AFFAIRE ENCIU ET LEGA c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de P1-1
AFFAIRE ENCIU ET LEGA c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)
SECȚIUNEA A TREIA
CAUZA
ENCIU ȘI LEGA c. ROMÂNIA
(Cerere nr. 9292/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
8 februarie 2007
DEFINITIVĂ
08/05/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute de art. 44 § 2 al Convenției. Ea poate fi supusă unor corecturi de formă.
În cauza Enciu și Lega c. România,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), având ședință într-un complet alcătuit din:
D-nii B.M. Zupančič,
președinte,
J. Hedigan,
C. Bîrsan,
D-na A. Gyulumyan,
D-nii E. Myjer,
David Thór Björgvinsson,
D-na I. Berro-Lefèvre,
judecători
și de d-l V. Berger,
grefier de secție,
După deliberări în ședință închisă pe 18 ianuarie 2007,
Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 9292/05) îndreptată împotriva României și înaintată Curții de doi cetățeni ai acestui stat, d-l Calin Constantin Enciu și d-na Ana Rocsana Lega («reclamanții»), pe 24 februarie 2005, în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale («Convenția»).
Reclamanții sunt reprezentați de d-l A. Vasiliu, avocat la București. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul său, d-na B. Ramașcanu.
Pe 27 februarie 2006, Curtea a hotărât să comunice petiția Guvernului. Invocând art. 29 § 3 al Convenției, a hotărât că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondul cauzei.
PRIVITOR LA FAPTE
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamanții s-au născut în 1942 și 1943 și locuiesc la Montreal și Toronto respectiv.
În 1950, în virtutea decretului de naționalizare nr. 92/1950, statul a luat posesia apartamentelor nr. 5 și 5A care erau situate la nr. 208, strada Calea Victoriei, la București, și aparțineau lui E.L., ale cărui moștenitori sunt reclamanții.
A. Demersuri administrative ale reclamanților tendând la restituzione apartamentelor nr. 5 și 5A și vânzarea acestora de către autorități
În 1996, în virtutea legii nr. 112/1995 privind regimul juridic al anumitor imobile naționalizate («legea nr. 112/1995»), reclamanții au depus la comisia administrativă competentă o cerere de restituzione a apartamentelor menționate. Cei în cauză nu au primit niciun răspuns la cererea lor.
Pe 12 martie și 2 iulie 1997, în calitate de mandatar al primăriei București, societatea H. a vândut cele două apartamente în chestiune locatarilor primăriei din aceste apartamente. Reclamanții nu au fost informați la acea vreme despre vânzarea apartamentelor.
B. Acțiuni de revendicare a apartamentelor nr. 5 și 5A
Prin două sentințe din 8 septembrie 1998, tribunalul de primă instanță al Bucureștiului a respins acțiunile de revendicare introduse de reclamantii în septembrie 1997 împotriva consilului municipal al Bucureștiului, acțiuni care aveau ca obiect cele două apartamente menționate.
Cu apelurile reclamanților, prin hotărâri din 17 februarie și 19 aprilie 1999, tribunalul județean al Bucureștiului a judecat că aceste apartamente au fost naționalizate în mod abuziv și, în consecință, a condamnat autoritățile să le restituie.
În absența recursului, aceste hotărâri au devenit definitive.
Ca urmare a hotărârilor menționate, pe 16 august 1999 și 19 ianuarie 2000 respectiv, primarul Bucureștiului a ordonat restituzione apartamentelor în chestiune reclamanților. Prin două scrisori din 13 ianuarie și 16 februarie 2000, primăria Bucureștiului i-a informat pe reclamantii că, din cauza vânzării celor două apartamente, deciziile primarului nu puteau fi executate decât în cazul în care instanțele ar anula contractele de vânzare ale apartamentelor.
C. Acțiuni de anulare a contractelor de vânzare
Pe 22 august 2000, reclamanții au sesizat tribunalul de primă instanță al Bucureștiului cu două acțiuni de anulare a contractelor de vânzare menționate pe care le-au dirigit împotriva foștilor locatari care le-au achiziționat, împotriva societății H. și împotriva primăriei Bucureștiului. Reclamanții au susținut că aceste contracte au fost încheiate în încălcarea legii nr. 112/1995, având în vedere că naționalizarea imobilului a fost făcută în mod abuziv și că procedura administrativă pe care o inițiaseră cu privire la apartamente era în curs la momentul vânzării.
