AFFAIRE RAICU c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1;Violation de P1-1;Dommage matériel - réparation pécuniaire ou restitution d'un appartement;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement frais et dépens - procédure nationale
AFFAIRE RAICU c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)
SECȚIUNEA A TREIA
CAUZA
RAICU c. ROMÂNIA
(Cererea nr. 28104/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
19 octombrie 2006
DEFINITIV
19/01/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 § 2 al Convenției. Poate fi supusă unor corecturi formale.
În cauza Raicu c. România,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), întrunită în plenul unei camere compusă din:
Dd. B.M. Zupančič, președinte,
J. Hedigan,
C. Bîrsan,
Doamna A. Gyulumyan,
Dd. E. Myjer,
David Thór Björgvinsson,
Doamna I. Berro-Lefevre,
judecători,
și de dl. V. Berger,
grefier de secție,
După deliberații în camera de consiliu la 28 septembrie 2006,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 28104/03) depusă împotriva României și de care o cetățeană a acestui stat, doamna Alexandrina Raicu ("reclamanta"), a sesizat Curtea la 4 august 2003 în temeiul articolului 34 al Convenției de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").
Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, doamna Beatrice Ramașcanu.
La 4 noiembrie 2005, președintele secțiunii a treia a hotărât comunicarea cererii Guvernului. Folosindu-se de art. 29 § 3 al Convenției, a hotărât că admisibilitatea și fondului cauzei vor fi examinate în același timp.
FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamanta s-a născut în 1943 și locuiește la București.
La 10 iulie 1997, T.A. și T.V. au introdus împotriva consilului municipal București o acțiune de revendicare a apartamentului nr. 51, situat la București la nr. 7, strada Fuiorului, care le-a fost confiscat de stat în virtutea decretului nr. 223/1974 la plecarea lor definitivă în străinătate în 1978.
La 16 octombrie 1997, consilul municipal București a vândut reclamantei apartamentul litigios, în virtutea legii nr. 112/1995 privind regimul juridic al unor imobile cu destinație de locuință intrate în patrimoniul statului înainte de 1989 ("legea nr. 112/1995").
Printr-o hotărâre din 9 octombrie 1998, tribunalul din prima instanță București a admis acțiunea de revendicare precitată. În absența oricărui recurs format de consilul municipal, sentința a devenit definitivă.
Printr-o hotărâre din 30 noiembrie 1999, tribunalul din prima instanță București a admis acțiunea de anulare a contractului de vânzare din 16 octombrie 1997, introdusă de T.A. și T.V. și direcționată împotriva consilului municipal București și împotriva reclamantei, pe motiv că primăria a fost de rea-credință la conclusion contractului, având în vedere acțiunea de revendicare care era în curs la acea vreme.
La 23 noiembrie 2000, tribunalul județean București a pronunțat o hotărâre de respingere a apelului depus de reclamantă și de primăria București împotriva sentinței menționate mai sus.
Printr-o hotărâre din 12 martie 2001, curtea de apel București a admis recursul depus de reclamantă și a respins acțiunea de anulare a contractului de vânzare litigios. A judecat că interesata a fost de bună-credință la conclusion contractului și că necunoașterea de către primăria București a obligației sale legale de a suspenda vânzarea apartamentului după introducerea acțiunii de revendicare de către T.A. și T.V. nu era sancționată prin nulitate absolută a contractului, ci prin nulitate relativă, care nu putea fi invocată de T.A. și T.V., terți ai contractului. Curtea adăugase că dispozițiile de aplicare a legii nr. 112/1995 prevăd că funcționarii primăriei eram responsabili de prejudiciul cauzat prin necunoașterea obligației de a suspenda vânzarea în cauză.
Printr-o hotărâre din 12 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul de anulare depus de procurorul general împotriva hotărârii din 12 martie 2001 precitată. A judecat că, din moment ce legea nr. 112/1995, așa cum a fost modificată prin decizia guvernului nr. 11/1997, permitea doar vânzarea imobilelor naționalizate de stat în virtutea unui titlu valabil, apartamentul litigios, naționalizat fără titlu valabil, nu ar fi trebuit să facă obiectul unui contract de vânzare, care deci era lovit de nulitate absolută. Curtea a estimat că primăria a fost de rea-credință la conclusion contractului de vânzare, și că reclamanta nu probase bună-credința sa, în special din cauza lipsei de diligență în a se informa asupra situației apartamentului în cauză.
Ca urmare, Curtea Supremă de Justiție a desființat hotărârea din 12 martie 2001 a curții de apel București și a confirmat fondateness anulării contractului de vânzare din 16 octombrie 1997.
