Savulescu împotriva României

La baza acestei cauze se află o cerere (nr. 1696/03) adresată României și introdusă la Curte de un cetățean al acestui stat, Dl. Savu Crivăț Săvulescu («reclamantul»), pe 6 ianuarie 2003, în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («Convenția»).

Reclamantul este reprezentat de Dna. A. Muşetescu, avocat la Bucureşti. Guvernul român («Guvernul») a fost reprezentat de agentul acestuia, Dna. B. Rămăşcanu și ulterior de Dna. R. Păşoi, co-agent, din ministerul Afacerilor Externe.

Pe 24 iunie 2005, Curtea a decis comunicarea cererii către Guvern. Invocând dispoziţiile articolului 29 § 3, a decis că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate simultan. FAPTELE

În 1950, în temeiul decretului de naționalizar nr. 92/1950, Statul a intrat în posesia unui imobil, situat la nr. 5 strada Chopin, sectorul doi, la București, compus dintr-o casă cu mai multe apartamente și terenul aferent. Acest imobil aparținea părinților reclamantului. Dintre aceste apartamente, Statul a naționalizar și apartamentele nr. 1 și 3.

Pe 17 mai 1996, ca urmare a unei acțiuni în revendicare imobiliară intentate înaintea tribunalului de primă instanță din București, reclamantul a obținut o hotărâre definitivă care constata ilegalitatea naționalitării imobilului respectiv și ordona autorităților să i-l restituie în întregime, în calitate de moștenitor. Întrucât nu a fost formulată apel, hotărârea a devenit definitivă.

Pe 26 noiembrie 1996 și 31 martie 1997, Statul a vândut, în temeiul legii nr. 112/1995, apartamentele nr. 1 și 3 chiriaşilor care le ocupau. Ca rezultat, reclamantul s-a găsit în imposibilitate de a recupera imobilul în întregime.

În 1998, reclamantul a solicitat tribunalelor să constate nulitatea vânzării celor două apartamente. Pentru a-și susține cererea, a invocat hotărârea definitivă din 17 mai 1996 a tribunalului de primă instanță din București, care recunoștea dreptul lui de proprietate, precum și rea credință a părților contractante.

Privind anularea contractului de vânzare referitor la apartamentul nr. 3, prin hotărâre din 25 septembrie 2001, curtea de apel din București, după ce a apreciat că părțile defendendate au încheiat contractul în respectarea dispoziţiilor legii nr. 112/95 și că au acționat de bună credință, a respins definitiv acțiunea reclamantului. Curtea de apel nu a acordat reclamantului nicio compensație.

Privind acțiunea referitoare la vânzarea apartamentului nr. 1, prin hotărâre din 5 martie 2002, curtea de apel din București a confirmat definitiv o hotărâre din 18 ianuarie 2000, pronunțată de tribunalul de primă instanță din București, care anula contractul de vânzare din cauza reei credințe a părților contractante.

După adoptarea legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind restituirea bunurilor naționalitate în mod abuziv, reclamantul a solicitat indemnizare pentru pierderea bunului său rezultată din vânzare, în valoare determinată de valoarea de piață a bunului, conform prescripțiilor legii. Până în prezent, reclamantul nu a fost despăgubit.

O cerere de a introduce un recurs extraordinar în anulare a hotărârii din 25 septembrie 2001 a fost respinsă printr-o scrisoare din 12 septembrie 2002, de la parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Dispoziţiile legale și jurisprudența internă descrise în hotărârile Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44) sunt, de asemenea, relevante în această cauză.

Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobiliare preluate în mod abuziv de Stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 a fost modificată de legea nr. 247 publicată în Monitorul Oficial pe 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de indemnizare, permițând beneficiarilor să aleagă între o compensație sub forma bunurilor și serviciilor și o compensație sub forma unei despăgubirilor pecuniare echivalând cu valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituită în natură la momentul acordării sumei.