Prin două sentințe din 12 mai și 2 iunie 2003, tribunalul de primă instanță a respins acțiunile lor, pe motivele că terții cumpărători au fost de bună credință în momentul vânzării și că prevederile legii nr. 112/1995 nu au fost încălcate.
Apelurile formulate de reclamantii au fost respinse din aceleași motive prin două hotărâri din 18 decembrie 2003 și 30 ianuarie 2004 respectiv, pronunțate de tribunalul județean al Bucureștiului.
Cu recursul reclamanților, prin două hotărâri din 1 octombrie și 1 noiembrie 2004 respectiv, curtea de apel a Bucureștiului a confirmat respingerea acțiunilor lor de anulare.
D. Cerere de restituzione în virtutea legii nr. 10/2001
În 2001, pe baza legii nr. 10/2001 privind restituzione bunurilor naționalizate în mod abuziv («legea nr. 10/2001»), reclamanții au depus la primăria Bucureștiului două cereri de restituzione a apartamentelor nr. 5 și 5A în chestiune. Din dosarul cauzei rezultă că până în prezent aceste cereri nu au fost examinate de autorități.
II.
LEGEA INTERNĂ RELEVANTĂ
Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevante sunt descrise în hotărârile Străin și alții c. România (nr. 57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru c. România (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005), Porteanu c. România (nr. 4596/03, §§ 21-24, 16 februarie 2006) și Radu c. România (nr. 13309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).
PRIVITOR LA DREPT
I.
PRIVITOR LA ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1
Reclamanții susțin o atingere a dreptului lor la respectarea bunurilor lor datorită imposibilității de a se bucura de cele două apartamente a căror proprietate li s-a recunoscut în mod oficial, cu efect retroactiv, prin hotărârile din 17 februarie și 19 aprilie 1999 ale tribunalului județean al Bucureștiului, imposibilitate decurgând din vânzarea acestor apartamente de către stat către locatarii săi. Invocă art. 1 al Protocolului nr. 1, redactat după cum urmează:
«Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât din interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl au statele de a pune în vigoare legile pe care le socotesc necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general, sau pentru a asigura plata impozitelor, a altor contribuții sau a amenzilor.»
A. Privitor la admisibilitate
Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Privitor la fond
Guvernul subliniază dificultățile legate de reglementarea chestiunii imobilelor naționalizate și prezintă o expunere a legilor adoptate succesiv de stat după 1989 în materie. La acest titlu, rezumă obiectivele legii nr. 112/1995 privind locuințele naționalizate cu titlu, legii nr. 10/2001, care a fost prima lege care a reglementat în mod cuprinzător chestiunea imobilelor naționalizate, trecând în balanță cerința de reparație și securitatea raporturilor juridice, și în sfârșit legii nr. 247/2005, care a modificat și completat legea nr. 10/2001 prin instituirea cadrului instituțional și financiar pentru o aplicare mai eficace a acesteia.
Guvernul consideră că autoritățile naționale beneficiază de un larg putere discreționară nu doar privind alegerea măsurilor destinate să asigure respectarea drepturilor patrimoniale, ci și pentru a lua timp necesar implementării lor. Susține că ultima reformă în materie, și anume legea nr. 247/2005, pune principiul acordării de despăgubiri echitabile și neplafonate, fixate printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, și accelerează procedura de restituzione sau de indemnizare. Această lege prevede că, în cazul în care restituzione imobilului nu este posibilă, indemnizarea se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), până la concurența valorii bunului stabilite prin peritaj.
Guvernul concluzionează că indemnizarea prevăzută de legislația română răspunde cerințelor articolului 1 al Protocolului nr. 1 și că întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirilor reclamanților nu rupe echilibrul just care trebuie menținut între interesele în joc, ținând seama și de circumstanțele excepționale care înconjoară reglementarea în materie.
