Enciu și Lega împotriva României

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 9292/05) îndreptată împotriva României și înaintată Curții de doi cetățeni ai acestui stat, d-l Calin Constantin Enciu și d-na Ana Rocsana Lega («reclamanții»), pe 24 februarie 2005, în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamanții sunt reprezentați de d-l A. Vasiliu, avocat la București. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul său, d-na B. Ramașcanu.

Pe 27 februarie 2006, Curtea a hotărât să comunice petiția Guvernului. Invocând art. 29 § 3 al Convenției, a hotărât că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondul cauzei.

În 1950, în virtutea decretului de naționalizare nr. 92/1950, statul a luat posesia apartamentelor nr. 5 și 5A care erau situate la nr. 208, strada Calea Victoriei, la București, și aparțineau lui E.L., ale cărui moștenitori sunt reclamanții. A. Demersuri administrative ale reclamanților tendând la restituzione apartamentelor nr. 5 și 5A și vânzarea acestora de către autorități

În 1996, în virtutea legii nr. 112/1995 privind regimul juridic al anumitor imobile naționalizate («legea nr. 112/1995»), reclamanții au depus la comisia administrativă competentă o cerere de restituzione a apartamentelor menționate. Cei în cauză nu au primit niciun răspuns la cererea lor.

Pe 12 martie și 2 iulie 1997, în calitate de mandatar al primăriei București, societatea H. a vândut cele două apartamente în chestiune locatarilor primăriei din aceste apartamente. Reclamanții nu au fost informați la acea vreme despre vânzarea apartamentelor. B. Acțiuni de revendicare a apartamentelor nr. 5 și 5A

Prin două sentințe din 8 septembrie 1998, tribunalul de primă instanță al Bucureștiului a respins acțiunile de revendicare introduse de reclamantii în septembrie 1997 împotriva consilului municipal al Bucureștiului, acțiuni care aveau ca obiect cele două apartamente menționate.

Cu apelurile reclamanților, prin hotărâri din 17 februarie și 19 aprilie 1999, tribunalul județean al Bucureștiului a judecat că aceste apartamente au fost naționalizate în mod abuziv și, în consecință, a condamnat autoritățile să le restituie.

În absența recursului, aceste hotărâri au devenit definitive.

Ca urmare a hotărârilor menționate, pe 16 august 1999 și 19 ianuarie 2000 respectiv, primarul Bucureștiului a ordonat restituzione apartamentelor în chestiune reclamanților. Prin două scrisori din 13 ianuarie și 16 februarie 2000, primăria Bucureștiului i-a informat pe reclamantii că, din cauza vânzării celor două apartamente, deciziile primarului nu puteau fi executate decât în cazul în care instanțele ar anula contractele de vânzare ale apartamentelor. C. Acțiuni de anulare a contractelor de vânzare

Pe 22 august 2000, reclamanții au sesizat tribunalul de primă instanță al Bucureștiului cu două acțiuni de anulare a contractelor de vânzare menționate pe care le-au dirigit împotriva foștilor locatari care le-au achiziționat, împotriva societății H. și împotriva primăriei Bucureștiului. Reclamanții au susținut că aceste contracte au fost încheiate în încălcarea legii nr. 112/1995, având în vedere că naționalizarea imobilului a fost făcută în mod abuziv și că procedura administrativă pe care o inițiaseră cu privire la apartamente era în curs la momentul vânzării.

Prin două sentințe din 12 mai și 2 iunie 2003, tribunalul de primă instanță a respins acțiunile lor, pe motivele că terții cumpărători au fost de bună credință în momentul vânzării și că prevederile legii nr. 112/1995 nu au fost încălcate.

Apelurile formulate de reclamantii au fost respinse din aceleași motive prin două hotărâri din 18 decembrie 2003 și 30 ianuarie 2004 respectiv, pronunțate de tribunalul județean al Bucureștiului.

Cu recursul reclamanților, prin două hotărâri din 1 octombrie și 1 noiembrie 2004 respectiv, curtea de apel a Bucureștiului a confirmat respingerea acțiunilor lor de anulare. D. Cerere de restituzione în virtutea legii nr. 10/2001

În 2001, pe baza legii nr. 10/2001 privind restituzione bunurilor naționalizate în mod abuziv («legea nr. 10/2001»), reclamanții au depus la primăria Bucureștiului două cereri de restituzione a apartamentelor nr. 5 și 5A în chestiune. Din dosarul cauzei rezultă că până în prezent aceste cereri nu au fost examinate de autorități. II.

Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Privitor la fond

Guvernul subliniază dificultățile legate de reglementarea chestiunii imobilelor naționalizate și prezintă o expunere a legilor adoptate succesiv de stat după 1989 în materie. La acest titlu, rezumă obiectivele legii nr. 112/1995 privind locuințele naționalizate cu titlu, legii nr. 10/2001, care a fost prima lege care a reglementat în mod cuprinzător chestiunea imobilelor naționalizate, trecând în balanță cerința de reparație și securitatea raporturilor juridice, și în sfârșit legii nr. 247/2005, care a modificat și completat legea nr. 10/2001 prin instituirea cadrului instituțional și financiar pentru o aplicare mai eficace a acesteia.

Guvernul consideră că autoritățile naționale beneficiază de un larg putere discreționară nu doar privind alegerea măsurilor destinate să asigure respectarea drepturilor patrimoniale, ci și pentru a lua timp necesar implementării lor. Susține că ultima reformă în materie, și anume legea nr. 247/2005, pune principiul acordării de despăgubiri echitabile și neplafonate, fixate printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, și accelerează procedura de restituzione sau de indemnizare. Această lege prevede că, în cazul în care restituzione imobilului nu este posibilă, indemnizarea se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), până la concurența valorii bunului stabilite prin peritaj.

Guvernul concluzionează că indemnizarea prevăzută de legislația română răspunde cerințelor articolului 1 al Protocolului nr. 1 și că întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirilor reclamanților nu rupe echilibrul just care trebuie menținut între interesele în joc, ținând seama și de circumstanțele excepționale care înconjoară reglementarea în materie.

Reclamanții contestă argumentele Guvernului. Ei susțin că concluziile Curții în afacerile Radu, Străin și Păduraru menționate se aplică și în cauza de față. Susțin că despăgubirile propuse de autorități, în special sub forma acțiunilor pe bursă, nu sunt efective, ținând seama de caracterul incert al valorii acestor acțiuni.

Curtea amintește că a judecat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia către terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție a dreptului de proprietate al altuia într-o manieră definitivă, se analizează ca o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu absența totală a indemnizării, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Străin și alții c. România (nr. 57001/00, §§ 39, 43 și 59, 21 iulie 2005).

De asemenea, în afacerea Păduraru menționată mai sus, Curtea a constatat că statul a eșuat în obligația sa pozitivă de a reacționa la timp și cu coerență în fața chestiunii de interes general pe care o constituie restituzione sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare. A considerat, de asemenea, că incertitudinea generală astfel creată s-a răsfrânt asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a-și recupera întreaga proprietate, în timp ce dispunea de o hotărâre definitivă care condemna statul să i-o restituie (Păduraru, cit., § 112).

În cauza de față, Curtea nu vede motive să se abată de la jurisprudența menționată, situația de fapt fiind substanțial aceeași. La fel ca în afacerile Păduraru și Porteanu, în cauza prezentă, terți au devenit proprietari ai apartamentelor nr. 5 și 5A înainte ca dreptul de proprietate al reclamanților asupra acestor bunuri să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. Și ca în aceste cauze, precum și în afacerea Străin, reclamanții s-au văzut în cauza de față reconoscuți ca proprietari legitimi, instanțele având judecat că titlul lor de proprietate este incontestabil, ținând seama de naționalizarea abuzivă a bunurilor lor.

Curtea constată că vânzarea de către stat a apartamentelor nr. 5 și 5A ai reclamanților, în virtutea legii nr. 112/1995 care permitea doar vânzarea bunurilor naționalizate în mod legal, îi împiedică să se bucure de darul lor, și că nicio despăgubire nu le-a fost acordată pentru această privare. Într-adevăr, chiar dacă au depus în 2001 cereri de restituzione a acestor bunuri în virtutea legii nr. 10/2001, între timp completată de legea nr. 247/2005, reclamanții nu au primit până în prezent niciun răspuns, nici cu privire la restituzione cerută, nici cu privire la indemnizarea la care Guvernul susține că ar avea dreptul.

