AFFAIRE PENESCU c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de P1-1;Dommage matériel - réparation pécuniaire ou restitution d'un immeuble;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Frais et dépens - demande rejetée
AFFAIRE PENESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)
SECȚIUNEA A TREIA
CAUZA
PENESCU c. ROMÂNIA
(Cererea nr. 13075/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
5 octombrie 2006
DEFINITIVĂ
05/01/2007
Această hotărâre devine definitivă în condițiile prevăzute de art. 44 § 2 al Convenției. Ea poate suferi corectări de formă.
În cauza Penescu c. România,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), întrunită în completul constituit din:
Dnsii. B.M. Zupančič, președinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky,
Doamna A. Gyulumyan,
Dnsii. E. Myjer, David Thór Björgvinsson,
judecători,
și Doamna F. Aracı, grefier adjunct de secțiune,
După ce a deliberat în camera de sfetnici la 14 septembrie 2006,
Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 13075/03) împotriva României, depusă de o cetățeancă a acestui stat, Doamna Maria Penescu („reclamanta"), care are și cetățenia americană, care a sesizat Curtea la 4 martie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").
Reclamanta este reprezentată de către Doamna V. Barbat, avocat la București. Guvernul României („Guvernul") este reprezentat de către agentul sau, Doamna B. Ramașcanu.
La 6 septembrie 2005, președintele secțiunii a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând art. 29 § 3 al Convenției, a hotărât că admisibilitatea și temeinicia cauzei vor fi examinate concomitent.
PE FOND
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamanta, Doamna Maria Penescu, este o cetățeancă română și americană, născută în 1917 și rezidând la Sherman Oaks (California, Statele Unite ale Americii).
În 1950, în vertu decretului de naționalizare nr. 92/1950, Statul a preluat posesia proprietății imobiliare a reclamantei, compusă din șase apartamente și situată la nr. 29, strada Londra, la București.
A.
Procedură administrativă în temeiul legii nr. 112/1995 și vânzarea a cinci apartamente de către Stat
La 15 iulie 1996, în temeiul legii nr. 112/1995 privind regimul juridic al unor imobile naționalizate („legea nr. 112/1995"), reclamanta a depus o cerere la comisia administrativă competentă pentru restituirea în natură a proprietății naționalizate în 1950. Interesata nu a primit nici un răspuns la cererea sa.
La 30 septembrie, 17 octombrie, 22 octombrie și 1 noiembrie 1996, în temeiul legii nr. 112/1995, întreprinderea H., administratoare a bunurilor imobiliare ale Primăriei București, a vândut cinci din cele șase apartamente ale proprietății imobiliare în cauză chiriașilor Primăriei care locuiau în aceste apartamente.
B.
Acțiune revendicativă împotriva Statului
Prin sentință din 18 februarie 1997, tribunalul de primă instanță din București a admis acțiunea revendicativă, depusă de reclamanta la 21 octombrie 1996 împotriva consiliului municipal al Bucureștiului și împotriva întreprinderii H. El a judecat că proprietatea imobiliară în cauză a fost naționalizată în mod abuziv, ceea ce nu putea constitui nici un drept în favoarea Statului, și a concluzionat că acesta din urmă trebuia, în consecință, să restituie proprietatea reclamantei, proprietare de drept.
În absența recursului, această sentință a devenit definitivă.
Prin decizie din 2 decembrie 1997, primarul Bucureștiului a ordonat restituirea proprietății imobiliare în cauză reclamantei.
Prin proces-verbal din 10 martie 1998, la punerea în posesie a proprietății imobiliare, reclamanta a fost informată de către serviciul de chirii al Primăriei Bucureștiului că, în temeiul legii nr. 112/1995 precitate, Statul a vândut cinci din cele șase apartamente ale proprietății imobiliare în cauză foștilor săi chiriași. În consecință, reclamanta a fost pusă în posesie doar a unui apartament, situat la mansarda proprietății imobiliare.
C.
Acțiune de anulare a contractelor de vânzare
Prin acțiune depusă la 30 martie 1998, reclamanta a sesizat tribunalul de primă instanță din București cu o acțiune de anulare a contractelor de vânzare a celor cinci apartamente împotriva Primăriei Bucureștiului și a societății H., pe motiv că aceste contracte au fost încheiate în încălcarea legii nr. 112/1995, întrucât naționalizarea proprietății imobiliare a fost făcută în mod abuziv și Statul, precum și chiriașii erau conștienți de demersurile sale administrative și judiciare pentru a obține restituirea bunului.
