AFFAIRE HAULER c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

12.07.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE HAULER c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA HAULER c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 67703/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 iulie 2007 DEFINITIVF 12/10/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Hauler c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii. B.M. Zupančič, președinte, C. Bîrsan, E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, dnii E. Myjer, David Thór Björgvinsson, I. Ziemele, judecătorii mei, și al dlui S. Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 21 iunie 2007, Rend hotărârea pe care ați adoptat-o aici, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 67703/01) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Magdalena Hauler ( K. Kapcza Mikolt, avocată la Cluj-Napoca. Guvernul român a fost reprezentat de Cristina Tarcea, agent al guvernului român pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, apoi de dl Beatrice Ramașcanu, care l-a înlocuit în aceste funcții. La 30 mai 2002, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 alineatul (3), Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLĂȚII, reclamanta s-a născut în 1940 și își are reședința în Carei. În 1991, la o dată nespecificată, aceasta sesizează comisia administrativă competentă pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 (denumită în continuare "comisia") cu privire la o cerere de atribuire în proprietate a unui teren de 3,30 ha care a aparținut mătușii sale, al cărei moștenitor a fost aceasta. printr-o decizie a acestei comisii pronunțată la data de 7 Octombrie 1991, recurentei i s-a recunoscut dreptul de proprietate pe suprafața solicitată, fără să i se acorde dreptul de proprietate asupra terenului respectiv (punre in posezie). În plus, aceasta a prezentat mai multe memorii primarului, astfel încât titlul său de proprietate să fie eliberat și să fie pus în posesia sa. Potrivit guvernului, recurenta ar fi fost de acord să primească și să cultive un alt teren atribuit în schimbul celui care a aparținut mătușii sale. Potrivit recurentei, aceasta ar fi refuzat în mod constant să fie pusă în posesia unui alt teren. În perioada 1991-1994, recurenta aderentă, în temeiul celor 3,30 ha ale sale, care nu ar fi fost determinate din punctul de vedere al amplasării lor, la o asociație agricolă, societatea A., care exploatează o suprafață largă de terenuri agricole ale particularilor care și-au recunoscut fostele drepturi de proprietate pierdute în cursul naționalizării anilor '60. La 5 ianuarie 1995, primăria a eliberat unui terț un titlu de proprietate pe o parte a terenului revendicat de reclamantă și l-a pus în posesia acestui teren. 10. La 1 octombrie 1996, recurenta a contestat această decizie în fața Tribunalului de Primă Instanță de la Marghita, solicitând anularea titlului de proprietate al terțului și să fie pusă în posesia terenului în cauză. În primul rând, aceasta susținea că terenul în cauză fusese proprietatea mătușii sale, că o obținese prin moștenire și că toate condițiile erau îndeplinite pentru ca terenul să îi fie atribuit în proprietate și a invocat, de asemenea, art. 16 din legea care îi acorda prioritate pentru alocarea terenului, având în vedere apartenența sa la minoritatea germană 11. Prin hotărârea din 12 octombrie 1998, Tribunalul de Primă Instanță și-a primit acțiunea și a ordonat anularea parțială a titlului de proprietate contestat de recurentă și a ordonat comisiei de departament să elibereze noi titluri de proprietate părților în conformitate cu decizia sa. 12. Comisia a recurs împotriva acestei hotărâri, susținând că, în conformitate cu art. 13 alineatul (1) din lege, aceasta nu avea obligația de a recunoaște dreptul de proprietate al recurentei pe terenurile care au aparținut mătușii sale. 13. printr-o decizie din 16 septembrie 1999, Tribunalul departamental din Bihor a primit apelul, pe motiv că faptul că stabilirea amplasării și atribuirea efectivă a parcelelor nu intră în competența instanței de primă instanță, având în vedere, de asemenea, că anularea parțială a titlului de proprietate ar implica o modificare a altor titluri deja atribuite și ar necesita modificări ale parcelei în cauză și, în consecință, mai mulți proprietari cărora li se atribuiseră deja parcele în acest loc ar fi afectați Tribunalul reținea, de asemenea, că reclamanta își reconstituise dreptul de proprietate pe întreg teritoriul la care avea dreptul, deoarece chiar înainte de introducerea acțiunii în anulare a titlului de proprietate, aceasta încheiase un contract de închiriere a terenului în cauză cu societatea A. 14. Recurenta sesizează Curtea de Apel din Oradea