Buzatu împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 34642/97) adresată României și introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului (« Comisia »), de o cetățeană a acestui stat, Doamna Sanda Buzatu (« reclamanta »), pe 29 mai 1996, în temeiul fostului articol 25 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (« Convenția »).

Reclamanta este reprezentată de Dl A. Vasiliu, avocat la București. Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, Doamna Roxana Rizoiu din ministerul Afacerilor Externe, agent al guvernului român lângă Curte.

Reclamanta invoca în special că refuzul Curții Supreme de Justiție, din 19 ianuarie 1996, de a recunoaște instanțelor competența pentru a judeca o acțiune de revendicare a bunului era contrar articolului 6 § 1 al Convenției. În plus, se plânge că această hotărâre a afectat dreptul ei la respectarea bunurilor sale, cum este recunoscut de art. 1 al Protocolului nr. 1.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, dată de intrare în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

Cererea a fost alocată primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la admisibilitate și la fond.

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea și-a modificat compoziția secțiunilor (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost alocată secțiunii a doua astfel rearanjate (art. 52 § 1).

Pe 2 octombrie 2000, invocând dispozițiile articolului 29 § 3 al Convenției, Curtea a hotărât că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate în același timp. ÎN FAPT I.

În 1945, părinții săi au cumpărat la București o clădire compusă din două apartamente și terenul cu o suprafață de 461 m². În 1946, ei au construit o altă clădire pe terenul menționat.

În 1950, Statul a luat posesia clădirilor, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. A. Prima acțiune de revendicare și recursul în anulare

În 1993, ca moștenitoare, reclamanta a introdusă, în fața tribunalului de prima instanță al celui de-al doilea cartier din București, o acțiune pentru a constata nulitatea dispozițiilor privind naționalizarea clădirilor și pentru a obliga primăria din București și administratorii locuințelor de stat R.A. « I » și S.C. « F » să i le restituie.

Prin sentință din 27 ianuarie 1994, tribunalul a admis acțiunea sa, constatând că a fost din eroare că clădirile sale au fost naționalizate în aplicarea decretului nr. 92/1950, deoarece părinții săi aparțineau unei categorii de persoane pe care decretul le excludea de la naționalizare. Tribunalul a ordonat deci părților pârâte să i le restituie pe clădiri.

Pe 11 noiembrie 1994, tribunalul județean din București a respins apelul primarului din București ca neîntemeirat. În absența unui recurs, această decizie a devenit definitivă.

Pe 8 mai 1995, primarul orașului București a ordonat restituirea bunurilor litigioase și, pe 31 mai 1995, întreprinderea « F » a executa.

La o dată neprecizată, procurorul general al României a introdus un recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiție, pe motiv că judecătorii au depășit competența lor în examinarea legalității aplicării decretului nr. 92/1950.

În memoriul depus în cadrul recursului în anulare, reclamanta a indicat că etajul doi al clădirii cumpărate de părinții săi în 1945 ar fi fost vândut unor terți în 1950. Copia acestui memoriu nu a fost furnizată grефierului.

Prin hotărârea din 19 ianuarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare și a respins acțiunea de revendicare a reclamantei. Ea a constatat că Statul pârât și-a însușit clădirile în temeiul decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a găsit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțe. Prin urmare, acestea din urmă, în a pronunța hotărârile lor, au depășit atribuțiile puterii legislative.

Între 22 noiembrie 1996 și 21 decembrie 1999, Statul a vândut locatarilor apartamentele care formau bunurile litigioase, cu excepția unui apartament pentru care Statul a încheiat un contract de închiriere cu un terț pe 19 aprilie 1999. B. Cererea de restituire depusă pe calea legii nr. 112/95

La o dată neprecizată, reclamanta a depus o cerere de restituire la comisia administrativă pentru aplicarea legii nr. 112/1995 (în continuare « comisia administrativă »), solicitând restituirea în natură a bunurilor imobiliare care au aparținut părinților săi.

Comisia administrativă a respins cererea de restituire a reclamantei. Părțile nu au furnizat o copie a acestei decizii.

Reclamanta a introdus un recurs în fața tribunalului de prima instanță al celui de-al doilea cartier, criticând refuzul comisiei administrative de a i restitui proprietatea.

Procedura era în curs pe 17 februarie 2000. Nu s-au furnizat informații suplimentare pe această temă. C. A doua acțiune de revendicare

La o dată neprecizată, reclamanta a sesizat tribunalul județean din București cu o nouă acțiune de revendicare, împotriva primarului din București.

Pe 5 februarie 1999, tribunalul a respins acțiunea, considerând că naționalizarea a fost făcută « pe bază de titlu », ținând seama că apartamentele care formau clădirile erau prea numeroase pentru a servi doar nevoilor părinților reclamantei și că, prin urmare, au fost folosite în scop lucrativ.