În prezent, reclamanta face obiectul unei proceduri de expulzare din apartamentul în cauză.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE
A. Codul de procedură civilă
La epoca faptelor, articolele relevante ale codului de procedură civilă prevăd:
art. 330
"Procurorul general poate, fie din oficiu, fie la cererea ministrului justiției, forma, în fața Curții Supreme de Justiție, un recurs de anulare împotriva unei decizii definitive și irevocabile pentru următoarele motive:
atunci când tribunalele au depășit competențe,
atunci când decizia, obiect al recursului de anulare, a necunoscut esențial legea, ceea ce a dus la o soluție greșită asupra fondului cauzei, sau atunci când acea decizie este manifest neîntemeiat."
art. 330₁
"În cazurile prevăzute la §§ 1 și 2 ale articolului 330, recursul de anulare poate fi format în termen de un an de la data la care decizia vizată a devenit definitivă și irevocabilă."
Articolele 330 și 330₁ au fost abrogate de articolul I § 17 al ordonanței de urgență a guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003.
B. Dreptul și jurisprudența internă privitoare căile de recurs disponibile persoanelor ai căror contracte de vânzare încheiate în virtutea legii nr. 112/1995 au fost anulate
Articolele 49 și 51 ale legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate abuziv ("legea nr. 10/2001") prevad că foștii locatari ai statului ai căror contracte de vânzare a apartamentelor pe care le închiriaseră au fost anulate pot cere în justiție rambursarea de către autorități a prețului plătit, actualizat în funcție de rata inflației, și a cheltuielilor necesare și utile efectuate în aceste apartamente. În cazul în care apartamentul în cauză fusese naționalizat în mod legal, rambursarea cheltuielilor este în seama persoanei având dreptul de a restitui bunul.
Pe baza articolelor 49 și 51 precitate, printr-o hotărâre din 25 martie 2005, pronunțată în ultimă instanță, tribunalul județean București a admis acțiunea foștilor locatari ai căror contracte de cumpărare a apartamentului în cauză fusesseră anulate și a condamnat statul la rambursarea prețului pe care îl plătiseră, actualizat în funcție de rata inflației, și anume 85.499.752 lei [aproximativ 2.320 de euro], și noii proprietari la rambursarea cheltuielilor necesare și utile efectuate de primii în apartament, și anume 92.959.630 lei [aproximativ 2.525 de euro]. Printr-o hotărâre din 29 martie 2005, tribunalul precitat admite, în ultimă instanță, o acțiune similară, condamnând statul la rambursarea prețului actualizat, și anume 78.006.110 lei [aproximativ 2.120 de euro], și a cheltuielilor necesare și utile efectuate de foștii locatari în apartamentul în cauză, și anume 35.452.748 lei [aproximativ 963 de euro].
DREPT
I. PRIVIND PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI
Reclamanta susține că revizuirea hotărârii definitive din 12 martie 2001 de Curtea Supremă de Justiție, în urma unui recurs de anulare depus de procurorul general, a încălcat principiul securității raporturilor juridice garantat de art. 6 § 1 al Convenției, a cărui parte relevantă este formulată după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul să aibă cauza ascultată în mod echitabil (...) de un tribunal independent și imparțial (...), care va decide (...) asupra litigiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)"
A. Asupra admisibilității
Curtea constată că acest greu nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Observă, de fapt, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
Guvernul admite că anularea hotărârii definitive din 12 martie 2001 a curții de apel București printr-o cale de recurs de anulare constituie o ingerință în dreptul reclamantei la procesul echitabil și la respectarea securității raporturilor juridice, dar estimează că acest drept nu este absolut (Fayed c. Regatul Unit, hotărâre din 21 septembrie 1994, seria A nr. 294-B, pp. 49-50, § 65). Conform acestuia, ingerința în cauză era prevăzută prin lege, și anume de articolele 330 și 330₁ ale codului de procedură civilă, între timp abrogate, urmărea un scop legitim, și anume respectarea dreptului de proprietate al foștilor proprietari, și era proporțională cu scopul urmărit.
Cu privire la proporționalitatea ingerenței, Guvernul pune în evidență că Curtea Supremă de Justiție s-a găsit în fața dilemmei de a echilibra respectarea securității raporturilor juridice și a dreptului de proprietate al foștilor proprietari, drept recunoscut cu efect retroactiv prin sentința din 9 octombrie 1998 a tribunalului din prima instanță București. Estimează că anularea hotărârii din 12 martie 2001 pronunțată în favoarea reclamantei a fost necesară pentru a restabili ordinea juridică internă și a asigura respectarea dreptului de proprietate al foștilor proprietari, T.A. și T.V. De fapt, consideră că este necesar să se țină seama în examinarea proporționalității faptul că reclamanta putea introduce împotriva autorităților o acțiune de rambursare a prețului plafonat plătit pentru apartamentul litigios, actualizat în funcție de rata inflației.