Dispoziţiile relevante ale legii nr. 10/2001 (republicată) așa cum a fost modificată de legea nr. 247/2005 se citesc după cum urmează: Articolul 1 « 1. Bunurile imobiliare pe care Statul (...) le-a însuşit în mod abuziv între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de Stat în temeiul legii nr. 139/1940 privind requizițiile, și care nu au fost încă restituiţi, vor fi supuşi unei restituiri în natură. 2. Dacă restituirea în natură nu este posibilă, trebuie să se adopte măsuri de reparare prin echivalență. Poate fi vorba de compensație prin alte bunuri sau servicii (...), cu acordul reclamantului, sau o despăgubirilor pecuniare acordate conform dispoziţiilor speciale privind determinarea și plata despăgubirilor pentru bunurile imobiliare însuşite în mod abuziv. (...). » Articolul 10 « 1) Când construcțiile intrate în patrimoniul Statului într-o manieră abuzivă au fost demolate în totalitate sau parțial, restituirea în natură se ordonează pentru terenul liber și pentru construcțiile care nu au fost demolate, în timp ce măsuri reparatoare prin echivalență vor fi stabilite pentru terenurile ocupate și pentru construcțiile demolate. (...) 8) Valoarea construcțiilor intrate ilegal în patrimoniul Statului va fi determinată în funcție de valoarea de piață a bunului la momentul deciziei de acordare a indemnității, stabilită conform standardelor internaționale de evaluare și în conformitate cu informațiile disponibile evaluatorilor. 9) Valoarea terenurilor precum și a construcțiilor însuşite abuziv de Stat și care nu au fost demolate, care nu pot fi restituiţi în natură, va fi determinată în funcție de valoarea lor de piață la momentul deciziei de acordare a indemnității, în conformitate cu standardele internaționale de evaluare. » Articolul 20 « 1) Dacă bunul nu a fost vândut la momentul intrării în vigoare a acestei legi, reclamanții care au primit despăgubirilor în temeiul legii nr. 112/1995 pot solicita doar restituirea în natură a bunului, cu obligația de a returna despăgubirile inițial primite, ținând cont de indicele inflației. 2) În cazul în care bunul a fost vândut în conformitate cu legea nr. 112/1995 (...) reclamantul are dreptul să primească o reparare prin echivalență pentru valoarea de piață a imobilului, teren și construcții, determinată în conformitate cu standardele internaționale de evaluare. În cazul în care reclamanții au primit despăgubirilor în temeiul legii nr. 112/1995, au dreptul la diferența dintre despăgubirile primite, majorate cu rata inflației, și valoarea bunului. (...). » Articolul 45 « Orice act de dispoziție, inclusiv cele efectuate în procesul de privatizare, prin care bunurile imobiliare care fac obiectul acestei legi sunt valabile dacă au fost încheiate în conformitate cu legile în vigoare la momentul încheierii lor. (...). »

Dispoziţiile relevante ale legii nr. 247/2005 sunt descrise în hotărârea Porteanu c. România (nr. 4596/03, § 24, 16 februarie 2006). ÎN DREPT

Guvernul invocă inadmisibilitatea acestui grief din cauza nerespectării termenului de șase luni, în măsura în care cererea a fost introdusă pe 6 ianuarie 2003, în timp ce ultima decizie internă definitivă în sensul articolului 35 § 1 din Convenție a fost pronunțată pe 25 septembrie 2001 de curtea de apel din București.

Reclamantul solicită respingerea excepției ridicate de Guvern. Conform opiniei sale, termenul de șase luni prevăzut de articolul 35 § 1 din Convenție trebuie calculat pornind de la 12 septembrie 2002, data respingerii cererii sale pentru recurs în anulare.

Curtea observă că ultima decizie internă în sensul articolului 35 § 1 din Convenție este cea pronunțată pe 25 septembrie 2001 de curtea de apel din București și nu decizia din 12 septembrie 2001 respingând cererea reclamantului pentru recurs în anulare, aceasta din urmă fiind pronunțată ca urmare a unei căi de atac extraordinare, care nu ar putea fi luată în considerare în acest caz.

Curtea amintește, în primul rând, că reclamantul se află, de mai mulți ani, în imposibilitate de a se bucura de dreptul său de proprietate asupra apartamentului nr. 3, în ciuda existenței unei decizii definitive care recunoaște în mod explicit acest drept. Mai mult, eforturile sale de a pune în executare decizia definitivă favorabilă, prin intermediul unei acțiuni în anulare a contractului de vânzare referitor la bunul său, au fost eșuate de tribunalele interne. Conform jurisprudenței în materie (cauza Sabin Popescu c. România, nr. 48102/99 §§ 50-55, 2 martie 2004) situația în care se găsește reclamantul se analizează ca o situație continuă.

