Penescu împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 13075/03) împotriva României, depusă de o cetățeancă a acestui stat, Doamna Maria Penescu („reclamanta"), care are și cetățenia americană, care a sesizat Curtea la 4 martie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamanta este reprezentată de către Doamna V. Barbat, avocat la București. Guvernul României („Guvernul") este reprezentat de către agentul sau, Doamna B. Ramașcanu.

La 6 septembrie 2005, președintele secțiunii a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând art. 29 § 3 al Convenției, a hotărât că admisibilitatea și temeinicia cauzei vor fi examinate concomitent. PE FOND I.

În 1950, în vertu decretului de naționalizare nr. 92/1950, Statul a preluat posesia proprietății imobiliare a reclamantei, compusă din șase apartamente și situată la nr. 29, strada Londra, la București. A. Procedură administrativă în temeiul legii nr. 112/1995 și vânzarea a cinci apartamente de către Stat

La 15 iulie 1996, în temeiul legii nr. 112/1995 privind regimul juridic al unor imobile naționalizate („legea nr. 112/1995"), reclamanta a depus o cerere la comisia administrativă competentă pentru restituirea în natură a proprietății naționalizate în 1950. Interesata nu a primit nici un răspuns la cererea sa.

La 30 septembrie, 17 octombrie, 22 octombrie și 1 noiembrie 1996, în temeiul legii nr. 112/1995, întreprinderea H., administratoare a bunurilor imobiliare ale Primăriei București, a vândut cinci din cele șase apartamente ale proprietății imobiliare în cauză chiriașilor Primăriei care locuiau în aceste apartamente. B. Acțiune revendicativă împotriva Statului

Prin sentință din 18 februarie 1997, tribunalul de primă instanță din București a admis acțiunea revendicativă, depusă de reclamanta la 21 octombrie 1996 împotriva consiliului municipal al Bucureștiului și împotriva întreprinderii H. El a judecat că proprietatea imobiliară în cauză a fost naționalizată în mod abuziv, ceea ce nu putea constitui nici un drept în favoarea Statului, și a concluzionat că acesta din urmă trebuia, în consecință, să restituie proprietatea reclamantei, proprietare de drept.

În absența recursului, această sentință a devenit definitivă.

Prin decizie din 2 decembrie 1997, primarul Bucureștiului a ordonat restituirea proprietății imobiliare în cauză reclamantei.

Prin proces-verbal din 10 martie 1998, la punerea în posesie a proprietății imobiliare, reclamanta a fost informată de către serviciul de chirii al Primăriei Bucureștiului că, în temeiul legii nr. 112/1995 precitate, Statul a vândut cinci din cele șase apartamente ale proprietății imobiliare în cauză foștilor săi chiriași. În consecință, reclamanta a fost pusă în posesie doar a unui apartament, situat la mansarda proprietății imobiliare. C. Acțiune de anulare a contractelor de vânzare

Prin acțiune depusă la 30 martie 1998, reclamanta a sesizat tribunalul de primă instanță din București cu o acțiune de anulare a contractelor de vânzare a celor cinci apartamente împotriva Primăriei Bucureștiului și a societății H., pe motiv că aceste contracte au fost încheiate în încălcarea legii nr. 112/1995, întrucât naționalizarea proprietății imobiliare a fost făcută în mod abuziv și Statul, precum și chiriașii erau conștienți de demersurile sale administrative și judiciare pentru a obține restituirea bunului.

Prin sentință din 20 iunie 2000, după o casare cu trimitere, tribunalul a respins acțiunea reclamantei, pe motiv că anularea contractelor litigioase nu putea fi pronunțată decât în cazul în care ambele părți contractante au acționat cu rea-credință. Tribunalul a judecat că interesata nu a răsturnat în acest caz prezumția de bună-credință a terților cumpărători la momentul încheierii contractelor de vânzare.

Prin hotărârile din 15 martie 2001 ale tribunalului județean din București și 2 decembrie 2002 ale curții de apel din București, atât apelul, cât și recursul formulat de reclamanta împotriva sentinței precitate au fost respinse ca netemeinice, din aceleași motive. II.

Termenul prevăzut de art. 21 al legii nr. 10/2001 pentru depunerea cererilor de restituire sau despăgubire pentru bunurile imobiliare naționalizate care fac obiectul acestei legi a expirat la 14 februarie 2002, după ce fusese prelungit în ultim resort prin ordonanța de urgență a Guvernului nr. 145/2001. Articolul III § 37 al legii nr. 247/2005 a introdus un nou termen de depunere a unor asemenea cereri doar în ceea ce privește bunurile imobiliare ce fac obiectul legii nr. 1/2000, și anume terenurile agricole și forestiere. PE DREPT I.

Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă, în plus, că acesta nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Deci ar trebui declarat admisibil. B. Cu privire la fond

Guvernul subliniază dificultățile legate de reglementarea chestiunii bunurilor imobiliare naționalizate și prezintă o trecere în revistă a legilor adoptate succesiv de stat după 1989 în această materie. La acest titlu, rezumă obiectivele legii nr. 112/1995 privind locuințele naționalizate prin titlu, legii nr. 10/2001, care a fost prima lege ce a reglementat în mod cuprinzător chestiunea bunurilor imobiliare naționalizate, în timp ce tindea să stabilească un echilibru între cerința reparării și securității relațiilor juridice, și, în final, legei nr. 247/2005, care a modificat și completat legea nr. 10/2001 prin punerea în vigoare a cadrului instituțional și financiar pentru o aplicare mai efectivă a acestei legi din urmă.

Guvernul consideră că autoritățile naționale beneficiază de un larg putere discreționară, nu numai în ceea ce privește alegerea măsurilor menite să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau reglementarea în materia dreptului de proprietate, ci și pentru a lua timpul necesar implementării lor. El estimează că ultima reformă în materie, și anume legea nr. 247/2005, stabilește principiul acordării despăgubirilor echitabile și neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, și accelerează procedura de restituire sau indemnizare. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea bunului imobiliar nu este posibilă, indemnizarea se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), în valoare echivalentă cu valoarea bunului stabilită prin expertiză.

Guvernul estimează că reclamanta ar fi putut obține o despăgubire dacă ar fi depus o cerere în acest sens în temeiul legii nr. 10/2001 în termenele necesare, și anume ori într-un an și jumătate după intrarea în vigoare a acestei legi, ori între 22 iulie și 30 noiembrie 2005, în conformitate cu legea nr. 247/2005. Consideră că despăgubirea prevăzută de legislația română răspunde cerințelor articolului 1 din Protocolul nr. 1 și că întârzierea de patru ani în acordarea despăgubirilor reclamantei nu rupe echilibrul just între interesele în cauză, ținând cont și de circumstanțele excepționale care înconjoară reglementarea în materia.

Reclamanta consideră că legea nr. 10/2001 nu poate fi aplicabilă cauzei sale, în măsura în care, la momentul intrării în vigoare a acestei legi, se bucura de sentința definitivă din 18 februarie 1997 a tribunalului de primă instanță din București și procedurile de anulare a contractelor de vânzare privind cele cinci apartamente în cauză erau în curs de derulare. Ea estimează că a suferit o atac la dreptul ei de proprietate din cauza vânzării frauduloase a cinci apartamente ale proprietății sale de către Stat chiriașilor, în timp ce procedurile pe care le-a întreprins pentru a constata nulitatea titlului Statului asupra proprietății imobiliare în cauză erau în curs de derulare la epoca vânzării. În plus, reclamanta precizează că legea nr. 247/2005 a introdus un nou termen de depunere a cererilor de restituire sau despăgubire doar în ceea ce privește bunurile imobiliare ce fac obiectul legii nr. 1/2000, și anume terenurile agricole și forestiere, contrar afirmațiilor Guvernului.

Curtea reamintește că, în mai multe cauze recente, a considerat că vânzarea de către Stat a bunului altuia unor terți cu bună-credință, chiar și atunci când aceasta este anterioară confirmării în justiție cu caracter definit a dreptului de proprietate al altcuiva, se analizează ca o lipsire de proprietate. O asemenea lipsire, combinată cu absența absolută a oricărei indemnizări, încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin și alții c. România, nr. 57001/00, §§ 39, 43 și 59, 21 iulie 2005, și Porteanu c. România, nr. 4596/03, § 32, 16 februarie 2006).

Mai mult, în cauza Păduraru precitată, Curtea a constatat că Statul a eșuat în obligația sa pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență la chestiunea de interes general ce constituie restituirea sau vânzarea bunurilor imobiliare intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naționalizare. Ea a considerat, de asemenea, că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a găsit în imposibilitate de a-și recupera întregul bun, în timp ce deținea o hotărâre definitivă condamnând Statul să i-l restituie (Păduraru, precitată, § 112).

În cauza prezentă, Curtea nu vede motiv să se abată de la jurisprudența precitată, situația de fapt fiind substanțial aceeași. La fel ca în cauza Porteanu, în prezenta cauză, terți au devenit proprietari ai proprietății imobiliare în cauză înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui bun să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. Și cum în această cauză, precum și în cauza Străin, reclamanta a fost în cauza prezentă recunoscută proprietare legitimă, tribunalele având judecat că dreptul ei de proprietate era incontestabil, ținând cont de naționalizarea abuzivă, și că a pierdut doar posesia și dreptul de utilizare asupra bunului.

Curtea constată că vânzarea de către Stat a bunului reclamantei, în temeiul legii nr. 112/1995, care permitea vânzarea doar a bunurilor naționalizate în mod legal, o împiedică pe reclamanta să se bucure de dreptul ei, și că nu i-a fost acordată nici o despăgubire pentru această lipsire.

