AFFAIRE RADU c. ROUMANIE

AFFAIRE RADU c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)

ROMÂNIA (solicitarea nr. 13309/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 20 iulie 2006 DEFINITIVF 20/10/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Radu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič Președintele Hedigan Biersan Zagrebelsky Gyulumyan David Thór Björgvinsson, Ziemel, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 29 iunie 2006, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se găsește o cerere (n 13309/03) îndreptat împotriva României și al căror doi resortisanți ai acestui stat, care au, de asemenea, cetățenia elvețiană, domnul Alexandru Radu și domnul Elena-Ligia Radu ( La 6 septembrie 2005, Curtea (secțiunea a treia) a decis să comunice cererea guvernului. Reclamanții s-au născut în 1937 și, respectiv, 1943 și au locuit la Geneva (Elveția). În 1983, în temeiul unei decizii administrative bazate pe Decretul nr. 223/1975, la Õ statul a luat în posesie apartamentul reclamanților, situat la etajul al patrulea al imobilului situat la nr. 135-145, boulevardul Calea Dorobantilor din București, fără nicio compensație, pe motiv că persoanele interesate nu se întorseseră în România la sfârșitul șederii lor în Elveția. Derulări administrative ale reclamanților care intenționau să restituie apartamentul și să vândă acesta de la ë la 9 aprilie 1996, în conformitate cu Legea nr. 112/1995 privind regimul juridic al anumitor clădiri naționale (□ Legea nr. 112/1995 În opinia celor interesați, comisia nu le-a trimis nici un răspuns. Cu privire la un paragraf din hotărârea din 12 septembrie 2002 a Tribunalului din București (§ Mai jos), guvernul susține că comisia a emis o decizie de respingere a cererii reclamanților, care nu l-au contestat. Cu toate acestea, nu există în dosarul cauzei documente care să ateste comunicarea deciziei menționate anterior reclamanților. La 5 decembrie 1996, în calitate de mandatar al Primăriei din București, societatea R. a vândut apartamentul în cauză, în temeiul Legii nr. 112/1995, familiei S., chiriași ai primăriei în acest apartament. Reclamanții nu au fost informați de primărie cu privire la vânzarea apartamentului către locatari. Acțiune în despăgubire împotriva statului La 21 august 1997, recurentele au sesizat Tribunalul de Primă Instanță din București cu o acțiune în revendicare a apartamentului în cauză, îndreptată împotriva primăriei București. Prin hotărârea din 10 octombrie 1997, Tribunalul a acceptat acțiunea acestora, considerând că decizia administrativă din 1983 prin care statul a intrat în posesia apartamentului era pătată de nulitate, ținând cont de faptul că decretul nr. 223/1974, abrogat în decembrie 1989, a încălcat dispozițiile legale interne în vigoare la momentul respectiv, precum și tratatele internaționale la care era parte România. Instanța a considerat că decizia administrativă menționată anterior este inexistentă și lipsită de orice efect juridic și a considerat că reclamanții erau proprietarii apartamentului, care nu putea face obiectul legii 112/1995, în măsura în care statul nu avea un titlu valabil. 10. În absența unei căi de atac, această hotărâre a devenit definitivă și a fost acoperită de formula executorie. 11. Printr-o decizie din 11 mai 1998, primarul București a ordonat restituirea proprietății în cauză recurentei. La o dată nespecificată, la încheierea procesului-verbal care a vizat punerea în posesie a reclamanților din apartamentul în cauză, aceștia din urmă au fost informați de serviciul de închiriere la primăria București că, în temeiul Legii nr. 112/1995, compania R., administrator al proprietăților imobiliare ale primăriei, a vândut apartamentul familiei S. Acțiune în anulare a contractului de vânzare 12. Prin intermediul unei acțiuni introduse la 11 mai 1998, reclamanții au sesizat instanța de primă instanță din București cu o acțiune în anulare a contractului de vânzare din 5 decembrie 1996. Ei au făcut să se afirme că, potrivit hotărârii din 10 octombrie 1997, la .n . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112/1995 și că, în cadrul procedurii în revendicare, primăria nu a avut în nici un moment înțeles că a vândut apartamentul în cauză. 13. printr-o hotărâre din 8 iulie 1999, instanța a respins acțiunea reclamanților, pe motiv că contractul de vânzare în litigiu fusese încheiat în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995 14. Printr-o hotărâre din 14 martie 2002, tribunalul departamental din București a respins recursul reclamanților împotriva hotărârii menționate anterior, în temeiul articolului 46 alineatul (2) din Legea nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate în mod abuziv ( 112/1995 și că terții cumpărători au fost de bună credință la încheierea contractului. 15. Prin hotărârea din 12 septembrie 2002, instanța de apel din București a respins recursul reclamanților, motivele pe care l-au avut în posesia apartamentului în litigiu în temeiul unui titlu care face legea nr. 112/1995 aplicabilă în speță, respectiv decizia administrativă întemeiată pe decretul nr. 223/1974, că terții cumpărători fuseseră de bună credință și că hotărârea din 10 octombrie 1997 nu le era opozabilă. Cerere de restituire introdusă în temeiul Legii nr. 10/2001 16. 9 august 2002, în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanții au depus la primăria București o cerere de restituire în natură a apartamentului care a făcut obiectul hotărârii definitive din 10 octombrie 1997 a Tribunalului de Primă Instanță din București 17. Printr-o scrisoare din 9 ianuarie 2006, primăria București a informat agentul guvernamental că dosarul privind cererea în litigiul din 29 ianuarie 2006 nu era în stare, din cauza absenței unor documente care trebuie furnizate de aceștia din urmă, și anume copii autentificate ale actelor lor de identitate, ale contractului de construcție a apartamentului și ale apartamentului fiscal al acestuia. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 18. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Brumarescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, § 31-44), Strain și altele România 57001/00, § 26, 21 iulie 2005), Peduraru România 63252/00, § 38 53, 1 decembrie 2005) și Porteanu România 4596/03, § 23-25, 16 februarie 2006 19. Documentele necesare pentru examinarea cererilor de restituire sau de despăgubire depuse în temeiul legii nr. 10/2001 sunt, în conformitate cu dispozițiile de punere în aplicare a acestei legi, în special cele care dovedesc calitatea de moștenitori ai vechiului proprietar al bunului din momentul naționalizării, precum și modul abuziv de naționalizare. Termenul prevăzut pentru depunerea acestor documente a expirat la 1 iulie 2003 După această dată, în conformitate cu informațiile publicate de prefectura București, nu este decât comisia însărcinată cu examinarea cererilor care mai pot solicita solicitanți de documente suplimentare, în cazul în care consideră necesar, până la sfârșitul procedurii administrative. 20. Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 prevede că despăgubirea la care vor avea dreptul persoanele cărora nu li se restituie bunul imobil naționalizat și a căror valoare va fi stabilită la sfârșitul unei proceduri administrative de către o comisie centrală va fi constituită dintr-o participare la un organism de plasament de valori mobiliare, organizat sub forma unei societăți pe acțiuni Proprietatea (proprietatea) În principiu, beneficiarii unei astfel de indemnizații vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, odată ce Proprietata este cotată la bursă. În plus, art. 3 din legea menționată anterior precizează că titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de transformarea lor în acțiuni. Pentru ca titlurile de valoare să poată fi convertite în acțiuni emise de Proprietatea și ca aceste acțiuni să poată face ulterior obiectul tranzacțiilor pe piața financiară, trebuie mai întâi să se urmeze procedura de aprobare de către Consiliul Național al valorilor mobiliare ( , care a fost modificat de mai multe ori, intrarea efectivă la bursă este prevăzută pentru sfârșitul anului 2006. Reclamanții susțin că vânzarea apartamentului lor de către la mai multe părți terțe, validată prin hotărârea din 12 septembrie 2002 a Tribunalului de apel de la București, a încălcat dreptul lor de proprietate protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel de cuvinte Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 23. Guvernul subliniază dificultățile legate de reglementarea chestiunii imobilelor naționalizate și face o prezentare a legilor adoptate succesiv de statul membru după 1989 în acest domeniu. În acest sens, acesta rezumă obiectivele Legii nr. 112/1995 privind locuințele naționale pe bază de titlu, ale Legii nr. 10/2001, care a fost prima lege care a reglementat în mod global problema imobilelor naționalizate și, în același timp, a stabilit un echilibru între obligația de reparație și securitatea raporturilor juridice și, în cele din urmă, a Legii nr. 247/2005, care a modificat și completat Legea nr. 10/2001 prin introducerea cadrului instituțional și financiar pentru o aplicare mai eficientă a acestei din urmă legi. 24. Guvernul consideră că autoritățile naționale beneficiază de o largă putere discreționară nu numai în ceea ce privește alegerea măsurilor de garantare a respectării drepturilor patrimoniale sau de reglementare în materie de drept de proprietate, ci și în ceea ce privește timpul necesar pentru punerea lor în aplicare. 