Prin urmare, excepția Guvernului nu ar putea fi primită favorabil. Curtea observă, de asemenea, că acest grief nu este în mod evident lipsit de fundament în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Remarcă, în plus, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ar trebui să fie declarat admisibil. B. Privind fondul

Guvernul consideră că existența hotărârii din 25 septembrie 2001 a curții de apel din București, respingând acțiunea în anulare a contractului de vânzare referitor la bunul, nu aduce atingere dreptului reclamantului la respectarea bunului său. Conform Guvernului, reclamantul ar fi putut introduce o acțiune în revendicare împotriva cumpărătorului bunului și solicita, prin intermediul acestei acțiuni, compararea celor două titluri de proprietate.

Guvernul consideră, de asemenea, că intervenția în dreptul de proprietate al reclamantului era justificată deoarece era prevăzută de lege, urmăreau un scop legitim și era proporțională. În final, conform Guvernului, reclamantul are posibilitatea de a obține o indemnizare pentru pierderea bunului său în vertu legii nr. 10/2001, așa cum a fost modificată de legea nr. 247/2005, prin obținerea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea).

Reclamantul contestă afirmațiile Guvernului. El susține că apartamentul nr. 3 a fost obiectul unei acțiuni în revendicare care s-a încheiat cu o decizie definitivă, pe 17 mai 1996, ordonând autorităților să i-l restituie. După opinia sa, prin încheiere unui contract de vânzare cu chiriașul bunului său, Statul a încălcat dreptul său de proprietate recunoscut de o decizie judiciară definitivă. Reclamantul consideră că legea nr. 10/2001 nu reprezintă o cale de atac eficace deoarece mecanismul de indemnizare prevăzut de această lege nu este încă operațional.

Curtea observă că reclamantul deține o decizie definitivă și irevocabilă ordonând autorităților să-i restituie bunul în litigiu. Așa cum Curtea a constatat deja (a se vedea cauza Străin menționată § 38) existența dreptului său de proprietate în virtutea hotărârii definitive nu era condiționată de alte formalități.

Curtea a tratat în numeroase rânduri cazuri care ridică întrebări similare cu cele din cazul de faţă și a constatat violarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (a se vedea, în special, Porteanu, menționat, §§ 32-35).

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de faţă. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român care reglementează acțiunile în revendicare imobiliare și restituirea bunurilor naționalitate de regimul comunist, vânzarea de către Stat a bunului altuia către terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție într-o manieră definitivă a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu absența totală a indemnizării, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Străin, menționat, §§ 39, 43 și 59).

În măsura în care Guvernul susține că i se permite să obțină o indemnizare pentru pierderea bunului, Curtea reiterează constatarea sa anterioară că nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 nu permit, în prezent, într-o manieră susceptibilă de a duce la acordarea efectivă a unei indemnități reclamantului (a se vedea, printre altele, cauzele Radu c. România, nr. 3309/03, § 32-34 și Ruxanda Ionescu c. România, nr. 2608/02, §§ 38, 39, 12 octombrie 2006). Mai mult, aceste legi nu țin seama de prejudiciul suferit din cauza unei absențe prelungite de indemnizare de către persoanele care, cum este reclamantul, s-au găsit în imposibilitate de a se bucura de bunurile lor restituiţi în virtutea unei hotărâri definitive (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu menționat, § 34).

Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în cazul de faţă, anularea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului, combinată cu absența totală a indemnizării de aproape zece ani, i-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1. Prin urmare, a existat în cazul de faţă o violație a acestei dispoziții.

Ținând seama de ansamblul elementelor pe care le are, și în măsura în care este competentă să cunoască pretențiile formulate, Curtea nu a găsit nicio aparență de violație a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de Protocoalele acesteia.

Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident lipsită de fundament și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul solicita restituirea apartamentului nr. 3 asupra căruia a fost recunoscut ca proprietar prin hotărârea definitivă din 17 mai 1996 sau, în lipsă, ca prejudiciu material, acordarea a 50.000 euro («EUR»), sumă reprezentând valoarea apartamentului nr. 3, vândut de Stat. Reclamantul nu a depus în dosar niciun raport de expertiză în acest sens. Solicita, de asemenea, 15.000 EUR ca prejudiciu moral.

Guvernul consideră că valoarea de piață a bunului este 44.573 EUR conform rezultatelor unui raport de expertiză (aviz). Privind solicitarea pentru prejudiciu moral, Guvernul consideră că prejudiciul pretins ar fi suficient compensat în cazul unui constat de violație.

