AFFAIRE RAICU c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 28104/03) depusă împotriva României și de care o cetățeană a acestui stat, doamna Alexandrina Raicu ("reclamanta"), a sesizat Curtea la 4 august 2003 în temeiul articolului 34 al Convenției de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, doamna Beatrice Ramașcanu.

La 4 noiembrie 2005, președintele secțiunii a treia a hotărât comunicarea cererii Guvernului. Folosindu-se de art. 29 § 3 al Convenției, a hotărât că admisibilitatea și fondului cauzei vor fi examinate în același timp. FAPT

La 10 iulie 1997, T.A. și T.V. au introdus împotriva consilului municipal București o acțiune de revendicare a apartamentului nr. 51, situat la București la nr. 7, strada Fuiorului, care le-a fost confiscat de stat în virtutea decretului nr. 223/1974 la plecarea lor definitivă în străinătate în 1978.

La 16 octombrie 1997, consilul municipal București a vândut reclamantei apartamentul litigios, în virtutea legii nr. 112/1995 privind regimul juridic al unor imobile cu destinație de locuință intrate în patrimoniul statului înainte de 1989 ("legea nr. 112/1995").

Printr-o hotărâre din 9 octombrie 1998, tribunalul din prima instanță București a admis acțiunea de revendicare precitată. În absența oricărui recurs format de consilul municipal, sentința a devenit definitivă.

Printr-o hotărâre din 30 noiembrie 1999, tribunalul din prima instanță București a admis acțiunea de anulare a contractului de vânzare din 16 octombrie 1997, introdusă de T.A. și T.V. și direcționată împotriva consilului municipal București și împotriva reclamantei, pe motiv că primăria a fost de rea-credință la conclusion contractului, având în vedere acțiunea de revendicare care era în curs la acea vreme.

La 23 noiembrie 2000, tribunalul județean București a pronunțat o hotărâre de respingere a apelului depus de reclamantă și de primăria București împotriva sentinței menționate mai sus.

Printr-o hotărâre din 12 martie 2001, curtea de apel București a admis recursul depus de reclamantă și a respins acțiunea de anulare a contractului de vânzare litigios. A judecat că interesata a fost de bună-credință la conclusion contractului și că necunoașterea de către primăria București a obligației sale legale de a suspenda vânzarea apartamentului după introducerea acțiunii de revendicare de către T.A. și T.V. nu era sancționată prin nulitate absolută a contractului, ci prin nulitate relativă, care nu putea fi invocată de T.A. și T.V., terți ai contractului. Curtea adăugase că dispozițiile de aplicare a legii nr. 112/1995 prevăd că funcționarii primăriei eram responsabili de prejudiciul cauzat prin necunoașterea obligației de a suspenda vânzarea în cauză.

Printr-o hotărâre din 12 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul de anulare depus de procurorul general împotriva hotărârii din 12 martie 2001 precitată. A judecat că, din moment ce legea nr. 112/1995, așa cum a fost modificată prin decizia guvernului nr. 11/1997, permitea doar vânzarea imobilelor naționalizate de stat în virtutea unui titlu valabil, apartamentul litigios, naționalizat fără titlu valabil, nu ar fi trebuit să facă obiectul unui contract de vânzare, care deci era lovit de nulitate absolută. Curtea a estimat că primăria a fost de rea-credință la conclusion contractului de vânzare, și că reclamanta nu probase bună-credința sa, în special din cauza lipsei de diligență în a se informa asupra situației apartamentului în cauză.

Ca urmare, Curtea Supremă de Justiție a desființat hotărârea din 12 martie 2001 a curții de apel București și a confirmat fondateness anulării contractului de vânzare din 16 octombrie 1997.

În prezent, reclamanta face obiectul unei proceduri de expulzare din apartamentul în cauză.

La epoca faptelor, articolele relevante ale codului de procedură civilă prevăd: art. 330 "Procurorul general poate, fie din oficiu, fie la cererea ministrului justiției, forma, în fața Curții Supreme de Justiție, un recurs de anulare împotriva unei decizii definitive și irevocabile pentru următoarele motive: 1. atunci când tribunalele au depășit competențe, 2. atunci când decizia, obiect al recursului de anulare, a necunoscut esențial legea, ceea ce a dus la o soluție greșită asupra fondului cauzei, sau atunci când acea decizie este manifest neîntemeiat." art. 330₁ "În cazurile prevăzute la §§ 1 și 2 ale articolului 330, recursul de anulare poate fi format în termen de un an de la data la care decizia vizată a devenit definitivă și irevocabilă."

Articolele 330 și 330₁ au fost abrogate de articolul I § 17 al ordonanței de urgență a guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003. B. Dreptul și jurisprudența internă privitoare căile de recurs disponibile persoanelor ai căror contracte de vânzare încheiate în virtutea legii nr. 112/1995 au fost anulate

Articolele 49 și 51 ale legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate abuziv ("legea nr. 10/2001") prevad că foștii locatari ai statului ai căror contracte de vânzare a apartamentelor pe care le închiriaseră au fost anulate pot cere în justiție rambursarea de către autorități a prețului plătit, actualizat în funcție de rata inflației, și a cheltuielilor necesare și utile efectuate în aceste apartamente. În cazul în care apartamentul în cauză fusese naționalizat în mod legal, rambursarea cheltuielilor este în seama persoanei având dreptul de a restitui bunul.