247/2005 stabilește principiul acordării de despăgubiri echitabile și nerestricționate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize și accelerează procedura de restituire sau de despăgubire. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, dreptul la despăgubiri se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (proprietatea), în limita valorii bunului stabilit prin expertiză. 25. Guvernul concluzionează că plata despăgubirii prevăzută de legislația românească îndeplinește cerințele prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 și că întârzierea de patru ani înregistrată în acordarea despăgubirilor reclamanților nu rupe echilibrul corect care trebuie între interesele în prezența acestora, având în vedere, de asemenea, circumstanțele excepționale referitoare la reglementarea în materie. 26. Reclamanții contestă abordarea guvernului. Ei subliniază că, în hotărârea definitivă din 10 octombrie 1997, care nu a fost niciodată contestat sau pus în discuție de către instanța de primă instanță din București, instanța de primă instanță din București a considerat că sunt proprietarii apartamentului în cauză și că naționalizarea abuzivă a bunurilor de către statul membru este lipsită de orice efect juridic. Pe baza jurisprudenței Curții în cauzele Paduraru c. România 63252/00, 1 decembrie 2005) și Porteanu c. România 4596/03, 16 februarie 2006), reclamanții consideră că incoerența și caracterul contradictoriu al legislației și jurisprudenței relevante le-au pus în imposibilitatea de a-și recupera proprietatea, restituită prin hotărârea menționată anterior 27. În ceea ce privește posibilitatea de a obține o despăgubire, reclamanții consideră că legile nr. 10/2001 și 247/2005 nu iau în considerare cazul proprietarilor a căror proprietate, restituită în temeiul unei hotărâri definitive, a fost vândută de către statul membru în cauză unor terți. În orice caz, perspectiva de a li se acorda efectiv despăgubiri nu este previzibilă, având în vedere stadiul atins de procesul de aplicare a acestor legi și faptul că, până în prezent, cererea lor de restituire depusă în 2002 nici măcar nu a fost supusă examinării de către autoritățile administrative competente. 28. Curtea amintește că, într-o cauză recentă, aceasta a considerat că vânzarea de către statul membru al unui bun de origine unei părți terțe de bună credință, chiar și atunci când este precedată de confirmarea în instanță într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În plus, în cauza Peduraru menționată anterior, Curtea a constatat că statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și în mod coerent la problema de interes general, care constituie restituirea sau vânzarea imobilelor aflate în posesia sa în temeiul decretelor de naționalizare. Comisia a considerat, de asemenea, că incertitudinea generală creată astfel este legată de reclamant, care este văzută în dreptul de a recupera întreaga proprietate a acestuia, în timp ce a dispus de o hotărâre definitivă prin care să condamne statul să i-o restituie (Paduraru, citată anterior, § 112). 30. În cazul de față, Curtea nu a primit niciun motiv de saloane în afara jurisprudenței menționate anterior, situația de fapt fiind în mod semnificativ aceeași. În prezenta cauză, părțile terțe au devenit proprietare ale apartamentului înainte ca dreptul de proprietate al reclamanților asupra acestui bun să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. Și ca și în aceste cazuri, precum și în cauza Strain , recurentele au fost, în speță, recunoscute ca fiind proprietari legitimi, tribunalele care și-au considerat în mod incontestabil titlul de proprietate, având în vedere naționalizarea abuzivă. 31. Curtea observă că vânzarea de către la 112/1995, care nu le permitea să vândă decât bunurile naționalizate în mod legal, îi împiedica să se bucure de dreptul lor, și că nu li s-a acordat nici o despăgubire pentru această privare. Într-adevăr, bine că au depus la 9 august 2002 o cerere de restituire a bunului în temeiul Legii nr. 10/2001, între timp completată de legea nr. 247/2005, instanțele au primit până în prezent nici un răspuns, nici cu privire la restituirea solicitată, nici cu privire la despăgubirea la care statul susține că ar avea dreptul. În acest sens, Curtea constată că lipsa de despăgubiri nu poate fi imputată lipsei de diligență a reclamanților în prezentarea documentelor necesare pentru examinarea cererii lor, ținând cont de faptul că, astfel cum reiese din dreptul și practica internă relevantă, documentele prevăzute de lege în sarcina acestora au trebuit depuse la dosar înainte de 1 Iulie 2003, în caz contrar, cererea lor ar fi fost respinsă ca neîntemeiată, ceea ce nu a fost cazul. 32. Curtea constată că la 22 iulie 2005 a fost adoptată Legea 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001. Această nouă lege prevede că persoanele ale căror bunuri imobile au intrat în mod abuziv în patrimoniul statului între 1945 și 1989 au dreptul la o compensație în limita valorii de piață a bunurilor care nu pot fi restituite. Pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obține restituirea bunurilor lor în natură, legea propune acordarea unei despăgubiri sub forma unei participări la un organism de plasament de valori mobiliare, organizat sub forma societății pe acțiuni Proprietatea În principiu, persoanele care au vocația de a primi compensații pe această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, odată ce Proprietatea este cotată la bursă. 33. Curtea observă că, la 29 decembrie 2005, Proprietata a fost înscrisă în Registrul Comerțului de la București. Pentru ca acțiunile emise de Proprieta să poată face obiectul unei tranzacții pe piața financiară; în primul rând, trebuie urmată procedura de aprobare de către Consiliul Național al valorilor mobiliare ( Pe de altă parte, numai după ce CNVM a primit aprobarea și conversia titlurilor de valoare în acțiuni cotate la bursă, persoanele care au fost despăgubite cu astfel de titluri își pot vinde acțiunile în mod legal. Curtea constată că aceste operațiuni, înainte de acordarea unei despăgubiri efective, nu au reușit până în prezent. Astfel, conform calendarului estimativ al Proprietata , intrarea efectivă la bursă este prevăzută pentru sfârșitul anului 2006. 34. Presupunând că cererea de restituire formulată de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001 este admisibilă și poate face obiectul unei despăgubiri, Curtea constată că Proprietata nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea să deroge de la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamanților, iar cererea acestora din urmă, întemeiată pe lege, nu a făcut obiectul niciunei examinări de mai mult de patru ani. În plus, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 de modificare nu ia în considerare prejudiciul suferit ca urmare a unei absențe prelungite a despăgubirii de către persoanele care, cum ar fi reclamanții, au fost private de bunurile lor restituite în temeiul unei hotărâri definitive (Porteanu c. România, nr 4596/03, § 34, 16 februarie 2006). 