AFFAIRE JUJESCU c. ROUMANIE

Originea cauzei o constituie o cerere (nr. 12728/03) adresată României și formulată de o cetățeană a acestui stat, d-na Rodica Maria Jujescu (« reclamanta »), care a sesizat Curtea pe 26 martie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenției de protejare a Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamanta a fost reprezentată de d-na I. Ionita și d-na M.-H. Cuc, avocate la București. Guvernul român (« Guvernul ») a fost reprezentat de agenta acestuia, d-na Roxana Rizoiu, apoi de d-na Beatrice Rămășcanu, din ministerul Afacerilor Externe.

Cererea a fost atribuită a treia secțiune a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită conform articolului 26 § 1 al regulamentului.

Pe 24 iunie 2005, președintele a treia secțiune a decis comunicarea cererii Guvernului. Invocând art. 29 § 3, s-a decis examinarea simultană a admisibilității și fondului cauzei.

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 al regulamentului). ÎN FAPT

În 1950, în vertu decretului de naționalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia unui imobil situat la nr. 35, bulevardul Eroilor Sanitari la București și compus dintr-o casă care conținea mai multe apartamente și un teren de 323 m². Acest bun aparținea mamei reclamantei.

Pe 16 decembrie 1996, 31 martie și 16 decembrie 1997, respectiv, statul a vândut trei apartamente chirașilor F.V. (apartamentul nr. 1), B.D. (apartamentul nr. 3) și I.M. (apartamentul nr. 4). 1. Acțiune de revendicare împotriva statului

În 1997, reclamanta a sesizat tribunalul de prim-instanță al celui de-al cincilea cartier din București cu o acțiune de revendicare împotriva primăriei București privind imobilul în cauză. Susținea că bunul fusese naționalizat din greșeală în vertu decretului nr. 92/50, deoarece părinții ei erau exceptați de operațiunile de naționalizare.

Printr-o hotărâre din 22 iunie 1998, tribunalul a admis cererea pe motiv că statul intrase în posesia imobilului fără titlu valabil și a ordonat părții pârâte să-i o restituie integral. Lipsindu-se apelul, această hotărâre a devenit definitivă.

Pe 1 septembrie 1998, primarul Bucureștiului a ordonat restituirea bunului litigios. Pe 7 octombrie 1998, primăria Bucureștiului a pus formal reclamanta în posesia bunului respectiv. 2. Acțiune în anularea contractelor de vânzare

În 1999, reclamanta a citat în judecată primăria Bucureștiului și terții cumpărători pentru a constata nulitatea contractelor de vânzare privind cele trei apartamente sus-menționate. Susținea că contractele fusesera încheiate în fraude legii nr. 112/95.

Printr-o hotărâre din 8 martie 1999, tribunalul de prim-instanță al celui de-al cincilea cartier din București a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată. Tribunalul a apreciat că F.V., B.D. și I.M., care cumpăraseră apartamentele înainte de decizia definitivă de restituire, erau de bună credință.

Pe 16 decembrie 1999, tribunalul județean din București a respins apelul reclamantei pentru lipsă de fundament. Cu recursul reclamantei, printr-o hotărâre din 6 iunie 2000, curtea de apel din București a confirmat deciziile pronunțate în primă și a doua instanță. 3. Acțiuni de revendicare împotriva terților cumpărători

Pe 9 aprilie 2001, reclamanta a formulat împotriva terților cumpărători trei acțiuni de revendicare distincte. În fața tribunalului de prim-instanță al celui de-al cincilea cartier din București, a invocat titlul de proprietate, și anume hotărârea definitivă din 22 iunie 1998 a aceluiași tribunal, care era revêtue de autoritatea de lucru judecat. Susținea că chirașii încheieraseră contractele în fraude legii nr. 112/95. a) Apartamentul nr. 1

Printr-o hotărâre din 11 decembrie 2001, tribunalul a admis acțiunea reclamantei și a ordonat restituirea bunului litigios. Tribunalul a considerat că titlul de proprietate al reclamantei era incontestabil, în măsura în care avea validitate neîntreruptă și legalitatea sa era confirmată de hotărârea definitivă din 22 iunie 1998, care era revêtue de autoritatea de lucru judecat. De aceea, titlul F.V. era bazat pe un contract de vânzare încheiat cu statul, care era un « non dominus ». În aceste condiții, după ce a comparat cele două titluri, tribunalul a apreciat că al reclamantei era preferabil.

Pe 18 iunie 2002, cu apelul lui F.V., tribunalul județean din București a anulat hotărârea și a respins acțiunea reclamantei pentru lipsă de fundament. Tribunalul a apreciat că F.V. era de bună credință la momentul încheerii contractului și că în virtute articolului 45 al legii nr. 10/2001, contractul de vânzare încheiat reprezenta un adevărat titlu de proprietate. În fine, tribunalul a estimat că titlul de proprietate al lui F.V. era preferabil. Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei decizii.

