AFFAIRE PAUN c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

24.05.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE PAUN c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA PĂUN c. ROMÂNIA (Cercetarea nr. 9405/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 24 mai 2007 DEFINITIVF 24/08/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 2 din Convenție. El poate suferi modificări de formă În cauza Pain c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič președinte Biersan mis Fura-Sandström Gyulumyan domnii Myjer David Thór Björgvinsson, Berro-Lefevre, judecători, și de domnul S. Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 3 mai 2007, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 9405/02) îndreptată împotriva României și a cărei resortisantă a acestui stat, M. Maria Laura Peun ( reclamanta a sesizat Curtea la data de 6 august 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 24 iunie 2005, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 alineatul (3), Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLĂȚII, reclamanta s-a născut în 1915 și își are reședința în Statele Unite. În 1940, reclamanta și soțul ei au cumpărat un bun imobil compus dintr-o casă (131 m2) și din terenul aferent (231 m2), situat la nr 45 de pe strada Ghica Tei, la București. În 1982, reclamanta și soțul ei au părăsit țara și s-au stabilit în Statele Unite. În urma plecării lor din țară, statul a confiscat proprietatea în temeiul decretului nr. 223/1974. La 21 august 1985, soțul reclamantei a murit. La 29 mai 1997, în urma unei acțiuni în revendicare imobiliară, recurenta a obținut o decizie definitivă de constatare a ilegalității naționalizării bunurilor și de ordonare a autorităților să i-o restituie. La 4 februarie 1997, statul a vândut, în conformitate cu Legea nr. 112/1995, acest bun O.C., care îl ocupa ca chiriaș. În 1998, reclamanta a solicitat instanțelor să constate nulitatea vânzării bunurilor. În sprijinul cererii sale, aceasta a invocat hotărârea definitivă din 29 mai 1997, a Tribunalului de Primă Instanță de la București, recunoscând dreptul său de proprietate asupra bunurilor sale, precum și lipsa de credință a părților contractante. La sfârșitul procedurii, printr-o hotărâre din 26 octombrie 2000, Curtea de Apel de la București, după ce a hotărât că bunul devenise în mod legal proprietatea statului, că reclamanta avea posibilitatea de a solicita o despăgubire pentru pierderea bunului său și că, în orice caz, părțile la contract fuseseră de bună credință, a respins acțiunea reclamantei ca fiind nefondată. La 21 februarie 2001, Curtea de Apel din București a respins ca inadmisibilă o cerere de revizuire a hotărârii din 26 octombrie 2000. În 2002, recurenta a formulat o nouă acțiune în revendicare a binelui în litigiu. Prin hotărârea din 4 octombrie 2004, Curtea de Apel de la București a respins această a doua acțiune în revendicare pentru autoritatea lucrului judecat. 12. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind restituirea bunurilor naționalizate în mod abuziv, reclamanta a solicitat să i se despăgubească pentru pierderea bunurilor sale rezultate din vânzare, în limita valorii de piață a bunurilor, în conformitate cu prevederile legii menționate anterior. Până în prezent, reclamanta nu a fost despăgubită. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 13. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Brum rescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, § 31-33), Strain și altele România 57001/00, § 19 26, 21 iulie 2005), Paduraru România 63252/00, § 38 53, 1 decembrie 2005), Portanu România 4596/03, § 23-25, 16 februarie 2006), Ruxanda Ionescu România (n 2608/02, § 48, 12 octombrie 2006) și Radu c. România 13309/03, § 18-20, 20 iulie 2006). ÎN DREPT CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 14, recurenta se plânge că imposibilitatea de a-și recupera proprietatea, și-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale, astfel cum este recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și constată că acesta nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, îl declară admisibil. Pe fond 16. Guvernul consideră că existența hotărârii din 26 octombrie 2000 al Curții de Apel de la București, respingând acțiunea în anulare a contractului de vânzare privind bunurile, nu aduce atingere dreptului reclamantei de a-și respecta proprietatea. Potrivit guvernului, acțiunea în anulare a contractului de vânzare a fost formulată, printre altele, împotriva O.C., achizitorul bunului. Acesta reamintește că, în primul rând, este de competența autorităților naționale, în special a instanțelor judiciare, să aplice și să interpreteze dreptul intern, astfel încât, potrivit guvernului, intervenția în dreptul de proprietate al recurentei era justificată deoarece era prevăzută de lege, avea un scop legitim și era proporțională. În sfârșit, potrivit guvernului, recurenta are posibilitatea de a obține o despăgubire pentru pierderea proprietății sale în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, indicând posibilitatea recurentei de a obține titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (proprietatea 17). Recurenta se opune acestei teze. Ea susține că nu are nicio posibilitate efectivă de a-și recupera proprietatea. Ea consideră că legislația în domeniu nu ar putea trece pentru a avea un caracter previzibil, aplicarea Legii nr. 112/1995 având drept consecință o situație de confuzie generală, instabilitate și imprevizibilitate În cele din urmă, recurenta își exprimă îndoielile cu privire la existența unei posibile despăgubiri pe calea legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 245/2005, precum și cu privire la funcționarea și eficacitatea fondului de investiții Proprietatea 18. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție (a se vedea Porteanu, citată anterior, § 35). După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ românesc care reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun altora unor terțe părți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altora, se analizează printr-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absența totală a despăgubirii, contravine articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Strain, citată anterior, § 39, 43 și 59). 20. În măsura în care guvernul susține că este legal să obțină titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (proprietatea) ), pe baza valorii bunului stabilit prin expertiză, Curtea își reiterează constatarea anterioară potrivit căreia Proprietata nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri recurentei (a se vedea, printre altele, cauzele Radu citată anterior și Ruxanda Ionescu c. România, n 2608/02, 12 octombrie 2006). 247/2005 de modificare nu ia în considerare prejudiciul suferit ca urmare a unei absențe prelungite a despăgubirii de către persoanele care, precum reclamanta, s-au văzut împiedicate să se bucure de bunurile lor restituite în temeiul unei hotărâri definitive (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu menționată anterior, punctul 34). Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în cazul de față, anularea dreptului de proprietate al recurentei asupra bunului său, coroborată cu lipsa totală a despăgubirii de aproape zece ani, acesta a suportat o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantate prin art. 1 din Protocolul nr. Prin urmare, în cazul de față a avut loc o încălcare a acestei dispoziții. II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 22. recurenta se plânge că respingerea acțiunii sale în anulare a contractului de vânzare a încălcat dreptul său de acces la instanță și invocă art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție. De asemenea, se plânge de lipsa imparțialității Tribunalului, deoarece judecătorii M.R. și E.T. ar fi avut loc la 26 octombrie 2000, în procedura de recurs, precum și la 21 februarie 2001, în procedura de revizuire. 2000 în procedura de recurs, precum și la 21 februarie 2001, în procedura în curs de revizuire. În cele din urmă, judecătorul E.V., care s-a alaturat la 26 octombrie 2000, în procedura de recurs, s-ar fi aflat într-o formare a Curții Supreme de Justiție care acționează în cauzele de tip Brumescu În cele din urmă, recurenta se plânge de lipsa unei căi de atac efective, ca urmare a respingerii acțiunii sale în anulare a contractului de vânzare cu încălcarea articolului 13 din convenție 23. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a identificat nicio formă de încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin convenție sau prin protocoalele sale 24. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 25. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită restituirea întregii clădiri de care a fost recunoscută ca proprietar prin hotărârea definitivă din 27 mai 1997 sau în lipsa acesteia, cu titlu de prejudiciu material, acordarea unei sume reprezentând valoarea apartamentului vândut de stat în 1997 și a cotei-parte a terenului aferent, pe care o evalua inițial la 178 880 EUR ( În observațiile sale suplimentare, recurenta a depus la dosar o expertiză tehnică imobiliară realizată în februarie 2006, conform căreia valoarea de piață a bunului ar fi de 209 500 EUR. În plus, aceasta solicită 195 280 EUR pentru lipsa de acoperire a bunului între 1997 și 2005. În ceea ce privește cererea pentru prejudicii materiale, guvernul consideră că valoarea de piață a bunului este de 71 EUR pentru daune morale cauzate de intervenția statului în dreptul său de proprietate. 27. 718 EUR, și prezintă un raport de expertiză (aviz) în acest sens. În ceea ce privește prejudiciul material cauzat de lipsa de utilizare a bunului, guvernul contestă cererea recurentei și invocă jurisprudența Buzatu România 34642, punctul 18, 27 ianuarie 2005). În ceea ce privește cererea de prejudiciu moral, guvernul consideră că prejudiciul pretins ar fi compensat suficient prin constatarea încălcării. 