AFFAIRE ASLAN c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

24.05.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE ASLAN c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ASLAN c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 32494/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 24 mai 2007 DEFINITIVF 24/09/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Aslan c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič, președinte, C. Biersan, E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, E. Myjer, I. Ziemele, I. Berro-Lefèvre, judecătorii mei, și al dlui S. Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 3 mai 2007, înmânează hotărârea, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 34494/03) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, M. Maria Simona Aslan, reclamanta, a sesizat Curtea la 29 iulie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( R. Pasoi, co-agent al Ministerului Afacerilor Externe. La 7 decembrie 2005, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. Prevalând de dispozițiile articolului 29 alineatul (3), Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. DE FAPT, CIRCONSTANCES ALE SPĂLII recurenta sa născut în 1930 și își are reședința în București. Prima acțiune în revendicare printr-o hotărâre din 3 noiembrie 1995, Tribunalul de Primă Instanță din București a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva consiliului municipal, pentru a primi recunoașterea dreptului de proprietate asupra unei clădiri situat la București 36 rue Mihaileanu, care fusese naționalizat în anii '50. Clădirea era formată din trei apartamente cu 11 camere, cu o suprafață totală de 529,60 m și o curte de 618,74 m. Prin hotărârea definitivă din 20 noiembrie 1996, tribunalul departamental din București a primit apelul formulat de reclamantă împotriva hotărârii citate anterior a Tribunalului de Primă Instanță și a acordat dreptul la acțiune. Tribunalul departamental a considerat că naționalizarea fusese ilegală și că, prin urmare, reclamanta era proprietara clădirii. Prin decizia din 25 mai 1998, primăria a ordonat restituirea clădirii reclamantei. A doua acțiune în revendicare la 30 octombrie și 1 noiembrie 1996 și la 20 ianuarie 1997, statul vindea cele trei apartamente care alcătuiau clădirea familiilor D., T. și M., care locuiau acolo ca chiriași. La o dată nespecificată, recurenta sesizează tribunalul departamental din București cu privire la o acțiune împotriva cumpărătorilor și a consiliului municipal, pentru a obține înapoierea clădirii. 10. La 27 aprilie 2000, reclamanta a renunțat la cererea sa formulată împotriva familiei M. 11. Prin hotărârea din 17 iulie 2000, Tribunalul a respins acțiunea, reținând că recurenta nu a demonstrat rea-credință cumpărătorilor în momentul încheierii contractelor de vânzare. 12. Această hotărâre a fost confirmată, la cererea recurentei, printr-o hotărâre a 7 martie 2001 a Curții de Apel de la București, care a hotărât, în plus, că i s-a permis să obțină o despăgubire prin echivalent, prevalându-se de dispozițiile Legii nr. 10/2001. 13. printr-o hotărâre definitivă din 5 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul recurentei. Cerere de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 14. În cursul anului 2001, reclamanta a solicitat primăriei restituirea clădirii. 15. Prin scrisoarea din 2 martie 2006, primăria a informat guvernul că cererea nu fusese examinată până în prezent, din cauza faptului că reclamanta a depus anumite documente în sprijinul cererii sale. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 16. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Brumarescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, § 31-44), Strain și alții c. România 57001/00, § 26, 21 iulie 2005), Paduraru c. România 63252/00, § 38 53, 1 decembrie 2005) și Porteaanu c. România 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006). CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL N 1 LA CONVENȚIA 17, recurenta susține că vânzarea clădirii către locatari, validată prin Hotărârea din 5 februarie 2003 a Curții Supreme de Justiție, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. În fond 19. Guvernul solicită Curții să ia în considerare reforma instituită prin Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001, care are ca obiectiv accelerarea procedurii de restituire și, în cazurile în care o astfel de restituire se dovedește imposibilă, acordarea unei despăgubiri constând într-o participare, în calitate de acționari, unui organism de plasament de valori mobiliare, Guvernul arată că cererea formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost examinată până în prezent de primărie, având în vedere că reclamanta nu a susținut acest lucru. 20. Guvernul concluzionează că despăgubirea prevăzută de legislația română îndeplinește cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 și că întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirii recurentei nu rupe echilibrul corect care trebuie păstrat între interesele în prezența sa. 21. recurenta contestă această teză și consideră că scrisoarea din 2 martie 2006 a Primăriei nu poate dovedi nicio eroare din partea sa, în măsura în care ilegalitatea naționalizării a fost constatată printr-o hotărâre definitivă. Dimpotrivă, Comisia consideră că autoritățile naționale și chiriașii au acționat cu rea credință atunci când au încheiat contractele de vânzare, în măsura în care un litigiu privind revendicarea clădirii era pe atunci 22. Recurenta subliniază că statul nu putea vinde o clădire care nu-i aparținea și că, prin aceasta, a privat-o de exercitarea proprietății sale. 23. Curtea amintește că în cauza Strain Mai sus (§ 39 și 59), Comisia a considerat că vânzarea de către stat a unui bun al altora către terții cu bună credință, chiar și atunci când aceasta era anterioară confirmării în instanță într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altora, combinată cu absența totală a despăgubirii, constituia o privare contrară articolului 1 din Protocolul nr. 24. Astfel cum s-a menționat anterior (§ 112), Curtea a constatat că statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și în mod coerent în ceea ce privește problema de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea clădirilor care au intrat în posesia sa în temeiul decretelor de naționalizare. De asemenea, Comisia a considerat că incertitudinea generală creată în acest mod s-a reflectat asupra reclamantului, care nu a putut recupera întregul său bun, în timp ce acesta dispunea de o hotărâre definitivă care condamnă statul să-l restituie. 