35. Prin urmare, Curtea consideră că privarea reclamanților de dreptul lor de proprietate asupra apartamentului în cauză, combinată cu absența totală a despăgubirii de aproape nouă ani, le-a supus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantate prin art. 1 din Protocolul nr. CU PRIVIRE LA ALTE VIOLAȚII ALEGATE 36. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții se plâng de lipsa de imparțialitate a instanțelor care și-au judecat acțiunea în anulare a contractului de vânzare din 5 decembrie 1996, care ar fi dovedit prin modul în care instanțele au interpretat probele și dreptul intern aplicabil. Pe baza articolului 14 din Convenție, ei consideră, de asemenea, că au fost victime ale discriminării din partea instanțelor din cauza opiniilor lor politice anticomuniste. 37. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau a protocoalelor sale. 38. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 39. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă de la ^ i ^ i ^ i ^ i pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Pagubă 40. Reclamanții solicită restituirea apartamentului în cauză sau acordarea a 180 000 EUR (EUR), din care 100 000 EUR reprezintă valoarea sa și 80 000 EUR la octombrie 1997. Precizând faptul că: din cauza prezenței terților cumpărători în apartament ei nu au putut realiza o expertiză, reclamanții subliniază că pretențiile lor au fost calculate ținând cont de prețurile de vânzare și de chiriile practicate pe piața imobiliară pentru un apartament de 86 m , la fel ca al lor, situat în aceeași zonă, și trimite copii ale anunturilor imobiliare. De asemenea, reclamanții solicită 20 000 EUR pentru daune morale pentru suferința, chinul și nesiguranța din cauza ingerinței statului în dreptul lor de proprietate. 41. În ceea ce privește cererea de prejudiciu material, guvernul consideră că valoarea de piață a apartamentului este de 71 958 EUR și prezintă un raport de expertiză în acest sens. Pe de altă parte, Comitetul consideră că cererea formulată din lipsa de acuitate a apartamentului ar trebui respinsă, subliniind că, în alte cauze, atunci când a ordonat restituirea bunului în temeiul articolului 41 din Convenție, Curtea nu a alocat nici o sumă pentru neavantaj, rezervându-și posibilitatea de a lua în considerare acest lucru la examinarea prejudiciului moral invocat ( Popescu Nasta c. România , nr 33355/96, § 62, 7 ianuarie 2003. În plus, într-o cauză recentă Curtea a respins cererea pentru chirii nepermise, . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34642/97, punctul 18, 27 ianuarie 2005). În ceea ce privește cererea de prejudiciu moral, guvernul consideră că acest prejudiciu pretins ar fi compensat suficient prin constatarea încălcării și că, în orice caz, suma solicitată este excesivă. 42. Curtea reamintește că o hotărâre în care se soluționează o încălcare atrage după sine o obligație juridică în temeiul Convenției de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia. În cazul în care dreptul intern nu permite să se șteargă de la sine înțelesul acestei încălcări, art. 41 din Convenție conferă Curții competența de a acorda o despăgubire părții afectate de actul sau de omisiunea cu privire la care s-a constatat o încălcare a Convenției. În exercitarea acestei competențe, aceasta dispune de o anumită libertate; ladject mai mult decât atât, 43. Printre elementele luate în considerare de Curte, atunci când se pronunță în acest sens, se numără prejudiciul material, adică pierderile efectiv suferite în consecință directă a presupusei încălcări, și prejudiciul moral, adică repararea stării de neliniște, neplăcerile și incertitudinile care rezultă din această încălcare, precum și alte daune nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo c. Italia , n 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004). 44. În plus, în cazul în care diversele elemente care constituie prejudiciul nu sunt potrivite pentru un calcul exact sau în cazul în care distincția dintre prejudiciul material și prejudiciul moral se dovedește dificilă, Curtea poate fi nevoită să le examineze în ansamblu (Comingersoll c. Portugalia [GC], n 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV). 45. Curtea apreciază, în circumstanțele din speță, că restituirea bunului în litigiu, astfel cum a fost reglementată prin hotărârea definitivă din 10 octombrie 1997 a Tribunalului de Primă Instanță din București, ar plasa pe cât posibil reclamanții într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. În lipsa unei astfel de restituiri pentru statul pârât, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că trebuie să plătească o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentului. 46. În această privință, Curtea constată că legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate atât în mod legal, cât și în mod legal, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudența internațională, judiciară sau arbitrală cu privire la reparațiile datorate în caz de acte ilicite și confirmate în mod constant de Curte în jurisprudența sa privind privările ilegale sau de facto Papamichalopoulos c. Grecia (satisfacere echitabilă), Hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A n 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani c. Italia, Hotărârea din 7 august 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996 IV, p. 1078, § 49, și Brumărescu c. România (satisfacție echitabilă) citată anterior, §§ 22 și 23. Într-adevăr, noua lege se referă la naționalizările efectuate de regimul comunist și prevede obligația de restituire a unui bun scos din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei astfel de privări. În caz de restituire pentru cauză, de exemplu, de vânzare a bunului către o treime de bună-credință, legea acordă o despăgubire la valoarea de piață a bunului în momentul acordării (titlul I secțiunea I articolele 1, 16 și 43 din lege). 47. În cazul de față, în ceea ce privește stabilirea cuantumului landului care poate fi plătit reclamanților, Curtea constată că aceștia nu au prezentat o expertiză care să permită determinarea valorii apartamentului, invocând la: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 000 EUR. În ceea ce privește guvernul, acesta a prezentat un raport prezentat de un expert, potrivit căruia valoarea apartamentului ar fi de 71 958 EUR. 48. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale și la elementele furnizate de părți, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului de 75 000 EUR. 49. În ceea ce privește sumele solicitate pentru lipsa de utilizare a apartamentului, calculate în raport cu prețul de închiriere al acestui bun, Curtea nu poate aloca o sumă în acest scop, ținând seama, pe de o parte, de faptul că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cu toate acestea, Comisia va ține seama de privarea de proprietate suferită de solicitanți începând din 1997 cu ocazia reparării prejudiciului moral (a se vedea mutatis mutandis Androne c. România, nr. 54062/00, § 70, 22 decembrie 2004, și Buzatu, citată anterior, § 18). 50. În această privință, Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la încălcări grave ale dreptului reclamanților la respectarea bunurilor lor, pentru care suma de 8 000 EUR reprezintă o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit. Interese moratoriu 51. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L A spus că statul pârât trebuie să restituie apartamentului situat la etajul al patrulea al imobilului situat la nr. 135-145, bulevardul Calea Dorobantilor din București, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție că, în absența unei astfel de restituiri, l Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în același termen de trei luni, 75 000 EUR (șaizeci și cincisprezece de mii EUR) pentru daune materiale pe care, în orice caz, statul pârât trebuie să le plătească reclamanților 8 000 EUR (opt mii EUR) pentru prejudicii morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe sumele menționate anterior, sume care urmează să fie convertite în lei la rata aplicabilă la data decontării, începând cu data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorate cu trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 20 iulie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Bošjan M. Zupančič Moduler Președintele

