AFFAIRE PORTEANU c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de P1-1;Dommage matériel - restitution à la requérante de l'appartement n° 3, ou à défaut réparation pécuniaire
AFFAIRE PORTEANU c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)
A TREIA SECȚIE
CAUZA
PORTEANU c. ROMÂNIA
(Cererea nr. 4596/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 februarie 2006
DEFINITIVĂ
16/05/2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate suferi retușuri de formă.
În cauza Porteanu c. România,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secție), întrunită într-o cameră compusă din:
Dl. B.M. Zupančič, președinte,
Dl. L. Caflisch,
Dl. C. Bîrsan,
Dl. V. Zagrebelsky,
Doamnele A. Gyulumyan,
R. Jaeger,
I. Ziemele, judecători,
și Dl. V. Berger, grefierul secției,
După deliberare în camera de consiliu pe 26 ianuarie 2006,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 4596/03) îndreptată împotriva României și care a fost depusă la Curte de o resortisantă a acestui stat, Doamna Rodica Porteanu («reclamanta»), pe 17 decembrie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).
Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul său, Doamna B. Ramașcanu, din ministerul afacerilor externe.
Pe 7 ianuarie 2005, președintele secției a treia a hotărât comunicarea cererii Guvernului. Invocând art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât examinarea simultană a admisibilității și a fondului cauzei.
FAPTELE
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamanta, Doamna Rodica Porteanu, este o resortisantă română, născută în 1940 și locuind la București.
În 1933, bunica sa, A.P., a cumpărat o casă situată la București și terenul aferent acesteia.
Reclamanta este moștenitoarea lui A.P.
În 1950, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950, Statul a luat posesia casei și terenului lui A.P.
A. Acțiune de revendicare împotriva Statului
Pe 15 octombrie 1997, reclamanta a intentat o acțiune de revendicare imobiliară împotriva Statului, susținând că decretul nr. 92/1950 nu era aplicabil bunului naționalizat, deoarece A.P. era la momentul naționalizării simplă muncitoare și bunurile sale erau exceptate din acest motiv de actul de naționalizare.
Prin hotărâre din 25 noiembrie 1997, tribunalul de prim grad din București a admis acțiunea de revendicare pe motiv de ilegalitate a naționalizării. Constatând că A.P. și, în continuare, reclamanta, au rămas proprietare legitime ale bunului, tribunalul a ordonat restituirea bunului.
În absența apelului, această hotărâre a devenit definitivă.
Prin decizia din 26 ianuarie 1998, primarul Bucureștiului a ordonat restituirea imobilului reclamantei. Cu toate acestea, doar o parte a bunului a putut fi restituită. Într-adevăr, procesul-verbal de luare în posesie a constatat că etajul unu al imobilului, amenajat într-un singur apartament («apartamentul nr. 3»), a fost vândut de Stat pe 25 februarie 1997 locatarilor care locuiau în imobilul reclamantei, familia N., în virtutea legii nr. 112/1995.
B. Acțiune de anulare a contractului de vânzare
Printr-o acțiune introdusă pe 28 mai 1998, reclamanta a cerut tribunalului de prim grad din București anularea vânzării precitate, susținând că legea nr. 112/1995 permitea doar vânzarea bunurilor intrate legal în patrimoniul Statului.
Pe 3 septembrie 1999, tribunalul a respins acțiunea, judecând că terții cumpărători au acționat cu bună-credință la încheierea vânzării, deoarece această vânzare era anterioară hotărârii definitive din 25 noiembrie 1997 care declara nul titlul de proprietate al Statului.
C. Acțiune de revendicare împotriva familiei N.
Într-o dată care nu a fost precizată, reclamanta a intentat o acțiune de revendicare imobiliară împotriva cumpărătorilor apartamentului nr. 3, familia N.
Prin hotărâre din 10 aprilie 2001, tribunalul de prim grad din București a admis acțiunea, judecând că titlul de proprietate al reclamantei este mai caracterizat decât cel al familiei N. Tribunalul a constatat într-adevăr că titlul de proprietate al reclamantei provine de la proprietarul legitim, A.P., în timp ce cel al familiei N. provine de la un proprietar ilegitim, Statul.
Prin decizia din 9 octombrie 2001, tribunalul județean din București a admis apelul familiei N., judecând că în virtutea legii nr. 10/2001 și a articolului 6 (2) din legea nr. 213/1998, reclamanta nu mai putea revendica bunul său, care a fost achiziționat cu bună-credință de către învinși, dar beneficia de măsuri reparatoare în virtutea primei legi precitate.