Pe baza articolelor 49 și 51 precitate, printr-o hotărâre din 25 martie 2005, pronunțată în ultimă instanță, tribunalul județean București a admis acțiunea foștilor locatari ai căror contracte de cumpărare a apartamentului în cauză fusesseră anulate și a condamnat statul la rambursarea prețului pe care îl plătiseră, actualizat în funcție de rata inflației, și anume 85.499.752 lei [aproximativ 2.320 de euro], și noii proprietari la rambursarea cheltuielilor necesare și utile efectuate de primii în apartament, și anume 92.959.630 lei [aproximativ 2.525 de euro]. Printr-o hotărâre din 29 martie 2005, tribunalul precitat admite, în ultimă instanță, o acțiune similară, condamnând statul la rambursarea prețului actualizat, și anume 78.006.110 lei [aproximativ 2.120 de euro], și a cheltuielilor necesare și utile efectuate de foștii locatari în apartamentul în cauză, și anume 35.452.748 lei [aproximativ 963 de euro]. DREPT

Curtea constată că acest greu nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Observă, de fapt, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Asupra fondului

Guvernul admite că anularea hotărârii definitive din 12 martie 2001 a curții de apel București printr-o cale de recurs de anulare constituie o ingerință în dreptul reclamantei la procesul echitabil și la respectarea securității raporturilor juridice, dar estimează că acest drept nu este absolut (Fayed c. Regatul Unit, hotărâre din 21 septembrie 1994, seria A nr. 294-B, pp. 49-50, § 65). Conform acestuia, ingerința în cauză era prevăzută prin lege, și anume de articolele 330 și 330₁ ale codului de procedură civilă, între timp abrogate, urmărea un scop legitim, și anume respectarea dreptului de proprietate al foștilor proprietari, și era proporțională cu scopul urmărit.

Cu privire la proporționalitatea ingerenței, Guvernul pune în evidență că Curtea Supremă de Justiție s-a găsit în fața dilemmei de a echilibra respectarea securității raporturilor juridice și a dreptului de proprietate al foștilor proprietari, drept recunoscut cu efect retroactiv prin sentința din 9 octombrie 1998 a tribunalului din prima instanță București. Estimează că anularea hotărârii din 12 martie 2001 pronunțată în favoarea reclamantei a fost necesară pentru a restabili ordinea juridică internă și a asigura respectarea dreptului de proprietate al foștilor proprietari, T.A. și T.V. De fapt, consideră că este necesar să se țină seama în examinarea proporționalității faptul că reclamanta putea introduce împotriva autorităților o acțiune de rambursare a prețului plafonat plătit pentru apartamentul litigios, actualizat în funcție de rata inflației.

Reclamanta contestă argumentele Guvernului și menține că anularea hotărârii definitive din 12 martie 2001 a încălcat dreptul la procesul echitabil.

Curtea reamintește că dreptul la procesul echitabil în fața unui tribunal, garantat de art. 6 § 1 al Convenției, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care enunță primatul dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.

Unul din elementele fundamentale ale primatului dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care vrea, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de tribunale să nu mai fie revizuită (Brumărescu c. România, [Marea Cameră], nr. 28342/95, § 61, CEDO 1999-VII). În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite supravegherea unei judecăți definitive și executorie numai pentru a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie asupra acesteia. Supravegherea nu trebuie să devină un apel deghizat și simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere pe subiect nu este motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când motive substanțiale și imperioase o cer (Riabykh c. Rusia, nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX).

Cu privire la argumentul Guvernului, conform căruia anularea hotărârii din 12 martie 2001 a curții de apel București era necesară pentru a asigura respectarea dreptului de proprietate a T.A. și T.V., Curtea reamintește că a judecat că atenuarea vechi atentate nu trebuie să creeze noi daunatori disproportionati (v., mutatis mutandis, Pincová și Pinc, nr. 36548/97, CEDO 2002-VIII, § 58). Consideră că nu revine unei persoane care beneficiază o judecată definitivă favorabilă responsabilitatea de a suporta consecințele faptului că sistemul legislativ și judiciar intern a dus în acest caz la coexistența a două judecăți definitive confirmând dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun.

Cât privește posibilitatea pentru reclamantă de a obține în justiție restituirea prețului plătit pentru apartamentul litigios, actualizat în funcție de rata inflației, Curtea consideră că, în ceea ce privește greul derivat din art. 6 § 1 al Convenției, această posibilitate nu ar putea fi considerată o măsură capabilă să remediere ingerința suferită de interesată în dreptul la procesul echitabil prin anularea hotărârii definitive care-i era favorabilă (v., mutatis mutandis, Brumărescu, precitat, § 50) sau de a justifica atingerea principiului securității raporturilor juridice.

Ținând seama de observațiile de mai sus, Curtea estimează că nu există în acest caz motive substanțiale și imperioase care ar justifica o derogare de la principiul securității raporturilor juridice și nu percepe motiv de a se abate de la abordarea urmată în alte cauze similare, situația de fapt fiind esențial aceeași (v., printre altele, SC Mașinexportimport Industrial Group SA c. România, nr. 22687/03, §§ 36-37, 1 decembrie 2005).

Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a concluziona că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive din 12 martie 2001 a încălcat principiul securității raporturilor juridice, afectând dreptul reclamantei la procesul echitabil.

Ca urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției.

Curtea constată că acest greu nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Observă, de fapt, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Asupra fondului

Guvernul recunoaște că anularea hotărârii definitive din 12 martie 2001 de Curtea Supremă de Justiție constituie o ingerință în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor. Cu toate acestea, estimează că această ingerință era prevăzută prin lege, și anume de articolele 330 și 330₁ ale codului de procedură civilă, între timp abrogate, că urmărea un scop legitim, și anume respectarea dreptului de proprietate al foștilor proprietari, și că era proporțională cu scopul urmărit. La acest titlu, Guvernul se referă la cauza Strain c. România (nr. 57001/00, § 38, 21 iulie 2005) și pune în evidență că T.A. și T.V., foștii proprietari ai apartamentului litigios, dispuneau de un "bun" în virtutea sentinței definitive din 9 octombrie 1998, cu efect retroactiv, prin care statul fusese condamnat să le restituie apartamentul în cauză. Consideră, referindu-se la jurisprudența relevantă, că reclamanta ar fi putut introduce o acțiune pentru a obține, pe de o parte, rambursarea prețului plafonat plătit pentru apartamentul litigios care, actualizat în funcție de rata inflației, s-ar ridica la 1.180 de euro, și pe de altă parte, cheltuielile necesare și utile efectuate în apartament.

Reclamanta contestă argumentele Guvernului și menține că anularea hotărârii definitive din 12 martie 2001 a privat-o de dreptul de proprietate asupra apartamentului în cauză.

Curtea observă mai întâi că nu este contestat că reclamanta beneficia de un "bun", în sensul jurisprudenței Curții, în virtutea hotărârii definitive din 12 martie 2001 a curții de apel București, care a recunoscut validitatea contractului din 16 octombrie 1997 prin care reclamanta dobândise apartamentul litigios.

Consideră că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive menționate mai sus a avut efectul de a privi reclamanta de bun, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al articolului 1 al Protocolului nr. 1 (v., mutatis mutandis, SC Mașinexportimport Industrial Group SA, precitat, § 44).

O privare de proprietate care se conformează celui de-al doilea standard se poate justifica doar dacă se demonstrează, în special, că a intervenit pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. De fapt, orice ingerință în bucuria proprietății trebuie să răspundă criteriului proporționalității. Curtea nu cețează de a o reaminti: trebuie menținut un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvaguardării drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul de păstrat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă. În acest sens, Curtea a deja judecat că acest echilibru se realizează în general atunci când indemnizația versată persoanei private de proprietate este în mod rezonabil raportată cu valoarea "vânzabilă" bunului, așa cum este determinată la momentul în care intervine privarea de proprietate (Brumărescu, precitat, § 78, și Pincová și Pinc, precitat, § 53).

În cauza de față, chiar presupunând că ingerința litigioas ar fi avut o "bază legală" și ar fi servit o cauză de utilitate publică, Curtea trebuie să examineze dacă răspundea criteriului proporționalității. În acest sens, ia notă de argumentele Guvernului, și anume că foștii proprietari beneficiau și ei de o judecată definitivă recunoscând dreptul lor de proprietate și condamnând autoritățile să le restituie apartamentul în cauză, și că reclamanta ar fi putut introduce o acțiune de rambursare a prețului actualizat și a cheltuielilor efectuate cu apartamentul. Cu toate acestea, Curtea reamintește că a judecat că atenuarea vechi atentate nu trebuie să creeze noi daunatori disproportionati. Pentru aceasta, legislația ar trebui să permită luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărui caz, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile de bună-credință să nu fie obligate să suporte povara răspunderii statului care odată le confiscase acele bunuri (v. Pincová și Pinc, precitat, § 58).

Curtea observă că în virtutea hotărârii definitive din 12 martie 2001, reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentului în cauză, jurisdicțiile interne considerând-o de bună-credință la conclusion contractului de vânzare a apartamentului din 16 octombrie 1997. Observă că reclamantei nu i s-a alocat niciun fel de indemnizație pentru apartament de care s-a privat în urma anulării hotărârii precitate de Curtea Supremă de Justiție. Dacă reclamanta nu a introdus o acțiune de rambursare a prețului plătit și a cheltuielilor necesare și utile efectuate cu apartamentul, trebuie constatat că, după cum reiese din jurisprudența depusă de Guvern, o asemenea acțiune nu ar fi putut duce la alocare unei indemnizații care să fie în mod rezonabil raportată cu valoarea "vânzabilă" apartamentului de care s-a privat. De fapt, Curtea observă că Guvernul nu a susținut că reclamanta dispunea de o cale de recurs care i-ar fi permis compensarea diferenței între prețul de cumpărare actualizat, evaluat la 1.180 de euro, și valoarea bunului la data hotărârii din 12 februarie 2003 pronunțată în recursul de anulare.