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

RADU c. ROUMANIE

(Requête n

o

13309/03)

ARRÊT

STRASBOURG

20 juillet 2006

DÉFINITIF

20/10/2006

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Radu c. Roumanie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

B.M.

Zupančič

,

président

,

J.

Hedigan

,

C.

Bîrsan

,

V.

Zagrebelsky

,

M

me

A.

Gyulumyan

,

M.

David Thór

Björgvinsson,

M

me

I.

Ziemele,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 29 juin 2006,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

13309/03) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, ayant également la nationalité suisse, M. Alexandru Radu et M

me

Elena-Ligia Radu («

les

requérants

»), ont saisi la Cour le 5

mars 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M

me

B. Ramașcanu.

3.

Le 6 septembre 2005, la Cour (troisième section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Les requérants sont nés respectivement en 1937 et 1943 et résident à Genève (Suisse).

5.

En 1983, en vertu d’une décision administrative fondée sur le décret

n

o

223/1974, l’Etat prit possession de l’appartement des requérants, situé au quatrième étage de l’immeuble sis au n

o

135-145, boulevard Calea

Dorobantilor à Bucarest, sans aucune indemnisation, au motif que les intéressés n’étaient pas rentrés en Roumanie à la fin de leur séjour en Suisse.

A.

Démarches administratives des requérants tendant à la restitution de l’appartement et vente de celui-ci par l’Etat

6.