Curtea observă că la 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 care modifică legea nr. 10/2001. Această nouă lege prevede că persoanele ale căror bunuri imobiliare au intrat în mod abuziv în patrimoniul statului între 1945 și 1989 au dreptul la o despăgubire în cuantum echivalent cu valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituit, printre altele din cauza vânzării legale a bunului de către Stat unor terți, sub forma acțiunilor la un organism de plasament de valori mobiliare (Proprietatea).

Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului conform căruia reclamanta ar fi putut obține o despăgubire dacă ar fi depus o cerere în temeiul legii nr. 10/2001, modificate de legea nr. 247/2005.

Pe de o parte, Curtea constată că din dreptul intern rezultă că termenul pentru depunerea unei cereri de despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001 a expirat la 14 februarie 2002 și că legea nr. 247/2005 nu a prelungit acest termen. Nu se poate reproșa reclamantei că nu a depus o cerere de despăgubire în termenul menționat mai sus, ținând cont de faptul că la acel moment, procedura de anulare a contractelor de vânzare litigioase era în curs la jurisdicții, reclamanta urmărind astfel să facă să rentre cele cinci apartamente vândute în patrimoniul Statului pentru a executa sentința definitivă din 18 februarie 1997 care ordona autorităților să îi restituie în natură proprietatea imobiliară în cauză. Era de așteptat ca reclamanta, care în temeiul legii nr. 10/2001 nu putea mai fi restituită proprietatea vândută legal, să solicite acordarea despăgubirilor doar după respingerea în ultim resort a acțiunii sale de anulare a contractelor de vânzare. Or, se impune a constata, așa cum de altfel Guvernul recunoaște, că în decembrie 2002 termenul prevăzut de legea nr. 10/2001 era deja expirat.

Pe de altă parte, și mai important, Curtea observă că legea nr. 247/2005 nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri foștilor proprietari lipsiți de bunurile lor imobiliare naționalizate și că această lege nu ia în considerare prejudiciul suferit de persoanele astfel lipsite de bunuri, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absențe prelungite de despăgubire (vezi, mutatis mutandis, printre altele, Porteanu c. România, nr. 4596/03, § 34, 16 februarie 2006). Astfel, constată că procedura de aprobare a Proprietății de către Consilul Național al Valorilor Mobiliare (CNVM) și convertirea titlurilor de valoare ale acesteia în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea menționată mai sus să aibă o valoare efectivă, nu s-au finalizat până în prezent. De aceea, Curtea estimează că faptul că reclamanta a urmat procedura reglementată de legea nr. 10/2001 nu i-ar fi permis în prezent să beneficieze de o despăgubire efectivă.

De aceea, Curtea consideră că lipsirea reclamantei de dreptul ei de proprietate asupra celor cinci apartamente ale proprietății imobiliare în cauză, combinată cu absența absolută a oricărei indemnizări, i-a impus o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. De aceea, a existat încălcare a acestei dispoziții. II.

Reclamanta reclamă restituirea bunului imobiliar în cauză sau, cu titlu de daune materiale, acordarea a 1.050.000 euro (EUR) pe care le estimează a fi valoarea actuală a celor cinci apartamente pe piața imobiliară. De altfel, solicită și cu acest titlu 350.000 EUR pentru lipsa de utilizare a proprietății imobiliare de la 1950 până în prezent, din care 110.000 pentru perioada după sentința definitivă din 18 februarie 1997 care a ordonat restituirea bunului, bazându-se la acest titlu pe prețul chiriei unor asemenea apartamente. Reclamă, de asemenea, 1.700.000 EUR cu titlu de daune morale pentru suferința cauzată de acțiunile autorităților, în special prin naționalizarea proprietății imobiliare.

În ceea ce privește cererea pentru prejudiciu material, Guvernul consideră că valoarea de piață a celor cinci apartamente având o suprafață utilă totală de aproximativ 255 m² și a terenului aferent de 229 m² este de 357.732 EUR, și prezintă un raport de expertiză în acest sens. De altfel, consideră că cererea din lipsă de venit ar trebui respinsă. Pe de o parte, Curtea nu ar fi competentă ratione temporis pentru a admite o asemenea cerere pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Convenției și a Primului Protocol cu privire la România în 1994. Pe de altă parte, pentru perioada ulterioară recunoașterii prin sentința din 18 februarie 1997 a dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului în cauză, Guvernul pune în avans că, în alte cauze, atunci când a ordonat restituirea bunului în temeiul articolului 41 al Convenției, Curtea nu a alocat nici o sumă pentru lipsa de utilizare, rezervând-și posibilitatea de a o lua în considerare la examinarea prejudiciului moral invocat (Sofletea c. România, nr. 48179/99, § 42, 25 noiembrie 2003). Mai mult, într-o cauză recentă Curtea a respins cererea pentru chirii nepercepe, estimând că nu poate specula la această privință (Buzatu c. România (satisfacție echitabilă), nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). Privind cererea pentru prejudiciu moral, Guvernul estimează că prejudiciul invocat ar fi suficient compensat în cazul constatării unei încălcări și că, în orice caz, reclamanta nu a dovedit o legătură de cauzalitate între presupusa încălcare și suferința invocată.