Prin hotărâre din 25 septembrie 2002, curtea de apel din București a respins recursul reclamantei. Ea a calificat titlul de proprietate al reclamantei drept incontestabil, dar a hotărât că familia N. avea dreptul să păstreze bunul achiziționat, ținând seama de bună-credința lor.
D. Cerere de despăgubire depusă în virtutea legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001
Pe 23 ianuarie 2002, reclamanta a depus o cerere de despăgubiri pentru apartamentul nr. 3 vândut familiei N. în virtutea legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate abuziv. Ea a susținut că avea dreptul să i se acorde despăgubiri în virtutea acestei legi și că oricum, Statul s-a îmbogățit pe seama sa deoarece a încasat prețul vânzării. Ea a cerut să i se acorde despăgubiri în valoare de piață a apartamentului.
Cererea reclamantei a fost înregistrată de prefectura Bucureștiului pe 25 ianuarie 2002.
Până în prezent, reclamanta nu a primit nici un răspuns la cererea sa.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE
Dispozițiile legale și jurisprudența internă pertinente sunt descrise în hotărârea Străin c. România din 21 iulie 2005 (nr. 57001/00, §§ 19-26, CEDH 2005 - ...).
22. Dispozițiile legale și jurisprudența internă descrise în hotărârile Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, CEDH 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44) sunt de asemenea pertinente în această cauză.
Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobiliare luate abuziv de Stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 a fost modificată prin legea nr. 247 publicată în Jurnalul oficial pe 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despăgubiri permițând beneficiarilor să aleagă între o compensație sub formă de bunuri și servicii și o compensație sub formă de despăgubiri pecuniare echivalentă cu valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituit în natură la momentul acordării sumei.
Dispozițiile pertinente ale legii nr. 10/2001 așa cum au fost modificate prin legea nr. 247/2005 se citesc astfel:
art. 1
«
Bunurile imobiliare pe care Statul (...) le-a apropiat abuziv între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, la fel ca și cele luate de Stat în virtutea legii nr. 139/1940 privind rechiziții, și care nu au fost încă restituite, vor fi supuse unei restituri în natură.
Dacă restituirea în natură nu este posibilă, trebuie adoptate măsuri de reparare prin echivalență. Acestea pot consta din compensație prin alte bunuri sau servicii (...), cu acordul cererii, sau din despăgubiri pecuniare acordate conform dispozițiilor speciale privind determinarea și plata despăgubirilor pentru bunurile imobiliare achiziții abuziv.
(...)
»
art. 10
«
1) Atunci când clădirile intrate în patrimoniul Statului într-o manieră abuzivă au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se ordonează pentru terenul liber și pentru construcțiile care nu au fost demolate, în timp ce măsuri reparatoare prin echivalență vor fi stabilite pentru terenurile ocupate și pentru construcțiile demolate.
(...)
6) Valoarea construcțiilor expropriate care nu pot fi restituite în natură și a terenurilor aferente va fi determinată în funcție de valoarea de piață a bunului la momentul hotărârii de acordare, stabilită conform standardelor internaționale de evaluare.
»
art. 19 § 2
«
În cazul în care bunul a fost vândut legal respectând dispozițiile legii nr. 112/1995 (...), cererea beneficiază de măsuri reparatoare prin echivalență în valoare de piață a bunului, și anume construcțiile și terenul aferent, valoare care va fi determinată conform standardelor internaționale de evaluare. În cazul în care cererile au primit despăgubiri în virtutea legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferența dintre despăgubirile primite, majorate în funcție de rata inflației, și valoarea bunului.
»
art. 46 § 1
«
Vânzarea și donația bunurilor imobiliare pe care Statul le-a cucerit ilegal sunt lovite de nulitate absolută, cu excepția cazului în care aceste acte au fost încheiate cu bună-credință.
»
Legea nr. 247/2005 precizează în plus, în titlul VII, maniera în care sunt stabilite și plătite despăgubirile pentru bunurile intrate abuziv în patrimoniul Statului. Dispozițiile pertinente ale acestui titlu de lege se citesc astfel:
art. 13
«
1) Cu scopul de a stabili suma finală a despăgubirilor de acordat conform prezentei legi, va fi creată o Comisie Centrală a Despăgubirilor, numita în continuare Comisia Centrală, plasată sub autoritatea Prim-ministrului (...)
art. 16
«
1) Deciziile pronunțate de autoritățile competente pentru restituirea bunului menționate sume cu titlu de despăgubiri (...) vor fi trimise secretariatului Comisiei Centrale cel mai târziu 60 de zile după intrarea în vigoare a prezentei legi.