Curtea observă că pe 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 modificând legea nr. 10/2001. Această nouă lege prevede că persoanele ale căror imobile au intrat în mod abuziv în patrimoniul statului între 1945 și 1989 au dreptul la o indemnizare egală cu valoarea pieței bunului care nu poate fi restituit. Pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obține restituzione bunului în natură, legea propune acordarea unei indemnizări sub forma unei participări la un organism de plasament al valorilor mobiliare, organizat sub forma unei societăți pe acțiuni Proprietatea. În principiu, persoanele cu vocația de a primi o indemnizare prin această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, o dată ce Proprietatea este cotată la bursă.

Curtea constată că pe 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înscrisă în Registrul comerțului al Bucureștiului. Pentru ca acțiunile emise de Proprietatea să poată fi obiectul unei tranzacții pe piața financiară, trebuie urmată mai întâi procedura de aprobare de către Consilul național al valorilor mobiliare («CNVM»). De asemenea, abia după obținerea acestei aprobări din partea CNVM și convertirea titlurilor de valoare în acțiuni cotate la bursă persoanele care s-au văzut indemnizate prin asemenea titluri pot vinde acțiunile lor în mod legal. Curtea constată că aceste operații, preliminare acordării unei indemnizări efective, nu au fost finalizate până în prezent.

Presupunând că cererile de restituzione formulate de reclamantii în virtutea legii nr. 10/2001 sunt admisibile și pot face obiectul unei indemnizări, Curtea observă că Proprietatea nu funcționează în prezent într-o manieră susceptibilă să se rezulte acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamanților și că cererile lor bazate pe legea menționată nu au fost examinate în niciun fel de mai mult de cinci ani. De mai mult, nici legea nr. 10/2001 nici legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit datorită unei absențe prelungite de indemnizare de către persoanele care, ca reclamanții, s-au văzut în imposibilitatea de a se bucura de bunurile lor restituate în virtutea unei sentințe definitive (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu c. România, nr. 4596/03, § 34, 16 februarie 2006).

Prin urmare, Curtea consideră că punerea în încetare a dreptului de proprietate al reclamanților asupra apartamentelor nr. 5 și 5A în cauză, combinată cu absența totală a indemnizării de aproape opt ani, le-a impus o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1. Din aceasta, a existat încălcarea acestei dispoziții. II.

Curtea constată că motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Privitor la fond

Guvernul susține că inexecuția în chestiune nu poate fi calificată ca refuz sau ajornare nejustificată a execuției sau interferență a legislatorului, ca în alte cauze examinate de Curte, ci o imposibilitate obiectivă de execuție datorată faptului că foștii locatari beneficiau de un titlu valid cu privire la cele două apartamente în chestiune. Consideră că, ținând seama de circumstanțele cauzei, limitarea adusă dreptului reclamanților a fost proporțională.

Reclamanții susțin că imposibilitatea execuției hotărârilor din 17 februarie și 19 aprilie 1999 ale tribunalului județean al Bucureștiului nu poate fi calificată drept obiectivă, deoarece este datorată vânzării injuste a apartamentelor de către autorități. Conform lor, inexecuția acestor hotărâri de către autorități de mai mult de șapte ani nu ar putea fi justificată, aceasta nerespectând un scop legitim și nefiind proporțională cu acest scop.

Ținând seama de concluziile sale figurând la paragrafele 23-30 mai sus, Curtea consideră că nu este cazul să statueze asupra fondului acestui motiv (a se vedea, mutatis mutandis și între alții, Barcanescu c. România, nr. 75261/01, §§ 36-37, 12 octombrie 2006, Laino c. Italia [Marea Cameră], nr. 33158/96, § 25, CEDH 1999-I). III.

Reclamanții pretind restitzione apartamentelor nr. 5 și 5A, sau în lipsa acesteia, cu titlu de daune materiale, acordarea de 140.423 euro (EUR), reprezentând valoarea acestor apartamente, așa cum s-a stabilit printr-o peritaj tehnic imobiliar. De asemenea, solicită, la același titlu, 71.400 EUR ca despăgubire pentru privarea de proprietate din 1999 până în prezent, sumă stabilită pe baza unei sume lunare pentru fiecare apartament. Reclamanții solicită, de asemenea, 130.000 EUR cu titlu de daune morale pentru frustrarea și suferințele cauzate de interferența statului în dreptul lor de proprietate.