Curtea reamintește că o hotărâre care constată o încălcare determină pentru Statul pârât obligația juridică în temeiul Convenției de a pune capăt încălcării și de a-și șterge consecințele. Dacă dreptul intern nu permite ștergerea decât în mod imperfect a consecințelor acestei încălcări, art. 41 al Convenției conferă Curții puterea de a acorda o reparare părții vătămate prin actul sau omisiunea cu privire la care s-a constatat o încălcare a Convenției. În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul „echitabilă" și frazeologia „dacă este cazul" iau în mărturie.

Printre elementele luate în considerare de Curte, atunci când judecă în această materie, figurează prejudiciul material, și anume pierderile efectiv suferite în consecință directă a încălcării invocate, și prejudiciul moral, și anume repararea stării de anxietate, dezagrement și incertitudini rezultând din această încălcare, precum și alte prejudicii nemateriale (vezi, printre altele, Ernestina Zullo c. Italia, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).

În plus, acolo unde diverșii factori ce constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincția între prejudiciu material și prejudiciu moral se dovedește dificilă, Curtea poate fi nevoită să le examineze global (Comingersoll c. Portugalia [Marea Cameră], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).

Curtea estimează, în circumstanțele acestei cauze, că restituirea celor cinci apartamente în cauză, așa cum a fost ordonat prin sentința definitivă din 18 februarie 1997 a tribunalului de primă instanță din București, ar plasa reclamanta cât se poate pe o situație echivalând cu cea în care s-ar afla dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În absența unei asemenea restituiri din partea Statului pârât într-un termen de trei luni de la data când prezenta hotărâre devine definitivă, Curtea decide că va trebui să verse interesatei, pentru daune materiale, o sumă corespunzând valorii actuale a celor cinci apartamente în cauză.

În cauza prezentă, privitor la determinarea cuantumului despăgubirii care ar putea fi versate reclamantei, Curtea constată că aceasta nu a prezentat nici o expertiză, nici alte elemente justificative care să permită determinarea valorii actuale a celor cinci apartamente. Privitor la Guvern, el a prezentat un raport furnizat de un expert, conform căruia valoarea acestor apartamente ar fi 357.732 EUR.

Ținând cont de informațiile de care dispune asupra prețurilor pieței imobiliare locale și de elementele furnizate de părți, Curtea estimează valoarea de piață actuală a celor cinci apartamente la 375.000 EUR.

Privitor la sumele cerute cu titlu de lipsă de utilizare a proprietății imobiliare, calculate în funcție de prețul chiriei apartamentelor, Curtea nu poate aloca nici o sumă cu acest titlu, ținând cont, pe de o parte, de faptul că a ordonat restituirea celor cinci apartamente ca reparare în temeiul articolului 41 al Convenției și, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume cu acest titlu ar avea în cauza prezentă un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei chirii fiind în funcție de mai multe variabile. Cu toate acestea, va ține seama de lipsirea de proprietate suferite de reclamanta din 1997 la ocazia reparării prejudiciului moral (vezi, mutatis mutandis, Androne c. România, nr. 54062/00, § 70, 22 decembrie 2004, și Buzatu precitată, § 18).

La acest titlu și în limitele competenței sale, Curtea consideră că evenimentele în cauză au determinat atingeri grave la dreptul reclamantei la respectarea bunului ei, pentru care suma de 5.000 EUR reprezintă o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit. B. Cheltuieli și onorarii

Fără a produce justificative, reclamanta cere 19.500 EUR pentru cheltuielile și onorariile ocazionate la jurisdicțiile interne și la Curte.

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor ocazionate, cu condiția ca acestea să fie dovedite, necesare și să aibă legătură cu cauza.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și onorariilor doar în măsura în care se găsesc stabilite realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cauza prezentă și ținând cont de elementele în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea decide să nu aloce nici o sumă reclamantei cu acest titlu (vezi, printre altele, Ionescu c. România (satisfacție echitabilă), nr. 38608/97, § 22, 10 noiembrie 2005). C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii de depozit marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamantei cele cinci apartamente ale proprietății imobiliare în cauză, situate la nr. 29, strada Londra, la București, în termen de trei luni de la data când prezenta hotărâre devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției; b) în caz de nerestituire, Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în același termen de trei luni, 375.000 EUR (trei sute șaptezeci și cinci de mii euro) cu titlu de daune materiale; c) în orice caz, Statul pârât trebuie să verse reclamantei 5.000 EUR (cinci mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit asupra sumelor menționate mai sus, sume care vor fi convertite în lei la rata aplicabilă la data plății; d) că, odată cu expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii de depozit marginal a Băncii Centrale Europene în vigoare în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Dată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 5 octombrie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Fatoș Aracı Boștjan M. Zupančič Grefier adjunct Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 13075/03) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Maria Penescu (« la requérante »), qui a également la nationalité américaine, a saisi la Cour le 4 mars 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e V. Barbat, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me B. Ramașcanu.