Le 9 avril 1996, en vertu de la loi n

o

112/1995 sur le régime juridique de certains immeubles nationalisés («

la loi n

o

112/1995

»), les requérants demandèrent à la commission administrative compétente la restitution de l’appartement en question. Selon les intéressés, la commission ne leur a envoyé aucune réponse. S’appuyant sur un paragraphe de l’arrêt du 12 septembre 2002 de la cour d’appel de Bucarest (§

15

ci

‑

dessous), le Gouvernement soutient que la commission a rendu une décision de rejet de la demande des requérants, qui ne l’ont pas contestée. Néanmoins, il n’y a pas dans le dossier de l’affaire des documents prouvant la communication de la décision susmentionnée aux requérants.

7.

Le 5 décembre 1996, en tant que mandataire de la mairie de Bucarest, la société R. vendit l’appartement en question, en vertu de la loi

n

o

112/1995, à la famille S., locataires de la mairie dans cet appartement. Les requérants ne furent pas informés par la mairie de la vente de l’appartement aux locataires.

B.

Action en revendication contre l’Etat

8.

Le 21 août 1997, les requérants saisirent le tribunal de première instance de Bucarest d’une action en revendication de l’appartement en question, dirigée contre la mairie de Bucarest.

9.

Par un jugement du 10 octobre 1997, le tribunal accueillit leur action, jugeant que la décision administrative de 1983 par laquelle l’Etat était entré en possession de l’appartement était entachée de nullité, compte tenu de ce que le décret n

o

223/1974, abrogé en décembre 1989, méconnaissait les dispositions légales internes en vigueur à l’époque, ainsi que les traités internationaux auxquels la Roumanie était partie. Le tribunal considéra la décision administrative précitée comme inexistante et dépourvue de tout effet juridique, et jugea que les requérants étaient les propriétaires de l’appartement, qui ne pouvait pas faire l’objet de la loi

n

o

112/1995, dans la mesure où l’Etat n’avait pas de titre valable.

10.

En l’absence de recours, ce jugement devint définitif et fut revêtu de la formule exécutoire.

11.

Par une décision du 11 mai 1998, le maire de Bucarest ordonna la restitution de l’immeuble en question à la requérante. A une date non précisée, lors de la conclusion du procès-verbal ayant pour l’objet la mise en possession des requérants de l’appartement en question, ces derniers furent informés par le service locatif auprès de la mairie de Bucarest que, en vertu de la loi n

o

112/1995, la société R., gérante des biens immobiliers de la mairie, avait vendu l’appartement à la famille S.

C.

Action en annulation du contrat de vente

12.

Par une action introduite le 11 mai 1998, les requérants saisirent le tribunal de première instance de Bucarest d’une action en annulation du contrat de vente du 5 décembre 1996. Ils firent valoir que, selon ce qui ressortait du jugement du 10 octobre 1997, l’Etat n’avait jamais eu de titre valable sur l’appartement, qui ne pouvait donc pas faire l’objet d’un contrat de vente en vertu de la loi n

o

112/1995, et que, dans le cadre de la procédure en revendication, la mairie n’avait à aucun moment précisé qu’elle avait vendu l’appartement en question.

13.

Par un jugement du 8 juillet 1999, le tribunal rejeta l’action des requérants, au motif que le contrat de vente en litige avait été conclu dans le respect des dispositions de la loi n

o

112/1995.

14.

Par un arrêt du 14 mars 2002, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l’appel des requérants contre le jugement précité, en vertu de l’article 46 § 2 de la loi n

o

10/2001 sur la restitution des biens nationalisés abusivement («

la loi n

o

10/2001

»), qui avait remplacé la loi n

o

112/1995. Le tribunal jugea que les parties au contrat de vente avaient respecté les dispositions de la loi n

o

112/1995 et que les tiers acquéreurs avaient été de bonne foi lors de la conclusion du contrat.

15.

Par un arrêt du 12 septembre 2002, la cour d’appel de Bucarest rejeta le recours des requérants, aux motifs que l’Etat avait la possession de l’appartement en litige en vertu d’un titre qui rendait la loi n

o

112/1995 applicable en l’espèce, à savoir la décision administrative fondée sur le décret n

o

223/1974, que les tiers acquéreurs avaient été de bonne foi et que le jugement du 10 octobre 1997 ne leur était pas opposable.

D.

Demande de restitution introduite en vertu de la loi n

o

10/2001

16.

Le 9 août 2002, en vertu de la loi n

o

10/2001, les requérants déposèrent auprès de la mairie de Bucarest une demande de restitution en nature de l’appartement qui avait fait l’objet du jugement définitif du 10

octobre 1997 du tribunal de première instance de Bucarest.

17.

Par une lettre du 9 janvier 2006, la mairie de Bucarest informa l’agent du Gouvernement que le dossier concernant la demande des requérants n’était pas en état, en raison de l’absence de quelques documents à fournir par ces derniers, à savoir des copies authentifiées de leur actes d’identité, du contrat de construction de l’appartement et de l’historique fiscal de celui-ci.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

18.

Les dispositions légales et la jurisprudence interne pertinentes sont décrites dans les arrêts

Brumărescu c. Roumanie

([GC], n

o

28342/95, CEDH

1999-VII, pp.

250-256, §§ 31-44),

Străin et autres

c.

Roumanie

(n

o

57001/00, §§

19

‑

26, 21 juillet 2005),

Păduraru

c.

Roumanie

(n

o

63252/00, §§ 38

‑

53, 1

er

décembre 2005) et

Porteanu

c

Roumanie

(n

o

4596/03, §§ 23-25, 16 février 2006).

19.

Les documents nécessaires à l’examen des demandes de restitution ou de dédommagement introduites en vertu de la loi n

o

10/2001 sont, selon les dispositions d’application de cette loi, notamment ceux qui prouvent la qualité des requérants d’héritiers de l’ancien propriétaire du bien du moment de la nationalisation ainsi que la manière abusive de la nationalisation. Le délai prévu pour le dépôt de ces documents a expiré le 1

er

juillet 2003. Après cette date, conformément aux informations publiées par la préfecture de Bucarest, c’est n’est que la commission chargée de l’examen des demandes qui peut encore solliciter des requérants des documents supplémentaires, si elle l’estime nécessaire, et cela jusqu’à l’issue de la procédure administrative.

20.