Reclamanta a apelat această sentință. Pe 23 septembrie 1999, curtea de apel din București a admis apelul datorită faptului că tribunalul nu s-a pronunțat asupra unei excepții și a trimis cauza înapoi tribunalului județean din București.

Reclamanta a introdus un recurs, considerând că curtea de apel nu putea ridica din oficiu chestiunea în cauză. Pe 4 februarie 2000, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul și a trimis cauza înapoi tribunalului județean din București, pentru a continua examinarea cauzei.

În cursul ședinței din 23 februarie 2001, tribunalul județean din București a hotărât să introducă în proces ca pârți locatarii care între timp au cumpărat apartamentele lor. Prin decizie din 28 septembrie 2001, tribunalul a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Pe 10 aprilie 2002 curtea de apel din București a admis parțial apelul reclamantei, a constatat că naționalizarea a fost abuzivă și a ordonat primarului să i restituie doar un apartament. Prin aceeași decizie, curtea de apel a anulat contractele de vânzare încheiate între Stat și locatari, dar a respins cererea de revendicare formată împotriva locatarilor.

Conform informațiilor furnizate de parties, procedura se derulează în prezent la Curtea Supremă de Justiție, în recurs, următoarea ședință fiind fixată pe 3 noiembrie 2004. D. Cererea de restituire pe calea legii nr. 10/2001

Potrivit Guvernului, pe 28 mai 2001 reclamanta a depus o cerere de restituire a bunurilor pe calea legii nr. 10/2001. Potrivit acelorași informații, pe 19 decembrie 2002 procedura era încă în curs. II.

În observațiile sale depuse pe 12 aprilie 2001, Guvernul susține că calitatea de proprietar a reclamantei asupra unei părți din bunurile imobiliare ar putea fi pusă în cauză. Potrivit acestuia, reclamanta ar fi afirmat, în fața Curții Supreme de Justiție cu ocazia recursului în anulare, că o parte din bunurile imobiliare ar fi fost vândute de părinții săi în 1950. Consideră că această chestiune nu a fost niciodată preluată de instanțe și, prin urmare, ar fi necesar ca o instanță să verifice această circumstanță.

Reclamanta nu a depus observații pe acest punct.

Curtea constată că documentul în cauză nu i-a fost prezentat și că, de altfel, nu este contestat că instanțele nu l-au luat în considerare în procedura care face obiectul prezentei cauze. Curtea observă că reclamanta se află în prezent în aceeași situație ca pe 19 ianuarie 1996, nicio decizie definitivă nefiind recunoscut cel puțin în substanță, și apoi reparând posibila încălcare a Convenției rezultând din hotărârea Curții Supreme de Justiție (cf. hotărârea Brumarescu c. România citată, § 50).

În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamanta se poate considera victimă a unei încălcări în sensul articolului 34 al Convenției. Ca urmare, trebuie respinsă excepția Guvernului. B. Privind plângerea cu privire la independența și imparțialitatea Curții Supreme de Justiție

În observațiile sale în răspuns la cele ale Guvernului din 15 iulie 2000, reclamanta se plânge, pentru prima dată, că Curtea Supremă de Justiție nu era un tribunal imparțial, ținând seama în special de declarațiile Președintelui Republicii cu privire la lipsa de competență a instanțelor de a examina cazuri precum al său. În observații din 7 februarie 2001, ea reia și dezvoltă această plângere și invoca, de asemenea, că nu a fost judecată de un tribunal independent, datorită faptului că judecătorii Curții Supreme de Justiție sunt aleși pentru o perioadă de șase ani și sunt numiți de Președintele Republicii. Consideră că această plângere a fost expres prezentată în cererea ei introductivă la Curte, mai precis în afirmația că hotărârea Curții Supreme de Justiție « era un act abuziv care i-a cauzat prejudiciul pierderii proprietății sale ».

Guvernul nu a prezentat observații pe acest punct.

Curtea reamintește jurisprudența sa constantă conform căreia ea este sesizată cu o cerere atunci când reclamantul furnizează câteva informații, chiar și sumare, privind natura plângerilor pe care intinde să le ridice. Curtea consideră că nu poate fi dedus, dintr-o afirmație vagă că o hotărâre ar fi abuzivă, că reclamanta intendea să se plângă de fapte atât de precise și complexe cum sunt cele prezentate în observațiile menționate mai sus. Prin urmare, alegațiile suplimentare privind nerespectarea cerințelor articolului 6 § 1 nu constituie un simplu mijloc sau argument juridic nou, care s-ar găsi în cadrul cererii și memoriilor inițiale (cf., printre altele, hotărârea Schiesser c. Elveția, 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 17, § 41). Rezultă că se agit de o nouă plângere cuprinzând două alegații diferite, ridicate pentru prima dată la Curte respectiv pe 15 iulie 2000 și pe 7 februarie 2001.