Reclamanții contestă argumentele Guvernului. Ei susțin că concluziile Curții în afacerile Radu, Străin și Păduraru menționate se aplică și în cauza de față. Susțin că despăgubirile propuse de autorități, în special sub forma acțiunilor pe bursă, nu sunt efective, ținând seama de caracterul incert al valorii acestor acțiuni.
Curtea amintește că a judecat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia către terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție a dreptului de proprietate al altuia într-o manieră definitivă, se analizează ca o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu absența totală a indemnizării, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Străin și alții c. România (nr. 57001/00, §§ 39, 43 și 59, 21 iulie 2005).
De asemenea, în afacerea Păduraru menționată mai sus, Curtea a constatat că statul a eșuat în obligația sa pozitivă de a reacționa la timp și cu coerență în fața chestiunii de interes general pe care o constituie restituzione sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare. A considerat, de asemenea, că incertitudinea generală astfel creată s-a răsfrânt asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a-și recupera întreaga proprietate, în timp ce dispunea de o hotărâre definitivă care condemna statul să i-o restituie (Păduraru, cit., § 112).
În cauza de față, Curtea nu vede motive să se abată de la jurisprudența menționată, situația de fapt fiind substanțial aceeași. La fel ca în afacerile Păduraru și Porteanu, în cauza prezentă, terți au devenit proprietari ai apartamentelor nr. 5 și 5A înainte ca dreptul de proprietate al reclamanților asupra acestor bunuri să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. Și ca în aceste cauze, precum și în afacerea Străin, reclamanții s-au văzut în cauza de față reconoscuți ca proprietari legitimi, instanțele având judecat că titlul lor de proprietate este incontestabil, ținând seama de naționalizarea abuzivă a bunurilor lor.
Curtea constată că vânzarea de către stat a apartamentelor nr. 5 și 5A ai reclamanților, în virtutea legii nr. 112/1995 care permitea doar vânzarea bunurilor naționalizate în mod legal, îi împiedică să se bucure de darul lor, și că nicio despăgubire nu le-a fost acordată pentru această privare. Într-adevăr, chiar dacă au depus în 2001 cereri de restituzione a acestor bunuri în virtutea legii nr. 10/2001, între timp completată de legea nr. 247/2005, reclamanții nu au primit până în prezent niciun răspuns, nici cu privire la restituzione cerută, nici cu privire la indemnizarea la care Guvernul susține că ar avea dreptul.
Curtea observă că pe 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 modificând legea nr. 10/2001. Această nouă lege prevede că persoanele ale căror imobile au intrat în mod abuziv în patrimoniul statului între 1945 și 1989 au dreptul la o indemnizare egală cu valoarea pieței bunului care nu poate fi restituit. Pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obține restituzione bunului în natură, legea propune acordarea unei indemnizări sub forma unei participări la un organism de plasament al valorilor mobiliare, organizat sub forma unei societăți pe acțiuni Proprietatea. În principiu, persoanele cu vocația de a primi o indemnizare prin această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, o dată ce Proprietatea este cotată la bursă.
Curtea constată că pe 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înscrisă în Registrul comerțului al Bucureștiului. Pentru ca acțiunile emise de Proprietatea să poată fi obiectul unei tranzacții pe piața financiară, trebuie urmată mai întâi procedura de aprobare de către Consilul național al valorilor mobiliare («CNVM»). De asemenea, abia după obținerea acestei aprobări din partea CNVM și convertirea titlurilor de valoare în acțiuni cotate la bursă persoanele care s-au văzut indemnizate prin asemenea titluri pot vinde acțiunile lor în mod legal. Curtea constată că aceste operații, preliminare acordării unei indemnizări efective, nu au fost finalizate până în prezent.
Presupunând că cererile de restituzione formulate de reclamantii în virtutea legii nr. 10/2001 sunt admisibile și pot face obiectul unei indemnizări, Curtea observă că Proprietatea nu funcționează în prezent într-o manieră susceptibilă să se rezulte acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamanților și că cererile lor bazate pe legea menționată nu au fost examinate în niciun fel de mai mult de cinci ani. De mai mult, nici legea nr. 10/2001 nici legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit datorită unei absențe prelungite de indemnizare de către persoanele care, ca reclamanții, s-au văzut în imposibilitatea de a se bucura de bunurile lor restituate în virtutea unei sentințe definitive (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu c. România, nr. 4596/03, § 34, 16 februarie 2006).