2) Cererile de restituire depuse în virtutea legii nr. 10/2001 (...) care nu au primit răspuns la momentul intrării în vigoare a legii vor fi trimise (...) secretariatului Comisiei Centrale (...) în termen de 10 zile de la data pronunțării deciziilor autorităților competente pentru restituirea bunului.
5) Secretariatul Comisiei Centrale va întocmi lista dosarelor menționate în alineatele 1 și 2 în care cererea de restituire în natură a fost respinsă. Aceste dosare vor fi apoi transmise autorității responsabile de evaluare, care va redacta raportul de evaluare.
6) (...) Autoritatea responsabilă de evaluare va redacta raportul de evaluare conform procedurii stabilite în acest scop și îl va transmite Comisiei Centrale. Raportul va conține suma despăgubirii de acordat.
7) Pe baza raportului de evaluare, Comisia Centrală va pronunța decizia de acordare a despăgubirii sau va trimite dosarul pentru o nouă evaluare.
»
art. 77 al legii nr. 58 din 14 august 1991 privind privatizarea societăților comerciale este redactat astfel:
«
Reparațiile acordate pentru bunurile intrate abuziv în patrimoniul Statului vor fi reglementate printr-o lege specială.
»
ÎN DREPT
I. PRIVIND PRESUPUSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1
Reclamanta se plânge de o atingere la dreptul său la respectarea bunurilor sale, incompatibilă cu art. 1 al Protocolului nr. 1, redactat astfel:
«
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât din cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl au statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.
»
A. Privind admisibilitatea
Curtea constată că cererea nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă de asemenea că aceasta nu întâlnește nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ar trebui declarată admisibilă.
B. Privind fondul
Guvernul consideră că reclamanta nu dispunea de un bun în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, deoarece dreptul său de proprietate nu a fost recunoscut printr-o decizie judiciară definitivă înainte de vânzarea bunului unor terți. El invocă în acest sens cauzele Malhous c. Republica Cehă (dec.), nr. 33071/96, CEDH 2000-XII) și Constandache c. România (dec.), nr. 46312/99, 11 iunie 2002). El susține că imobilul în cauză a fost naționalizat în conformitate cu decretul nr. 92/1950, deci nu se găsea în patrimoniul reclamantei la momentul introducerii acțiunii sale de revendicare imobiliară în fața tribunalului de prim grad din București, pe 15 octombrie 1997. În plus, Statul însuși nu mai era proprietar al etajului unu al casei, deoarece l-a vândut pe 25 februarie 1997 familiei N. Privind hotărârea definitivă din 25 noiembrie 1997 constatând dreptul de proprietate al reclamantei, acesta nu era opozabil cumpărătorilor N.
Prin urmare, reclamanta avea cel mult o «speranță» și nu un bun în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1.
Guvernul consideră că în orice caz reclamanta putea obține o indemnizație în virtutea legii nr. 10/2001 pentru etajul unu al casei.
Reclamanta subliniază că, deși dispunea de un titlu de proprietate valid, și anume actul de cumpărare a bunului de către bunica sa în 1933, confirmat de hotărârea din 25 noiembrie 1997 și de decizia din 25 septembrie 2002 a curții de apel din București, nu poate beneficia de o parte din acest bun, vândut de Stat unor terți. Ea susține de asemenea că cererea sa de despăgubiri depusă în virtutea legii nr. 10/2001 a rămas fără răspuns.
Curtea reamintește că în cauza Brumărescu c. România, dreptul de proprietate al reclamantului, confirmat de o decizie judiciară definitivă datând din 1993, era pus în cauză de terțul intervenant, care pretindea să aibă un drept de proprietate asupra unei părți din același bun în virtutea unui act de cumpărare datând din 1973. În această privință, Curtea a declarat că procedura introdusă în fața sa de D-l Brumărescu împotriva statului român nu putea produce efecte decât asupra drepturilor și obligațiilor doar acelor două părți (Brumărescu c. România [GC], nr. 28342/95, § 69, CEDH 1999-VII). Ea a confirmat această abordare în hotărârea sa privind satisfacția echitabilă, stabilind în sarcina statului român obligația de a restabili dreptul de proprietate al D-lui Brumărescu, «fără prejudecată față de orice pretenție» pe care terțul intervenant ar putea o avea asupra unei părți din proprietatea reclamantului (Brumărescu c. România (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 28342/95, § 22 in fine, CEDH 2001-I).