Reclamanta contestă argumentele Guvernului și menține că anularea hotărârii definitive din 12 martie 2001 a încălcat dreptul la procesul echitabil.
Curtea reamintește că dreptul la procesul echitabil în fața unui tribunal, garantat de art. 6 § 1 al Convenției, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care enunță primatul dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.
Unul din elementele fundamentale ale primatului dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care vrea, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de tribunale să nu mai fie revizuită (Brumărescu c. România, [Marea Cameră], nr. 28342/95, § 61, CEDO 1999-VII). În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite supravegherea unei judecăți definitive și executorie numai pentru a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie asupra acesteia. Supravegherea nu trebuie să devină un apel deghizat și simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere pe subiect nu este motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când motive substanțiale și imperioase o cer (Riabykh c. Rusia, nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
Cu privire la argumentul Guvernului, conform căruia anularea hotărârii din 12 martie 2001 a curții de apel București era necesară pentru a asigura respectarea dreptului de proprietate a T.A. și T.V., Curtea reamintește că a judecat că atenuarea vechi atentate nu trebuie să creeze noi daunatori disproportionati (v., mutatis mutandis, Pincová și Pinc, nr. 36548/97, CEDO 2002-VIII, § 58). Consideră că nu revine unei persoane care beneficiază o judecată definitivă favorabilă responsabilitatea de a suporta consecințele faptului că sistemul legislativ și judiciar intern a dus în acest caz la coexistența a două judecăți definitive confirmând dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun.
Cât privește posibilitatea pentru reclamantă de a obține în justiție restituirea prețului plătit pentru apartamentul litigios, actualizat în funcție de rata inflației, Curtea consideră că, în ceea ce privește greul derivat din art. 6 § 1 al Convenției, această posibilitate nu ar putea fi considerată o măsură capabilă să remediere ingerința suferită de interesată în dreptul la procesul echitabil prin anularea hotărârii definitive care-i era favorabilă (v., mutatis mutandis, Brumărescu, precitat, § 50) sau de a justifica atingerea principiului securității raporturilor juridice.
Ținând seama de observațiile de mai sus, Curtea estimează că nu există în acest caz motive substanțiale și imperioase care ar justifica o derogare de la principiul securității raporturilor juridice și nu percepe motiv de a se abate de la abordarea urmată în alte cauze similare, situația de fapt fiind esențial aceeași (v., printre altele, SC Mașinexportimport Industrial Group SA c. România, nr. 22687/03, §§ 36-37, 1 decembrie 2005).
Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a concluziona că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive din 12 martie 2001 a încălcat principiul securității raporturilor juridice, afectând dreptul reclamantei la procesul echitabil.
Ca urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției.
II. PRIVIND PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1
Reclamanta denunță o violare a dreptului la respectarea bunurilor sale, din cauza anulării hotărârii definitive din 12 martie 2001 de Curtea Supremă de Justiție. Invocă art. 1 al Protocolului nr. 1, formulat după cum urmează:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile de mai sus nu afectează dreptul pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilității
Curtea constată că acest greu nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Observă, de fapt, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
Guvernul recunoaște că anularea hotărârii definitive din 12 martie 2001 de Curtea Supremă de Justiție constituie o ingerință în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor. Cu toate acestea, estimează că această ingerință era prevăzută prin lege, și anume de articolele 330 și 330₁ ale codului de procedură civilă, între timp abrogate, că urmărea un scop legitim, și anume respectarea dreptului de proprietate al foștilor proprietari, și că era proporțională cu scopul urmărit. La acest titlu, Guvernul se referă la cauza Strain c. România (nr. 57001/00, § 38, 21 iulie 2005) și pune în evidență că T.A. și T.V., foștii proprietari ai apartamentului litigios, dispuneau de un "bun" în virtutea sentinței definitive din 9 octombrie 1998, cu efect retroactiv, prin care statul fusese condamnat să le restituie apartamentul în cauză. Consideră, referindu-se la jurisprudența relevantă, că reclamanta ar fi putut introduce o acțiune pentru a obține, pe de o parte, rambursarea prețului plafonat plătit pentru apartamentul litigios care, actualizat în funcție de rata inflației, s-ar ridica la 1.180 de euro, și pe de altă parte, cheltuielile necesare și utile efectuate în apartament.