Cu privire la cererea pentru prejudiciu material, Guvernul consideră că valoarea pieței celor două apartamente și a cotei părții din teren corespunzătoare este de 103.878 EUR, și prezintă un raport de peritaj în acest sens. De mai mult, în ceea ce privește cererea care decurge din lipsă de fruire, solicită respingerea acesteia, invocând jurisprudența Curții care a judecat că nu poate specul la valoarea chiriilor neîncasate atunci când a ordonat restitzione bunului (Sofletea c. România, nr. 48179/99, § 42, 25 noiembrie 2003, și Buzatu c. România (satisfacție echitabilă), nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). Privitor la cererea pentru prejudiciu moral, Guvernul estimează că prejudiciul susținut ar fi suficient compensat în cazul unui constat de încălcare și că legătura de cauzalitate între încălcarea susținută și prejudiciul suferit nu a fost dovedită.

Curtea amintește că o hotărâre care constată o încălcare antrenează pentru statul pârât obligația juridică cu privire la Convenție de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia. Dacă dreptul intern nu permite decât o reparare imperfectă a consecințelor acestei încălcări, art. 41 al Convenției conferă Curții puterea de a acorda o reparație părții lezate de actul sau omisiunea cu privire la care o încălcare a Convenției a fost constatată. În exercitarea acestei puteri, dispune de o anumită latitudine; adjectivul «echitabilă» și expresia «dacă este cazul» sunt mărturie în acest sens.

Printre elementele luate în considerare de Curte, atunci când statuează în materie, figurează dauna materială, adică pierderile efectiv suferite ca urmare directă a încălcării susținute, și dauna morală, adică repararea stării de angoasă, disconfortul și incertitudinile rezultând din această încălcare, precum și alte daune non-materiale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo c. Italia, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).

De mai mult, acolo unde diverse elemente care constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincția între dauna materială și dauna morală se dovedește dificilă, Curtea poate fi condusă să le examineze global (Comingersoll c. Portugalia [Marea Cameră], nr. 35382/97, § 29, CEDH 2000-IV).

Curtea consideră, în circumstanțele cauzei de față, că restituzione apartamentelor nr. 5 și 5A vândute de autorități ar plasa reclamanții, pe cât posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În lipsa execuției de către statul pârât a unei asemenea restituții într-un termen de trei luni de la data în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărăște că acesta va trebui să verseze celor în cauză, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentelor în chestiune.

Ținând seama de informațiile de care dispune asupra prețurilor pieței imobiliare locale și de elementele furnizate de părți, Curtea consideră că această ramură a cererii reclamanților pentru daune materiale trebuie primită în întregime și le acordă 140.423 EUR la acest titlu.

Privitor la sumele cerute cu titlu de privare de proprietate din 1999, Curtea observă că suma cerută a fost stabilită pe baza unei sume lunare pentru fiecare apartament. Consideră că nu este cazul să se acorde o sumă la acest titlu, ținând seama, pe de o parte, de faptul că a ordonat restitzione apartamentelor în chestiune cu titlu de art. 41 al Convenției și, pe de altă parte, de faptul că acordarea unui montant la acest titlu ar prezenta în cauza de față un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei închirii susceptibile de a furniza reclamanților un venit lunar fiind funcție de mai multe variabile. Cu toate acestea, va ține seama de privarea de proprietate suferită de reclamantii din 1999 cu ocazia reparării prejudiciului moral (a se vedea, mutatis mutandis, Androne c. România, nr. 54062/00, § 70, 22 decembrie 2004, și Buzatu cit., § 18).

În acest sens și în limitele competenței sale, Curtea consideră că evenimentele în cauză au antrenat leziuni grave ale dreptului reclamanților la respectarea bunurilor lor și le acordă împreună suma de 6.000 EUR care reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții nu au formulat niciuna cerere la acest titlu.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor sale doar în măsura în care a cerut-o. Prin urmare, în cauza de față, Curtea nu acordă reclamanților nicio sumă la acest titlu. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit de a baza rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilitate de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 9292/05) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, M. Calin Constantin Enciu et M me Ana Rocsana Lega (« les requérants »), ont saisi la Cour le 24 février 2005 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M. A. Vasiliu, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me B. Ramașcanu.