Le 6 septembre 2005, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, il a décidé que la recevabilité et le bien ‑ fondé de l'affaire seraient examinés en même temps. EN FAIT I.

En 1950, en vertu du décret de nationalisation n o 92/1950, l'Etat prit possession de l'immeuble de la requérante, composé de six appartements et sis au n o 29, rue Londra, à Bucarest. A. Procédure administrative en vertu de la loi n o 112/1995 et vente de cinq appartements par l'Etat

Le 15 juillet 1996, en vertu de la loi n o 112/1995 sur le régime juridique de certains immeubles nationalisés (« la loi n o 112/1995 »), la requérante déposa auprès de la commission administrative compétente une demande de restitution en nature de l'immeuble nationalisé en 1950. L'intéressée ne reçut aucune réponse à sa demande.

Les 30 septembre, 17 octobre, 22 octobre et 1 er novembre 1996, en vertu de la loi n o 112/1995, l'entreprise H., gérante des biens immobiliers de la mairie de Bucarest, vendit cinq des six appartements de l'immeuble en question aux locataires de la mairie qui habitaient lesdits appartements. B. Action en revendication contre l'Etat

Par un jugement du 18 février 1997, le tribunal de première instance de Bucarest accueillit l'action en revendication, introduite par la requérante le 21 octobre 1996 contre le conseil municipal de Bucarest et contre l'entreprise H. Il jugea que l'immeuble en question avait été nationalisé de manière abusive, ce qui ne pouvait fonder un quelconque droit en faveur de l'Etat, et conclut que ce dernier devait en conséquence restituer l'immeuble à la requérante, propriétaire de droit.

En l'absence de recours, ce jugement devint définitif.

Par une décision du 2 décembre 1997, le maire de Bucarest ordonna la restitution de l'immeuble en question à la requérante.

Par un procès-verbal du 10 mars 1998, lors de sa mise en possession de l'immeuble, la requérante fut informée par le service locatif de la mairie de Bucarest de ce que, en vertu de la loi n o 112/1995 précitée, l'Etat avait vendu cinq des six appartements de l'immeuble en cause à ses anciens locataires. Par conséquent, la requérante ne fut mise en possession que d'un appartement, sis à la mansarde de l'immeuble. C. Action en annulation des contrats de vente

Par une action introduite le 30 mars 1998, la requérante saisit le tribunal de première instance de Bucarest d'une action en annulation des contrats de vente des cinq appartements à l'encontre de la mairie de Bucarest et de la société H., au motif que ces contrats avait été conclus en méconnaissance de la loi n o 112/1995, vu que la nationalisation de l'immeuble avait été faite de manière abusive et que l'Etat ainsi que les locataires étaient au courant de ses démarches administratives et judiciaires pour se voir restituer son bien.

Par un jugement du 20 juin 2000, après une cassation avec renvoi, le tribunal rejeta l'action de la requérante, au motif que l'annulation des contrats en litige ne pouvaient être prononcée qu'au cas où les deux parties contractantes avaient été de mauvaise foi. Le tribunal jugea que l'intéressée n'avait pas renversé en l'espèce la présomption de bonne foi des tiers acquéreurs lors de la conclusion des contrats de vente.

Par des arrêts des 15 mars 2001 du tribunal départemental de Bucarest et 2 décembre 2002 de la cour d'appel de Bucarest, tant l'appel que le recours formés par la requérante contre le jugement précité furent rejetés comme mal fondés, pour les mêmes motifs. II.

Le délai prévu par l'article 21 de la loi n o 10/2001 pour le dépôt des demandes de restitution ou de dédommagement pour les immeubles nationalisés qui font l'objet de cette loi a expiré le 14 février 2002, après avoir été prorogé en dernier ressort par l'ordonnance d'urgence du Gouvernement n o 145/2001. L'article III § 37 de la loi n o 247/2005 n'a introduit un nouveau délai d'introduction de telles demandes qu'en ce qui concerne les immeubles faisant l'objet de la loi n o 1/2000, à savoir les terrains agricoles et forestiers. EN DROIT I.

La requérante allègue que la vente des cinq appartements de son immeuble par l'Etat à des tiers, validée par l'arrêt du 2 décembre 2002 de la cour d'appel de Bucarest, l'a mise dans l'impossibilité de jouir de son droit de propriété sur cet immeuble, en méconnaissance de l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement souligne les difficultés liées à la réglementation de la question des immeubles nationalisés et fait une présentation des lois adoptées successivement par l'Etat après 1989 en la matière. A ce titre, il résume les objectifs de la loi n o 112/1995 portant sur les logements nationalisés sur titre, de la loi n o 10/2001, qui a été la première loi à réglementer de manière globale la question des immeubles nationalisés tout en tendant à établir un équilibre entre l'exigence de réparation et la sécurité des rapports juridiques, et enfin de la loi n o 247/2005, qui a modifié et complété la loi n o 10/2001 en mettant en place le cadre institutionnel et financier pour une application plus effective de cette dernière loi.