Prin sentință din 20 iunie 2000, după o casare cu trimitere, tribunalul a respins acțiunea reclamantei, pe motiv că anularea contractelor litigioase nu putea fi pronunțată decât în cazul în care ambele părți contractante au acționat cu rea-credință. Tribunalul a judecat că interesata nu a răsturnat în acest caz prezumția de bună-credință a terților cumpărători la momentul încheierii contractelor de vânzare.
Prin hotărârile din 15 martie 2001 ale tribunalului județean din București și 2 decembrie 2002 ale curții de apel din București, atât apelul, cât și recursul formulat de reclamanta împotriva sentinței precitate au fost respinse ca netemeinice, din aceleași motive.
II.
DREPTUL INTERN RELEVANT
Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevante sunt descrise în hotărârile Brumărescu c. România ([Marea Cameră], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44), Străin și alții c. România (nr. 57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru c. România (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) și Porteanu c. România (nr. 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).
Termenul prevăzut de art. 21 al legii nr. 10/2001 pentru depunerea cererilor de restituire sau despăgubire pentru bunurile imobiliare naționalizate care fac obiectul acestei legi a expirat la 14 februarie 2002, după ce fusese prelungit în ultim resort prin ordonanța de urgență a Guvernului nr. 145/2001. Articolul III § 37 al legii nr. 247/2005 a introdus un nou termen de depunere a unor asemenea cereri doar în ceea ce privește bunurile imobiliare ce fac obiectul legii nr. 1/2000, și anume terenurile agricole și forestiere.
PE DREPT
I.
CU PRIVIRE LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
Reclamanta susține că vânzarea a cinci apartamente ale proprietății sale de către Stat unor terți, validată prin hotărârea din 2 decembrie 2002 a curții de apel din București, a pus-o în imposibilitate de a se bucura de dreptul ei de proprietate asupra acestei proprietăți imobiliare, în încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu vătămă dreptul pe care statele îl au de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.
"
A.
Cu privire la admisibilitate
Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă, în plus, că acesta nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Deci ar trebui declarat admisibil.
B.
Cu privire la fond
Guvernul subliniază dificultățile legate de reglementarea chestiunii bunurilor imobiliare naționalizate și prezintă o trecere în revistă a legilor adoptate succesiv de stat după 1989 în această materie. La acest titlu, rezumă obiectivele legii nr. 112/1995 privind locuințele naționalizate prin titlu, legii nr. 10/2001, care a fost prima lege ce a reglementat în mod cuprinzător chestiunea bunurilor imobiliare naționalizate, în timp ce tindea să stabilească un echilibru între cerința reparării și securității relațiilor juridice, și, în final, legei nr. 247/2005, care a modificat și completat legea nr. 10/2001 prin punerea în vigoare a cadrului instituțional și financiar pentru o aplicare mai efectivă a acestei legi din urmă.
Guvernul consideră că autoritățile naționale beneficiază de un larg putere discreționară, nu numai în ceea ce privește alegerea măsurilor menite să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau reglementarea în materia dreptului de proprietate, ci și pentru a lua timpul necesar implementării lor. El estimează că ultima reformă în materie, și anume legea nr. 247/2005, stabilește principiul acordării despăgubirilor echitabile și neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, și accelerează procedura de restituire sau indemnizare. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea bunului imobiliar nu este posibilă, indemnizarea se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), în valoare echivalentă cu valoarea bunului stabilită prin expertiză.
Guvernul estimează că reclamanta ar fi putut obține o despăgubire dacă ar fi depus o cerere în acest sens în temeiul legii nr. 10/2001 în termenele necesare, și anume ori într-un an și jumătate după intrarea în vigoare a acestei legi, ori între 22 iulie și 30 noiembrie 2005, în conformitate cu legea nr. 247/2005. Consideră că despăgubirea prevăzută de legislația română răspunde cerințelor articolului 1 din Protocolul nr. 1 și că întârzierea de patru ani în acordarea despăgubirilor reclamantei nu rupe echilibrul just între interesele în cauză, ținând cont și de circumstanțele excepționale care înconjoară reglementarea în materia.