Prin urmare, Curtea consideră că punerea în încetare a dreptului de proprietate al reclamanților asupra apartamentelor nr. 5 și 5A în cauză, combinată cu absența totală a indemnizării de aproape opt ani, le-a impus o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1.
Din aceasta, a existat încălcarea acestei dispoziții.
II.
PRIVITOR LA ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI
Reclamanții susțin că vânzarea celor două apartamente în cauză de către autorități locatarilor a condus la imposibilitatea de a executa hotărârile definitive din 17 februarie și 19 aprilie 1999 ale tribunalului județean al Bucureștiului care au ordonat statului să le le restituie. Invocă art. 6 § 1 al Convenției, redactat după cum urmează în partea sa relevantă:
«Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) de un tribunal (...) care va hotărî (...) privind contestațiile asupra drepturilor și obligațiilor sale de caracter civil (...)»
A. Privitor la admisibilitate
Curtea constată că motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Privitor la fond
Guvernul susține că inexecuția în chestiune nu poate fi calificată ca refuz sau ajornare nejustificată a execuției sau interferență a legislatorului, ca în alte cauze examinate de Curte, ci o imposibilitate obiectivă de execuție datorată faptului că foștii locatari beneficiau de un titlu valid cu privire la cele două apartamente în chestiune. Consideră că, ținând seama de circumstanțele cauzei, limitarea adusă dreptului reclamanților a fost proporțională.
Reclamanții susțin că imposibilitatea execuției hotărârilor din 17 februarie și 19 aprilie 1999 ale tribunalului județean al Bucureștiului nu poate fi calificată drept obiectivă, deoarece este datorată vânzării injuste a apartamentelor de către autorități. Conform lor, inexecuția acestor hotărâri de către autorități de mai mult de șapte ani nu ar putea fi justificată, aceasta nerespectând un scop legitim și nefiind proporțională cu acest scop.
Ținând seama de concluziile sale figurând la paragrafele 23-30 mai sus, Curtea consideră că nu este cazul să statueze asupra fondului acestui motiv (a se vedea, mutatis mutandis și între alții, Barcanescu c. România, nr. 75261/01, §§ 36-37, 12 octombrie 2006, Laino c. Italia [Marea Cameră], nr. 33158/96, § 25, CEDH 1999-I).
III.
PRIVITOR LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
Potrivit articolului 41 al Convenției, «Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante nu permite decât o reparare imperfectă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.»
A. Daune
Reclamanții pretind restitzione apartamentelor nr. 5 și 5A, sau în lipsa acesteia, cu titlu de daune materiale, acordarea de 140.423 euro (EUR), reprezentând valoarea acestor apartamente, așa cum s-a stabilit printr-o peritaj tehnic imobiliar. De asemenea, solicită, la același titlu, 71.400 EUR ca despăgubire pentru privarea de proprietate din 1999 până în prezent, sumă stabilită pe baza unei sume lunare pentru fiecare apartament. Reclamanții solicită, de asemenea, 130.000 EUR cu titlu de daune morale pentru frustrarea și suferințele cauzate de interferența statului în dreptul lor de proprietate.
Cu privire la cererea pentru prejudiciu material, Guvernul consideră că valoarea pieței celor două apartamente și a cotei părții din teren corespunzătoare este de 103.878 EUR, și prezintă un raport de peritaj în acest sens. De mai mult, în ceea ce privește cererea care decurge din lipsă de fruire, solicită respingerea acesteia, invocând jurisprudența Curții care a judecat că nu poate specul la valoarea chiriilor neîncasate atunci când a ordonat restitzione bunului (Sofletea c. România, nr. 48179/99, § 42, 25 noiembrie 2003, și Buzatu c. România (satisfacție echitabilă), nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). Privitor la cererea pentru prejudiciu moral, Guvernul estimează că prejudiciul susținut ar fi suficient compensat în cazul unui constat de încălcare și că legătura de cauzalitate între încălcarea susținută și prejudiciul suferit nu a fost dovedită.