Reclamanta contestă argumentele Guvernului și menține că anularea hotărârii definitive din 12 martie 2001 a privat-o de dreptul de proprietate asupra apartamentului în cauză.
Curtea observă mai întâi că nu este contestat că reclamanta beneficia de un "bun", în sensul jurisprudenței Curții, în virtutea hotărârii definitive din 12 martie 2001 a curții de apel București, care a recunoscut validitatea contractului din 16 octombrie 1997 prin care reclamanta dobândise apartamentul litigios.
Consideră că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive menționate mai sus a avut efectul de a privi reclamanta de bun, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al articolului 1 al Protocolului nr. 1 (v., mutatis mutandis, SC Mașinexportimport Industrial Group SA, precitat, § 44).
O privare de proprietate care se conformează celui de-al doilea standard se poate justifica doar dacă se demonstrează, în special, că a intervenit pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. De fapt, orice ingerință în bucuria proprietății trebuie să răspundă criteriului proporționalității. Curtea nu cețează de a o reaminti: trebuie menținut un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvaguardării drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul de păstrat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă. În acest sens, Curtea a deja judecat că acest echilibru se realizează în general atunci când indemnizația versată persoanei private de proprietate este în mod rezonabil raportată cu valoarea "vânzabilă" bunului, așa cum este determinată la momentul în care intervine privarea de proprietate (Brumărescu, precitat, § 78, și Pincová și Pinc, precitat, § 53).
În cauza de față, chiar presupunând că ingerința litigioas ar fi avut o "bază legală" și ar fi servit o cauză de utilitate publică, Curtea trebuie să examineze dacă răspundea criteriului proporționalității. În acest sens, ia notă de argumentele Guvernului, și anume că foștii proprietari beneficiau și ei de o judecată definitivă recunoscând dreptul lor de proprietate și condamnând autoritățile să le restituie apartamentul în cauză, și că reclamanta ar fi putut introduce o acțiune de rambursare a prețului actualizat și a cheltuielilor efectuate cu apartamentul. Cu toate acestea, Curtea reamintește că a judecat că atenuarea vechi atentate nu trebuie să creeze noi daunatori disproportionati. Pentru aceasta, legislația ar trebui să permită luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărui caz, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile de bună-credință să nu fie obligate să suporte povara răspunderii statului care odată le confiscase acele bunuri (v. Pincová și Pinc, precitat, § 58).
Curtea observă că în virtutea hotărârii definitive din 12 martie 2001, reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentului în cauză, jurisdicțiile interne considerând-o de bună-credință la conclusion contractului de vânzare a apartamentului din 16 octombrie 1997. Observă că reclamantei nu i s-a alocat niciun fel de indemnizație pentru apartament de care s-a privat în urma anulării hotărârii precitate de Curtea Supremă de Justiție. Dacă reclamanta nu a introdus o acțiune de rambursare a prețului plătit și a cheltuielilor necesare și utile efectuate cu apartamentul, trebuie constatat că, după cum reiese din jurisprudența depusă de Guvern, o asemenea acțiune nu ar fi putut duce la alocare unei indemnizații care să fie în mod rezonabil raportată cu valoarea "vânzabilă" apartamentului de care s-a privat. De fapt, Curtea observă că Guvernul nu a susținut că reclamanta dispunea de o cale de recurs care i-ar fi permis compensarea diferenței între prețul de cumpărare actualizat, evaluat la 1.180 de euro, și valoarea bunului la data hotărârii din 12 februarie 2003 pronunțată în recursul de anulare.
Ținând seama de observațiile de mai sus, Curtea estimează că atingerea dreptului reclamantei la respectarea bunurilor sale a rupt, în defavoarea sa, echilibrul just care trebuie mințin între protecția proprietății și cerințele interesului general.
Prin urmare, a existat o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.
III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
Conform articolului 41 al Convenției, "Dacă Curtea constată că a existat o violare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante nu permite să repareze decât parțial consecințele acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este necesar, o satisfacție echitabilă."
A. Daună
Privitor la prejudiciul material suferit, reclamanta solicită 35.000 de euro, reprezentând valoarea apartamentului de care s-a privat prin admiterea recursului de anulare. Solicită, de fapt, 15.000 de euro cu titlu de daună morală pentru suferințele cauzate de ingerința statului în dreptul de proprietate.
Guvernul consideră că suma care trebuie luată în considerare cu titlu de prejudiciu material este prețul plafonat plătit în 1997 de reclamantă, actualizat în funcție de rata inflației, și anume 1.180 EUR, și că din cauza faptului că aceasta din urmă nu plătise în 1997 prețul de piață al apartamentului litigios, ea nu ar fi putut obține o sumă corespunzând valorii actuale bunului. Cu privire la cererea pentru prejudiciu moral, Guvernul estimează că prejudiciul pretins ar fi suficient compensat în cazul constatării unei violări și că, în orice caz, reclamanta nu probat legătură de cauzalitate între pretinsa violare și suferința invocată.