Curtea a declarat de asemenea că vânzarea de către Stat a unui bun aparținând altuia unor terți cu bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție într-o manieră definitivă a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu absența totală a despăgubirilor, constituie o privare contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Străin precitată, §§ 39 și 59). În această cauză, Curtea a constatat că legea nr. 112 din 23 noiembrie 1995 invocată de Stat nu-i permitea acestuia să vândă locatarilor un bun naționalizat abuziv, deoarece legea în cauză reglementează doar vânzarea bunurilor trecute în patrimoniul Statului legal (hotărârea Străin precitată, § 47). Ea a judecat de asemenea că dreptul român în vigoare la acel moment, și în particular legea de restituire nr. 10 din 14 februarie 2001, nu oferea nici o posibilitate de indemnizație pentru asemenea privări.
În cauza prezentă, Curtea nu vede nici un motiv pentru a se abate de la jurisprudența precitată, situația de fapt fiind substanțial aceeași. Ca și în cauza Brumărescu, în cauza prezentă, terții sunt deveniti proprietari ai unei părți din bun înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui bun să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. Și ca în cauza Străin, reclamanta a fost în cauza prezentă recunoscută proprietară legitimă, tribunalele judecând incontestabil titlul ei de proprietate, luând în considerare naționalizarea abuzivă.
Curtea observă că vânzarea unei părți a bunului reclamantei, în virtutea legii nr. 112/1995 care permitea doar vânzarea bunurilor achiziții legal, împiedică reclamanta să beneficieze de dreptul său și că nici o despăgubire nu a fost acordată reclamantei pentru această privare. Într-adevăr, deși a depus o cerere de indemnizație în virtutea legii nr. 10/2001 pentru partea vândută unor terți, reclamanta nu a primit până în prezent nici un răspuns.
Curtea observă că pe 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 modificând legea nr. 10/2001. Această nouă lege furnizează persoanelor care se găsesc în aceeași situație ca reclamanta, cel puțin în teorie, un drept la despăgubiri la valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituit.
Cu toate acestea, în cauza prezentă, noua lege nu a condus până în prezent la acordarea efectivă a unei indemnități. Părțile nu au furnizat informații privind perspectivele unei proceduri bazate pe noua lege. În plus, aceasta din urmă nu ține seama de prejudiciul suferit de persoanele privite în acest fel de bunurile lor, înainte de intrarea în vigoare, datorită unei absențe prelungite a despăgubirilor.
Prin urmare, Curtea consideră că eșecul dreptului de proprietate al reclamantei, combinat cu absența totală a despăgubirilor, a impus acesteia o sarcină disproporționată și excesivă incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1.
Prin urmare, a existat o violare a acestei dispoziții în cauza prezentă.
II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție,
«
Dacă Curtea declară că a existat o violare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante nu permite ștergerea decât imperfect a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții prejudiciate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
»
A. Prejudiciu
În formula cererii din 17 decembrie 2002, reclamanta cerea restituirea în natură a apartamentului nr. 3 sau 30.000 EUR (treizeci de mii de euro) reprezentând valoarea acestuia.
În observațiile din 10 martie 2005, ea a cerut cel puțin 60.000 EUR pentru prejudiciul material suferit, susținând că valoarea impozabilă a apartamentului era, conform Camerei Notarilor din București, de ordinul 60.000 - 70.000 EUR.
Într-o scrisoare din 23 august 2005, reclamanta susține că expertiza prezentată de Guvern (§37 mai jos) nu este realistă, deoarece, pe de o parte, expertul nu a vizitat apartamentul și, pe de altă parte, există o subevaluare a bunului, deoarece expertiza rezultă într-o valoare sensibil inferioară aceleia care ar rezulta chiar și din utilizarea, în calcul, a decretului comunist nr. 256 datând din 1984. Or, legea nr. 247 din 22 iulie 2005 stabilește drept indemnitate de plată valoarea de piață a bunului la data acordării indemnității, valoare stabilită conform standardelor internaționale de evaluare.