Curtea amintește că o hotărâre care constată o încălcare antrenează pentru statul pârât obligația juridică cu privire la Convenție de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia. Dacă dreptul intern nu permite decât o reparare imperfectă a consecințelor acestei încălcări, art. 41 al Convenției conferă Curții puterea de a acorda o reparație părții lezate de actul sau omisiunea cu privire la care o încălcare a Convenției a fost constatată. În exercitarea acestei puteri, dispune de o anumită latitudine; adjectivul «echitabilă» și expresia «dacă este cazul» sunt mărturie în acest sens.
Printre elementele luate în considerare de Curte, atunci când statuează în materie, figurează dauna materială, adică pierderile efectiv suferite ca urmare directă a încălcării susținute, și dauna morală, adică repararea stării de angoasă, disconfortul și incertitudinile rezultând din această încălcare, precum și alte daune non-materiale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo c. Italia, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
De mai mult, acolo unde diverse elemente care constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincția între dauna materială și dauna morală se dovedește dificilă, Curtea poate fi condusă să le examineze global (Comingersoll c. Portugalia [Marea Cameră], nr. 35382/97, § 29, CEDH 2000-IV).
Curtea consideră, în circumstanțele cauzei de față, că restituzione apartamentelor nr. 5 și 5A vândute de autorități ar plasa reclamanții, pe cât posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În lipsa execuției de către statul pârât a unei asemenea restituții într-un termen de trei luni de la data în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărăște că acesta va trebui să verseze celor în cauză, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentelor în chestiune.
Ținând seama de informațiile de care dispune asupra prețurilor pieței imobiliare locale și de elementele furnizate de părți, Curtea consideră că această ramură a cererii reclamanților pentru daune materiale trebuie primită în întregime și le acordă 140.423 EUR la acest titlu.
Privitor la sumele cerute cu titlu de privare de proprietate din 1999, Curtea observă că suma cerută a fost stabilită pe baza unei sume lunare pentru fiecare apartament. Consideră că nu este cazul să se acorde o sumă la acest titlu, ținând seama, pe de o parte, de faptul că a ordonat restitzione apartamentelor în chestiune cu titlu de art. 41 al Convenției și, pe de altă parte, de faptul că acordarea unui montant la acest titlu ar prezenta în cauza de față un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei închirii susceptibile de a furniza reclamanților un venit lunar fiind funcție de mai multe variabile. Cu toate acestea, va ține seama de privarea de proprietate suferită de reclamantii din 1999 cu ocazia reparării prejudiciului moral (a se vedea, mutatis mutandis, Androne c. România, nr. 54062/00, § 70, 22 decembrie 2004, și Buzatu cit., § 18).
În acest sens și în limitele competenței sale, Curtea consideră că evenimentele în cauză au antrenat leziuni grave ale dreptului reclamanților la respectarea bunurilor lor și le acordă împreună suma de 6.000 EUR care reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.
B. Cheltuieli și costuri
Reclamanții nu au formulat niciuna cerere la acest titlu.
Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor sale doar în măsura în care a cerut-o. Prin urmare, în cauza de față, Curtea nu acordă reclamanților nicio sumă la acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
Curtea consideră potrivit de a baza rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilitate de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE
Declară petiția admisibilă;
Declară că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1;
Declară că nu este cazul să examineze pe fond motiv tirat din art. 6 § 1 al Convenției;
Declară
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamanților apartamentele nr. 5 și 5A, situate la nr. 208, strada Calea Victoriei, la București, într-un termen de trei luni de la data în care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției;
b) că în lipsa unei asemenea restituții, statul pârât trebuie să verse împreună reclamanților, în același termen de trei luni, 140.423 EUR (o sută patruzeci de mii patru sute douăzeci și trei euro) pentru daune materiale, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
c) că în orice caz, statul pârât trebuie să verse împreună reclamanților 6.000 EUR (șase mii euro) pentru prejudiciu moral;
d) că sumele în chestiune vor fi convertite în lei noi (RON) la rata aplicabilă la data plății;
e) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii facilitate de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, mărită cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restu.
Vincent Berger
Boštjan M. Zupančič
Grefier
Președinte