Curtea amintește că o hotărâre care constată o violație implică pentru Statul pârât obligația juridică de a pune capăt violației și de a șterge consecințele acesteia, pe cât posibil, pentru a restabili situația anterioară acesteia (Metaxas, menționat, § 35, și Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI).

Curtea estimează, în circumstanțele cazului de faţă, că restituirea apartamentului nr. 3 și a terenului aferent, vândut de autorități în 1997 ar plasa reclamantul pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar găsi dacă cerințele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

În lipsă ca Statul pârât să procedeze la o asemenea restituire într-un termen de trei luni de la data în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărăște că va trebui să verseze persoanei în cauză, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzând valorii actuale a bunului în cauză. Ținând seama de informațiile de care dispune privind prețurile pe piața imobiliară locală și elementele furnizate de Guvern, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 46.000 EUR.

Privind prejudiciul moral, Curtea consideră că atingerea gravă a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale nu poate fi suficient compensată prin simplul constat de violație a articolului 1 al Protocolului nr. 1. Judecând în echitate, i-o acordă suma de 5.000 EUR ca reparație a prejudiciului moral suferit. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicita, de asemenea, 5.000 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții.

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor reale, necesare și rezonabile, cu condiția să fie justificate, necesare și rezonabile. Face observația că reclamantul nu a depus niciun justificativ în sprijinul cererii sale de rambursare.

Curtea acceptă că persoana în cauză a suportat cheltuieli pentru a corecta violația Convenției la nivel european. Ținând seama totuși de gradul relativ redus de complexitate al prezentei cauze, care urmează o jurisprudență deja bine stabilită, judecând în echitate, după cum se cuvine conform articolului 41 din Convenție, Curtea consideră rezonabil să-i acorde persoanei în cauză 1.000 EUR pentru cheltuielile și costurile sale. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră oportun să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii pentru facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind grievul tras din articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a existat o violație a articolului 1 al Protocolului nr. 1; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să-i restituie reclamantului apartamentul nr. 3 precum și terenul aferent, situat la nr. 5 strada Chopin, la București, în termen de trei luni de la data în care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție; b) că în lipsă a unei asemenea restituiri, Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în același termen de trei luni, 46.000 EUR (patruzeci și șase mii euro) ca prejudiciu material; c) că în orice caz, Statul pârât trebuie să verseze reclamantului 5.000 EUR (cinci mii euro) ca prejudiciu moral și 1.000 EUR (o mie euro) pentru cheltuieli și costuri; d) plus orice sumă ce poate fi datorată ca impozit; e) că sumele în cauză vor fi convertite în lei noi (RON) la cursul aplicabil la data plății; f) că de la expirarea termenului menționat și până la versare, sumele vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 12 iulie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 1696/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Savu Crivăț Săvulescu (« le requérant »), a saisi la Cour le 6 janvier 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e A. Mușetescu, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me B. Rămășcanu et ensuite par M me R. Pășoi, co-agent, du ministère des Affaires étrangères.

Le 24 juin 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

En 1950, en vertu du décret de nationalisation nº 92/1950, l'État prit possession d'un bien immobilier, sis au n o 5 rue Chopin, deuxième arrondissement, à Bucarest, et composé d'une maison comportant plusieurs appartements et du terrain afférent. Ce bien immobilier appartenait aux parents du requérant. Parmi ces appartements, l'État nationalisa également les appartements n os 1 et 3.

Le 17 mai 1996, suite à une action en revendication immobilière formulée devant le tribunal de première instance de Bucarest, le requérant obtint une décision définitive constatant l'illégalité de la nationalisation dudit bien immobilier et ordonnant aux autorités de le lui restituer, en intégralité, en qualité d'héritier. Faute d'appel, ce jugement devint définitif.

Les 26 novembre 1996 et 31 mars 1997 l'État vendit, en vertu de la loi n o 112/1995, les appartements n os 1 et 3 aux locataires qui les occupaient. De ce fait, le requérant se vit dans l'impossibilité de récupérer le bien immobilier, en intégralité.

En 1998, le requérant demanda aux tribunaux de faire constater la nullité de la vente des deux appartements. A l'appui de sa demande il invoqua le jugement définitif du 17 mai 1996, du tribunal de première instance de Bucarest, reconnaissant son droit de propriété, ainsi que la mauvaise foi des parties contractantes.