Reclamanta consideră că legea nr. 10/2001 nu poate fi aplicabilă cauzei sale, în măsura în care, la momentul intrării în vigoare a acestei legi, se bucura de sentința definitivă din 18 februarie 1997 a tribunalului de primă instanță din București și procedurile de anulare a contractelor de vânzare privind cele cinci apartamente în cauză erau în curs de derulare. Ea estimează că a suferit o atac la dreptul ei de proprietate din cauza vânzării frauduloase a cinci apartamente ale proprietății sale de către Stat chiriașilor, în timp ce procedurile pe care le-a întreprins pentru a constata nulitatea titlului Statului asupra proprietății imobiliare în cauză erau în curs de derulare la epoca vânzării. În plus, reclamanta precizează că legea nr. 247/2005 a introdus un nou termen de depunere a cererilor de restituire sau despăgubire doar în ceea ce privește bunurile imobiliare ce fac obiectul legii nr. 1/2000, și anume terenurile agricole și forestiere, contrar afirmațiilor Guvernului.
Curtea reamintește că, în mai multe cauze recente, a considerat că vânzarea de către Stat a bunului altuia unor terți cu bună-credință, chiar și atunci când aceasta este anterioară confirmării în justiție cu caracter definit a dreptului de proprietate al altcuiva, se analizează ca o lipsire de proprietate. O asemenea lipsire, combinată cu absența absolută a oricărei indemnizări, încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin și alții c. România, nr. 57001/00, §§ 39, 43 și 59, 21 iulie 2005, și Porteanu c. România, nr. 4596/03, § 32, 16 februarie 2006).
Mai mult, în cauza Păduraru precitată, Curtea a constatat că Statul a eșuat în obligația sa pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență la chestiunea de interes general ce constituie restituirea sau vânzarea bunurilor imobiliare intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naționalizare. Ea a considerat, de asemenea, că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a găsit în imposibilitate de a-și recupera întregul bun, în timp ce deținea o hotărâre definitivă condamnând Statul să i-l restituie (Păduraru, precitată, § 112).
În cauza prezentă, Curtea nu vede motiv să se abată de la jurisprudența precitată, situația de fapt fiind substanțial aceeași. La fel ca în cauza Porteanu, în prezenta cauză, terți au devenit proprietari ai proprietății imobiliare în cauză înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui bun să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. Și cum în această cauză, precum și în cauza Străin, reclamanta a fost în cauza prezentă recunoscută proprietare legitimă, tribunalele având judecat că dreptul ei de proprietate era incontestabil, ținând cont de naționalizarea abuzivă, și că a pierdut doar posesia și dreptul de utilizare asupra bunului.
Curtea constată că vânzarea de către Stat a bunului reclamantei, în temeiul legii nr. 112/1995, care permitea vânzarea doar a bunurilor naționalizate în mod legal, o împiedică pe reclamanta să se bucure de dreptul ei, și că nu i-a fost acordată nici o despăgubire pentru această lipsire.
Curtea observă că la 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 care modifică legea nr. 10/2001. Această nouă lege prevede că persoanele ale căror bunuri imobiliare au intrat în mod abuziv în patrimoniul statului între 1945 și 1989 au dreptul la o despăgubire în cuantum echivalent cu valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituit, printre altele din cauza vânzării legale a bunului de către Stat unor terți, sub forma acțiunilor la un organism de plasament de valori mobiliare (Proprietatea).
Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului conform căruia reclamanta ar fi putut obține o despăgubire dacă ar fi depus o cerere în temeiul legii nr. 10/2001, modificate de legea nr. 247/2005.
Pe de o parte, Curtea constată că din dreptul intern rezultă că termenul pentru depunerea unei cereri de despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001 a expirat la 14 februarie 2002 și că legea nr. 247/2005 nu a prelungit acest termen. Nu se poate reproșa reclamantei că nu a depus o cerere de despăgubire în termenul menționat mai sus, ținând cont de faptul că la acel moment, procedura de anulare a contractelor de vânzare litigioase era în curs la jurisdicții, reclamanta urmărind astfel să facă să rentre cele cinci apartamente vândute în patrimoniul Statului pentru a executa sentința definitivă din 18 februarie 1997 care ordona autorităților să îi restituie în natură proprietatea imobiliară în cauză. Era de așteptat ca reclamanta, care în temeiul legii nr. 10/2001 nu putea mai fi restituită proprietatea vândută legal, să solicite acordarea despăgubirilor doar după respingerea în ultim resort a acțiunii sale de anulare a contractelor de vânzare. Or, se impune a constata, așa cum de altfel Guvernul recunoaște, că în decembrie 2002 termenul prevăzut de legea nr. 10/2001 era deja expirat.