Ținând seama de observațiile de mai sus, Curtea estimează că atingerea dreptului reclamantei la respectarea bunurilor sale a rupt, în defavoarea sa, echilibrul just care trebuie mințin între protecția proprietății și cerințele interesului general. Prin urmare, a existat o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Privitor la prejudiciul material suferit, reclamanta solicită 35.000 de euro, reprezentând valoarea apartamentului de care s-a privat prin admiterea recursului de anulare. Solicită, de fapt, 15.000 de euro cu titlu de daună morală pentru suferințele cauzate de ingerința statului în dreptul de proprietate.

Guvernul consideră că suma care trebuie luată în considerare cu titlu de prejudiciu material este prețul plafonat plătit în 1997 de reclamantă, actualizat în funcție de rata inflației, și anume 1.180 EUR, și că din cauza faptului că aceasta din urmă nu plătise în 1997 prețul de piață al apartamentului litigios, ea nu ar fi putut obține o sumă corespunzând valorii actuale bunului. Cu privire la cererea pentru prejudiciu moral, Guvernul estimează că prejudiciul pretins ar fi suficient compensat în cazul constatării unei violări și că, în orice caz, reclamanta nu probat legătură de cauzalitate între pretinsa violare și suferința invocată.

Curtea reamintește că o hotărâre care constată o violare atrage pentru statul pârât obligația juridică din punct de vedere al Convenției de a pune capăt violării și de a șterge consecințele. Dacă dreptul intern nu permite să șteargă decât parțial consecințele violării, art. 41 al Convenției confere Curții puterea de a acorda o reparație părții lezate de actul sau de omisiune cu privire la care s-a constatat o violare a Convenției. În exercitarea acestei puteri, dispune de o oarecare latitudine; adjectivul "echitabilă" și fragmentul "dacă este necesar" pledează pentru aceasta.

Printre elementele luate în considerare de Curte, atunci când se pronunță în materie, figurează prejudiciul material, și anume pierderile efectiv suferite ca urmare directă a violării pretinse, și prejudiciul moral, și anume repararea stării de anxietate, dezagrement și incertitudini rezultând din aceasta violare, precum și alte daune nemateriale (v., printre altele, Ernestina Zullo c. Italia, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).

De fapt, acolo unde diferitele elemente constitutive ale prejudiciului nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincția între prejudiciu material și prejudiciu moral se dovedește grea, Curtea poate fi obligată să le examineze global (Comingersoll c. Portugalia [Marea Cameră], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).

Curtea estimează, în circumstanțele cauzei, că restituirea apartamentului litigios reclamantei, al cărui drept de proprietate fusese confirmat prin hotărârea definitivă din 12 martie 2001 a curții de apel București, ar plasa interesata pe cât posibil într-o situație echivalând cu cea în care s-ar găsi dacă cerințele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost necunoscute. În absență pentru statul pârât să procedeze la o asemenea restituire într-un termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să verse reclamantei, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzând valorii actuale apartamentului.

Ținând seama de informațiile de care dispune privind prețurile pieței imobiliare locale și elementele furnizate de părți, Curtea estimează că cererea reclamantei cu titlu de prejudiciu material trebuie admisă integral și-i alocă 35.000 EUR cu acest titlu.

Cu privire la cererea pentru prejudiciu moral, Curtea estimează că anularea hotărârii definitive din 12 martie 2001 de Curtea Supremă de Justiție a dus la atingere gravă a dreptului reclamantei la respectarea bunurilor sale, constitutivă a unui prejudiciu moral. Ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa și pronunțând în echitate, după cum dorește art. 41 al Convenției, i-i alocă 2.000 EUR cu acest titlu. B. Taxe și cheltuieli

Fără a specifica o sumă sau de a depune justificative, reclamanta cere, de fapt, rambursarea taxelor judiciare suportate în fața jurisdicțiilor interne.

Guvernul nu se opune ca să se aloce reclamantei o sumă corespunzând cheltuielilor suportate în procedura judiciară internă și în cea în fața Curții, în măsura în care acele cheltuieli sunt necesare, susținute de justificative și că au legătură cu cauza.

Conform jurisprudenței Curții, reclamant nu poate obține rambursarea taxelor și cheltuielilor sale decât în măsura în care realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor sunt stabilite. În cauza de față, ținând seama de violările constatate, care privesc doar procedura recursului de anulare în fața Curții Supreme de Justiție, și de elementele în posesia sa privind taxele judiciare plătite de reclamantă în această procedură, Curtea estimează rezonabil să-i aloce 100 EUR cu acest titlu. C. Dobânzi de moratoriu

Curtea jude apropiat să bazeze rata dobânzilor de moratoriu pe rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Declară că a existat o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1; 4. Declară a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentul nr. 51, situat la București la nr. 7, strada Fuiorului, într-un termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției; b) că în absență unei asemenea restituiri, statul pârât trebuie să verse reclamantei, în același termen de trei luni, 35.000 EUR (treizeci și cinci de mii de euro) pentru prejudiciu material; c) că în orice caz, statul pârât trebuie să verse reclamantei 2.000 EUR (doi mii de euro) pentru prejudiciu moral precum și 100 EUR (o sută de euro) pentru taxe și cheltuieli, plus orice sumă datorată cu titlu de impozit asupra sumelor menționate, sume care vor fi convertite în lei (ROL) la cursul aplicabil la data decontului; d) că de la expirarea acestui termen și până la versament, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 19 octombrie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 28104/03) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Alexandrina Raicu (« la requérante »), a saisi la Cour le 4 août 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me Beatrice Ramașcanu.