S'agissant de l'annulation du contrat de vente portant sur l'appartement n o 3, par un arrêt du 25 septembre 2001 la cour d'appel de Bucarest, après avoir jugé que les parties défenderesses avaient conclu le contrat en respectant les dispositions de la loi n o 112/95 et qu'elles étaient de bonne foi, rejeta définitivement l'action du requérant. La cour d'appel n'octroya aucune indemnisation au requérant.

Pour ce qui est de l'action portant sur la vente de l'appartement n o 1, par un arrêt du 5 mars 2002, la cour d'appel de Bucarest confirma définitivement un jugement du 18 janvier 2000, prononcé par le tribunal de première instance de Bucarest, annulant le contrat de vente en raison de la mauvaise foi des parties contractantes.

Après l'adoption de la loi n o 10/2001 du 14 février 2001 sur la restitution des biens nationalisés abusivement, le requérant demanda à se voir indemniser pour la perte de son bien résultant de la vente, à hauteur de la valeur vénale du bien, selon les prescriptions de la loi. A ce jour, le requérant n'a pas été dédommagé.

Une demande visant à introduire un recours extraordinaire en annulation de l'arrêt du 25 septembre 2001 fut rejetée par une lettre du 12 septembre 2002, du parquet près la Cour suprême de justice. II.

Les dispositions légales et la jurisprudence interne décrites dans les arrêts Brumărescu c. Roumanie ([GC], n o 28342/95, CEDH 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44) sont également pertinentes dans la présente affaire.

La loi n o 10/2001 du 14 février 2001 sur le régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l'État entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989 a été modifiée par la loi n o 247 publiée au Journal officiel du 22 juillet 2005. La nouvelle loi élargit les formes d'indemnisation en permettant aux bénéficiaires de choisir entre une compensation sous forme de biens et services et une compensation sous forme de dédommagement pécuniaire équivalant à la valeur marchande du bien qui ne peut pas être restitué en nature au moment de l'octroi de la somme.

Les dispositions pertinentes de la loi n o 10/2001 (republiée) telles que modifiées par la loi n o 247/2005 se lisent ainsi : Article 1 « 1. Les immeubles dont l'État (...) s'est approprié abusivement entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989, de même que ceux pris par l'État en vertu de la loi n o 139/1940 sur les réquisitions, et non encore restitués, feront l'objet d'une restitution en nature. 2. Si la restitution en nature n'est pas possible, il y a lieu d'adopter des mesures de réparation par équivalence. Il peut s'agir de la compensation par d'autres biens ou services (...), avec l'accord du requérant, ou d'un dédommagement pécuniaire octroyé selon les dispositions spéciales concernant la détermination et le paiement de dédommagements pour les biens immeubles acquis abusivement. (...). » Article 10 « 1) Lorsque les bâtiments tombés dans le patrimoine de l'État d'une manière abusive ont été démolis totalement ou partiellement, la restitution en nature est ordonnée pour le terrain libre et pour les constructions qui n'ont pas été démolies, tandis que des mesures réparatrices par équivalence seront fixées pour les terrains occupés et pour les constructions démolies. (...) 8) La valeur des constructions illégalement entrées dans le patrimoine de l'État sera déterminée en fonction de la valeur marchande du bien au moment de la décision d'octroi de l'indemnité, établie selon les normes internationales d'évaluation et conformément aux informations disponibles aux évaluateurs. 9) La valeur des terrains ainsi que des constructions abusivement appropriées par l'État et non démolies, qui ne peuvent pas être restituées en nature, sera déterminée en fonction de leur valeur marchande au moment de la décision d'octroi de l'indemnité, conformément aux normes internationales d'évaluation. » Article 20 « 1) Si le bien n'a pas été vendu au moment de l'entrée en vigueur de la présente loi, les requérants qui ont reçu des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995 peuvent solliciter uniquement la restitution en nature du bien, ayant l'obligation de restituer le dédommagement initialement reçu, en tenant compte de l'indice d'inflation. 2) Au cas où le bien a été vendu conformément à la loi n o 112/1995 (...) le requérant a le droit de recevoir une reparation par équivalence pour la valeur marchande du bien immeuble, terrain et constructions, déterminée conformément aux normes internationales d'évaluation. Au cas où les requérants ont reçu des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995, ils ont droit à la différence entre les dédommagements reçus, augmentés en fonction du taux d'inflation, et la valeur du bien. (...). » Article 45 « Tout acte de disposition y compris ceux réalisés lors du processus de privatisation, portant que des biens immeubles faisant l'objet de la présente loi, sont valables s'ils ont été conclus conformément aux lois en vigueur au moment de leur conclusion. (...). »

Les dispositions pertinentes de la loi n o 247/2005 sont décrites dans l'arrêt Porteanu c. Roumanie (n o 4596/03, § 24, 16 février 2006). EN DROIT I.