Printr-o hotărâre din 1 noiembrie 2002, curtea de apel din București a respins recursul, preluând motivarea tribunalelor inferioare.

Pe 25 septembrie 2003, procurorul general al României a formulat un recurs în anulare înaintea Curții Supreme de Justiție, pe motiv că cumpărătorii încheiseraseră un contract de vânzare cu un non-proprietar. În fine, procurorul general reamintit existența hotărârii definitive din 22 iunie 1998, favorabilă reclamantei și cerea Înaltei Curți de Casație și Justiție să respecte garanțiile prevăzute de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Printr-o hotărâre din 1 iulie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciind că cumpărătorii bunului fusesera de bună credință, a respins cererea procurorului general. Conform jurisdicției supreme, buna credință a terților cumpărători prevalense asupra dispozițiilor de protecție a dreptului de proprietate. b) Apartamentul nr. 3

Pe 12 septembrie 2001, tribunalul de prim-instanță al celui de-al cincilea cartier din București a admis acțiunea reclamantei pe același motiv ca în hotărârea din 11 decembrie 2001 privind apartamentul nr. 1.

Cu apelul și recursul părților pârâte, printr-o hotărâre din 10 decembrie 2001 și 8 mai 2002, tribunalul județean din București și curtea de apel din București au confirmat această hotărâre. De aceea, reclamanta a fost recunoscută o a doua oară ca proprietară a apartamentului nr. 3. c) Apartamentul nr. 4

Printr-o hotărâre din 12 septembrie 2001, tribunalul a admis acțiunea reclamantei și a ordonat restituirea bunului litigios. Tribunalul a menționat în hotărârea sa aceleași motive ca în hotărârea din 11 decembrie 2001 privind apartamentul nr. 1.

Pe 19 decembrie 2001, tribunalul județean a respins apelul formulat de I.M. Cu recursul părții pârâte, printr-o hotărâre din 6 iunie 2000, curtea de apel din București a confirmat deciziile pronunțate în primă și a doua instanță. De aceea, reclamanta a fost recunoscută o a doua oară ca proprietară a apartamentului nr. 4. 4. Cerere de restituire conform legii nr. 10/2001

Din dosar rezultă că pe 14 august 2001 reclamanta a depus o cerere de restituire a bunului litigios integral. Printr-o scrisoare din 16 august 2001, primăria Bucureștiului a informat agentul Guvernului de imposibilitatea acordării unui răspuns favorabil cererii reclamantei, din cauza absenței unor anumite documente care să ateste dreptul ei de proprietate asupra bunului respectiv.

Curtea constată că această pretenție nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă, de asemenea, că nu se lovește de niciun motiv de inadmisibilitate și o declară, prin urmare, admisibilă. B. Privind fondul

Guvernul consideră că acțiunea în anularea contractului de vânzare nu are niciun efect asupra dreptului de proprietate al reclamantei, deoarece nici titlul ei de proprietate nici șansele ei de a obține posesia bunului nu au fost afectate. Potrivit Guvernului, constatarea bunei credințe a cumpărătorilor nu echivalează nici cu o negare a titlului de proprietate al reclamantei, nici cu o confirmare a titlului cumpărătorului. De aceea, procedura litigioasă nu a lezat dreptul de proprietate al reclamantei. Buna credință a cumpărătorilor precum și validitatea titlului lor de proprietate au fost recunoscute definitiv de tribunale interne. Chiar dacă decizia litigioasă constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei, aceasta era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim. De plus, tribunalele interne ar fi respectat dispozițiile dreptului intern, în special legea nr. 10/2001. Guvernul apreciază că în orice caz, reclamanta putea obține o indemnizație în virtute legii nr. 10/2001, dar cererea ei de restituire nu era în stare, fiindcă mai multe documente care atestă dreptul ei de proprietate nu fusesera depuse în dosar.

În fine, Guvernul cere Curții să țină seama de reforma instituită de legea nr. 247/2005, care are scopul de a accelera procedura de restituire și, în cazurile în care restituzione de astfelr s-ar dovedi imposibilă, de a acorda o indemnizație sub forma unei participări la un organism de plasament colectiv de valori mobiliare (OPCVM) « Proprietatea ».

Reclamanta contestă această teză. Potrivit ei, tribunalele interne au recunoscut dreptul ei de proprietate și de asemenea pe al terților cumpărători asupra aceluiași bun, situație care face imposibilă exercitarea drepturilor ei ca proprietară a bunului. Reclamanta subliniază că imposibilitatea de a se bucura de bunul seu reprezintă o atac la principiul securității raporturilor juridice.

Curtea reamintește că, în cauza Străin sus-citată, a considerat că vânzarea de către stat a unui bun al altcuiva terților de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altcuiva, combinată cu absența totală de indemnizație, constituia o privare de proprietate contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (Străin sus-citat, §§ 39 și 59).