Curtea reamintește că o hotărâre care constată o violare atrage pentru statul pârât obligația juridică din punct de vedere al Convenției de a pune capăt violării și de a șterge consecințele. Dacă dreptul intern nu permite să șteargă decât parțial consecințele violării, art. 41 al Convenției confere Curții puterea de a acorda o reparație părții lezate de actul sau de omisiune cu privire la care s-a constatat o violare a Convenției. În exercitarea acestei puteri, dispune de o oarecare latitudine; adjectivul "echitabilă" și fragmentul "dacă este necesar" pledează pentru aceasta.
Printre elementele luate în considerare de Curte, atunci când se pronunță în materie, figurează prejudiciul material, și anume pierderile efectiv suferite ca urmare directă a violării pretinse, și prejudiciul moral, și anume repararea stării de anxietate, dezagrement și incertitudini rezultând din aceasta violare, precum și alte daune nemateriale (v., printre altele, Ernestina Zullo c. Italia, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
De fapt, acolo unde diferitele elemente constitutive ale prejudiciului nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincția între prejudiciu material și prejudiciu moral se dovedește grea, Curtea poate fi obligată să le examineze global (Comingersoll c. Portugalia [Marea Cameră], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).
Curtea estimează, în circumstanțele cauzei, că restituirea apartamentului litigios reclamantei, al cărui drept de proprietate fusese confirmat prin hotărârea definitivă din 12 martie 2001 a curții de apel București, ar plasa interesata pe cât posibil într-o situație echivalând cu cea în care s-ar găsi dacă cerințele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost necunoscute. În absență pentru statul pârât să procedeze la o asemenea restituire într-un termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să verse reclamantei, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzând valorii actuale apartamentului.
Ținând seama de informațiile de care dispune privind prețurile pieței imobiliare locale și elementele furnizate de părți, Curtea estimează că cererea reclamantei cu titlu de prejudiciu material trebuie admisă integral și-i alocă 35.000 EUR cu acest titlu.
Cu privire la cererea pentru prejudiciu moral, Curtea estimează că anularea hotărârii definitive din 12 martie 2001 de Curtea Supremă de Justiție a dus la atingere gravă a dreptului reclamantei la respectarea bunurilor sale, constitutivă a unui prejudiciu moral. Ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa și pronunțând în echitate, după cum dorește art. 41 al Convenției, i-i alocă 2.000 EUR cu acest titlu.
B. Taxe și cheltuieli
Fără a specifica o sumă sau de a depune justificative, reclamanta cere, de fapt, rambursarea taxelor judiciare suportate în fața jurisdicțiilor interne.
Guvernul nu se opune ca să se aloce reclamantei o sumă corespunzând cheltuielilor suportate în procedura judiciară internă și în cea în fața Curții, în măsura în care acele cheltuieli sunt necesare, susținute de justificative și că au legătură cu cauza.
Conform jurisprudenței Curții, reclamant nu poate obține rambursarea taxelor și cheltuielilor sale decât în măsura în care realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor sunt stabilite. În cauza de față, ținând seama de violările constatate, care privesc doar procedura recursului de anulare în fața Curții Supreme de Justiție, și de elementele în posesia sa privind taxele judiciare plătite de reclamantă în această procedură, Curtea estimează rezonabil să-i aloce 100 EUR cu acest titlu.
C. Dobânzi de moratoriu
Curtea jude apropiat să bazeze rata dobânzilor de moratoriu pe rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Declară cererea admisibilă;
Declară că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției;
Declară că a existat o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1;
Declară
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentul nr. 51, situat la București la nr. 7, strada Fuiorului, într-un termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției;
b) că în absență unei asemenea restituiri, statul pârât trebuie să verse reclamantei, în același termen de trei luni, 35.000 EUR (treizeci și cinci de mii de euro) pentru prejudiciu material;
c) că în orice caz, statul pârât trebuie să verse reclamantei 2.000 EUR (doi mii de euro) pentru prejudiciu moral precum și 100 EUR (o sută de euro) pentru taxe și cheltuieli, plus orice sumă datorată cu titlu de impozit asupra sumelor menționate, sume care vor fi convertite în lei (ROL) la cursul aplicabil la data decontului;
d) că de la expirarea acestui termen și până la versament, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 19 octombrie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Vincent Berger
Boštjan M. Zupančič
Grefier
Președinte