Le Gouvernement excipe de l'irrecevabilité de ce grief pour non ‑ respect du délai de six mois dans la mesure où la requête a été introduite le 6 janvier 2003, alors que la dernière décision interne définitive au sens de l'article 35 § 1 de la Convention a été prononcée le 25 septembre 2001 par la cour d'appel de Bucarest.

Le requérant demande le rejet de l'exception soulevée par le Gouvernement. D'après lui, le délai de six mois prévu à l'article 35 § 1 de la Convention doit être calculé à partir du 12 septembre 2002, date du rejet de sa demande en vue d'un recours en annulation.

La Cour observe que la dernière décision interne au sens de l'article 35 § 1 de la Convention est celle prononcée le 25 septembre 2001 par la cour d'appel de Bucarest et non la décision du 12 septembre 2001 rejetant la demande du requérant d'un recours en annulation, cette dernière décision étant prononcée à la suite d'une voie de recours extraordinaire, qui ne saurait entrer en ligne de compte en l'espèce.

La Cour rappelle, en premier lieu, que le requérant se trouve, depuis plusieurs années, dans l'impossibilité de jouir de son droit de propriété sur l'appartement n o 3, malgré l'existence d'une décision définitive lui reconnaissant expressément ce droit. Par ailleurs, ses efforts tendant à faire exécuter la décision définitive favorable, par l'intermédiaire d'une action en annulation du contrat de vente portant sur son bien, ont été mis à l'échec par les tribunaux internes. Selon la jurisprudence en la matière (affaire Sabin Popescu c. Roumanie , n o 48102/99 §§ 50-55, 2 mars 2004) la situation dans laquelle le requérant se trouve s'analyse dans une situation continue.

Partant, l'exception du Gouvernement ne saurait être accueillie favorablement. La Cour constate par ailleurs que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement estime que l'existence de l'arrêt du 25 septembre 2001 de la cour d'appel de Bucarest, rejetant l'action en annulation du contrat de vente portant sur le bien, ne porte aucun préjudice au droit du requérant au respect de son bien. Selon le Gouvernement, le requérant aurait pu former une action en revendication contre l'acheteur du bien et demander, par l'intermédiaire de cette action, la comparaison des deux titres de propriété.

Le Gouvernement considère en outre que l'ingérence dans le droit de propriété du requérant était justifiée car était prévue par la loi, poursuivait un but légitime et était proportionnelle. Enfin, selon le Gouvernement, le requérant a la possibilité d'obtenir une indemnisation pour la perte de son bien en vertu de la loi n o 10/2001, telle que modifiée par la loi n o 247/2005, par l'obtention de titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ).

Le requérant conteste les affirmations du Gouvernement. Il affirme que l'appartement n o 3 a fait l'objet d'une action en revendication qui s'est terminée par une décision définitive, le 17 mai 1996, ordonnant aux autorités de le lui restituer. D'après lui, en concluant un contrat de vente avec le locataire de son bien, l'État a méconnu son droit de propriété reconnu par une décision judiciaire définitive. Le requérant considère que la loi n o 10/2001 ne représente pas une voie de recours efficace car le mécanisme d'indemnisation prévu par cette loi n'est pas encore opérationnel.

La Cour observe que le requérant détient une décision définitive et irrévocable ordonnant aux autorités de lui restituer le bien litigieux. Comme la Cour l'a déjà constaté (voir affaire Strain précité § 38) l'existence de son droit de propriété en vertu dudit jugement définitif n'était pas conditionné à d'autres formalités.