împotriva hotărârii Tribunalului. susține că tribunalul departamental nu a interpretat corect dovezile și nu a aplicat dispozițiile legale privind refacerea dreptului de proprietate pe teren și că Tribunalul de Primă Instanță s-a pronunțat în mod corespunzător cu privire la atribuirea terenului care a aparținut mătușii sale. Aceasta a criticat hotărârea pronunțată în apel, considerând, de asemenea, că instanța de departament și-a întemeiat decizia pe elemente străine care fac obiectul litigiului, în special pe contractul pe care l-a încheiat cu societatea A. 15. Prin hotărârea din 5 aprilie 2000, Curtea de Apel din Oradea a confirmat decizia instanței departamentale și a respins recursul recurentei, pe motiv că identificarea parcelelor nu era de competența instanțelor. Considerentele acestei hotărâri erau astfel exprimate, în partea lor relevantă, dispozițiile Legii nr. 18/1991, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 169/1997 prevăd posibilitatea ca atribuirea terenurilor în proprietate să nu fie obligatorie respectându-se vechile locații. În plus, delimitarea parcelelor este de competența comisiilor de aplicare a legii fondului funciar și nu a instanțelor. Doar pentru terenurile situate în interiorul zidului Legea prevede că acestea ar trebui să fie atribuite foștilor proprietari și numai în aceste cazuri, stabilirea de către instanțele de teren din apropiere nu depășește limitele atribuțiilor autorității judiciare. 16. O contestație în anulare a fost formulată de recurentă, motivată de omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra a două dintre motivele de recurs pe care le-a prezentat. În opinia acesteia, instanța a decis prin aplicarea unor dispoziții care nu mai erau în vigoare la data hotărârii, în speță întinderea competenței instanțelor pentru a controla deciziile comisiei În plus, motivarea deciziei sale a fost contradictorie. 17. Curtea de Apel din Oradea a respins contestația în anulare printr-o hotărâre din 4 septembrie 2000, considerând că eroarea materială constatată ar fi trebuit să fie o eroare gravă, evidentă, a cărei verificare nu impunea o reexaminare a fondului sau o evaluare a probelor. consideră, de asemenea, că, în motivarea sa, Tribunalul a răspuns în ansamblu argumentelor recurentei. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 18. În ceea ce privește competența instanțelor în examinarea deciziilor comisiilor administrative însărcinate cu aplicarea legii nr. 18/1991 cea mai mare parte a reglementării interne relevante, și anume extrasele din Legea nr. 18/91 privind fondul funciar, publicată în Jurnalul Oficial din 20 februarie 1991 și repusă în Jurnalul Oficial din 5 ianuarie 1998, după modificările aduse prin Legea nr. 169/1997, este descrisă în Hotărârea Glod c. România, 41134/98, 16 septembrie 2003, §§ 22-24.19. Examinarea jurisprudenței interne privind competența instanțelor de a stabili legalitatea amplasamentului terenului stabilit de comisia administrativă nu permite să se ajungă la concluzia că această chestiune a fost soluționată definitiv. 20. Astfel, în Hotărârea nr. 947 din 15 mai 1996, Curtea Supremă de Justiție a hotărât că În acest caz, reconstituirea dreptului de proprietate asupra vechilor locații era posibilă și, în consecință, comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 avea obligația de a pune în posesia reclamanților, astfel cum rezultă din expertiza efectuată. 21. În schimb, în hotărârea nr. I/1997 din 30 iunie 1997, pronunțat în plen în urma unei acțiuni pentru aplicarea uniformă a legii (recuurs in interesesul legii), Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat după cum urmează (4) În ceea ce privește competența instanțelor de a stabili locația terenului atribuit în proprietate, au fost făcute soluții divergente. Astfel, unele instanțe și-au stabilit competența de a delimita terenul atribuit în proprietate, considerând că, în acest mod, acestea nu depășeau atribuțiile autorității judiciare, deoarece expresia "extinderea suprafeței terenului" care putea face obiectul controlului instanțelor, la care se referea art. 11 alineatul (7) din Legea nr. 18/1991 s-a extins, de asemenea, la locație, inclusiv prin precizarea terenurilor învecinate, pentru a realiza voința legiuitorului de a atribui fiecărei persoane, în măsura posibilului, terenul care a aparținut autorilor săi. Dimpotrivă, alte tribunale au decis că nu sunt competente să stabilească amplasarea terenurilor care ar trebui atribuite în proprietate, în temeiul articolului 11 alineatul (7) din Legea nr. 18/1991. Acestea din urmă au decis în mod corespunzător. Guvernul invocă în primul rând inadmisibilitatea cererii din cauza incompatibilității sale cu dispozițiile Convenției. 