AFFAIRE FUNKE c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

26.04.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE FUNKE c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA FUNKE c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 16891/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 26 aprilie 2007 DEFINITIVF 26/07/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Funke c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič, președinte, C. Bîrsan, E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, dnii E. Myjer, David Thór Björgvinsson, I. Ziemel, judecătorii mei, și S. Quesada, grefierul secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 29 martie 2007, îndepărtează hotărârea pe care a adoptat-o aceasta, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (nnesada, grefierul secțiunii, după ce a deliberat în camera Consiliului la 29 martie 2007, 168911/02) condusă împotriva României de o resortisantă germană, M Ana Elisabeta Maria Funke ( La 7 decembrie 2005, Curtea a decis să comunice cererea guvernului român. În temeiul articolului 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis să examineze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. Guvernul german, invitat la 20 decembrie 2005, să prezinte observații scrise, nu și-a exprimat dorința de a exercita acest drept [art. 36 alineatul (1) din Convenție și art. 61 din Regulamentul de procedură]. La o dată nespecificată, recurenta a introdus în fața Tribunalului de Primă Instanță din Timișoara o acțiune în revendicare imobiliară îndreptată împotriva Consiliului Municipal din Timișoara. 6 strada Memorandului, Timișoara, compus din patru apartamente și un teren în care statul se acomodase în mod abuziv în 1950, în temeiul decretului de naționalizare nr. 92/1950. Prin hotărârea din 11 noiembrie 1996, Tribunalul a acceptat cererea sa, considerând că naționalizarea fusese ilegală și a recunoscut reclamantului statutul de proprietar al bunului în litigiu, obligând pârâtul să-l restituie. Această hotărâre a fost confirmată la apelul pârâtului printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă a Tribunalului de departament din Timiș din 22 februarie 1999. La 28 și 30 ianuarie 1997 și la 1 aprilie 1997, Consiliul municipal din Timișoara a vândut, în temeiul Legii nr. 112/1995, trei dintre apartamentele din clădirea în litigiu, precum și terenul din B., D. și K., care le ocupau în calitate de chiriași. 10. La 7 iunie 1999, recurenta sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Timișoara cu privire la o acțiune în anulare a celor trei contracte de vânzare încheiate de stat cu B, D. și K., susținând că acestea au fost afectate de nulitate absolută din moment ce bunul fusese luat ilegal de stat în temeiul decretului de naționalizare nr. 92/1950 și că aceasta a fost recunoscută drept proprietar prin hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din Timișoara din 11 noiembrie 1996 11. Prin hotărârea din 4 noiembrie 1999, Tribunalul a respins acțiunea recurentei, pe motiv că hotărârea din 11 noiembrie 1996 care i-a recunoscut calitatea de proprietar nu era opozabilă B., D. și K., care nu fuseseră părți pârâte la acțiunea în revendicare prezentată de recurentă în fața instanțelor naționale. 12. Printr-o hotărâre din 5 mai 2000, tribunalul județ din Timiș a primit apelul recurentei și a constatat că cele trei contracte de vânzare încheiate de stat cu B., D. și K. erau afectate de nulitate absolută. El a ordonat eliminarea, în registrul funciar, a dreptului de proprietate al părților terțe și reincluderea dreptului de proprietate al reclamantei 13. Prin hotărârea definitivă din 17 aprilie 2001, Curtea de Apel din Timișoara a admis recursul părților pârâte, a clasat hotărârea pronunțată în apel și a respins acțiunea recurentei și a considerat că contractele de vânzare încheiate de stat cu B., D. și K. erau valabile, pretinzând buna credință a cumpărătorilor. 14. În 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate în mod abuziv ( DREPTUL INTERN PERTINENT 15. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Strain și altele c. România 57001/00, § 26, 21 iulie 2005), Paduraru c. România 63252/00, §§ 53, 1 decembrie 2005), Porteanu c. România 4596/03, § 21-24, 16 februarie 2006) și Radu c. România 13309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006). PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 16. Recurenta invocă o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor din cauza imposibilității de a se bucura de clădirea de care a fost recunoscută ca proprietar printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, imposibilitate care decurge din vânzarea de către statul clădirii în litigiu către terții care o ocupau ca chiriași. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Cu privire la admisibilitatea 17. Guvernul exclude inadmisibilitatea acestui motiv pentru nu respectarea termenului de șase luni, în măsura în care cererea a fost depusă la 2 aprilie 2002, în timp ce ultima decizie internă definitivă a fost pronunțată de Curtea de Apel de la Timișoara la 17 aprilie 2001. 18. recurenta subliniază că, până în prezent, aceasta este în continuare privată de exercitarea dreptului său de proprietate recunoscut printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă. 19. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. În cazul în care presupusa încălcare constă într-o situație continuă, termenul de șase luni începe să curgă numai din momentul în care această situație continuă (a se vedea mutatis mutandis Hornsby c. Grecia, Hotărârea din 19 martie 1997, Rec., p. 508, § 35 și Marinakos c. Grecia, (dec.) n 49282/99, 29 martie 2000). Curtea consideră de la început că imposibilitatea pretinsă de recurentă de a se bucura, timp de mai mulți ani, de dreptul său de proprietate recunoscut printr-o decizie definitivă și irevocabilă se analizează într-o situație continuă. Simplul fapt că a încercat fără succes să pună capăt acestui fapt prin solicitarea, prin intermediul unei acțiuni în justiție, a anulării contractelor de vânzare încheiate de stat cu chiriașii nu poate schimba această constatare de fapt. Până în prezent, reclamanta nu s-a văzut niciodată restituită binelui în litigiu și nici nu a primit compensații în conformitate cu valoarea de piață a acestuia. întrucât cererea pe care a prezentat-o în acest sens în temeiul Legii nr. 10/2001 este încă în curs de desfășurare în fața autorităților însărcinate cu aplicarea legii; prin urmare, termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție nu se aplică. 21. În plus, Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. Guvernul subliniază dificultățile legate de reglementarea problemei clădirilor naționalizate și face o prezentare a legilor adoptate succesiv de către stat după 1989 în acest domeniu. 247/2005 prevede că, în cazul în care restituirea clădirii nu este posibilă, compensația se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (proprietatea) ), pe baza valorii bunului stabilit prin expertiză. Guvernul concluzionează că despăgubirea prevăzută de legislația românească îndeplinește cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 și că întârzierea înregistrată în acordarea compensațiilor recurentei nu rupe echilibrul corect care trebuie menținut între interesele în prezența sa. 23. recurenta contestă argumentele guvernului. Prin sublinierea abuzurilor autorităților, care și-au vândut bunul naționalizat ilegal în pofida legislației naționale care interzice vânzarea acestui tip de bunuri, Comisia consideră că despăgubirea pe care guvernul o lasă în urmă nu constituie o despăgubire efectivă, în special din cauza lipsei oricăror indicații privind termenul în care ar putea interveni aceasta 24. Curtea amintește deja că a considerat deja că vânzarea de către stat a unui bun al altora către terți cu bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în instanță într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altora, se analizează printr-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 din Protocolul 1 (Strein altele) În plus, în cauza Paduraru menționată anterior, Curtea a constatat că statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și în mod coerent în ceea ce privește chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea clădirilor care au intrat în posesia sa în temeiul decretelor de naționalizare. Comisia a considerat, de asemenea, că incertitudinea generală creată astfel s-a reflectat asupra reclamantului, care s-a aflat în imposibilitatea de a-și recupera întregul bun, în timp ce acesta dispunea de o hotărâre definitivă care condamnă statul să-l restituie (Paduraru, citată anterior, § 112). 26. În cazul de față, Curtea nu percepe niciun motiv de a se abate de la cauzele menționate anterior, situația de fapt fiind în mod semnificativ aceeași. Ea observă că vânzarea de către statul de bun al recurentei în temeiul legii nr. 112/1995, care, totuși, nu permitea vânzarea în mod ilegal a bunurilor naționalizate, o împiedică pe persoana în cauză să se bucure de dreptul său de proprietate recunoscut printr-o decizie definitivă și irevocabilă. În plus, trebuie să se constate că nu i s-a acordat nici o despăgubire pentru această privare. : Deși în 2001 a depus cereri de restituire a bunurilor sale în temeiul Legii nr. 10/2001, completată între timp de Legea nr. 247/2005, reclamanta nu a obținut de la nici restituirea bunului în litigiu, nici o compensație în limita valorii lor respective 27. În măsura în care guvernul susține că i se permite să obțină titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (proprietatea), în măsura în care valoarea bunului stabilit prin expertiză, Curtea își reiterează constatarea anterioară conform căreia Proprietata nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea duce la acordarea efectivă a unei indemnizații recurentei (a se vedea, printre altele, cauzele Radu menționate anterior și Ruxanda Ionescu c. România, nr 2608/02, 12 octombrie 2006). În plus, nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr. 247/2005 de modificare nu ia în considerare prejudiciul suferit ca urmare a unei absențe prelungite a despăgubirii de către persoanele care, precum reclamanta, s-au văzut împiedicate să se bucure de bunurile restituite în temeiul unei hotărâri definitive (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu menționată anterior, punctul 34). 28. Prin urmare, Curtea consideră că eșecul dreptului de proprietate al recurentei asupra proprietății sale vândute de stat terților care îl ocupau în calitate de chiriași, combinat cu absența totală a despăgubirii de mai mult de opt ani, i-a supus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantate prin art. 1 din Protocolul nr. 29. Prin urmare, a existat o încălcare a acestei dispoziții. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 30. Recurenta susține că vânzarea de către autorități a apartamentelor din clădirea sa, validată de Curtea de Apel din Timișoara la 17 aprilie 2001, a condus la imposibilitatea de a pune în aplicare hotărârea definitivă și irevocabilă din 22 februarie 1999 a tribunalului departamental din Timiș, care a ordonat statului să i le restituie. Aceasta invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat în părțile sale relevante Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitatea 31. Curtea constată că obiecția nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și subliniază, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea consideră, având în vedere concluziile sale de mai sus, că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului acestui motiv (a se vedea, printre altele, Dimitrie Dan Popescu c. România, n 21397/02, Hotărârea din 14 martie 2006, § 32, Pais c. România, n 4738/04, Hotărârea din 21 decembrie 2006, § 39 și, mutatis mutandis, Laino c. Italia [GC], n 33158/96, § 25, CEDH 1999-I, Zanghio c. Italia , Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A n 194-C, p. 47, § 23, și Biserica Catolică din Caneea c. Grecia , Hotărârea din 16 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, § 50). III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 33. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În acest sens, recurenta solicită restituirea clădirii a cărei proprietate a fost recunoscută prin hotărârea definitivă din 22 februarie 1999 sau, în caz contrar, pentru daune materiale, acordarea unei sume reprezentând valoarea actuală a imobilului și furnizează un raport de expertiză tehnică imobiliară conform căruia valoarea actuală a bunului este de 160 În ceea ce privește cererea pentru prejudicii materiale, guvernul consideră că valoarea de piață a bunului în litigiu este de 102 EUR. 564 EUR și prezintă un raport de expertiză în acest sens. În ceea ce privește cererea de prejudiciu moral, guvernul consideră că prejudiciul pretins ar fi compensat suficient în cazul unei constatări a încălcării. 36. Curtea amintește că o hotărâre de constatare a unei încălcări antrenează obligația juridică a statului pârât cu privire la convenție de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia. În cazul în care dreptul intern permite să se șteargă doar în mod impecabil consecințele acestei încălcări, art. 41 din Convenție conferă Curții competența de a acorda o despăgubire părții vătămate de actul sau omisiunea cu privire la care a fost constatată o încălcare a Convenției. În exercitarea acestei competențe, aceasta dispune de o anumită libertate; adjectivul Dacă este necesar, se depune o mărturie în acest sens. 37. Printre elementele luate în considerare de Curte, atunci când se pronunță în acest sens, se numără prejudiciul material, și anume pierderile suferite efectiv ca urmare directă a presupusei încălcări, și prejudiciul moral, și anume repararea stării de neliniște, a neplăcerilor și a incertitudinilor care rezultă din această încălcare, precum și a altor daune nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo Italia, n 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004). 38. Curtea apreciază, în circumstanțele speei, că restituirea imobilului situat la n 6 de pe strada Memorandului din Timișoara, compusă din patru apartamente și de pe teren, ar plasa reclamanta cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr 1 nu ar fi fost ignorate. 39. În cazul în care statul pârât nu procedează la o astfel de restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre devine definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească persoanei interesate, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a imobilului în cauză. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale și la elementele furnizate de părți, Curtea apreciază valoarea de piață actuală a bunului de 153 000 EUR. 40. Curtea consideră, în sfârșit, că încălcarea gravă a dreptului recurentei la respectarea bunurilor sale nu poate fi compensată suficient prin simpla constatare a încălcării articolului 1 din Protocolul nr. (1) Statuând în mod echitabil, aceasta îi acordă suma de 6 000 EUR ca despăgubire pentru prejudiciul moral suferit. Comisioane și cheltuieli de judecată 41. Recurenta solicită 3 600 EUR reprezentând onorariile avocatului care a reprezentat-o în cadrul procedurii în fața Curții, astfel cum reiese dintr-o notă de onoare pe care a prezentat-o la grefa Curții. 42. Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă și subliniază că recurenta nu a furnizat o justificare detaliată a activităților desfășurate, în speță, de către reprezentantul său. 43. Curtea a apreciat cererea în lumina principiilor care decurg din jurisprudența sa (hotărârile Nikolova c. Bulgaria [GC], nr 31195/96, § 79, CEDO 1999-II, Öztürk c. Turcia [GC], n 22479/93, § 83, CEDO 1999-VI și Witold Litwa c. Polonia, n 26629/95, § 88, CEDO 2000-III. Curtea acceptă că persoana în cauză a suportat cheltuieli pentru corectarea încălcării Convenției la nivel european. Cu toate acestea, având în vedere gradul relativ redus de complexitate a prezentei cauze, care urmează unei jurisprudențe deja bine stabilite (punctele 23-26 de mai sus), Comisia consideră că cheltuielile de reprezentare revendicate în acest sens sunt excesive. Potrivit articolului 41 din Convenție, Curtea consideră că este rezonabil să se aloce persoanei interesate 1 600 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile sale de judecată. Interese moratorii 44. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, CURȚIA, CURȚIA, CURȚIA, CURȚIA, CURȚIA, CURȚIA DENUMITORAȚI cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 6 de pe strada Memorandului, la Timișoara, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească recurentei, în același termen de trei luni, 153 000 EUR (cent cincizeci și trei de mii de euro) pentru daune materiale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit decât în orice caz, statul pârât trebuie să plătească recurentei 6 000 EUR (șase mii de euro) pentru prejudicii morale și 1 600 EUR (o mie șase sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pe care sumele în cauză vor fi convertite în noi lei românești (RON) la rata aplicabilă la data regulamentului de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 26 aprilie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Moduler Președintele