Le Gouvernement considère que les autorités nationales bénéficient d'un large pouvoir discrétionnaire non seulement quant au choix des mesures visant à garantir le respect des droits patrimoniaux ou à réglementer en matière de droit de propriété, mais également pour prendre le temps nécessaire à leur mise en œuvre. Il estime que la dernière réforme en la matière, à savoir la loi n o 247/2005, pose le principe de l'octroi des dédommagements équitables et non plafonnées, fixés par une décision de la commission administrative centrale sur la base d'une expertise, et accélère la procédure de restitution ou d'indemnisation. Cette loi prévoit que, dans le cas où la restitution de l'immeuble n'est pas possible, l'indemnisation se fera par l'émission de titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ), à hauteur de la valeur du bien établie par expertise.

Le Gouvernement estime que la requérante aurait pu obtenir une indemnisation si elle avait introduit une demande à cet égard en vertu de la loi n o 10/2001 dans les délais requis, à savoir soit pendant un an et demi après l'entrée en vigueur de cette loi, soit entre le 22 juillet et 30 novembre 2005, conformément à la loi n o 247/2005. Il considère que l'indemnisation prévue par la législation roumaine répond aux exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 et que le retard de quatre ans dans l'octroi des dédommagements à la requérante ne rompt pas le juste équilibre à ménager entre les intérêts en présence, compte tenu également des circonstances exceptionnelles entourant la réglementation en la matière.

La requérante considère que la loi n o 10/2001 ne saurait s'appliquer à son affaire, dans la mesure où, au moment de l'entrée en vigueur de cette loi, elle bénéficiait du jugement définitif du 18 février 1997 du tribunal de première instance de Bucarest et des procédures en annulation des contrats de vente portant sur les cinq appartements en cause étaient pendantes. Elle estime avoir subi une atteinte à son droit de propriété du fait de la vente frauduleuse des cinq appartements de son immeuble par l'Etat aux locataires, alors que les procédures qu'elle avait entamées pour faire constater la nullité du titre de l'Etat sur l'immeuble en question étaient pendantes à l'époque de la vente. En outre, la requérante précise que la loi n o 247/2005 n'a introduit un nouveau délai d'introduction des demandes de restitution ou d'indemnisation qu'en ce qui concerne les immeubles faisant l'objet de la loi n o 1/2000, à savoir les terrains agricoles et forestiers, contrairement aux affirmations du Gouvernement.

La Cour rappelle que, dans plusieurs affaires récentes, elle a considéré que la vente par l'État d'un bien d'autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu'elle est antérieure à la confirmation en justice d'une manière définitive du droit de propriété d'autrui, s'analyse en une privation de bien. Une telle privation, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, est contraire à l'article 1 du Protocole n o 1 ( Străin et autres c. Roumanie , n o 57001/00, §§ 39, 43 et 59, 21 juillet 2005, et Porteanu c Roumanie , n o 4596/03, § 32, 16 février 2006).

De surcroît, dans l'affaire Păduraru précitée, la Cour a constaté que l'Etat a manqué à son obligation positive de réagir en temps utile et avec cohérence face à la question d'intérêt général que constitue la restitution ou la vente des immeubles entrés en sa possession en vertu des décrets de nationalisation. Elle a également considéré que l'incertitude générale ainsi créée s'est répercutée sur le requérant, qui s'est vu dans l'impossibilité de recouvrer l'ensemble de son bien alors qu'il disposait d'un arrêt définitif condamnant l'Etat à le lui restituer ( Păduraru , précité, § 112).

En l'espèce, la Cour n'aperçoit pas de motif de s'écarter de la jurisprudence précitée, la situation de fait étant sensiblement la même. A l'instar de l'affaire Porteanu , dans la présente affaire, des tiers sont devenus propriétaires de l'immeuble en cause avant que le droit de propriété de la requérante sur ce bien ne soit confirmé définitivement avec effet rétroactif. Et comme dans cette affaire, ainsi que dans l'affaire Străin , la requérante a en l'espèce été reconnue propriétaire légitime, les tribunaux ayant jugé que son droit de propriété était incontestable, eu égard à la nationalisation abusive, et qu'elle n'avait perdu que la possession et le droit d'usage sur son bien.

La Cour note que la vente par l'Etat du bien de la requérante, en vertu de la loi n o 112/1995 qui ne permettait de vendre que les biens nationalisés de manière légale, l'empêche de jouir de son droit, et qu'aucun dédommagement ne lui a été octroyé pour cette privation.