Mai mult, în cauza Păduraru sus-citată (§ 112), Curtea a constatat că statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în fața chestiunii de interes general constituită de restituire sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtute decretelor de naționalizare. Curtea a considerat de asemenea că incertitudinea generală astfel creată s-a reverberant asupra reclamantului, care s-a găsit în imposibilitate de a-și recupera integral bunul, în timp ce dispunea de o hotărâre definitivă care condamnă statul să i-l restituie.

În caza de față, Curtea nu vede niciun motiv de a se abate de la jurisprudența sus-citată, situația de fapt fiind sensibil aceeași. La fel ca în cauza Brumărescu sus-citată, în prezenta cauză, terți au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunului să facă obiectul unei confirmări definitive. Și cum în cauza Străin sus-citată, reclamanta a fost în caza de față recunoscută ca proprietar legitim, tribunalele apreciind incontestabil titlul ei de proprietate, ținând seama de caracterul abuziv al naționalizării.

Curtea observă că vânzarea bunului reclamantei, în virtute legii nr. 112/1995, o împiedică să se bucure de dreptul ei și că nicio indemnizație nu i-a fost acordată pentru această privare. Într-adevăr, deși a depus o cerere de indemnizație în virtute legii nr. 10/2001 pentru partea vândută terților, reclamanta nu a primit până astazi niciun răspuns.

Curtea observă că pe 22 iulie 2005, legea nr. 247/2005 a fost adoptată modificând legea nr. 10/2001. Această nouă lege acordă un drept la indemnizație, la nivelul valorii de piață a bunului, care nu poate fi restituit persoanelor care se găsesc în aceeași situație ca reclamanta. Curtea observă că legea sus-citată propune, pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obține restituire în natură a bunului, să li se acorde o indemnizație sub forma unei participări, în calitate de acționari, la un organism de plasament de valori mobiliare (OPCVM). În principiu, persoanele cu vocație de a primi indemnizație prin această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, o dată ce societatea va fi cotată la bursă.

Curtea observă că pe 29 decembrie 2005, societatea anonimă « Proprietatea », a fost înregistrată în Registrul comerțului din București. Pentru ca acțiunile emise de această societate anonimă să poată fi tranzacționate pe piața financiară, trebuie urmată procedura de aprobare de către Consilul Național al Valorilor Mobiliare (« CNVM »). Conform calendarului previzional al « Proprietatea », operația de conversie a titlurilor în acțiuni trebuia să intervină în martie 2006 și intrarea efectivă la bursă în decembrie 2006.

În caza de față, presupunând că cererea de restituire formulată de reclamanta în virtute legii nr. 10/2001 este admisibilă și poate face obiectul indemnizației, Curtea observă că « Proprietatea » nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil de a conduce la acordarea efectivă a indemnizației. De aceea, ea consideră că punerea sub semnul întrebării a dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentului nr. 1, combinată cu absența totală a indemnizației, i-a impus o sarcină disproporționată și excesivă incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1. De aceea, a existat o încălcare a acestei dispoziții.

În formularul cererii, reclamanta cerea restituirea apartamentului nr. 1 sau acordarea 63.235 euro (EUR) reprezentând valoarea acestuia. Cerea de asemenea suma 19.020 EUR corespunzând chiriilor pe care le-ar fi putut percepe între 1 mai 1950 și 1 martie 2003. În scrisoarea din 17 noiembrie 2005, ea a estimat valoarea de piață a bunului la 250.000 EUR. Pe 18 decembrie 2005, a depus un raport de expertiză privind același apartament, care estimează valoarea la 175.000 EUR. Cere 5.000 EUR la titlu de prejudiciu moral pentru neajunsurile care i-au fost cauzate de frustrare din cauza imposibilității de a se bucura de bunul ei.

Guvernul reitează observațiile sale cu privire la posibilitatea reclamantei de a fi-i acordată o indemnizație. După ce a făcut o scurtă descriere a funcționării « Proprietatea », Guvernul consideră că trebuie, la fel cum a fost în cauza Broniowski împotriva Poloniei ([MC], nr. 31443/96, § 149, CEDO 2004-V), să se țină seama de puterea discreționară largă a statului de a alege măsurile destinate garantării respectului drepturilor patrimoniale și de a lua timpul necesar aplicării lor. El consideră că adoptarea legii nr. 247/2005 constituie o reformă radicală în domeniu reglementării dreptului de proprietate și că acest mecanism va fi efectiv într-un termen rezonabil. De aceea, potrivit Guvernului, întârzierea în acordarea indemnizației reprezintă o circumstanță excepțională.

În fine, în cazul în care Curtea ar considera că chestiunile derivate din art. 41 al Convenției sunt în stare, Guvernul apreciază că valoarea de piață a bunului este 87.364 EUR. Prezintă un raport de expertiză în acest sens. Privind suma reprezentând chiriile neperceputre, Guvernul consideră că în principiu, nu este cazul acordării unei asemenea indemnizații și invocă cauza Sofletea împotriva României (nr. 48179/99, § 42, 25 noiembrie 2003). Privind eventual prejudiciul moral suferit de reclamanta, Guvernul consideră că niciun lănț de cauzalitate nu poate fi reținut între presupusa încălcare a Convenției și daunele morale pretinse.

