AFFAIRE ISAR c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

25.10.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE ISAR c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ISAR c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 42212/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2007 DEFINITIVF 31/03/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă în cauza Isar c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič, președinte, C. Bîrsan, L. Loucaide, E. Fura-Sandström, dnii E. Myjer, David Thór Björgvinsson, I. Berro-Lefevre, judecători, și S. Naismith, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2007, Renunță hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei (n 42212/04) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Gabriela Isar ( R. Pasoi, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 1 septembrie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 3, Curtea a decis că va fi examinată, în același timp, admisibilitatea și temeinicia cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLĂTOAREI, recurenta s-a născut în 1955 și își are reședința la Berlin (Germania). În 1950, proprietatea imobiliară situată la București, la nr 20, strada Salcimilor, compusă dintr-o construcție împărțită în trei apartamente și din terenul aferent de 398,54 m2, care a aparținut tatălui și mătușii reclamantei, a făcut obiectul unei naționalizări. Prin contracte din 17 ianuarie, 10 și 13 martie 1997, statul a vândut apartamentele chiriașilor conform legii. 112/1995 privind regimul juridic al imobilelor naționalizate. Prin hotărârea din 13 aprilie 2000, confirmată printr-o hotărâre definitivă din aprilie 2001 a Curții de Apel de la București, Tribunalul de Primă Instanță instanța din București a primit o acțiune în revendicare imobiliară inițiată de reclamantă, în calitate de moștenitoare a tatălui său, și de mătușa sa împotriva statului și a cumpărătorilor, a constatat că naționalizarea fusese ilegală și a ordonat cumpărătorilor să le restituie bunurile. Având în vedere imposibilitatea de a-și recupera bunurile, în ciuda recunoașterii judiciare definitive a dreptului lor de proprietate, reclamanta și mătușa sa au solicitat ulterior instanțelor să constate nulitatea vânzării de apartamente. Ele au susținut că naționalizarea bunului în cauză era abuzivă și ilegală, că statul nu putea fi. La 26 februarie 2003, tribunalul departamental din București a respins acțiunea lor, pe motiv că chiriașii erau cumpărători cu bună credință. Tribunalul nu le-a acordat nici o despăgubire. Acțiunea formulată de reclamantă și de mătușa sa împotriva acestei hotărâri a fost respinsă ca întârziere printr-o hotărâre definitivă din 27 februarie 2003 La 1 aprilie 2002, recurenta și mătușa sa au încheiat cu cumpărătorii contracte de închiriere a apartamentelor. Având în vedere refuzul lor de a plăti chiria, au angajat, la 5 decembrie 2002, o acțiune de expulzare care a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă din 11 octombrie 2005 a Curții de Apel de la București, care a pronunțat, în plus, rezoluția contractelor de închiriere, pe motivul că cumpărătorii și-au păstrat dreptul de proprietate asupra apartamentele în litigiu și că acceptarea la un moment dat de a semna contractele de închiriere nu a dovedit nici o rea credință din partea lor, nici nu a meritat recunoașterea absolută a calității de proprietari ai bunurilor reclamantă și mătușa sa. Aceeași instanță de apel a respins, de asemenea, o cerere de revizuire formulată de acestea din urmă împotriva hotărârii definitive menționate anterior. 11. Prin intermediul unui act de partajare voluntară din 7 mai 2004, mătușa reclamantei i-a cedat toate drepturile asupra proprietății imobiliare împotriva plății unei sume de bani. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 12. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Strain și în celelalte hotărâri ale Tribunalului, România 57001/00, § 19-26, 21 iulie 2005), Paiduraru c. România 63252/00, § 38-53, 1 decembrie 2005), Porteanu c. România 4596/03, § 21-24, 16 februarie 2006) și Radu c. România 13309/03, § 18-20, 20 iulie 2006). 1 ÎN CONVENȚIA 13. recurenta susține că vânzarea bunurilor către locatari, validată prin Hotărârea din 27 ianuarie 2004 a Curții de Apel de la București și care nu a dat naștere niciunei despăgubiri, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și constată, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, îl declară admisibil. Guvernul subliniază dificultățile legate de reglementarea chestiunii clădirilor naționalizate și face o prezentare a legilor adoptate succesiv de către stat după 1989 în acest domeniu. Acesta arată că ultima reformă în vigoare, și anume legea nr. 247/2005, prevede că, în cazul în care restituirea clădirii nu este posibilă, despăgubirea se va face. prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (proprietatea), la valoarea bunului stabilit prin expertiză. Guvernul concluzionează că despăgubirea prevăzută de legislația română îndeplinește cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 și că întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirilor la reclamantă nu rupe echilibrul corect care trebuie între interesele în prezența. 