23. Invocând cazul Bugarski și von Vuchetich c. Slovenia (dec.), nr. 44142/98, 3 iulie 2001, guvernul susține că, în temeiul legii, 18/1991 nu ar avea dreptul să i se atribuie în proprietate un teren pe locația terenului care a aparținut mătușii sale și, prin urmare, nu ar avea dreptul civil de a invoca, conform legislației române; prin urmare, art. 6 nu s-ar aplica. 24. În plus, guvernul susține că reclamanta ar fi acceptat să ia în posesie și ar fi exploatat un alt teren propus de primărie, de aceleași dimensiuni și valoare ca și cel care a aparținut mătușii sale, astfel încât nu ar mai avea calitatea de victimă. 25, recurenta se opune acestor argumente. 26. Curtea amintește că, în Hotărârea Glod Comisia a considerat că art. 6 se aplică unei proceduri similare celei din speță (a se vedea Hotărârea Glod citată anterior, punctul 34). În această privință, Curtea constată că procedura în litigiu în anulare a titlului de proprietate al unui terț se referea, de asemenea, la legalitatea unei decizii a Comisiei administrative privind dreptul recurentei, care decurge din legea fondului funciar, de a primi înapoiat un bun imobil, drept care, fără îndoială, are un caracter civil, în sensul primului alineat al articolului 6 menționat anterior, care se află, prin urmare, aplicabil în numerar. 27. În mod similar, Curtea a respins deja o excepție preliminară a guvernului, întemeiată pe lipsa de calitate a victimei recurentei, similară celei invocate în speță. În această privință, Curtea constată că obiecțiunile recurentei nu se limitează la interferența autorităților în dreptul său de proprietate, ci se referă și la încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție. Or, în lipsa recunoașterii explicite sau în esență și a despăgubirii, de către autorități, a unei astfel de încălcări a convenției, recurenta se poate pretinde, fără îndoială, victima constatării instanțelor potrivit căreia acestea nu erau competente să examineze o decizie administrativă a comisiei, așa cum s-a întâmplat în cazul de față (a se vedea Hotărârea Glod § 25-28 și mutatis mutandis, Crișan c. România 4293/98, § 27-30, 27 mai 2003). 28. Prin urmare, este necesar să se respingă excepțiile preliminare ale guvernului. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 29. În primul rând, recurenta se plânge de refuzul instanțelor de a examina legalitatea unei decizii a comisiei și invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum este formulat în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către un tribunal independent și imparțial, instituit prin lege, care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 30. recurenta subliniază că, în lumina schimbărilor legislative aduse de legea nr. 169/1997 instanțele române au considerat în mod eronat că nu beneficiază, în temeiul articolului 11 din Legea nr. 18/1991 a unei integralități a jurisdicției în materie de refacere a dreptului de proprietate. O astfel de situație a determinat instanțele sesizate cu contestația sa să nu examineze legalitatea refacerii dreptului său de proprietate în ceea ce privește localizarea acestui teren. 31. Guvernul se opune acestei teze. 32. Curtea amintește că, în ceea ce privește deciziile referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil, art. 6 alineatul (1) din convenție dispune ca deciziile luate de autoritățile administrative care nu îndeplinesc ele însele cerințele acestei dispoziții să fie supuse controlului ulterior al unui organism judiciar de pe deplina jurisdicție (a se vedea Glod menționat anterior, punctul 35 Crișan, citată anterior, § Stallinger și Kuso c. Austria, Hotărârea din aprilie 1997, Rec., 1997, Rec., 1997, p. 679 în conformitate cu art. 11 din lege, care s-a pronunțat cu privire la restituirea unui teren în detrimentul recurentei, nu răspundea cerinței de independență față de executiv și, prin urmare, nu poate constitui o instanță judecătorească, în sensul articolului 6 alineatul (1) menționat anterior (a se vedea Glod sus-menționat, punctul 36). 1 din Convenție, persoana în cauză trebuie să poată supune deciziile luate de autoritatea administrativă în cauză controlului ulterior al unui organism judiciar de pe deplina jurisdicție. 34. Curtea constată în această privință că instanțele, care au fost sesizate de recurentă pentru a controla legalitatea unei decizii prin care comisia a acordat unui terț terenul care a aparținut mătușii sale, teren pe care pretindea că îl deținea în temeiul unei alte decizii administrative care îi recunoaște dreptul de proprietate pe 3,30 ha de teren (a se vedea punctul 6 de mai sus), s-au declarat incompetenți în a se pronunța cu privire la legalitatea amplasamentului terenului, astfel cum a fost stabilit de comisia administrativă. 