Curtea reamintește că o hotărâre constatând o încălcare entraînă pentru statul pârât obligația juridică, privind Convenția, de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia. Dacă dreptul intern nu permite ștergerea decât incomplet a consecințelor acestei încălcări, art. 41 al Convenției conferă Curții putere de a acorda o reparație părții prejudiciate din actul sau omisiunea privind care a fost constatată o încălcare a Convenției. În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul « echitabil » și expresia « în măsura în care este justificat » o dovedesc.

Printre elementele luate în considerare de Curtă, atunci când se pronunță în această materie, se află daunele materiale, adică pierderile efectiv suferite ca o consecință directă a încălcării pretinse, și daunele morale, adică repararea stării de emoție, neajunsuri și incertitudini rezultate din această încălcare, precum și alte daune nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).

În plus, acolo unde diferitele elemente constituind prejudiciul nu se pretează unui calcul exact sau acolo unde distincția între daune materiale și daune morale se dovedește dificilă, Curtea poate fi condusă să le examineze în ansamblu (Comingersoll împotriva Portugaliei [MC], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).

În circumstanțele cauzei, Curtea apreciază că restituirea apartamentului nr. 1, situat la nr. 35, bulevardul Eroilor Sanitari, la București, cum a fost ordonată de hotărârea definitivă pronunțată pe 22 iunie 1998 de tribunalul de prim-instanță al celui de-al cincilea cartier din București, ar plasa reclamanta pe cât posibil într-o situație echivalentă cu aceea în care s-ar găsi dacă exigențele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În lipsa statului pârât de a proceda la o asemenea restituire într-un termen de trei luni de la data în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să verse interesatei, pentru daune materiale, o sumă corespunzând valorii actuale a apartamentului.

La acest subiect, Curtea observă cu interes că legea nr. 247/2005 care modifică legea nr. 10/2001 privind restiturea bunurilor naționalizate atât legal cât și ilegal, care a intrat în vigoare pe 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudența internațională, judiciară sau arbitrală privind reparațiile datorate în caz de acte ilicite și confirmată într-un mod constant de ea însăși în jurisprudența sa privind privările ilegale sau de facto (Papamichalopoulos împotriva Greciei (satisfacție echitabilă), hotărâre din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, pp. 59-61, §§ 36-39, Zubani împotriva Italiei, hotărâre din 7 august 1996, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996-IV, p. 1078, § 49 și Brumărescu împotriva României (satisfacție echitabilă) sus-citată, §§ 22 și 23).

Într-adevăr, noua lege califică abuzive naționalizările efectuate de regimul comunist și prevede obligația restituirii în natură a unui bun ieșit din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei asemenea privări. În caz de imposibilitate de restituire din cauza, de exemplu, vânzării bunului unui terț de bună credință, legea acordă o indemnitate la nivelul valorii vânale a bunului la momentul acordării (titlul I, secțiunea I, articolele 1, 16 și 43 ale legii).

În caza de față, în ceea ce privește determinarea sumei indemnității care ar putea fi versate reclamantei, Curtea observă că aceasta a prezentat o expertiză care se încheie cu o valoare de piață de 175.000 EUR. Guvernul furnizează opinia unui expert imobiliar asupra expertizei depuse de reclamanta. Potrivit acestui punct de vedere, valoarea de piață a bunului ar fi 87.636 EUR.

Ținând seama de informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 100.000 EUR.

De surcroiu, Curtea consideră că evenimentele în cauză au entraînat atentate grave asupra dreptului reclamantei la respectul bunului ei, pentru care suma de 3.000 EUR reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Privind sumele cerute la titl de chiriile neperceputre, Curtea nu ar putea specula asupra posibilității și randamentului unui închiriere al apartamentului în cauză (Buzatu împotriva României, nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). B. Cheltuieli și costuri

În formularul cererii, reclamanta solicitare rambursarea cheltuielilor și costurilor ocazionate de procedura în fața Curții. A depus în dosar o factură de 900 EUR reprezentând onorariile de avocat achitate pe 3 septembrie 2003.

Guvernul consideră că factura (în limba engleză) eliberată de avocatul reclamantei nu este în conformitate cu facturile redactate în limba română.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor numai în măsura în care se dovedesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În caza de față, Curtea observă că reclamanta a prezentat o notă de onorar de avocat achitată pe 3 septembrie 2003, notă al cărei montant total se ridică la 900 EUR.