25. În cazul de față, Curtea nu percepe niciun motiv pentru a se abate de la jurisprudența menționată anterior, situația de fapt fiind în mod semnificativ aceeași. La fel ca cazul Brumarescu ([GC], n 28342/95, CEDO 1999-VII), în prezenta cauză, terții au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al recurentei asupra bunurilor să facă obiectul unei confirmări definitive. Mai sus, recurenta a fost recunoscută proprietar legitim, tribunalele considerând în mod incontestabil titlul său de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naționalizării. 26. Curtea observă că vânzarea bunurilor recurentei o împiedică să se bucure de dreptul său de proprietate și că nu i s-a acordat nicio despăgubire pentru această privare; întradevăr, deși a depus o cerere de despăgubire pentru clădire, în temeiul Legii nr. 10/2001, aceasta nu a primit niciun răspuns până în prezent. 27. În ceea ce privește obligația acesteia de a-și susține cererea, presupunând chiar că aceasta este cazul, nu reiese nici din scrisoarea menționată anterior, nici din documentele furnizate de guvern că recurenta a fost informată cu privire la această deficiență, astfel încât să poată fi remediată. 28. În orice caz, în ceea ce privește posibilitatea recurentei de a fi despăgubită în temeiul Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. Legea nr. 247/2005, Curtea constată că această din urmă lege acordă un drept la despăgubire, în limita valorii de piață a bunului care nu poate fi restituit, sub forma unei participații în calitate de acționar la un organism de plasament de valori mobiliare. 29. 30. În cazul de față, presupunând că cererea de restituire formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 este admisibilă și poate face obiectul unei despăgubiri, Curtea constată că, în cazul de față, cererea de restituire formulată de reclamantă este admisibilă și poate face obiectul unei despăgubiri. În prezent, nu funcționează într-un mod care ar putea duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri. Prin urmare, Curtea consideră că eșecul dreptului de proprietate al recurentei asupra apartamentelor vândute ale imobilului, combinat cu absența totală a despăgubirii, îi impune o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 31. Prin urmare, a existat o încălcare a acestei dispoziții. II. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 32, recurenta contestă Hotărârea din 5 februarie 2003 a Curții Supreme de Justiție, pe care o consideră contrară articolului 6 alineatul (1) din convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 33. Curtea amintește jurisprudența constantă potrivit căreia nu este competentă să examineze o cerere privind erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care aceste erori par a fi susceptibile să fi condus la o încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin convenție ( García Ruiz Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). 34. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care era competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a identificat nicio formă de încălcare a drepturilor garantate prin art. 6 alineatul (1) din Convenție. 35. Prin urmare, acest motiv trebuie respins ca fiind în mod evident nefondat, în temeiul articolului 3 și 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 36. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În ceea ce privește prejudiciul material, recurenta insistă asupra restituirii clădirii și refuză acordarea unei despăgubiri. Ea nu furnizează un raport de expertiză și solicită, fără a-și măsura cererea, o despăgubire pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a lipsei de acoperire a clădirii și a desperării. A cunoscut-o timp de 11 ani, de când avea un titlu de proprietate, dar nu i s-a făcut dreptate. 38. Guvernul consideră că valoarea clădirii este de 266 În ceea ce privește eventualul prejudiciu moral suferit de reclamantă, guvernul consideră că hotărârea Curții ar putea constitui, prin ea însăși, o despăgubire suficientă pentru acest prejudiciu. 39. Curtea amintește că o hotărâre de constatare a unei încălcări antrenează obligația juridică a statului pârât, în temeiul convenției, de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia. În cazul în care dreptul intern permite să se șteargă doar în mod impecabil consecințele acestei încălcări, art. 41 din convenție conferă Curții competența de a acorda despăgubiri părții vătămate prin actul sau omisiunea cu privire la care a fost constatată o încălcare a convenției. Printre elementele luate în considerare de Curte atunci când se pronunță în acest sens se numără prejudiciul material, și anume pierderile suferite efectiv ca urmare directă a presupusei încălcări, și prejudiciul moral, și anume repararea stării de neliniște, a neplăcerilor și a incertitudinilor care rezultă din această încălcare, precum și a altor daune nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo Italia, n 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004). 41. În circumstanțele cauzei, Curtea apreciază că restituirea clădirii situat la București 36 rue Mihaileanu, ar plasa reclamanta cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu au fost necunoscute. În caz contrar, pentru statul pârât de a proceda la o astfel de restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că guvernul trebuie să plătească persoanei în cauză, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a clădirii. 42. În cazul de față, în ceea ce privește stabilirea valorii acestei sume, Curtea constată că guvernul a prezentat un raport de expertiză care permite determinarea valorii imobilului. Potrivit acestui raport, această valoare este de 266 587 EUR. Având în vedere faptul că reclamanta nu a prezentat niciun raport de expertiză, Curtea estimează valoarea de piață actuală a clădirii la 270 000 EUR. 43. În ceea ce privește cererea recurentei referitoare la o despăgubire pentru prejudiciul moral, Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la neplăceri și incertitudini, pentru care suma de 8 000 EUR reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibil pentru surplusul A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul Dit că statul pârât trebuie să restituie reclamantei imobilul situat la București 36 rue Mihaileanu, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească recurentei, în același termen de trei luni, 270 000 EUR (două sute șaizeci de mii de euro) pentru daune materiale pe care, în orice caz, statul pârât trebuie să le plătească recurentei 000 EUR (88 de mii de euro) pentru prejudicii morale că sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului și că trebuie adăugate la acestea orice sume care pot fi datorate ca impozit de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. Quesada Boštjan Dl Zupančič Moduler Președinte