La Cour observe que le 22 juillet 2005 a été adoptée la loi n o 247/2005 modifiant la loi n o 10/2001. Cette nouvelle loi prévoit que les personnes dont les biens immeubles sont entrés de manière abusive dans le patrimoine de l'État entre 1945 et 1989 ont droit à une indemnisation à hauteur de la valeur marchande du bien qui ne peut pas être restitué, entre autres en raison de la vente légale du bien par l'Etat à des tiers, sous la forme des actions à un organisme de placement de valeurs mobilières ( Proprietatea ).

La Cour n'est pas convaincue de l'argument du Gouvernement selon lequel la requérante aurait pu obtenir une indemnisation si elle avait introduit une demande en vertu de la loi n o 10/2001, modifiée par la loi n o 247/2005.

D'une part, la Cour relève qu'il ressort du droit interne que le délai pour le dépôt d'une demande d'indemnisation en vertu de la loi n o 10/2001 a expiré le 14 février 2002 et que la loi n o 247/2005 n'a pas prorogé ce délai. On ne saurait reprocher à la requérante de n'avoir pas introduit une demande d'indemnisation dans le délai susmentionné, compte tenu du fait qu'à l'époque, la procédure en annulation des contrats de vente litigieux était pendante devant les juridictions, la requérante tendant ainsi à faire rentrer les cinq appartements vendus dans le patrimoine de l'Etat afin de faire exécuter le jugement définitif du 18 février 1997 qui ordonnait aux autorités de lui restituer en nature l'immeuble en cause. On pouvait s'attendre à ce que la requérante, qui en vertu de la loi n o 10/2001 ne pouvait plus se voir restituer l'immeuble vendu légalement, demande l'octroi des dédommagements seulement après le rejet en dernier ressort de son action en annulation des contrats de vente. Or, force est de constater, comme d'ailleurs le Gouvernement le concède, qu'en décembre 2002 le délai prévu par la loi n o 10/2001 était déjà expiré.

D'autre part, et surtout, la Cour observe que la loi n o 247/2005 ne fonctionne actuellement pas d'une manière susceptible d'aboutir à l'octroi effectif d'une indemnité aux anciens propriétaires dépossédés de leurs immeubles nationalisés et que cette loi ne prend pas en compte le préjudice subi par les personnes ainsi privées de leurs biens, avant son entrée en vigueur, du fait d'une absence prolongée d'indemnisation (voir, mutatis mutandis , parmi d'autres, Porteanu c. Roumanie , n o 4596/03, § 34, 16 février 2006). Ainsi, elle note que la procédure d'agrément de Proprietatea par le Conseil national des valeurs mobilières (« CNVM ») et la conversion des titres de valeur de la première en actions cotées en bourse, opérations nécessaires pour que les indemnités prévues par la loi susmentionnée puissent avoir une valeur effective, n'ont pas abouti jusqu'à présent. Partant, la Cour estime que le fait pour la requérante d'avoir suivi la procédure régie par la loi n o 10/2001 ne lui aurait pas permis de bénéficier à présent d'une indemnisation effective.

Dès lors, la Cour considère que la privation de la requérante de son droit de propriété sur les cinq appartements de l'immeuble en question, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, lui a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de leurs biens garanti par l'article 1 du Protocole n o 1. Partant, il y a eu violation de cette disposition. II.

La requérante réclame la restitution de l'immeuble en question ou bien, au titre de dommage matériel, l'octroi de 1 050 000 euros (EUR) qu'elle estime être la valeur actuelle des cinq appartements sur le marché immobilier. Par ailleurs, elle demande également à ce titre 350 000 EUR pour l'absence d'utilisation de l'immeuble depuis 1950 jusqu'à présent, dont 110 000 pour la période d'après le jugement définitif du 18 février 1997 qui a ordonné la restitution du bien, s'appuyant à cet égard sur le prix de location de tels appartements. Elle réclame aussi 1 700 000 EUR au titre du dommage moral pour la souffrance causée par les actions des autorités, en particulier par la nationalisation de l'immeuble.

Concernant la demande pour préjudice matériel, le Gouvernement considère que la valeur marchande des cinq appartements ayant une surface utile totale d'environ 255 m 2 ainsi que du terrain afférent de 229 m 2 est de 357 732 EUR, et il soumet un rapport d'expertise en ce sens. Par ailleurs, il considère que la demande tirée du manque à gagner devrait être rejetée. D'une part, la Cour ne serait pas compétente ratione temporis pour accueillir une telle demande pour la période antérieure à l'entrée en vigueur de la Convention et de son premier Protocole quant à la Roumanie en 1994. D'autre part, pour la période postérieure à la reconnaissance par le jugement du 18 février 1997 du droit de propriété de la requérante sur le bien en question, le Gouvernement met en avant que, dans d'autres affaires, lorsqu'elle a ordonné la restitution du bien en vertu de l'article 41 de la Convention, la Cour n'a pas alloué de montant pour le défaut de jouissance, se réservant la possibilité d'en tenir compte lors de l'examen du préjudice moral allégué ( Sofletea c. Roumanie , n o 48179/99, § 42, 25 novembre 2003). De surcroît, dans une affaire récente la Cour a rejeté la demande au titre des loyers non perçus, estimant qu'elle ne saurait spéculer sur ce point ( Buzatu c. Roumanie (satisfaction équitable), n o 34642/97, § 18, 27 janvier 2005). Au regard de la demande pour préjudice moral, le Gouvernement estime que ce préjudice allégué serait suffisamment compensé dans le cas d'un constat de violation et que, de toute manière, la requérante n'a pas prouvé de lien de causalité entre la prétendue violation et la souffrance invoquée.