35. Cu toate că, în cauza Glod menționată anterior, Curtea a luat act cu interes de modificarea legislativă adusă de Legea nr. 169/1997 privind întinderea, acum nelimitată, a competenței instanțelor care trebuie să se pronunțe cu privire la legalitatea deciziilor administrative ale comisiei (a se vedea Glod. citată anterior, punctul 38), Comisia observă că, în speță, Curtea de Apel din Oradea s-a declarat incompetentă, în hotărârea sa din 5 aprilie 2000, să examineze dacă recurenta avea dreptul legal la un teren în același loc cu cel care îi aparținea mătușii sale. Astfel, recurenta nu a putut să prezinte decizia luată de o autoritate administrativă care nu îndeplinește ea însăși cerințele unui stat membru. În sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, controlul ulterior al unui organism judiciar de jurisdicție deplină. 36. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că imposibilitatea recurentei de a dispune examinarea de către instanțe a îndeplinirii cerințelor prevăzute de lege pentru a i se restitui un teren pe locul anterior, în cadrul contestației sale împotriva unei decizii administrative care se pronunță asupra drepturilor sale civile, aduce atingere însăși substanței dreptului său de acces la o instanță (a se vedea. Glod menționat anterior, punctul 39). 37. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. III. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL N 1 CONVENȚIA 38. Recurenta se plânge că, având în vedere rezultatul contestației sale de către instanțele naționale, a suferit o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 39. Guvernul contestă această teză. 40. Curtea subliniază că acest motiv este legat de cel examinat mai sus și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. 41. Având în vedere constatarea referitoare la art. 6 (punctul 37 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar să se examineze separat dacă în speță a existat o încălcare a acestei dispoziții (a se vedea, printre altele, Glod menționat anterior, punctul 46 și mutatis mutandis Hotărârile Laino c. Italia [GC], n 33158/96, § 25, CEDO 1999-I Biserica Catolică din Caneea c. Grecia, din decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, § 50). IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 42. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În ceea ce privește prejudiciul material pe care l-ar fi suferit, recurenta solicită restituirea în natură a terenului de 3,30 ha situat pe fosta locație sau, în subsidiar, o sumă corespunzătoare valorii bunului imobil menționat, estimată la 165 000 EUR. În plus, aceasta solicită 5 000 EUR pentru prejudiciile morale cauzate de refuzul autorităților, de aproape 16 ani, de a-și pune în posesie terenul în fosta locație, ceea ce i-a cauzat suferință psihică și a dus la un sentiment de nedreptate și tensiune permanentă. 44. Guvernul se opune acordării sumelor solicitate de reclamantă. Acesta susține că valoarea terenului agricol din zona în care se află reclamanta este mai mică decât cea pretinsă de reclamantă și observă că ar fi obținut în fiecare an un profit din exploatarea terenului echivalent pe care l-ar fi acceptat implicit în locul terenului solicitat (a se vedea punctele 7-8 de mai sus). În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul consideră că nu se poate stabili nicio legătură cauzală între suferința sa și presupusele încălcări ale drepturilor convenționale. Curtea arată că singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în speță în faptul că recurenta nu a beneficiat de acces la o instanță pentru a contesta deciziile comisiei care hotărăște cu privire la drepturile sale cu caracter civil. Cu toate acestea, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul procesului în caz contrar, dar nu consideră că este rezonabil să se considere că persoana interesată a suferit o pierdere reală de noroc (cf. Pelisier și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 80, CEDO 1999-II Crișan, citată anterior, § 36 Glod menționat anterior, § 50). 47. Guvernul consideră că reclamanta nu poate revendica decât rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor necesare și susținute. 48. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale și o acordă recurentei. Interese moratorii 49. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Sintet că nu este necesar să se examineze motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume: 4 000 EUR (patru mii EUR) pentru daune materiale și morale; 500 EUR (cinci cenți EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată; întrucât sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului și ar trebui adăugate la acestea orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume se majorează cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 12 iulie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Moduler Președinte