Le 27 février 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

En 1950, en vertu du décret de nationalisation n o 92/1950, l'Etat prit possession des appartements n os 5 et 5A qui étaient sis au n o 208, rue Calea Victoriei, à Bucarest, et appartenaient à E.L., dont les héritiers sont les requérants. A. Démarches administratives des requérants tendant à la restitution des appartements n os 5 et 5A et vente de ceux-ci par les autorités

En 1996, en vertu de la loi n o 112/1995 sur le régime juridique de certains immeubles nationalisés (« la loi n o 112/1995 »), les requérants déposèrent auprès de la commission administrative compétente une demande de restitution des appartements précités. Les intéressés ne reçurent aucune réponse à leur demande.

Les 12 mars et 2 juillet 1997, en tant que mandataire de la mairie de Bucarest, la société H. vendit les deux appartements en question aux locataires de la mairie dans ces appartements. Les requérants ne furent pas informés à l'époque de la vente des appartements. B. Actions en revendication des appartements n os 5 et 5A

Par deux jugements du 8 septembre 1998, le tribunal de première instance de Bucarest rejeta les actions en revendications introduites par les requérants en septembre 1997 contre le conseil municipal de Bucarest, actions qui avaient pour objet les deux appartements susmentionnés.

Sur appels des requérants, par des arrêts des 17 février et 19 avril 1999, le tribunal départemental de Bucarest jugea que ces appartements avaient été nationalisés de manière abusive et en conséquence condamna les autorités à les leur restituer.

En l'absence de recours, ces arrêts devinrent définitifs.

A la suite des arrêts précités, les 16 août 1999 et 19 janvier 2000 respectivement, le maire de Bucarest ordonna la restitution des appartements en question aux requérants. Par deux lettres des 13 janvier et 16 février 2000, la mairie de Bucarest informa les requérants qu'en raison de la vente des deux appartements, les décisions du maire ne pouvaient être exécutées qu'au cas où les juridictions annuleraient les contrats de vente des appartements. C. Actions en annulation des contrats de vente

Le 22 août 2000, les requérants saisirent le tribunal de première instance de Bucarest de deux actions en annulation des contrats de vente précités qu'ils dirigèrent contre les anciens locataires les ayant acquis, contre la société H. et contre la mairie de Bucarest. Les requérants soutinrent que ces contrats avait été conclus en méconnaissance de la loi n o 112/1995, vu que la nationalisation de l'immeuble avait été faite de manière abusive et que la procédure administrative qu'ils avaient entamée à l'égard des appartements était pendante à l'époque de la vente.

Par deux jugements des 12 mai et 2 juin 2003, le tribunal de première instance rejeta leurs actions, aux motifs que les tiers acquéreurs avaient été de bonne foi au moment de la vente et que les dispositions de la loi n o 112/1995 n'avaient pas été méconnues.

Les appels relevés par les requérants furent rejetés pour les mêmes motifs par deux arrêts des 18 décembre 2003 et 30 janvier 2004 respectivement, rendus par le tribunal départemental de Bucarest.

Sur recours des requérants, par deux arrêts des 1 er octobre et 1 er novembre 2004 respectivement, la cour d'appel de Bucarest confirma le rejet de leurs actions en annulation. D. Demande de restitution en vertu de la loi n o 10/2001

En 2001, sur le fondement de la loi n o 10/2001 sur la restitution des biens nationalisés abusivement (« la loi n o 10/2001 »), les requérants déposèrent auprès de la mairie de Bucarest deux demandes de restitution des appartements n os 5 et 5 A en question. Il ressort du dossier que jusqu'à présent ces demandes n'ont pas été examinées par les autorités. II.

Les requérants allèguent une atteinte à leur droit au respect de leurs biens en raison de l'impossibilité de jouir des deux appartements dont ils ont été reconnus comme propriétaires, avec effet rétroactif, par les arrêts des 17 février et 19 avril 1999 du tribunal départemental de Bucarest, impossibilité découlant de la vente de ces appartements par l'Etat à ses locataires. Ils invoquent l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement souligne les difficultés liées à la règlementation de la question des immeubles nationalisés et fait une présentation des lois adoptées successivement par l'Etat après 1989 en la matière. A ce titre, il résume les objectifs de la loi n o 112/1995 portant sur les logements nationalisés sur titre, de la loi n o 10/2001, qui a été la première loi à réglementer de manière globale la question des immeubles nationalisés tout en tendant à l'équilibre entre l'exigence de réparation et la sécurité des rapports juridiques, et enfin de la loi n o 247/2005, qui a modifié et complété la loi n o 10/2001 en mettant en place le cadre institutionnel et financier pour une application plus effective de cette dernière loi.