Guvernul prezintă o expertiză realizată în iulie 2005 de un expert desemnat de el. Raportul indică că apartamentul nr. 3 nu putând fi vizitat, expertiza este ipotetică. Conform acestui raport, valoarea de piață ipotetică a apartamentului în cauză este de 37.005 EUR.
Curtea reamintește că o hotărâre care constată o violare determină pentru Statul pârât obligația juridică în ceea ce privește Convenția de a pune capăt violării și de a-i șterge consecințele. Dacă dreptul intern nu permite ștergerea decât imperfect a consecințelor acestei violări, art. 41 din Convenție acordă Curții puterea de a acorda o reparație părții prejudiciate de actul sau omisiunea cu privire la care a fost constatată o violare a Convenției. În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul «echitabil» și expresia «dacă este cazul» sunt dovezi în acest sens.
Printre elementele luate în considerare de Curte atunci când hotărăște în materie figurează prejudiciul material, adică pierderile efectiv suferite ca urmare directă a violării susținute, și prejudiciul moral, adică repararea stării de agonie, disconfortului și incertitudinilor rezultate din această violare, precum și alte prejudicii nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo c. Italia, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
În plus, atunci când diferitele elemente care alcătuiesc prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau atunci când distincția dintre prejudiciul material și prejudiciul moral se dovedește dificilă, Curtea poate fi dusă să le examineze global (Comingersoll c. Portugalia [GC], nr. 35382/97, § 29, CEDH 2000-IV).
Curtea estimează, în circumstanțele cauzei prezente, că restituirea bunului litigios, așa cum a fost ordonată de hotărârea definitivă din 25 noiembrie 1997 a tribunalului de prim grad din București, ar plasa reclamanta în cât mai mare măsură într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar găsi dacă cerințele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În absența Statului pârât de a proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni de la ziua în care această hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărăște că acesta va trebui să-i verseze interesatei, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentului.
În această privință, Curtea observă că legea nr. 247/2005 care modifică legea nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate atât legal cât și ilegal, intră în vigoare pe 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudența internațională, judiciară sau arbitrală privind reparațiile datorite în caz de acte ilicite și confirmate într-o manieră constantă de Curte în jurisprudența sa privind privirile ilegale sau de facto (Papamichalopoulos c. Grecia (satisfacție echitabilă), hotărâre din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani c. Italia, hotărâre din 7 august 1996, Culegerea de hotărâri și decizii 1996-IV, p. 1078, § 49 și Brumărescu c. România (satisfacție echitabilă) precitată, §§ 22 și 23).
Într-adevăr, noua lege română califică drept abuzive naționalizările efectuate de regimul comunist și prevede obligația de restituire în natură a unui bun ieșit din patrimoniul unei persoane în urma unei asemenea privări. În caz de imposibilitate de restituire din cauza, de pildă, vânzării bunului unui terț cu bună-credință, legea acordă o indemnitate la valoarea de piață a bunului la momentul acordării (titlul I, secțiunea I, articolele 1, 16 și 43 ale legii).
În cauza prezentă, privind determinarea sumei indemnității care poate fi versată reclamantei, Curtea observă că aceasta nu a prezentat o expertiză care să permită determinarea valorii apartamentului. Ea s-a mărginit la a indica, fără justificări în sprijin, că Camera Notarilor estimă că valoarea impozabilă a unui apartament ca cel în cauză ar fi 60.000 la 70.000 EUR. Privind Guvernul, acesta a prezentat o expertiză bazată pe valoarea ipotetică a apartamentului, deoarece expertul nu l-a vizitat.
Ținând seama de informațiile de care dispune privind prețurile pieței imobiliare locale, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 60.000 EUR.
B. Dobânzi de întârziere
Curtea consideră că este potrivit a baza rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii din facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Declară cererea admisibilă;
Constată că a existat violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1;
Constată,
a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentul nr. 3 situat la etajul unu al imobilului în cauză, în termen de trei luni de la ziua în care această hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție;
b) în absența unei asemenea restituri, Statul pârât trebuie să-i verseze reclamantei, în același termen de trei luni, 60.000 EUR (șaizeci de mii de euro), pentru prejudiciu material, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, de convertit în lei la cursul aplicabil la data reglementării;
c) de la expirarea acestui termen și până la versare, suma aceasta va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru restul.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 16 februarie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului.
Vincent Berger
Boštjan M. Zupančič
Grefier
Președinte