La loi n

o

247/2005 modifiant la loi n

o

10/2001 prévoit que l’indemnisation à laquelle auront droit les personnes qui ne se voient pas restituer leur bien immeuble nationalisé, et dont le montant sera fixé à l’issue d’une procédure administrative par une commission centrale, sera constituée d’une participation à un organisme de placement de valeurs mobilières, organisé sous la forme de la société par actions Proprietatea (

Proprietatea

). En principe, les bénéficiaires d’une telle indemnité recevront des titres de valeur qui seront transformés en actions, une fois que

Proprietatea

est cotée en bourse. Par ailleurs, l’article 3 de la loi susmentionnée précise que les titres de valeur ne peuvent pas être vendus avant leur conversion en actions.

Le 29 décembre 2005,

Proprietatea

a été inscrite au Registre du commerce de Bucarest. Afin que les titres de valeurs puissent être convertis en actions émises par

Proprietatea

et que ces actions puissent par la suite faire l’objet des transactions sur le marché financier, il faut tout d’abord suivre la procédure d’agrément par le Conseil national des valeurs mobilières («

CNVM

»). Selon le calendrier prévisionnel de

Proprietatea

, qui a été modifié à plusieurs reprises, l’entrée effective en bourse est prévue pour la fin de l’année 2006.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1

21.

Les requérants allèguent que la vente de leur appartement par l’Etat à des tiers, validée par l’arrêt du 12 septembre 2002 de la cour d’appel de Bucarest, a porté atteinte à leur droit de propriété protégé par l’article 1 du Protocole n

o

1, ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

22.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

23.

Le Gouvernement souligne les difficultés liées à la règlementation de la question des immeubles nationalisés et fait une présentation des lois adoptées successivement par l’Etat après 1989 en la matière. A ce titre, il résume les objectifs de la loi n

o

112/1995 portant sur les logements nationalisés sur titre, de la loi n

o

10/2001, qui a été la première loi à réglementer de manière globale la question des immeubles nationalisés tout en tendant à l’équilibre entre l’exigence de réparation et la sécurité des rapports juridiques, et enfin de la loi n

o

247/2005, qui a modifié et complété la loi n

o

10/2001 en mettant en place le cadre institutionnel et financier pour une application plus effective de cette dernière loi.

24.

Le Gouvernement considère que les autorités nationales bénéficient d’un large pouvoir discrétionnaire non seulement quant au choix des mesures visant à garantir le respect des droits patrimoniaux ou à réglementer en matière de droit de propriété, mais également pour prendre le temps nécessaire à leur mise en œuvre. Il estime que la dernière réforme en la matière, à savoir la loi n

o

247/2005, pose le principe de l’octroi des dédommagements équitables et non plafonnées, fixés par une décision de la commission administrative centrale sur la base d’une expertise, et accélère la procédure de restitution ou d’indemnisation. Cette loi prévoit que, dans le cas où la restitution de l’immeuble n’est pas possible, l’indemnisation se fera par l’émission de titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières (

Proprietatea

), à hauteur de la valeur du bien établie par expertise.

25.

Le Gouvernement conclut que l’indemnisation prévue par la législation roumaine répond aux exigences de l’article 1 du Protocole n

o

1 et que le retard de quatre ans enregistré dans l’octroi des dédommagements aux requérants ne rompt pas le juste équilibre à ménager entre les intérêts en présence, compte tenu également des circonstances exceptionnelles entourant la réglementation en la matière.

26.

Les requérants contestent l’approche du Gouvernement. Ils soulignent que, dans le jugement définitif du 10 octobre 1997, qui n’a jamais été contesté ou remis en cause par l’Etat, le tribunal de première instance de Bucarest a jugé qu’ils sont propriétaires de l’appartement en cause et que la nationalisation abusive du bien par l’Etat est dépourvue de tout effet juridique. S’appuyant sur la jurisprudence de la Cour dans les affaires

Păduraru c. Roumanie

(n

o

63252/00, 1

er

décembre 2005) et

Porteanu c.

Roumanie

(n

o

4596/03, 16

février 2006), les requérants estiment que l’incohérence et le caractère contradictoire de la législation et de la jurisprudence pertinentes les ont mis dans l’impossibilité de récupérer la possession de leur bien, restitué par le jugement précité.

27.

Pour ce qui de la possibilité d’obtenir une indemnité, les requérants considèrent que les lois n

os

10/2001 et 247/2005 ne prennent pas en compte le cas des propriétaires dont l’immeuble, restitué en vertu d’un jugement définitif, a été vendu par l’Etat à des tiers. De toute manière, la perspective de se voir octroyer effectivement des dédommagements n’est pas prévisible, au vu du stade atteint par le processus d’application de ces lois et du fait que jusqu’à présent leur demande de restitution déposée en 2002 n’a même pas été soumise à l’examen des autorités administratives compétentes.

28.

La Cour rappelle que, dans une affaire récente, elle a considéré que la vente par l’État d’un bien d’autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation en justice d’une manière définitive du droit de propriété d’autrui, s’analyse en une privation de bien. Une telle privation, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, est contraire à l’article 1 du Protocole n

o

1 (

Străin et autres c. Roumanie

(n

o

57001/00, §§ 39, 43 et 59, 21 juillet 2005).

29.

De surcroît, dans l’affaire

Păduraru

précitée, la Cour a constaté que l’Etat a manqué à son obligation positive de réagir en temps utile et avec cohérence face à la question d’intérêt général que constitue la restitution ou la vente des immeubles entrés en sa possession en vertu des décrets de nationalisation. Elle a également considéré que l’incertitude générale ainsi créée s’est répercutée sur le requérant, qui s’est vu dans l’impossibilité de recouvrer l’ensemble de son bien alors qu’il disposait d’un arrêt définitif condamnant l’Etat à le lui restituer (

Păduraru

, précité, § 112).

30.