Le 4 novembre 2005, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, il a décidé que la recevabilité et le bien ‑ fondé de l'affaire seraient examinés en même temps. EN FAIT I.

Le 10 juillet 1997, T.A. et T.V. introduisirent contre le conseil municipal de Bucarest une action en revendication de l'appartement n o 51, sis à Bucarest au n o 7, rue Fuiorului, qui leur avait été confisqué par l'Etat en vertu du décret n o 223/1974 lors de leur départ définitif à l'étranger en 1978.

Le 16 octobre 1997, le conseil municipal de Bucarest vendit à la requérante l'appartement litigieux, en vertu de la loi n o 112/1995 sur le régime juridique de certains immeubles à destination d'habitation entrés dans le patrimoine de l'Etat avant 1989 (« la loi n o 112/1995 »).

Par un jugement du 9 octobre 1998, le tribunal de première instance de Bucarest accueillit l'action en revendication précitée. En l'absence de recours formé par le conseil municipal, le jugement devint définitif.

Par un jugement du 30 novembre 1999, le tribunal de première instance de Bucarest accueillit l'action en annulation du contrat de vente du 16 octobre 1997, introduite par T.A. et T.V. et dirigée contre le conseil municipal de Bucarest et contre la requérante, au motif que la mairie avait été de mauvaise fois lors de la conclusion du contrat, compte tenu de l'action en revendication pendante à l'époque.

Le 23 novembre 2000, le tribunal départemental de Bucarest rendit un arrêt de rejet de l'appel interjeté par la requérante et par la mairie de Bucarest contre le jugement susmentionné.

Par un arrêt du 12 mars 2001, la cour d'appel de Bucarest accueillit le recours formé par la requérante et rejeta l'action en annulation du contrat de vente litigieux. Elle jugea que l'intéressée avait été de bonne foi lors de la conclusion du contrat et que la méconnaissance par la mairie de Bucarest de son obligation légale de suspendre la vente de l'appartement après l'introduction de l'action en revendication par T.A. et T.V. n'était pas sanctionnée par la nullité absolue du contrat, mais par la nullité relative, qui ne pouvait pas être invoquée par T.A. et T.V., tiers au contrat. La cour ajouta que les dispositions d'application de la loi n o 112/1995 prévoyaient que les fonctionnaires de la mairie étaient responsables du préjudice causé par la méconnaissance de l'obligation de suspendre la vente en question.

Par un arrêt du 12 février 2003, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation formé par le procureur général contre l'arrêt du 12 mars 2001 précité. Elle jugea que, puisque la loi n o 112/1995, telle que modifiée par la décision du gouvernement n o 11/1997, ne permettait que la vente des immeubles nationalisés par l'Etat en vertu d'un titre valable, l'appartement litigieux, nationalisé sans titre valable, n'aurait pas dû faire l'objet d'un contrat de vente, qui dès lors était frappé de nullité absolue. La cour estima que la mairie avait été de mauvaise foi lors de la conclusion du contrat de vente, et que la requérante n'avait pas prouvé sa bonne foi, notamment faute de diligence pour se renseigner sur la situation de l'appartement en question.

En conséquence, la Cour suprême de justice cassa l'arrêt du 12 mars 2001 de la cour d'appel de Bucarest et confirma le bien-fondé de l'annulation du contrat de vente du 16 octobre 1997.

A présent, la requérante fait l'objet d'une procédure en expulsion de l'appartement en cause. II.

A l'époque des faits, les articles pertinents du code de procédure civile disposaient : Article 330 « Le procureur général peut, soit d'office soit à la demande du ministre de la justice, former, devant la Cour suprême de justice, un recours en annulation contre une décision définitive et irrévocable pour les motifs suivants : 1. lorsque les tribunaux ont dépassé leurs compétences, 2. lorsque la décision, objet du recours en annulation, a méconnu essentiellement la loi, ce qui a entraîné une solution erronée sur le fond de l'affaire, ou lorsque cette décision est manifestement mal fondée. » Article 330 1 « Dans les cas prévus aux §§ 1 et 2 de l'article 330, le recours en annulation peut être formé dans un délai d'un an à partir de la date où la décision visée est devenue définitive et irrévocable. »

Les articles 330 et 330 1 ont été abrogés par l'article I § 17 de l'ordonnance d'urgence du gouvernement n o 58 du 25 juin 2003. B. Le droit et la jurisprudence internes relatifs aux voies de recours disponibles aux personnes dont les contrats de vente conclus en vertu de la loi n o 112/1995 ont été annulés

Les articles 49 et 51 de la loi n o 10/2001 sur la restitution des biens nationalisés abusivement (« la loi n o 10/2001 ») prévoient que les anciens locataires de l'Etat dont les contrats de vente des appartements qu'ils avaient loués ont été annulés peuvent demander en justice le remboursement par les autorités du prix payé, actualisé en fonction du taux d'inflation, et des dépenses nécessaires et utiles faites dans ces appartements. Dans le cas où l'appartement en question avait été nationalisé de manière légale, le remboursement des dépenses est à la charge de la personne ayant droit à la restitution du bien.