La Cour a traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 1 er du Protocole n o 1 à la Convention (voir, entre autres, Porteanu, précité, §§ 32 ‑ 35).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. La Cour réaffirme notamment que, dans le contexte législatif roumain régissant les actions en revendication immobilières et la restitution des biens nationalisés par le régime communiste, la vente par l'État d'un bien d'autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu'elle est antérieure à la confirmation en justice d'une manière définitive du droit de propriété d'autrui, s'analyse en une privation de bien. Une telle privation, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, est contraire à l'article 1 du Protocole n o 1 ( Străin, précité, §§ 39, 43 et 59).

Pour autant que le Gouvernement fait valoir qu'il lui est loisible d'obtenir une indemnisation pour la perte de son bien, la Cour réitère son constat antérieur selon lequel ni la loi n o 10/2001, ni la loi n o 247/2005 ne permettent pas, actuellement, d'une manière susceptible d'aboutir à l'octroi effectif d'une indemnité au requérant (voir, parmi d'autres, les affaires Radu c. Roumanie, n o 3309/03, § 32-34 et Ruxanda Ionescu c. Roumanie , n o 2608/02, §§ 38, 39, 12 octobre 2006). De surcroît, ces lois ne prennent pas en compte le préjudice subi du fait d'une absence prolongée d'indemnisation par les personnes qui, comme le requérant, se sont vu dans l'impossibilité de jouir de leurs biens restitués en vertu d'un jugement définitif (voir, mutatis mutandis , Porteanu précité, § 34).

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce, la mise en échec du droit de propriété du requérant sur son bien, combiné avec l'absence totale d'indemnisation depuis presque dix ans, lui a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de ses biens garanti par l'article 1 du Protocole n o 1. Partant, il y a eu en l'espèce violation de cette disposition. II.

Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n'a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame la restitution de l'appartement n o 3 dont il a été reconnu comme propriétaire par le jugement définitif du 17 mai 1996 ou à défaut, au titre de dommage matériel, l'octroi de 50 000 euros (« EUR »), montant représentant la valeur de l'appartement n o 3, vendu par l'État. Le requérant n'a versé au dossier aucun rapport d'expertise en ce sens. Il demande également 15 000 EUR au titre du dommage moral.

Le Gouvernement considère que la valeur marchande du bien est 44 573 EUR selon les résultats d'un rapport d'expertise (avis). Quant à la demande pour préjudice moral, le Gouvernement estime que le préjudice allégué serait suffisamment compensé dans le cas d'un constat de violation.

La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'État défendeur l'obligation juridique de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Metaxas , précité, § 35, et Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

La Cour estime, dans les circonstances de l'espèce, que la restitution de l'appartement n o 3 et du terrain attenant, vendu par les autorités en 1997 placerait le requérant autant que possible dans une situation équivalant à celle où il se trouverait si les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues.

A défaut pour l'État défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu'il devra verser à intéressé, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle du bien en cause. Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local et des éléments fournis par le Gouvernement, la Cour estime la valeur marchande actuelle du bien à 46 000 EUR.

Quant au préjudice moral, la Cour considère que l'atteinte grave au droit du requérant au respect de ses biens ne saurait être suffisamment compensée par le simple constat de violation de l'article 1 du Protocole n o 1. Statuant en équité, elle lui octroie la somme de 5 000 EUR à titre de réparation du préjudice moral subi. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 5 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour.

Le Gouvernement ne s'oppose pas au remboursement des frais réels, nécessaires et raisonnables, à condition qu'ils soient justifiés, nécessaires et raisonnables. Il fait observer que le requérant n'a déposé aucun justificatif à l'appui de sa demande de remboursement.

La Cour accepte que l'intéressé a encouru des dépenses pour faire corriger la violation de la Convention au niveau européen. Compte tenu néanmoins du degré relativement réduit de complexité de la présente affaire, qui suit une jurisprudence d'ores et déjà bien établie, statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour juge raisonnable d'allouer à l'intéressé 1 000 EUR pour ses frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l'État défendeur doit restituer au requérant l'appartement n o 3 ainsi que le terrain y attenant, sis au n o 5 de la rue Chopin, à Bucarest, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention ; b) qu'à défaut d'une telle restitution, l ' État défendeur doit verser au requérant, dans le même délai de trois mois, 46 000 EUR (quarante-six mille euros) pour dommage matériel ; c) qu'en tout état de cause, l'État défendeur doit verser au requérant 5 000 EUR (cinq mille euros) pour préjudice moral et 1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens ; d) plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; e) que les montants en question seront à convertir en lei nouveaux (RON) au taux applicable à la date du règlement ; f) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 juillet 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président