En l’espèce, la Cour n’aperçoit pas de motif de s’écarter de la jurisprudence précitée, la situation de fait étant sensiblement la même. A

l’instar des affaires

Păduraru

et

Porteanu

, dans la présente affaire, des tiers sont devenus propriétaires de l’appartement avant que le droit de propriété des requérants sur ce bien ne soit confirmé définitivement avec effet rétroactif. Et comme dans ces affaires, ainsi que dans l’affaire

Străin

, les requérants ont en l’espèce été reconnus propriétaires légitimes, les tribunaux ayant jugé incontestable leur titre de propriété, eu égard à la nationalisation abusive.

31.

La Cour note que la vente par l’Etat du bien des requérants, en vertu de la loi n

o

112/1995 qui ne permettait de vendre que les biens nationalisés de manière légale, les empêche de jouir de leur droit, et qu’aucun dédommagement ne leur a été octroyé pour cette privation. En effet, bien qu’ayant déposé le 9 août 2002 une demande de restitution du bien en vertu de la loi n

o

10/2001, entre temps complétée par la loi n

o

247/2005, les requérants n’ont reçu à ce jour aucune réponse, ni au sujet de la restitution sollicitée, ni à l’égard de l’indemnisation à laquelle le Gouvernement soutient qu’ils auraient droit. A ce titre, la Cour constate que l’absence d’indemnisation ne saurait être imputée au manque de diligence des requérants dans la production des documents nécessaires pour l’examen de leur demande, compte tenu du fait que, tel qu’il ressort du droit et de la pratique interne pertinente, les documents prévus par la loi à leur charge ont dû être déposés au dossier avant le 1

er

juillet 2003, faute de quoi leur demande aurait été rejetée comme non étayée, ce qui n’a pas été le cas.

32.

La Cour observe que le 22 juillet 2005 a été adoptée la loi

n

o

247/2005 modifiant la loi n

o

10/2001. Cette nouvelle loi prévoit que les personnes dont les biens immeubles sont entrés de manière abusive dans le patrimoine de l’État entre 1945 et 1989 ont droit à une indemnisation à hauteur de la valeur marchande du bien qui ne peut pas être restitué. Pour les personnes n’ayant pas la possibilité d’obtenir la restitution de leur bien en nature, la loi propose de leur octroyer une indemnisation sous la forme d’une participation à un organisme de placement de valeurs mobilières, organisé sous la forme de la société par actions

Proprietatea

. En principe, les personnes ayant vocation à recevoir une indemnisation par cette voie recevront des titres de valeur qui seront transformés en actions, une fois que

Proprietatea

est cotée en bourse.

33.

Le Cour note que, le 29 décembre 2005,

Proprietatea

a été inscrite au Registre du commerce de Bucarest. Afin que les actions émises par

Proprietatea

puissent faire l’objet d’une transaction sur le marché financier, il faut tout d’abord suivre la procédure d’agrément par le Conseil national des valeurs mobilières («

CNVM

»). Par ailleurs, ce n’est qu’après l’obtention de cet agrément du CNVM et la conversion des titres de valeur en actions cotées en bourse que les personnes qui se sont vu indemnisées par de tels titres peuvent vendre leurs actions de manière légale. La Cour constate que ces opérations, préalables à l’octroi d’une indemnisation effective, n’ont pas abouti jusqu’à présent. Ainsi, selon le calendrier prévisionnel de

Proprietatea

, l’entrée effective en bourse est prévue pour la fin de l’année 2006.

34.

A supposer que la demande de restitution formée par les requérants en vertu de la loi n

o

10/2001 soit recevable et puisse faire l’objet d’une indemnisation, la Cour observe que

Proprietatea

ne fonctionne actuellement pas d’une manière susceptible d’aboutir à l’octroi effectif d’une indemnité aux requérants et que la demande de ces derniers fondée sur la loi

susmentionnée n’a fait l’objet d’aucun examen depuis plus de quatre ans. De surcroît, ni la loi n

o

10/2001 ni la loi n

o

247/2005 la modifiant ne prennent en compte le préjudice subi du fait d’une absence prolongée d’indemnisation par les personnes qui, comme les requérants, se sont vu privées de leurs biens restitués en vertu d’un jugement définitif (

Porteanu c.

Roumanie

, n

o

4596/03, § 34, 16 février 2006).

35.

Dès lors, la Cour considère que la privation des requérants de leur droit de propriété sur l’appartement en question, combinée avec l’absence totale d’indemnisation depuis presque neuf ans, leur a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de leurs biens garanti par l’article 1

er

du Protocole n

o

1.

Partant, il y a eu violation de cette disposition.

II.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

36.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent du défaut d’impartialité des juridictions ayant jugé leur action en annulation du contrat de vente du 5 décembre 1996, qui serait prouvé par la manière dont les tribunaux ont interpréter les preuves et le droit interne applicable. S’appuyant sur l’article 14 de la Convention, ils estiment également avoir été victimes d’une discrimination de la part des tribunaux en raison de leurs opinions politiques anticommunistes.

37.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

38.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

39.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

40.

Les requérants réclament la restitution de l’appartement en question ou bien l’octroi de 180

000 euros (EUR), dont 100

000 EUR représentant la valeur de celui-ci et 80

000 EUR l’équivalent du manque d’usage depuis

octobre 1997. Précisant qu’en raison de la présence des tiers acquéreurs dans l’appartement ils n’ont pas pu réaliser une expertise, les requérants soulignent que leurs prétentions ont été calculées compte tenu des prix de vente et des loyers pratiqués sur le marché immobilier pour un appartement de 86 m

2

, comme le leur, sis dans le même quartier, et envoient des copies d’annonces immobilières. Les requérants demandent également 20

000

EUR au titre du dommage moral pour les souffrances, l’angoisse et l’incertitude causées par l’ingérence de l’Etat dans leur droit de propriété.

41.

Concernant la demande pour préjudice matériel, le Gouvernement considère que la valeur marchande de l’appartement est de 71

958 EUR, et il soumet un rapport d’expertise en ce sens. D’autre part, il considère que la demande tirée du défaut de jouissance de l’appartement devrait être rejetée, mettant en avant que, dans d’autres affaires, lorsqu’elle a ordonné la restitution du bien en vertu de l’article 41 de la Convention, la Cour n’a pas alloué de montant pour le défaut de jouissance, se réservant la possibilité d’en tenir compte lors de l’examen du préjudice moral allégué (

Popescu Nasta c. Roumanie

, n

o

33355/96, § 62, 7

janvier 2003). De surcroît, dans une affaire récente la Cour a rejeté la demande au titre des loyers non perçus, estimant qu’elle ne saurait spéculer sur ce point (

Buzatu c.

