară că a existat o violație a Convenției sau a Protocoalelor acesteia, și dacă dreptul intern al Statului Parte semnatare nu permite ștergerea decât parțial a consecințelor acestei violații, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
»
A. Prejudiciu
Reclamantul solicita restituirea apartamentului nr. 3 asupra căruia a fost recunoscut ca proprietar prin hotărârea definitivă din 17 mai 1996 sau, în lipsă, ca prejudiciu material, acordarea a 50.000 euro («EUR»), sumă reprezentând valoarea apartamentului nr. 3, vândut de Stat. Reclamantul nu a depus în dosar niciun raport de expertiză în acest sens. Solicita, de asemenea, 15.000 EUR ca prejudiciu moral.
Guvernul consideră că valoarea de piață a bunului este 44.573 EUR conform rezultatelor unui raport de expertiză (aviz). Privind solicitarea pentru prejudiciu moral, Guvernul consideră că prejudiciul pretins ar fi suficient compensat în cazul unui constat de violație.
Curtea amintește că o hotărâre care constată o violație implică pentru Statul pârât obligația juridică de a pune capăt violației și de a șterge consecințele acesteia, pe cât posibil, pentru a restabili situația anterioară acesteia (Metaxas, menționat, § 35, și Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI).
Curtea estimează, în circumstanțele cazului de faţă, că restituirea apartamentului nr. 3 și a terenului aferent, vândut de autorități în 1997 ar plasa reclamantul pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar găsi dacă cerințele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
În lipsă ca Statul pârât să procedeze la o asemenea restituire într-un termen de trei luni de la data în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărăște că va trebui să verseze persoanei în cauză, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzând valorii actuale a bunului în cauză. Ținând seama de informațiile de care dispune privind prețurile pe piața imobiliară locală și elementele furnizate de Guvern, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 46.000 EUR.
Privind prejudiciul moral, Curtea consideră că atingerea gravă a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale nu poate fi suficient compensată prin simplul constat de violație a articolului 1 al Protocolului nr. 1. Judecând în echitate, i-o acordă suma de 5.000 EUR ca reparație a prejudiciului moral suferit.
B. Cheltuieli și costuri
Reclamantul solicita, de asemenea, 5.000 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții.
Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor reale, necesare și rezonabile, cu condiția să fie justificate, necesare și rezonabile. Face observația că reclamantul nu a depus niciun justificativ în sprijinul cererii sale de rambursare.
Curtea acceptă că persoana în cauză a suportat cheltuieli pentru a corecta violația Convenției la nivel european. Ținând seama totuși de gradul relativ redus de complexitate al prezentei cauze, care urmează o jurisprudență deja bine stabilită, judecând în echitate, după cum se cuvine conform articolului 41 din Convenție, Curtea consideră rezonabil să-i acorde persoanei în cauză 1.000 EUR pentru cheltuielile și costurile sale.
C. Dobânzi de întârziere
Curtea consideră oportun să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii pentru facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PRIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE,
Declară
cererea admisibilă privind grievul tras din articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție și inadmisibilă pentru rest;
Declară
că a existat o violație a articolului 1 al Protocolului nr. 1;
Declară
a) că Statul pârât trebuie să-i restituie reclamantului apartamentul nr. 3 precum și terenul aferent, situat la nr. 5 strada Chopin, la București, în termen de trei luni de la data în care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție;
b) că în lipsă a unei asemenea restituiri, Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în același termen de trei luni, 46.000 EUR (patruzeci și șase mii euro) ca prejudiciu material;
c) că în orice caz, Statul pârât trebuie să verseze reclamantului 5.000 EUR (cinci mii euro) ca prejudiciu moral și 1.000 EUR (o mie euro) pentru cheltuieli și costuri;
d) plus orice sumă ce poate fi datorată ca impozit;
e) că sumele în cauză vor fi convertite în lei noi (RON) la cursul aplicabil la data plății;
f) că de la expirarea termenului menționat și până la versare, sumele vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 12 iulie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului.
Santiago Quesada
Boštjan M. Zupančič
Grefier
Președinte