La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences. Si le droit interne ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, l'article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d'accorder une réparation à la partie lésée par l'acte ou l'omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée. Dans l'exercice de ce pouvoir, elle dispose d'une certaine latitude ; l'adjectif « équitable » et le membre de phrase « s'il y a lieu » en témoignent.

Parmi les éléments pris en considération par la Cour, lorsqu'elle statue en la matière, figurent le dommage matériel, c'est-à-dire les pertes effectivement subies en conséquence directe de la violation alléguée, et le dommage moral, c'est-à-dire la réparation de l'état d'angoisse, des désagréments et des incertitudes résultant de cette violation, ainsi que d'autres dommages non matériels (voir, parmi d'autres, Ernestina Zullo c. Italie , n o 64897/01, § 25, 10 novembre 2004).

En outre, là où les divers éléments constituant le préjudice ne se prêtent pas à un calcul exact ou là où la distinction entre dommage matériel et dommage moral se révèle difficile, la Cour peut être amenée à les examiner globalement ( Comingersoll c. Portugal [GC], n o 35382/97, § 29, CEDH 2000-IV).

La Cour estime, dans les circonstances de l'espèce, que la restitution des cinq appartements en question, telle qu'ordonnée par le jugement définitif du 18 février 1997 du tribunal de première instance de Bucarest, placerait la requérante autant que possible dans une situation équivalant à celle où elle se trouverait si les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues. A défaut pour l'État défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu'il devra verser à l'intéressée, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle des cinq appartements en cause.

En l'espèce, quant à la détermination du montant de l'indemnité pouvant être versée à la requérante, la Cour note que celle-ci n'a soumis ni une expertise ni d'autres éléments justificatifs permettant de déterminer la valeur actuelle des cinq appartements. Quant au Gouvernement, il a présenté un rapport fourni par un expert, selon lequel la valeur de ces appartements serait de 357 732 EUR.

Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local et des éléments fournis par les parties, la Cour estime la valeur marchande actuelle des cinq appartements à 375 000 EUR.

Concernant les sommes demandées au titre du manque d'usage de l'immeuble, calculées par rapport au prix de location des appartements, la Cour ne saurait allouer de somme à ce titre, compte tenu, d'une part, du fait qu'elle a ordonné la restitution des cinq appartements comme réparation au titre de l'article 41 de la Convention et, d'autre part, de ce que l'octroi d'une somme à ce titre revêtirait en l'espèce un caractère spéculatif, la possibilité et le rendement d'une location étant fonction de plusieurs variables. Néanmoins, elle tiendra compte de la privation de propriété subie par la requérante depuis 1997 à l'occasion de la réparation du préjudice moral (voir, mutatis mutandis , Androne c. Roumanie , n o 54062/00, § 70, 22 décembre 2004, et Buzatu précité, § 18).

A cet égard et dans la limite de sa compétence, la Cour considère que les événements en cause ont entraîné des atteintes graves au droit de la requérante au respect de son bien, pour lesquelles la somme de 5 000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi. B. Frais et dépens

Sans produire de justificatifs, la requérante demande 19 500 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour.

Le Gouvernement ne s'oppose pas au remboursement des frais encourus, sous condition qu'ils soient prouvés, nécessaires et qu'ils aient un lien avec l'affaire.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour décide de n'allouer aucune somme à la requérante à ce titre (voir, parmi d'autres, Ionescu c. Romanie (satisfaction équitable), n o 38608/97, § 22, 10 novembre 2005). C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l'État défendeur doit restituer à la requérante les cinq appartements de l'immeuble en question, sis au n o 29, rue Londra, à Bucarest, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention ; b) qu'à défaut d'une telle restitution, l ' État défendeur doit verser à la requérante, dans le même délai de trois mois, 375 000 EUR (trois cent soixante-quinze mille euros) pour dommage matériel ; c) qu'en tout état de cause, l'Etat défendeur doit verser à la requérante 5 000 EUR (cinq mille euros) pour préjudice moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur les sommes susmentionnées, sommes qui seront à convertir en lei au taux applicable à la date du règlement ; d) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 octobre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Fatoș Aracı Boštjan M. Zupančič Greffière adjointe Président