Ținând seama de elementele în posesia sa și de criteriile sus-menționate, Curtea apreciază rezonabilă suma de 900 EUR și o acordă reclamantei. C. Dobânzi de întârziere

Curtea apreciază potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1; 3. Declară că: a) Statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentul nr. 1 situat la nr. 35, bulevardul Eroilor Sanitari, la București, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției; b) În absența unei asemenea restituiri, statul pârât trebuie să verse reclamantei, în același termen de trei luni, 100.000 EUR (o sută de mii euro) pentru daune materiale, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit; 4. Declară că statul pârât trebuie să verse reclamantei, în același termen de trei luni, următoarele sume: a) 3.000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciu moral; b) 900 EUR (nouă sute euro) pentru cheltuieli și costuri; 5. Declară că sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data plății; 6. Declară că de la expirarea acelui termen și până la plată, aceste montante vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 7. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Alcătuit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 29 iunie 2006, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 12728/03) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Rodica Maria Jujescu (« la requérante »), a saisi la Cour le 26 mars 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e I. Ionita et M e M.-H. Cuc, avocats à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me Roxana Rizoiu, puis par M me Beatrice Rămășcanu, du ministère des Affaires étrangères.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Le 24 juin 2005, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3, il a été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

En 1950, en vertu du décret de nationalisation nº 92/1950, l’Etat prit possession d’un immeuble sis au n o 35, boulevard Eroilor Sanitari à Bucarest et composé d’une maison contenant plusieurs appartements et d’un terrain de 323 m². Ce bien appartenait à la mère de la requérante.

Les 16 décembre 1996, 31 mars et 16 décembre 1997 respectivement, l’Etat vendit les trois appartements aux locataires F.V. (appartement n o 1), B.D. (appartement n o 3) et I.M. (appartement n o 4). 1. Action en revendication contre l’Etat

En 1997, la requérante saisit le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest d’une action en revendication contre la mairie de Bucarest visant l’immeuble en cause. Elle faisait valoir que le bien avait été nationalisé par erreur en vertu du décret n o 92/50, car ses parents étaient exceptés des opérations de nationalisation.

Par un jugement du 22 juin 1998, le tribunal accueillit sa demande au motif que l’Etat avait pris possession de l’immeuble sans titre valable, et ordonna à la partie défenderesse de le lui restituer en intégralité. Faute d’appel, ce jugement devint définitif.

Le 1 er septembre 1998, le maire de Bucarest ordonna la restitution du bien litigieux. Le 7 octobre 1998, la mairie de Bucarest mit formellement la requérante en possession dudit bien. 2. Action en annulation des contrats de vente

En 1999, la requérante assigna en justice la mairie de Bucarest et les tiers acquéreurs afin de faire constater la nullité des contrats de vente portant sur les trois appartements susmentionnés. Elle soutenait que les contrats avaient été conclus en fraude à la loi n o 112/95.

Par un jugement du 8 mars 1999, le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest rejeta l’action de la requérante comme mal fondée. Le tribunal jugea que F.V., B.D. et I.M, qui avaient acheté les appartements avant la décision définitive de restitution, étaient de bonne foi.

Le 16 décembre 1999, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l’appel de la requérante pour défaut de fondement. Sur recours de la requérante, par un arrêt du 6 juin 2000, la cour d’appel de Bucarest confirma les décisions rendues en première et deuxième instances. 3. Actions en revendication contre les tiers acquéreurs

Le 9 avril 2001, la requérante forma à l’encontre des tiers acquéreurs trois actions en revendication distinctes. Devant le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest, elle invoqua son titre de propriété, à savoir le jugement définitif du 22 juin 1998 du même tribunal, qui était revêtu de l’autorité de la chose jugée. Elle faisait valoir que les locataires avaient conclu les contrats en fraude à la loi n o 112/95. a) Appartement n o 1

Par un jugement du 11 décembre 2001, le tribunal accueillit l’action de la requérante et ordonna la restitution du bien litigieux. Le tribunal considéra que le titre de propriété de la requérante était incontestable, dans la mesure où il avait une validité ininterrompue, et où sa légalité était confirmée par le jugement définitif du 22 juin 1998, qui était revêtu de l’autorité de la chose jugée. Dès lors, le titre de F.V. était fondé sur un contrat de vente conclu avec l’État, qui était un « non dominus ». Dans ces circonstances, après avoir comparé les deux titres, le tribunal jugea que celui de la requérante était préférable.

Le 18 juin 2002, sur appel de F.V., le tribunal départemental de Bucarest annula le jugement et rejeta l’action de la requérante pour défaut de fondement. Le tribunal jugea que F.V. était de bonne foi au moment de la conclusion du contrat et qu’en vertu de l’article 45 de la loi n o 10/2001, le contrat de vente ainsi conclu représentait un véritable titre de propriété. Enfin, le tribunal estima que le titre de propriété de F.V. était préférable. La requérante forma un recours contre cette décision.

Par un arrêt du 1 er novembre 2002, la cour d’appel de Bucarest la débouta, reprenant la motivation des tribunaux inférieurs.