Le Gouvernement considère que les autorités nationales bénéficient d'un large pouvoir discrétionnaire non seulement quant au choix des mesures visant à garantir le respect des droits patrimoniaux ou à réglementer en matière de droit de propriété, mais également pour prendre le temps nécessaire à leur mise en œuvre. Il estime que la dernière réforme en la matière, à savoir la loi n o 247/2005, pose le principe de l'octroi des dédommagements équitables et non plafonnées, fixés par une décision de la commission administrative centrale sur la base d'une expertise, et accélère la procédure de restitution ou d'indemnisation. Cette loi prévoit que, dans le cas où la restitution de l'immeuble n'est pas possible, l'indemnisation se fera par l'émission de titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ), à hauteur de la valeur du bien établie par expertise.

Le Gouvernement conclut que l'indemnisation prévue par la législation roumaine répond aux exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 et que le retard enregistré dans l'octroi des dédommagements aux requérants ne rompt pas le juste équilibre à ménager entre les intérêts en présence, compte tenu également des circonstances exceptionnelles entourant la réglementation en la matière.

Les requérants contestent les arguments du Gouvernement. Ils estiment que les conclusions de la Cour dans les affaires Radu , Străin et Păduraru susmentionnées trouvent à s'appliquer aussi en l'espèce. Ils soutiennent que les dédommagements proposées par les autorités, notamment sous la forme d'actions en bourse, ne sont pas effectifs, vu le caractère incertain de la valeur de ces actions.

La Cour rappelle avoir jugé que la vente par l'État d'un bien d'autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu'elle est antérieure à la confirmation en justice d'une manière définitive du droit de propriété d'autrui, s'analyse en une privation de bien. Une telle privation, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, est contraire à l'article 1 du Protocole n o 1 ( Străin et autres c. Roumanie (n o 57001/00, §§ 39, 43 et 59, 21 juillet 2005).

De surcroît, dans l'affaire Păduraru précitée, la Cour a constaté que l'Etat a manqué à son obligation positive de réagir en temps utile et avec cohérence face à la question d'intérêt général que constitue la restitution ou la vente des immeubles entrés en sa possession en vertu des décrets de nationalisation. Elle a également considéré que l'incertitude générale ainsi créée s'est répercutée sur le requérant, qui s'est vu dans l'impossibilité de recouvrer l'ensemble de son bien alors qu'il disposait d'un arrêt définitif condamnant l'Etat à le lui restituer ( Păduraru , précité, § 112).

En l'espèce, la Cour n'aperçoit pas de motif de s'écarter de la jurisprudence précitée, la situation de fait étant sensiblement la même. A l'instar des affaires Păduraru et Porteanu , dans la présente affaire, des tiers sont devenus propriétaires des appartements n os 5 et 5A avant que le droit de propriété des requérants sur ces biens ne soit confirmé définitivement avec effet rétroactif. Et comme dans ces affaires, ainsi que dans l'affaire Străin , les requérants ont en l'espèce été reconnus propriétaires légitimes, les tribunaux ayant jugé incontestable leur titre de propriété, eu égard à la nationalisation abusive de leurs biens.

La Cour note que la vente par l'Etat des appartements n os 5 et 5A des requérants, en vertu de la loi n o 112/1995 qui ne permettait de vendre que les biens nationalisés de manière légale, les empêche de jouir de leur droit, et qu'aucun dédommagement ne leur a été octroyé pour cette privation. En effet, bien qu'ayant déposé en 2001 des demandes de restitution de ces biens en vertu de la loi n o 10/2001, entre temps complétée par la loi n o 247/2005, les requérants n'ont reçu à ce jour aucune réponse, ni au sujet de la restitution sollicitée, ni à l'égard de l'indemnisation à laquelle le Gouvernement soutient qu'ils auraient droit.