Roumanie

(satisfaction équitable), n

o

34642/97, § 18, 27 janvier 2005). Concernant la demande pour préjudice moral, le Gouvernement estime que ce préjudice allégué serait suffisamment compensé par le constat de violation et que, de toute manière, la somme demandée est excessive.

42.

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences. Si le droit interne ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, l’article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d’accorder une réparation à la partie lésée par l’acte ou l’omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée. Dans l’exercice de ce pouvoir, elle dispose d’une certaine latitude

; l’adjectif «

équitable

» et le membre de phrase «

s’il y a lieu

» en témoignent.

43.

Parmi les éléments pris en considération par la Cour, lorsqu’elle statue en la matière, figurent le dommage matériel, c’est-à-dire les pertes effectivement subies en conséquence directe de la violation alléguée, et le dommage moral, c’est-à-dire la réparation de l’état d’angoisse, des désagréments et des incertitudes résultant de cette violation, ainsi que d’autres dommages non matériels (voir, parmi d’autres,

Ernestina Zullo c.

Italie

, n

o

64897/01, § 25, 10 novembre 2004).

44.

En outre, là où les divers éléments constituant le préjudice ne se prêtent pas à un calcul exact ou là où la distinction entre dommage matériel et dommage moral se révèle difficile, la Cour peut être amenée à les examiner globalement (

Comingersoll c. Portugal

[GC], n

o

35382/97, §

29, CEDH 2000-IV).

45.

La Cour estime, dans les circonstances de l’espèce, que la restitution du bien litigieux, telle qu’ordonnée par le jugement définitif du 10

octobre

1997 du tribunal de première instance de Bucarest, placerait les requérants autant que possible dans une situation équivalant à celle où ils se trouveraient si les exigences de l’article 1 du Protocole n

o

1 n’avaient pas été méconnues. A défaut pour l’État défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu’il devra verser aux l’intéressés, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle de l’appartement.

46.

A ce sujet, la Cour note que la loi n

o

247/2005 portant modification de la loi n

o

10/2001 sur la restitution des biens nationalisés tant légalement qu’illégalement, entrée en vigueur le 19 juillet 2005, applique les principes exprimés dans la jurisprudence internationale, judiciaire ou arbitrale au sujet des réparations dues en cas d’actes illicites et confirmés d’une manière constante par la Cour dans sa jurisprudence relative aux privations illégales ou

de facto

(

Papamichalopoulos

c. Grèce

(satisfaction équitable), arrêt du 31 octobre 1995, série A n

o

330-B, p. 59-61, §§ 36-39,

Zubani c. Italie

, arrêt du 7 août 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996

‑

IV, p. 1078, § 49, et

Brumărescu c. Roumanie

(satisfaction équitable) précité, §§ 22 et 23).

En effet, la nouvelle loi qualifie d’abusives les nationalisations opérées par le régime communiste et prévoit l’obligation de restitution d’un bien sorti du patrimoine d’une personne par suite d’une telle privation. En cas d’impossibilité de restitution pour cause par exemple, de vente du bien à un tiers de bonne foi, la loi octroie une indemnité à hauteur de la valeur marchande du bien au moment de l’octroi (titre I, section I, articles 1, 16, et

43 de la loi).

47.

En l’espèce, quant à la détermination du montant de l’indemnité pouvant être versée aux requérants, la Cour note que ceux-ci n’ont pas soumis une expertise permettant de déterminer la valeur de l’appartement, invoquant l’impossibilité d’accéder à cet appartement. S’appuyant sur des annonces immobilières concernant des appartements similaires, ils ont estimé la valeur du bien en question à 100

000 EUR. Quant au Gouvernement, il a présenté un rapport fourni par un expert, selon lequel la valeur de l’appartement serait de 71

958 EUR.

48.

Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local et des éléments fournis par les parties, la Cour estime la valeur marchande actuelle du bien à 75

000

EUR.

49.

Concernant les sommes demandées au titre du manque d’usage de l’appartement, calculées par rapport au prix de location de ce bien, la Cour ne saurait allouer de somme à ce titre, compte tenu, d’une part, du fait qu’elle a ordonné la restitution de l’appartement comme réparation au titre de l’article 41 de la Convention et, d’autre part, de ce que l’octroi d’une somme à ce titre revêtirait en l’espèce un caractère spéculatif, la possibilité et le rendement d’une location étant fonction de plusieurs variables. Néanmoins, elle tiendra compte de la privation de propriété subie par les requérants depuis 1997 à l’occasion de la réparation du préjudice moral (voir,

mutatis mutandis

,

Androne c. Roumanie

, n

o

54062/00, § 70, 22

décembre 2004, et

Buzatu

précité, § 18).

50.

A cet égard, la Cour considère que les événements en cause ont entraîné des atteintes graves au droit des requérants au respect de leur bien, pour lesquelles la somme de 8

000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi.

B.

Intérêts moratoires

51.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1 et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1

;

3.

Dit

a)

que l’État défendeur doit restituer aux requérants l’appartement situé au quatrième étage de l’immeuble sis au n

o

135-145, boulevard Calea Dorobantilor à Bucarest, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention

;

b)

qu’à défaut d’une telle restitution, l

’

État défendeur doit verser aux requérants, dans le même délai de trois mois, 75

000 EUR (soixante

‑

quinze mille euros) pour dommage matériel

;

c)

qu’en tout état de cause, l’Etat défendeur doit verser aux requérants 8

000

EUR (huit mille euros) pour préjudice moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur les sommes susmentionnées, sommes qui seront à convertir en lei

au taux applicable à la date du règlement

;

d)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 juillet 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Boštjan M.

Zupančič

Greffier

Président