Le 25 septembre 2003, le procureur général de la Roumanie forma un recours en annulation devant la Cour suprême de Justice, au motif que les acheteurs avaient conclu un contrat de vente avec un non propriétaire. Enfin, le procureur général rappela l’existence du jugement définitif du 22 juin 1998, favorable à la requérante et demanda à la Haute Cour de cassation et justice de respecter les garanties prévues par l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

Par un arrêt du 1 er juillet 2005, la Haute Cour de Cassation et Justice, jugeant que les acheteurs du bien avaient été de bonne foi, rejeta la demande du procureur général. Selon la juridiction suprême, la bonne foi des tiers acquéreurs prévalait sur les dispositions protégeant le droit de propriété. b) Appartement n o 3

Le 12 septembre 2001, le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest, fit droit à l’action de la requérante pour les mêmes motifs que ceux figurant dans le jugement du 11 décembre 2001 relatif à l’appartement n o 1.

Sur appel et recours des parties défenderesses, par des arrêts des 10 décembre 2001 et 8 mai 2002, le tribunal départemental de Bucarest et la cour d’appel de Bucarest confirmèrent ce jugement. Ainsi, la requérante se vit reconnaître une deuxième fois la qualité de propriétaire de l’appartement n o 3. c) Appartement n o 4

Par un jugement du 12 septembre 2001, le tribunal accueillit l’action de la requérante et ordonna la restitution du bien litigieux. Le tribunal mentionna dans son jugement les mêmes raisons que celles exposées dans le jugement du 11 décembre 2001 relatif à l’appartement n o 1.

Le 19 décembre 2001, le tribunal départemental rejeta l’appel interjeté par I.M. Sur recours de la partie défenderesse, par un arrêt du 6 juin 2000, la cour d’appel de Bucarest confirma les décisions rendues en premier et deuxième ressorts. Ainsi, la requérante se vit reconnaître pour la deuxième fois la qualité de propriétaire de l’appartement n o 4. 4. Demande en restitution en application de la loi n o 10/2001

Il ressort du dossier que le 14 août 2001 la requérante a déposé une demande de restitution du bien litigieux dans son intégralité. Par une lettre du 16 août 2001, la mairie de Bucarest a informé l’agent du Gouvernement de l’impossibilité de donner une suite favorable à la demande de la requérante, en raison de l’absence de certains documents attestant de son droit de propriété sur ledit bien. II.

La requérante allègue que la vente à des tiers validée par l’arrêt de la cour d’appel de Bucarest du 1 er novembre 2002, a méconnu l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle observe par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité et le déclare donc recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement considère que l’action en annulation du contrat de vente n’a aucune incidence sur le droit de propriété de la requérante, car ni son titre de propriété ni ses chances d’obtenir la possession du bien n’ont été affectés. D’après le Gouvernement, le constat de la bonne foi des acheteurs n’équivaut ni à une négation du titre de propriété de la requérante ni à une confirmation du titre de l’acquéreur. Ainsi, la procédure litigieuse n’a pas porté atteinte au droit de propriété de la requérante. La bonne foi des acheteurs ainsi que la validité de leur titre de propriété ont été définitivement reconnues par les tribunaux internes. Même si la décision litigieuse constitue une ingérence dans le droit de propriété de la requérante, celle-ci était prévue par la loi, et poursuivait un but légitime. De plus, les tribunaux internes auraient respecté les dispositions du droit interne, notamment la loi n o 10/2001. Le Gouvernement estime qu’en tout état de cause, la requérante pouvait obtenir une indemnisation en vertu de la loi n o 10/2001, mais que sa demande de restitution n’était pas en état, plusieurs documents attestant son droit de propriété n’ayant pas été versés au dossier.

Enfin, le Gouvernement demande à la Cour de prendre en compte la réforme instituée par la loi n o 247/2005, qui a pour objectif d’accélérer la procédure de restitution et, dans les cas où une telle restitution s’avère impossible, d’octroyer une indemnisation sous la forme d’une participation à un organisme de placement collectif de valeurs mobilières (OPCVM) « Proprietatea ».

La requérante conteste cette thèse. Selon elle, les tribunaux internes ont reconnu son droit de propriété et également celui des tiers acquéreurs sur le même bien, situation qui rend impossible l’exercice de ses droits en tant que propriétaire de son bien. La requérante souligne que l’impossibilité de jouir de son bien représente une atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques.

La Cour rappelle que, dans l’affaire Străin précitée, elle a considéré que la vente par l’État d’un bien d’autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation en justice d’une manière définitive du droit de propriété d’autrui, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, constituait une privation de propriété contraire à l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ( Străin précité, §§ 39 et 59).

De surcroît, dans l’affaire Păduraru précitée (§ 112) la Cour a constaté que l’État avait manqué à son obligation positive de réagir en temps utile et avec cohérence face à la question d’intérêt général que constitue la restitution ou la vente des immeubles entrés en sa possession en vertu des décrets de nationalisation. La Cour a également considéré que l’incertitude générale ainsi créée s’était répercutée sur le requérant, qui s’était vu dans l’impossibilité de recouvrer l’ensemble de son bien, alors qu’il disposait d’un arrêt définitif condamnant l’Etat à le lui restituer.