16. Recurenta se opune acestei teze, considerând că autoritățile refuză în mod ilegal să restituie proprietatea care îi aparține și că nu este necesar să se aplice în speță legislația privind acordarea de despăgubiri, în măsura în care este deja proprietară a bunului în temeiul hotărârii definitive din 13 aprilie 2000 17. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție (a se vedea Porteanu, citată anterior 35). 18. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în acest caz. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român care reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun de către o terță parte de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absența totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Strain, citată anterior, § 39, 43 și 59). 19. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, eșecul dreptului de proprietate al recurentei asupra bunurilor sale, combinat cu absența totală a despăgubirii de aproape șapte ani, i-a cauzat o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantate prin art. 1 din protocol. Prin urmare, în cazul de față s-a încălcat această dispoziție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 20. Recurenta susține că vânzarea apartamentelor locatarilor prin contractele din 17 ianuarie, 10 și 13 martie 1997 a condus la imposibilitatea de a executa hotărârea definitivă din 10 aprilie 2001 a Tribunalului de Primă Instanță din București, care a ordonat cumpărătorilor să-i restituie proprietatea, ceea ce a încălcat art. 6 din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile sale și obligațiile de natură civilă (...) asupra admisibilității 21. Curtea constată că motivul nu este în mod evident întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Pe fond 22. Curtea consideră, având în vedere concluziile sale care figurează la alineatele 17-19 de mai sus, că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului acestui motiv. Cauze (a se vedea, printre altele, Dimitrie Dan Popescu c. România, n 21397/02, Hotărârea din 14 martie 2006, § 32, Pais c. România, n 4738/04, Hotărârea din 21 decembrie 2006, § 39 și, mutatis mutandis, Laino c. Italia [GC], n 33158/96, § 25, CEDH 1999-I, Zanghio c. Italia, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A n 194-C, p. 47, § 23 și Biserica Catolică din Caneea c. Grecia, Rec., 16 decembrie 1997, 1997-VIII alin. 50). III. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGERATE 23. În sfârșit, recurenta invocă o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție în ceea ce privește durata tuturor procedurilor inițiate în vederea obținerii restituirii clădirii, precum și a art. 14 coroborat cu art. 6 alin. (1) și (1) din Protocolul nr. 1 mai sus menționate și art. 17 din Convenție, din cauza respingerii acțiunilor sale de recuperare a bunurilor sale. 24. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a identificat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale 25. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 26. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Cu titlu principal, recurenta solicită restituirea bunului imobil de care a fost recunoscută proprietar prin hotărârea definitivă din 13 aprilie 2000. În cazul nerestituirii, aceasta intenționează să primească o sumă corespunzătoare valorii sale actuale. Inițial, aceasta și-a calculat pretențiile la 86 826 EUR (EUR) pentru construcții și 657 600 EUR pentru terenul aferent de 398,54 m2. În acest sens, Comisia a prezentat un raport de expertiză tehnică imobiliară conform căruia valoarea totală a bunului a fost de 698 000 EUR în martie 2007; ulterior, aceasta a prezentat un nou raport de expertiză conform căruia valoarea terenului era în iunie 2007 de 757 226 EUR. În plus, reclamanta solicită plata a 725 025 EUR în ceea ce privește pierderea de venituri din cauza imposibilității de a se bucura de proprietatea sa și de 265 759 EUR pentru pierderile viitoare determinate de creșterea prețului locuințelor; în ceea ce privește prejudiciul moral, aceasta solicită 100 000 EUR. 28. Guvernul susține, pe de o parte, că valoarea de piață a bunului compus din construcție și din terenul aferent este de 398,54 m2 este de 641 110 EUR, din care 104 277 EUR pentru construcții, și prezintă un raport de expertiză în acest sens. Pe de altă parte, el susține că reclamantei nu i se poate rambursa decât pentru terenul vândut foștilor chiriași, cu o suprafață de 141,54 m2, pentru care ar trebui acordată o sumă maximă de 190 654,38 EUR. În plus, consideră că În ceea ce privește cererea pentru prejudiciul moral, acesta consideră că prejudiciul pretins ar fi compensat suficient în cazul unei constatări a încălcării și că, în orice caz, suma solicitată este excesivă. 