28. Curtea amintește că o hotărâre de constatare a unei încălcări antrenează obligația juridică a statului pârât în ceea ce privește Convenția de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia. Dacă dreptul intern nu permite decât să se șteargă în mod impecabil consecințele acestei încălcări, art. 41 din Convenție conferă Curții competența de a acorda o reparație părții vătămate de actul sau omisiunea cu privire la care s-a constatat o încălcare a Convenției. În exercitarea acestei competențe, aceasta dispune de o anumită libertate; adjectivul Curtea consideră, în circumstanțele speței, că restituirea casei vândute de autorități în 1997 și a terenului care face obiectul acesteia ar plasa reclamanta cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr 1 nu ar fi fost ignorate. 30. În cazul în care statul pârât nu procedează la o astfel de restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre devine definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească persoanei interesate, pentru prejudicii materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului în cauză. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale și la elementele furnizate de părți, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului de 150 000 EUR. 31. În ceea ce privește sumele solicitate pentru neplata bunului, calculate în raport cu prețul de închiriere al acestui bun, Curtea nu poate aloca o sumă în acest scop, ținând seama, pe de o parte, de faptul că a dispus restituirea bunului ca reparație în temeiul articolului 41 din convenție și, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume în acest sens ar avea în speță un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei închirieri fiind în funcție de mai multe variabile. Cu toate acestea, Comisia va lua în considerare privarea de proprietate suferită de reclamantă începând din 1997 cu ocazia reparării prejudiciului moral (a se vedea mutatis mutandis Androne România, nr. 54062/00, § 70, 22 decembrie 2004, și Buzatu, citată anterior, § 18 32). Curtea consideră, în sfârșit, că încălcarea gravă a dreptului recurentei la respectarea bunurilor sale nu poate fi compensată suficient prin simpla constatare a încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1. Statuând în echitate, aceasta îi acordă suma de 5 000 EUR ca despăgubire pentru prejudiciul moral suferit. 850 EUR ca aceasta să ventileze după cum urmează: 5 250 pentru onorariile de avocat și 600 EUR pentru cheltuieli diverse (taxe judiciare, telefon, fotocopii). Pentru aceste din urmă costuri reclamanta a depus numai o copie a unei chibrituri care atestă costurile de expediere. În ceea ce privește onorariile de avocatură, recurenta a depus la dosar o copie a unei convenții privind plata directă către avocatul său. recurenta amintește că avocatul său a facturat onorarii diferite din cauza muncii specifice pentru fiecare etapă a procedurii, adică 120 EUR, 45 EUR sau chiar 5 EUR pe oră. 34. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor reale, necesare și rezonabile, cu condiția ca acestea să fie justificate, necesare și rezonabile. Guvernul adaugă că reclamanta a omis să solicite rambursarea cheltuielilor judiciare aferente procedurilor interne și că, prin urmare, Curtea nu ar trebui să își îndeplinească cererea, în conformitate cu jurisprudența Strain (a se vedea punctul 87). 35. În observațiile sale suplimentare, recurenta amintește că este vorba despre cheltuielile de judecată suportate pentru procedura în fața Curții și consideră că argumentul guvernului este lipsit de temei. 36. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Curtea este de acord că recurenta a efectuat cheltuieli pentru a remedia încălcarea convenției. Cu toate acestea, Curtea observă că cauza prezintă un grad redus de dificultate și că urmează o jurisprudență deja bine stabilită. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea consideră rezonabilă alocarea către persoana în cauză a 900 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile sale. Având în vedere acordul recurentei cu avocatul său, Curtea decide că suma de 850 EUR va fi plătită direct avocatului. Interese moratorii 37. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CESAR, CURTEA, LA UNANIMITATEA Declare cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și inadmisibilă pentru excedent A se vedea că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 45 de pe strada Ghica Tei, la București, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în același termen de trei luni, 150 000 EUR (cota cincizeci de mii EUR) pentru daune materiale că, în orice caz, statul pârât trebuie să plătească recurentei 5 000 EUR (cinci mii EUR) pentru daune morale 900 EUR (9 sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, din care 850 EUR (8850 EUR) vor fi plătite direct avocatului recurentei sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului și ar trebui adăugate la acestea orice sume care pot fi datorate ca impozit de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 24 mai 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Moduler Președintele