En l’espèce, la Cour n’aperçoit pas de raison de s’écarter de la jurisprudence précitée, la situation de fait étant sensiblement la même. A l’instar de l’affaire Brumărescu précitée, dans la présente affaire, des tiers sont devenus propriétaires avant que le droit de propriété de la requérante sur ce bien fasse l’objet d’une confirmation définitive. Et comme dans l’affaire Străin précitée, la requérante a été en l’espèce reconnue propriétaire légitime, les tribunaux ayant jugé incontestable son titre de propriété, eu égard au caractère abusif de la nationalisation.

La Cour observe que la vente du bien de la requérante, en vertu de la loi n o 112/1995, l’empêche de jouir de son droit et qu’aucun dédommagement ne lui a été octroyé pour cette privation. En effet, bien qu’elle ait déposé une demande d’indemnisation en vertu de la loi n o 10/2001 pour la partie vendue à des tiers, la requérante n’a reçu à ce jour aucune réponse.

La Cour note que, le 22 juillet 2005, la loi n o 247/2005 a été adoptée modifiant la loi n o 10/2001. Cette nouvelle loi accorde un droit à indemnisation, à hauteur de la valeur marchande du bien, qui ne peut être restitué aux personnes se trouvant dans la même situation que la requérante. La Cour observe que la loi précitée propose, pour les personnes n’ayant pas la possibilité d’obtenir la restitution de leur bien en nature, de leur octroyer une indemnisation sous la forme d’une participation, en tant qu’actionnaires, à un organisme de placement de valeurs mobilières (OPCVM). En principe, les personnes ayant vocation à recevoir une indemnisation par cette voie recevront des titres de valeur qui seront transformés en actions, une fois la société cotée en bourse.

Le Cour note que, le 29 décembre 2005, la société anonyme « Proprietatea », a été inscrite au Registre du commerce de Bucarest. Afin que les actions émises par cette société anonyme puissent faire l’objet d’une transaction sur le marché financier, il faut suivre la procédure d’agrément par le Conseil national des valeurs mobilières (« CNVM »). Selon le calendrier prévisionnel de « Proprietatea », l’opération de conversion des titres en actions devait intervenir en mars 2006 et l’entrée effective en bourse en décembre 2006.

En l’espèce, à supposer que la demande de restitution formée par la requérante en vertu de la loi n o 10/2001 soit recevable et puisse faire l’objet d’une indemnisation, la Cour observe que « Proprietatea » ne fonctionne actuellement pas d’une manière susceptible d’aboutir à l’octroi effectif d’une indemnité. Dès lors, elle considère que la mise en échec du droit de propriété de la requérante sur l’appartement n o 1, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, lui a fait subir une charge disproportionnée et excessive incompatible avec le droit au respect de ses biens garanti par l’article 1 du Protocole n o 1. Dès lors, il y a eu violation de cette disposition. II.

Dans son formulaire de requête, la requérante demandait la restitution de l’appartement n o 1 ou bien l’octroi de 63 235 euros (EUR) représentant la valeur de celui-ci. Elle sollicitait également la somme de 19 020 EUR correspondant aux loyers qu’elle aurait pu percevoir entre le 1 er mai 1950 et le 1 er mars 2003. Dans sa lettre du 17 novembre 2005, elle a estimé la valeur marchande de son bien à 250 000 EUR. Le 18 décembre 2005, elle a déposé un rapport d’expertise concernant le même appartement, qui estime la valeur à 175 000 EUR. Elle demande 5 000 EUR au titre du dommage moral pour les désagréments qui lui ont été causés par la frustration due à l’impossibilité de jouir de son bien.

Le Gouvernement réitère ses observations quant à la possibilité de la requérante de se voir octroyer une indemnisation. Après avoir fait une brève description du fonctionnement de « Proprietatea » le Gouvernement considère que l’on doit, comme cela a été le cas dans l’affaire Broniowski c Pologne ([GC], n o 31443/96, § 149, CEDH 2004 ‑ V), prendre en considération le large pouvoir discrétionnaire de l’Etat pour choisir les mesures visant à garantir le respect des droits patrimoniaux et pour prendre le temps nécessaire à leur mise en œuvre. Il considère que l’adoption de la loi n o 247/2005 constitue une réforme radicale dans le domaine de la réglementation du droit de propriété et que ce mécanisme sera effectif dans un délai raisonnable. Ainsi, selon le Gouvernement, le retard dans l’octroi d’une indemnisation représente une circonstance exceptionnelle.

Enfin, dans le cas ou la Cour considèrerait que les questions relevant de l’article 41 de la Convention sont en état, le Gouvernement estime que la valeur marchande du bien est de 87 364 EUR. Il soumet un rapport d’expertise en ce sens. Quant au montant représentant les loyers non perçus, le Gouvernement considère qu’en principe, il n’y a lieu pas d’octroyer une telle indemnisation et invoque l’affaire Sofletea c. Roumanie (n o 48179/99, § 42, 25 novembre 2003). Quant à l’éventuel préjudice moral subi par la requérante, le Gouvernement considère qu’aucun lien de causalité ne peut être retenu entre la prétendue violation de la Convention et le dommage moral allégué.