Sur le fondement des articles 49 et 51 précités, par un arrêt du 25 mars 2005, rendu en dernier ressort, le tribunal départemental de Bucarest accueillit l'action des anciens locataires dont les contrats d'achat de l'appartement en cause avait été annulé et condamna l'Etat au remboursement du prix qu'ils avaient payé, actualisé en fonction du taux d'inflation, soit 85 499 752 lei [environ 2 320 euros], et les nouveaux propriétaires au remboursement des dépenses nécessaires et utiles faites par les premiers dans l'appartement, soit 92 959 630 lei [environ 2 525 euros]. Par un arrêt du 29 mars 2005, le tribunal précité accueillit, en dernier ressort, une action similaire, condamnant l'Etat au remboursement du prix actualisé, soit 78 006 110 lei [environ 2 120 euros], et des dépenses nécessaires et utiles effectuées par les anciens locataires dans l'appartement en cause, soit 35 452 748 lei [environ 963 euros]. EN DROIT I.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement concède que l'annulation de l'arrêt définitif du 12 mars 2001 de la cour d'appel de Bucarest par la voie d'un recours en annulation constitue une ingérence dans le droit de la requérante à un procès équitable et au respect de la sécurité des rapports juridiques, mais estime que ce droit n'est pas absolu ( Fayed c. Royaume-Uni , arrêt du 21 septembre 1994, série A n o 294-B, pp. 49-50, § 65). Selon lui, l'ingérence en cause était prévue par la loi, à savoir par les articles 330 et 330 1 du code de procédure civile, entre temps abrogés, elle visait un but légitime, soit le respect du droit de propriété des anciens propriétaires, et elle était proportionnelle au but poursuivi.

S'agissant de la proportionnalité de l'ingérence, le Gouvernement met en avant que la Cour suprême de justice s'est trouvée devant le dilemme de mettre en balance le respect de la sécurité des rapports juridiques et celui du droit de propriété des anciens propriétaires, droit reconnu avec effet rétroactif par le jugement du 9 octobre 1998 du tribunal de première instance de Bucarest. Il estime que l'annulation de l'arrêt du 12 mars 2001 rendu en faveur de la requérante a été nécessaire pour restaurer l'ordre juridique interne et assurer le respect du droit de propriété des anciens propriétaires, T.A. et T.V. En outre, il considère qu'il convient de tenir compte dans l'examen de la proportionnalité du fait que la requérante pouvait introduire contre les autorités une action en remboursement du prix plafonné payé pour l'appartement litigieux, actualisé en fonction du taux d'inflation.

La requérante conteste les arguments du Gouvernement et maintient que l'annulation de l'arrêt définitif du 12 mars 2001 a enfreint son droit à un procès équitable.

La Cour rappelle que le droit à un procès équitable devant un tribunal, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention, doit s'interpréter à la lumière du préambule de la Convention, qui énonce la prééminence du droit comme élément du patrimoine commun des Etats contractants.

Un des éléments fondamentaux de la prééminence du droit est le principe de la sécurité des rapports juridiques, qui veut, entre autres, que la solution donnée de manière définitive à tout litige par les tribunaux ne soit plus remise en cause ( Brumărescu c. Roumanie , [GC], n o 28342/95, § 61, CEDH 1999-VII). En vertu de ce principe, aucune partie n'est habilitée à solliciter la supervision d'un jugement définitif et exécutoire à la seule fin d'obtenir un réexamen de l'affaire et une nouvelle décision à son sujet. La supervision ne doit pas devenir un appel déguisé et le simple fait qu'il puisse exister deux points de vue sur le sujet n'est pas un motif suffisant pour rejuger une affaire. Il ne peut être dérogé à ce principe que lorsque des motifs substantiels et impérieux l'exigent ( Riabykh c. Russie , no 52854/99, § 52, CEDH 2003 ‑ IX).

S'agissant de l'argument du Gouvernement, selon lequel l'annulation de l'arrêt du 12 mars 2001 de la cour d'appel de Bucarest était nécessaire pour assurer le respect du droit de propriété de T.A. et T.V., la Cour rappelle avoir jugé que l'atténuation des anciennes atteintes ne doit pas créer de nouveaux torts disproportionnés (voir, mutatis mutandis , Pincová et Pinc , n o 36548/97, CEDH 2002 ‑ VIII, § 58). Elle estime qu'il ne revient pas à une personne ayant bénéficié d'un jugement définitif favorable la charge de supporter les conséquences du fait que le système législatif et judiciaire interne a abouti en l'espèce à la coexistence des deux jugements définitifs confirmant le droit de propriété des personnes différentes sur le même bien.

Quant à la possibilité pour la requérante d'obtenir en justice la restitution du prix payé pour l'appartement litigieux, actualisé en fonction du taux d'inflation, la Cour considère qu'au regard du grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention, cette possibilité ne saurait passer pour une mesure susceptible de porter remède à l'ingérence subie par l'intéressée dans son droit à un procès équitable par l'annulation de l'arrêt définitif qui lui était favorable (voir, mutatis mutandis , Brumărescu , précité, § 50) ou de justifier l'atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques.