La Cour observe que le 22 juillet 2005 a été adoptée la loi n o 247/2005 modifiant la loi n o 10/2001. Cette nouvelle loi prévoit que les personnes dont les biens immeubles sont entrés de manière abusive dans le patrimoine de l'État entre 1945 et 1989 ont droit à une indemnisation à hauteur de la valeur marchande du bien qui ne peut pas être restitué. Pour les personnes n'ayant pas la possibilité d'obtenir la restitution de leur bien en nature, la loi propose de leur octroyer une indemnisation sous la forme d'une participation à un organisme de placement de valeurs mobilières, organisé sous la forme de la société par actions Proprietatea . En principe, les personnes ayant vocation à recevoir une indemnisation par cette voie recevront des titres de valeur qui seront transformés en actions, une fois que Proprietatea est cotée en bourse.

Le Cour note que, le 29 décembre 2005, Proprietatea a été inscrite au Registre du commerce de Bucarest. Afin que les actions émises par Proprietatea puissent faire l'objet d'une transaction sur le marché financier, il faut tout d'abord suivre la procédure d'agrément par le Conseil national des valeurs mobilières (« CNVM »). Par ailleurs, ce n'est qu'après l'obtention de cet agrément du CNVM et la conversion des titres de valeur en actions cotées en bourse que les personnes qui se sont vu indemnisées par de tels titres peuvent vendre leurs actions de manière légale. La Cour constate que ces opérations, préalables à l'octroi d'une indemnisation effective, n'ont pas abouti jusqu'à présent.

A supposer que les demandes de restitution formées par les requérants en vertu de la loi n o 10/2001 soient recevables et puissent faire l'objet d'une indemnisation, la Cour observe que Proprietatea ne fonctionne actuellement pas d'une manière susceptible d'aboutir à l'octroi effectif d'une indemnité aux requérants et que leurs demandes fondées sur la loi susmentionnée n'ont fait l'objet d'aucun examen depuis plus de cinq ans. De surcroît, ni la loi n o 10/2001 ni la loi n o 247/2005 la modifiant ne prennent en compte le préjudice subi du fait d'une absence prolongée d'indemnisation par les personnes qui, comme les requérants, se sont vu dans l'impossibilité de jouir de leurs biens restitués en vertu d'un jugement définitif (voir, mutatis mutandis , Porteanu c. Roumanie , n o 4596/03, § 34, 16 février 2006).

Dès lors, la Cour considère que la mise en échec du droit de propriété des requérants sur les appartements n os 5 et 5A en cause, combinée avec l'absence totale d'indemnisation depuis presque huit ans, leur a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de leurs biens garanti par l'article 1 du Protocole n o 1. Partant, il y a eu violation de cette disposition. II.

La Cour constate que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que l'inexécution en question ne peut pas être qualifiée de refus ou d'ajournement injustifié de l'exécution ou d'interférence du législateur, comme dans d'autres affaires examinées par la Cour, mais d'une impossibilité objective d'exécution due au fait que les anciens locataires bénéficiaient d'un titre valable à l'égard des deux appartements en question. Il considère qu'au vu des circonstances de l'espèce, la limitation apportée au droit des requérants a été proportionnelle.

Les requérants estiment que l'impossibilité d'exécuter les arrêts des 17 février et 19 avril 1999 du tribunal départemental de Bucarest ne saurait être qualifiée d'objective, puisqu'elle est due à la vente injuste des appartements pas les autorités. Selon eux, l'inexécution de ces arrêts par les autorités depuis plus de sept ans ne pourrait se justifier, celle-ci ne suivant pas un but légitime et n'étant pas proportionnelle à ce but.

Compte tenu de ses conclusions figurant aux paragraphes 23-30 ci-dessus, la Cour considère qu'il n'y a pas lieu de statuer sur le fond de ce grief (voir, mutatis mutandis et entre autres, Barcanescu c. Roumanie , n o 75261/01, §§ 36-37, 12 octobre 2006, Laino c. Italie [GC], n o 33158/96, § 25, CEDH 1999-I). III.