Pe de altă parte, și mai important, Curtea observă că legea nr. 247/2005 nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri foștilor proprietari lipsiți de bunurile lor imobiliare naționalizate și că această lege nu ia în considerare prejudiciul suferit de persoanele astfel lipsite de bunuri, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absențe prelungite de despăgubire (vezi, mutatis mutandis, printre altele, Porteanu c. România, nr. 4596/03, § 34, 16 februarie 2006). Astfel, constată că procedura de aprobare a Proprietății de către Consilul Național al Valorilor Mobiliare (CNVM) și convertirea titlurilor de valoare ale acesteia în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea menționată mai sus să aibă o valoare efectivă, nu s-au finalizat până în prezent. De aceea, Curtea estimează că faptul că reclamanta a urmat procedura reglementată de legea nr. 10/2001 nu i-ar fi permis în prezent să beneficieze de o despăgubire efectivă.
De aceea, Curtea consideră că lipsirea reclamantei de dreptul ei de proprietate asupra celor cinci apartamente ale proprietății imobiliare în cauză, combinată cu absența absolută a oricărei indemnizări, i-a impus o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. De aceea, a existat încălcare a acestei dispoziții.
II.
CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
Conform articolului 41 al Convenției,
„Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante Înalte nu permite decât ștergerea imperfectă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
"
A.
Daune
Reclamanta reclamă restituirea bunului imobiliar în cauză sau, cu titlu de daune materiale, acordarea a 1.050.000 euro (EUR) pe care le estimează a fi valoarea actuală a celor cinci apartamente pe piața imobiliară. De altfel, solicită și cu acest titlu 350.000 EUR pentru lipsa de utilizare a proprietății imobiliare de la 1950 până în prezent, din care 110.000 pentru perioada după sentința definitivă din 18 februarie 1997 care a ordonat restituirea bunului, bazându-se la acest titlu pe prețul chiriei unor asemenea apartamente. Reclamă, de asemenea, 1.700.000 EUR cu titlu de daune morale pentru suferința cauzată de acțiunile autorităților, în special prin naționalizarea proprietății imobiliare.
În ceea ce privește cererea pentru prejudiciu material, Guvernul consideră că valoarea de piață a celor cinci apartamente având o suprafață utilă totală de aproximativ 255 m² și a terenului aferent de 229 m² este de 357.732 EUR, și prezintă un raport de expertiză în acest sens. De altfel, consideră că cererea din lipsă de venit ar trebui respinsă. Pe de o parte, Curtea nu ar fi competentă ratione temporis pentru a admite o asemenea cerere pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Convenției și a Primului Protocol cu privire la România în 1994. Pe de altă parte, pentru perioada ulterioară recunoașterii prin sentința din 18 februarie 1997 a dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului în cauză, Guvernul pune în avans că, în alte cauze, atunci când a ordonat restituirea bunului în temeiul articolului 41 al Convenției, Curtea nu a alocat nici o sumă pentru lipsa de utilizare, rezervând-și posibilitatea de a o lua în considerare la examinarea prejudiciului moral invocat (Sofletea c. România, nr. 48179/99, § 42, 25 noiembrie 2003). Mai mult, într-o cauză recentă Curtea a respins cererea pentru chirii nepercepe, estimând că nu poate specula la această privință (Buzatu c. România (satisfacție echitabilă), nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). Privind cererea pentru prejudiciu moral, Guvernul estimează că prejudiciul invocat ar fi suficient compensat în cazul constatării unei încălcări și că, în orice caz, reclamanta nu a dovedit o legătură de cauzalitate între presupusa încălcare și suferința invocată.
Curtea reamintește că o hotărâre care constată o încălcare determină pentru Statul pârât obligația juridică în temeiul Convenției de a pune capăt încălcării și de a-și șterge consecințele. Dacă dreptul intern nu permite ștergerea decât în mod imperfect a consecințelor acestei încălcări, art. 41 al Convenției conferă Curții puterea de a acorda o reparare părții vătămate prin actul sau omisiunea cu privire la care s-a constatat o încălcare a Convenției. În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul „echitabilă" și frazeologia „dacă este cazul" iau în mărturie.