Au vu des observations ci-dessus, la Cour estime qu'il n'y a pas en l'espèce des motifs substantiels et impérieux qui justifieraient une dérogation du principe de la sécurité des rapports juridiques et n'aperçoit pas de motif de s'écarter de l'approché suivi dans d'autres affaires similaires, la situation de fait étant sensiblement la même (voir, entre autres, SC Mașinexportimport Industrial Group SA c. Roumanie , n o 22687/03, §§ 36-37, 1 er décembre 2005).

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que l'annulation par la Cour suprême de justice de l'arrêt définitif du 12 mars 2001 a enfreint le principe de la sécurité des rapports juridiques, portant atteinte au droit de la requérante à un procès équitable.

Par conséquent, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

La requérante dénonce une violation de son droit au respect de ses biens, du fait de l'annulation de l'arrêt définitif du 12 mars 2001 par la Cour suprême de justice. Elle invoque l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement reconnaît que l'annulation de l'arrêt définitif du 12 mars 2001 par la Cour suprême de justice constitue une ingérence dans le droit de la requérante au respect de ses biens. Toutefois, il estime que cette ingérence était prévue par la loi, soit par les articles 330 et 330 1 du code de procédure civile, entre temps abrogés, qu'elle visait un but légitime, soit le respect du droit de propriété des anciens propriétaires, et qu'elle était proportionnelle au but poursuivi. A ce titre, le Gouvernement renvoie à l'affaire Strain c. Roumanie (n o 57001/00, § 38, 21 juillet 2005) et met en avant que T.A. et T.V., les anciens propriétaires de l'appartement litigieux, disposaient d'un « bien » en vertu du jugement définitif du 9 octobre 1998, à effet rétroactif, par lequel l'Etat avait été condamné à leur restituer l'appartement en cause. Il considère, renvoyant de la jurisprudence pertinente, que la requérante aurait pu introduire une action pour obtenir, d'une part, le remboursement du prix plafonné payé pour l'appartement litigieux qui, actualisé en fonction du taux d'inflation, s'élèverait à 1 180 euros, et d'autre part, les dépenses nécessaires et utiles effectuées dans l'appartement.

La requérante conteste les arguments du Gouvernement et maintient que l'annulation de l'arrêt définitif du 12 mars 2001 l'a privée de son droit de propriété sur l'appartement en question.

La Cour observe tout d'abord qu'il n'est pas contesté que la requérante bénéficiait d'un « bien », au sens de la jurisprudence de la Cour, en vertu de l'arrêt définitif du 12 mars 2001 de la cour d'appel de Bucarest, qui a reconnu la validité du contrat du 16 octobre 1997 par lequel la requérante avait acquis l'appartement litigieux.

Elle considère que l'annulation par la Cour suprême de justice de l'arrêt définitif susmentionné a eu pour effet de priver la requérante de son bien, au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1 (voir, mutatis mutandis, SC Mașinexportimport Industrial Group SA, précité, § 44).

Une privation de propriété relevant de la deuxième norme peut seulement se justifier si l'on démontre notamment qu'elle est intervenue pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi. De surcroît, toute ingérence dans la jouissance de la propriété doit répondre au critère de proportionnalité. La Cour ne cesse de le rappeler : un juste équilibre doit être maintenu entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu. L'équilibre à préserver sera détruit si l'individu concerné supporte une charge spéciale et exorbitante. A cet égard, la Cour a déjà jugé que cet équilibre est en règle générale atteint lorsque l'indemnité versée à la personne privée de propriété est raisonnablement en rapport avec la valeur « vénale » du bien, telle que déterminée au moment où la privation de propriété est réalisée ( Brumărescu , précité, § 78, et Pincová et Pinc, précité , § 53).

En l'espèce, à supposer même que l'ingérence litigieuse eût une « base légale » et servît une cause d'utilité publique, la Cour doit examiner si elle répondait au critère de la proportionnalité. A cet égard, elle prend note des arguments du Gouvernement, à savoir que les anciens propriétaires bénéficiaient eux aussi d'un jugement définitif reconnaissant leur droit de propriété et condamnant les autorités à leur restituer l'appartement en question, et que la requérante aurait pu introduire une action en remboursement du prix actualisé et des dépenses faites avec l'appartement. Néanmoins, la Cour rappelle avoir jugé que l'atténuation des anciennes atteintes ne doit pas créer de nouveaux torts disproportionnés. A cet effet, la législation devrait permettre de tenir compte des circonstances particulières de chaque espèce, afin que les personnes ayant acquis leurs biens de bonne foi ne soient pas amenées à supporter le poids de la responsabilité de l'Etat qui avait jadis confisqué ces biens (voir Pincová et Pinc , précité, § 58).

La Cour relève qu'en vertu de l'arrêt définitif du 12 mars 2001, la requérante s'est vu reconnaître son droit de propriété sur l'appartement en cause, les juridictions internes l'ayant considérée de bonne foi lors de la conclusion du contrat de vente de l'appartement du 16 octobre 1997. Elle observe que la requérante ne s'est vu octroyer aucune indemnité pour l'appartement dont elle a été privée à la suite de l'annulation de l'arrêt susmentionné par la Cour suprême de justice. Si la requérante n'a pas introduit d'action en remboursement du prix payé et des dépenses nécessaires et utiles effectuées avec l'appartement, force est de constater que, tel qu'il ressort d'ailleurs de la jurisprudence soumise par le Gouvernement, une telle action n'aurait pas pu mener à l'octroi d'une indemnité qui soit raisonnablement en rapport avec la valeur « vénale » de l'appartement dont elle a été privée. Par ailleurs, la Cour note que le Gouvernement n'a pas soutenu que la requérante disposait d'une voie de recours qui lui aurait permis de compenser la différence entre le prix d'achat actualisé, évalué à 1 180 euros, et la valeur du bien à la date de l'arrêt du 12 février 2003 rendu dans le recours en annulation.