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’État défendeur l’obligation juridique, au regard de la Convention, de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences. Si le droit interne ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, l’article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d’accorder une réparation à la partie lésée par l’acte ou l’omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée. Dans l’exercice de ce pouvoir, elle dispose d’une certaine latitude ; l’adjectif « équitable » et le membre de phrase « s’il y a lieu » en témoignent.

Parmi les éléments pris en considération par la Cour, lorsqu’elle statue en la matière, figurent le dommage matériel, c’est-à-dire les pertes effectivement subies en conséquence directe de la violation alléguée, et le dommage moral, c’est-à-dire la réparation de l’état d’angoisse, des désagréments et des incertitudes résultant de cette violation, ainsi que d’autres dommages non matériels (voir, parmi d’autres, Ernestina Zullo c . Italie , n o 64897/01, § 25, 10 novembre 2004).

En outre, là où les divers éléments constituant le préjudice ne se prêtent pas à un calcul exact ou là où la distinction entre dommage matériel et dommage moral se révèle difficile, la Cour peut être amenée à les examiner globalement ( Comingersoll c. Portugal [GC], n o 35382/97, § 29, CEDH 2000-IV).

Dans les circonstances de l’espèce, la Cour estime que la restitution de l’appartement n o 1, sis au n o 35, boulevard Eroilor Sanitari, à Bucarest, telle qu’ordonnée par le jugement définitif rendu le 22 juin 1998, par le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest, placerait la requérante autant que possible dans une situation équivalant à celle où elle se trouverait si les exigences de l’article 1 du Protocole n o 1 n’avaient pas été méconnues. A défaut pour l’Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu’il devra verser à l’intéressée, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle de l’appartement.

A ce sujet, la Cour note avec intérêt que la loi n o 247/2005 portant modification de la loi n o 10/2001 sur la restitution des biens nationalisés tant légalement qu’illégalement, entrée en vigueur le 19 juillet 2005, applique les principes exprimés dans la jurisprudence internationale, judiciaire ou arbitrale au sujet des réparations dues en cas d’actes illicites et confirmés d’une manière constante par elle-même dans sa jurisprudence relative aux privations illégales ou de facto ( Papamichalopoulos c. Grèce (satisfaction équitable) , arrêt du 31 octobre 1995, série A n o 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani c. Italie , arrêt du 7 août 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ IV, p. 1078, § 49 et Brumărescu c. Roumanie (satisfaction équitable) précité, §§ 22 et 23 ).

En effet, la nouvelle loi qualifie d’abusives les nationalisations opérées par le régime communiste et prévoit l’obligation de restitution en nature d’un bien sorti du patrimoine d’une personne par suite d’une telle privation. En cas d’impossibilité de restitution pour cause, par exemple, de vente du bien à un tiers de bonne foi, la loi accorde une indemnité à hauteur de la valeur vénale du bien au moment de l’octroi (titre I, section I, articles 1, 16, et 43 de la loi).

En l’espèce, s’agissant de déterminer le montant de l’indemnité pouvant être versée à la requérante, la Cour note que celle-ci a soumis une expertise qui aboutit à une valeur marchande de 175 000 EUR. Le Gouvernement fournit l’opinion d’un expert immobilier sur l’expertise déposée par la requérante. Selon ce point de vue, la valeur marchande du bien serait de 87 636 EUR.

Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local, la Cour estime la valeur marchande actuelle du bien à 100 000 EUR.

De surcroît, la Cour considère que les événements en cause ont entraîné des atteintes graves au droit de la requérante au respect de son bien, pour lequel la somme de 3 000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi.

Concernant les sommes demandées au titre des loyers non perçus, la Cour ne saurait spéculer sur la possibilité et le rendement d’une location de l’appartement en question ( Buzatu c. Roumanie , n o 34642/97, § 18, 27 janvier 2005). B. Frais et dépens

Dans son formulaire de requête, la requérante sollicitait le remboursement des frais et dépens occasionnés par la procédure devant la Cour. Elle a versé au dossier une facture de 900 EUR représentant les honoraires d’avocat acquittés le 3 septembre 2003.

Le Gouvernement considère que la facture (en langue anglaise) délivrée par l’avocat de la requérante n’est pas en conformité avec les factures rédigées en langue roumaine.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, la Cour note que la requérante a présenté une note d’honoraires d’avocat acquittée le 3 septembre 2003, note dont le montant total s’élève à 900 EUR.

Compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 900 EUR et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit restituer à la requérante l’appartement n o 1 situé au n o 35, boulevard Eroilor Sanitari, à Bucarest, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention ; b) qu’à défaut d’une telle restitution, l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les mêmes trois mois, 100 000 EUR (cent mille euros) pour dommage matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; 4. Dit que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les mêmes trois mois, les sommes suivantes : a) 3 000 EUR (trois mille euros) pour préjudice moral ; b) 900 EUR (neuf cents euros) pour frais et dépens ; 5. Dit que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; 6. Dit qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 7. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 juin 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président