Printre elementele luate în considerare de Curte, atunci când judecă în această materie, figurează prejudiciul material, și anume pierderile efectiv suferite în consecință directă a încălcării invocate, și prejudiciul moral, și anume repararea stării de anxietate, dezagrement și incertitudini rezultând din această încălcare, precum și alte prejudicii nemateriale (vezi, printre altele, Ernestina Zullo c. Italia, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
În plus, acolo unde diverșii factori ce constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincția între prejudiciu material și prejudiciu moral se dovedește dificilă, Curtea poate fi nevoită să le examineze global (Comingersoll c. Portugalia [Marea Cameră], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).
Curtea estimează, în circumstanțele acestei cauze, că restituirea celor cinci apartamente în cauză, așa cum a fost ordonat prin sentința definitivă din 18 februarie 1997 a tribunalului de primă instanță din București, ar plasa reclamanta cât se poate pe o situație echivalând cu cea în care s-ar afla dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În absența unei asemenea restituiri din partea Statului pârât într-un termen de trei luni de la data când prezenta hotărâre devine definitivă, Curtea decide că va trebui să verse interesatei, pentru daune materiale, o sumă corespunzând valorii actuale a celor cinci apartamente în cauză.
În cauza prezentă, privitor la determinarea cuantumului despăgubirii care ar putea fi versate reclamantei, Curtea constată că aceasta nu a prezentat nici o expertiză, nici alte elemente justificative care să permită determinarea valorii actuale a celor cinci apartamente. Privitor la Guvern, el a prezentat un raport furnizat de un expert, conform căruia valoarea acestor apartamente ar fi 357.732 EUR.
Ținând cont de informațiile de care dispune asupra prețurilor pieței imobiliare locale și de elementele furnizate de părți, Curtea estimează valoarea de piață actuală a celor cinci apartamente la 375.000 EUR.
Privitor la sumele cerute cu titlu de lipsă de utilizare a proprietății imobiliare, calculate în funcție de prețul chiriei apartamentelor, Curtea nu poate aloca nici o sumă cu acest titlu, ținând cont, pe de o parte, de faptul că a ordonat restituirea celor cinci apartamente ca reparare în temeiul articolului 41 al Convenției și, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume cu acest titlu ar avea în cauza prezentă un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei chirii fiind în funcție de mai multe variabile. Cu toate acestea, va ține seama de lipsirea de proprietate suferite de reclamanta din 1997 la ocazia reparării prejudiciului moral (vezi, mutatis mutandis, Androne c. România, nr. 54062/00, § 70, 22 decembrie 2004, și Buzatu precitată, § 18).
La acest titlu și în limitele competenței sale, Curtea consideră că evenimentele în cauză au determinat atingeri grave la dreptul reclamantei la respectarea bunului ei, pentru care suma de 5.000 EUR reprezintă o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit.
B.
Cheltuieli și onorarii
Fără a produce justificative, reclamanta cere 19.500 EUR pentru cheltuielile și onorariile ocazionate la jurisdicțiile interne și la Curte.
Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor ocazionate, cu condiția ca acestea să fie dovedite, necesare și să aibă legătură cu cauza.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și onorariilor doar în măsura în care se găsesc stabilite realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cauza prezentă și ținând cont de elementele în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea decide să nu aloce nici o sumă reclamantei cu acest titlu (vezi, printre altele, Ionescu c. România (satisfacție echitabilă), nr. 38608/97, § 22, 10 noiembrie 2005).
C.
Dobânzi de întârziere
Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii de depozit marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Declară cererea admisibilă;
Declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1;
Declară
a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamantei cele cinci apartamente ale proprietății imobiliare în cauză, situate la nr. 29, strada Londra, la București, în termen de trei luni de la data când prezenta hotărâre devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției;
b) în caz de nerestituire, Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în același termen de trei luni, 375.000 EUR (trei sute șaptezeci și cinci de mii euro) cu titlu de daune materiale;
c) în orice caz, Statul pârât trebuie să verse reclamantei 5.000 EUR (cinci mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit asupra sumelor menționate mai sus, sume care vor fi convertite în lei la rata aplicabilă la data plății;
d) că, odată cu expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii de depozit marginal a Băncii Centrale Europene în vigoare în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Dată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 5 octombrie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament.
Fatoș Aracı
Boștjan M. Zupančič
Grefier adjunct
Președinte