29. Curtea amintește că a încheiat cu încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție din cauza vânzării de către statul a bunului recurentei către terți cu bună credință, înainte de confirmarea definitivă în justiție a dreptului său de proprietate, combinată cu absența totală a despăgubirii. 30. Curtea consideră, în circumstanțele speței, că restituirea bunului în litigiu, astfel cum a fost ordonată prin hotărârea definitivă din 13 aprilie 2000, ar plasa recurenta cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate. În lipsa unei astfel de restituiri pentru statul pârât în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească recurentei, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului. 32. Curtea constată divergențele dintre părți în ceea ce privește suprafața terenului care urmează să fie returnată reclamantei și observă în această privință că guvernul nu a furnizat nicio dovadă care să îi permită să concluzioneze că reclamanta ar fi în prezent în beneficiul unei părți a terenului de 398,54 m2 care constituie proprietatea propriei sale proprietăți. 33. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale și la elementele furnizate de părți, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului de 700 000 EUR. 34. În ceea ce privește sumele solicitate pentru neplata bunului, calculate în raport cu prețul de închiriere al acestui bun, Curtea nu poate aloca o sumă în acest sens, ținând seama, pe de o parte, de faptul că a dispus restituirea bunului ca despăgubire în temeiul articolului 41 din Convenție și, pe de altă parte, din cauza faptului că acordarea unei sume în acest sens ar avea în acest caz un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei închirieri fiind în funcție de mai multe variabile. Cu toate acestea, aceasta va ține seama de privarea de proprietate suferită de recurentă timp de aproape șapte ani cu ocazia reparării prejudiciului moral (a se vedea mutatis mutandis Androne c. România , n 54062/00, § 70, 22 decembrie 2004, și Buzătu citată anterior, § 18). 35. În ceea ce privește sumele solicitate de recurentă pentru pierderile viitoare, Curtea consideră că raționamentul anterior se aplică mutatis mutandis și, prin urmare, nu va acorda nicio sumă în acest sens. 36. Pe de altă parte, Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut cauza recurentei o stare de incertitudine și suferință care nu pot fi compensate prin constatarea încălcării; Curtea consideră că suma de 2 000 EUR reprezintă o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă. 400 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții. Aceasta plătește la dosar taxele și facturile aferente onorariilor avocaților, traducerilor, cheltuielilor de notar și de aprod și cheltuielilor de curierat. 38. Guvernul precizează că nu se opune alocării către reclamant a unei sume corespunzătoare cheltuielilor reale, dovedite, necesare și rezonabile în ceea ce privește nivelul lor de drept intern și în fața Curții. Cu toate acestea, acesta contestă parțial suma solicitată, arătând că anumite dovezi nu precizează că cheltuielile au fost efectuate în legătură directă cu obiectul cererii. 39. Curtea a apreciat cererea în lumina principiilor care decurg din jurisprudența sa, și anume că un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (hotărârile Nikolova c. Bulgaria [GC], nr 31195/96, § 79, CEDO 1999-II, Öztürk c. Turcia [GC], n 22479/93, § 83, CEDO 1999-VI și Witold Litwa c. Polonia, n 26629/95, § 88, CEDO 2000-III. Aceasta constată că reclamanta nu a prezentat dovezi pentru întreaga sumă solicitată. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și circumstanțele speciale ale cauzei, care urmează unei jurisprudențe deja bine stabilite, Curtea consideră rezonabilă alocarea către reclamant 1 500 Cu toate acestea, Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. DE CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, precizează cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile formulate la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și 6 1 din Convenție, cu condiția ca aceasta să se refere la neexecutarea hotărârii din 13 aprilie 2000 și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție A spus că nu este necesar să se examineze motivul întemeiat pe art. 61 din Convenție A spus că statul pârât trebuie să restituie reclamantei bunul imobil situat la București, la n 20, rue Salcimilor, și compus dintr-o construcție compusă din trei apartamente și din terenul aferent de 398,54 m2, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească recurentei, în aceleași trei luni, 700 000 EUR (7sute mii). EUR) pentru daune materiale pe care, în orice caz, statul pârât trebuie să le plătească recurentei, în aceleași trei luni, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru prejudicii morale și 1 500 EUR (o mie cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată (d) sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului și ar trebui adăugate la acestea orice sume care pot fi datorate cu titlu de impozit numai de la expirarea termenului respectiv și până la plată, sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Naismith Boštjan Dl Zupančič Grefier Adjunct Președinte