Au vu des observations ci-dessus, la Cour estime que l'atteinte au droit de la requérante au respect de ses biens a rompu, en sa défaveur, le juste équilibre à ménager entre la protection de la propriété et les exigences de l'intérêt général. Partant, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1. III.

Pour ce qui est du préjudice matériel subi, la requérante sollicite 35 000 EUR, représentant la valeur de l'appartement dont elle a été privée par l'accueil du recours en annulation. Elle demande également 15 000 EUR au titre du dommage moral pour les souffrances causées par l'ingérence de l'Etat dans son droit de propriété.

Le Gouvernement considère que le montant qui doit être pris en compte au titre du dommage matériel est le prix plafonné payé en 1997 par la requérante, actualisé en fonction du taux d'inflation, soit 1 180 EUR, et qu'en raison du fait que cette dernière n'a pas payé en 1997 le prix de marché de l'appartement litigieux, elle n'aurait pas pu obtenir une somme correspondant à la valeur actuelle du bien. Au regard de la demande pour préjudice moral, le Gouvernement estime que le préjudice allégué serait suffisamment compensé dans le cas d'un constat de violation et que, de toute manière, la requérante n'a pas prouvé de lien de causalité entre la prétendue violation et la souffrance invoquée.

La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences. Si le droit interne ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, l'article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d'accorder une réparation à la partie lésée par l'acte ou l'omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée. Dans l'exercice de ce pouvoir, elle dispose d'une certaine latitude ; l'adjectif « équitable » et le membre de phrase « s'il y a lieu » en témoignent.

Parmi les éléments pris en considération par la Cour, lorsqu'elle statue en la matière, figurent le dommage matériel, c'est-à-dire les pertes effectivement subies en conséquence directe de la violation alléguée, et le dommage moral, c'est-à-dire la réparation de l'état d'angoisse, des désagréments et des incertitudes résultant de cette violation, ainsi que d'autres dommages non matériels (voir, parmi d'autres, Ernestina Zullo c. Italie , n o 64897/01, § 25, 10 novembre 2004).

En outre, là où les divers éléments constituant le préjudice ne se prêtent pas à un calcul exact ou là où la distinction entre dommage matériel et dommage moral se révèle difficile, la Cour peut être amenée à les examiner globalement ( Comingersoll c. Portugal [GC], n o 35382/97, § 29, CEDH 2000-IV).

La Cour estime, dans les circonstances de l'espèce, que la restitution de l'appartement litigieux à la requérante, dont le droit de propriété avait été confirmé par l'arrêt définitif du 12 mars 2001 de la cour d'appel de Bucarest, placerait l'intéressée autant que possible dans une situation équivalant à celle où elle se trouverait si les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues. A défaut pour l'État défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu'il devra verser à la requérante, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle de l'appartement.

Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local et des éléments fournis par les parties, la Cour estime que la demande de la requérante au titre du dommage matériel doit être accueillie intégralement et lui octroie 35 000 EUR à ce titre.

Au regard de la demande pour dommage moral, la Cour estime que l'annulation de l'arrêt définitif du 12 mars 2001 par la Cour suprême de justice a entraîné une atteinte grave au droit de la requérante au respect de ses biens, constitutive d'un préjudice moral. Eu égard à l'ensemble des éléments en sa possession et statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, elle lui alloue 2 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Sans chiffrer de montant ou soumettre de justificatifs, la requérante demande également le remboursement des taxes judiciaires exposées devant les juridictions internes.

Le Gouvernement ne s'oppose pas à ce que soit allouée à la requérante une somme correspondant aux frais exposés dans la procédure judiciaire interne et dans celle devant la Cour, dans la mesure où ces frais soient nécessaires, étayés par des justificatifs et qu'ils aient un lien avec l'affaire.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, compte tenu des violations constatées, qui concernent seulement la procédure de recours en annulation devant la Cour suprême de justice, et des éléments en sa possession relatifs aux taxes judiciaires payées par la requérante dans cette procédure, la Cour estime raisonnable de lui octroyer 100 EUR à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 4. Dit a) que l'État défendeur doit restituer à la requérante l'appartement n o 51, sis à Bucarest au n o 7, rue Fuiorului, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention ; b) qu'à défaut d'une telle restitution, l ' État défendeur doit verser à la requérante, dans le même délai de trois mois, 35 000 EUR (trente-cinq mille euros) pour dommage matériel ; c) qu'en tout état de cause, l'Etat défendeur doit verser à la requérante 2 000 EUR (deux mille euros) pour préjudice moral ainsi que 100 EUR (cent euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur les sommes susmentionnées, sommes qui seront à convertir en lei (ROL) au taux applicable à la date du règlement ; d) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 octobre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président