Les requérants réclament la restitution des appartements n os 5 et 5A ou à défaut, au titre de dommage matériel, l'octroi de 140 423 euros (EUR), représentant la valeur de ces appartements, telle qu'établie par une expertise technique immobilière. Par ailleurs, ils demandent également à ce titre 71 400 EUR en tant que compensation pour la privation de propriété depuis 1999 jusqu'à présent, montant établi sur la base d'une somme mensuelle pour chaque appartement. Les requérants demandent également 130 000 EUR au titre du dommage moral pour la frustration et les souffrances causées par l'ingérence de l'Etat dans leur droit de propriété.

Concernant la demande pour préjudice matériel, le Gouvernement considère que la valeur marchande des deux appartements et de la quote-part du terrain afférent est de 103 878 EUR, et il soumet un rapport d'expertise en ce sens. Par ailleurs, s'agissant de la demande tirée du défaut de jouissance, il demande son rejet, renvoyant à la jurisprudence la Cour qui a jugé qu'elle ne saurait spéculer sur la question d'estimer la valeur des loyers non perçus lorsqu'elle a ordonné la restitution du bien ( Sofletea c. Roumanie , n o 48179/99, § 42, 25 novembre 2003, et Buzatu c. Roumanie (satisfaction équitable), n o 34642/97, § 18, 27 janvier 2005). Au regard de la demande pour préjudice moral, le Gouvernement estime que ce préjudice allégué serait suffisamment compensé dans le cas d'un constat de violation et que le lien de causalité entre la violation alléguée et le préjudice subi n'a pas été prouvé.

La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences. Si le droit interne ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, l'article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d'accorder une réparation à la partie lésée par l'acte ou l'omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée. Dans l'exercice de ce pouvoir, elle dispose d'une certaine latitude ; l'adjectif « équitable » et le membre de phrase « s'il y a lieu » en témoignent.

Parmi les éléments pris en considération par la Cour, lorsqu'elle statue en la matière, figurent le dommage matériel, c'est-à-dire les pertes effectivement subies en conséquence directe de la violation alléguée, et le dommage moral, c'est-à-dire la réparation de l'état d'angoisse, des désagréments et des incertitudes résultant de cette violation, ainsi que d'autres dommages non matériels (voir, parmi d'autres, Ernestina Zullo c. Italie , n o 64897/01, § 25, 10 novembre 2004).

En outre, là où les divers éléments constituant le préjudice ne se prêtent pas à un calcul exact ou là où la distinction entre dommage matériel et dommage moral se révèle difficile, la Cour peut être amenée à les examiner globalement ( Comingersoll c. Portugal [GC], n o 35382/97, § 29, CEDH 2000-IV).

La Cour estime, dans les circonstances de l'espèce, que la restitution des appartements n os 5 et 5A vendus par les autorités placerait les requérants autant que possible dans une situation équivalant à celle où ils se trouveraient si les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues. A défaut pour l'État défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu'il devra verser aux intéressés, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle des appartements en cause.

Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local et des éléments fournis par les parties, la Cour estime que cette branche de la demande des requérants pour dommage matériel doit être accueillie intégralement et leur octroie 140 423 EUR à ce titre.

Concernant les sommes demandées au titre de la privation de propriété depuis 1999, la Cour observe que le montant demandé a été établi sur la base d'une somme mensuelle pour chaque appartement. Elle considère qu'il n'y a pas lieu d'allouer de somme à ce titre, compte tenu, d'une part, du fait qu'elle a ordonné la restitution des appartements en question au titre de l'article 41 de la Convention et, d'autre part, de ce que l'octroi d'un montant à ce titre revêtirait en l'espèce un caractère spéculatif, la possibilité et le rendement d'une location susceptible de fournir aux requérants un revenu mensuel étant fonction de plusieurs variables. Néanmoins, elle tiendra compte de la privation de propriété subie par les requérants depuis 1999 à l'occasion de la réparation du préjudice moral (voir, mutatis mutandis , Androne c. Roumanie , n o 54062/00, § 70, 22 décembre 2004, et Buzatu précité, § 18).

A cet égard et dans la limite de sa compétence, la Cour considère que les événements en cause ont entraîné des atteintes graves au droit des requérants au respect de leurs biens et leur octroie conjointement la somme de 6 000 EUR qui représente une réparation équitable du préjudice moral subi. B. Frais et dépens

Les requérants n'ont formulé aucune demande à ce titre.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où il l'a demandé. Dès lors, en l'espèce, la Cour n'octroie aux requérants aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.