Curtea reamintește că, pentru orice plângere necuprinsa în cererea propriu-zisă, decurgerea termenului de șase luni prevăzut de art. 34 § 1 este întreruptă doar în ziua în care plângerea este articulată pentru prima dată la Curte. În prezenta cauză, Curtea a fost deci sesizată cu mai mult de șase luni după data hotărârii Curții Supreme de Justiție din 19 ianuarie 1996.

Prin urmare, plângerea a fost introdusă cu întârziere și Curtea nu poate cunoaște din fondul acesteia (hotărârile Cardot c. Franța, seria A nr. 200 din 19 martie 1991, dispozitiv, și Soc c. Croația, nr. 47863, § 88, din 9 mai 2003). C. Privind caracterul manifestabil nefondat al cererii

Curtea constată că plângerile derivate din art. 6 § 1 al Convenției privind lipsa de acces la o instanță și nerespectarea principiului securității raporturilor juridice, precum și din art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție nu sunt manifestabil nefondate în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Prin urmare, această parte a cererii trebuie declarată admisibilă. II.

Conform reclamantei, hotărârea Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 § 1 al Convenției, care dispune: « Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de o instanță independentă și imparțială (...) care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...) »

În memoriul său, reclamanta susține că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența pentru a judeca o acțiune de revendicare este contrar dreptului la o instanță garantat de art. 21 al Constituției române și de art. 3 al Codului Civil Român, care reglementează refuzul de justiție. În plus, invoca că afirmația Curții Supreme de Justiție, conform căreia reclamanta nu era proprietară a bunurilor în litigiu, este în contradicție cu motivul invocat de această curte pentru a admite recursul în anulare, și anume lipsa de competență a instanțelor de a judeca fondul litigiului. Susține că accesul ei la o instanță a fost îngrădit datorită faptului că recursul în anulare a unui jugement definitiv nu poate fi format decât de procurorul general, nerespectând principiul egalității armelor și că această îngrădire trebuie analizată separat de alte plângeri.

Guvernul admite că reclamanta s-a confruntat cu un refuz de acces la o instanță, dar consideră că refuzul a fost temporar și că, oricum, era justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separării puterilor.

Curtea consideră că, în ceea ce privește primele două motiv, nu există nimic care să permită să distingă prezenta cauză de cauza Brumărescu citată din acest punct de vedere. Prin urmare, Curtea consideră că, prin aplicarea dispozițiilor articolului 330 al Codului de Procedură Civilă, cum era redactat la vremea faptelor, reglementând recursul în anulare, Curtea Supremă de Justiție a nerespectate prin decizia sa din 19 ianuarie 1996 principiul securității raporturilor juridice și, prin aceasta, dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenției.

Mai mult decât atât, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii de revendicare a reclamantei din competența instanțelor este în sine contrară dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 § 1 al Convenției. Prin urmare, a existat încălcare a articolului 6 § 1 pe aceste două aspecte. B. Privind presupusa încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție

Reclamanta se plânge că hotărârea din 19 ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a afectat dreptul ei la respectarea bunurilor sale, cum este recunoscut de art. 1 al Protocolului nr. 1, redactat astfel: « Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au statul să pună în aplicare legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor taxe sau a amenzilor. »

Consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție, care a judecat că proprietatea sa aparținea Statului pârât și a anulat jugementul definitiv care a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei, a constituit o privare de proprietate, privare care nu urmărea un scop de utilitate publică. În plus, în aplicarea legii nr. 112 din 23 noiembrie 1995, Statul a vândut unor terți toate apartamentele din cele două clădiri, cu excepția unui singur apartament pe care Statul a încheiat un contract de închiriere. Consideră că raționamentul Curții în cauza Brumărescu citată, privind încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, se aplică în prezenta cauză.

Guvernul recunoaște că jurisprudența creată de cauza Brumărescu citată se aplică în prezenta cauză.

Curtea reamintește că dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunurilor în litigiu a fost stabilit printr-un jugement definitiv, și constată că dreptul recunoscut nu era revocabil. De altfel, a putut să se bucure de bunurile sale în liniște, ca proprietar legitim, din 11 noiembrie 1994 până pe 19 ianuarie 1996. Reclamanta avea deci bunuri în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Curtea constată apoi că hotărârea Curții Supreme de Justiție a anulat o decizie definitivă, și a judecat că proprietarul legitim al bunurilor era Statul pârât. Ea consideră că această situație este, dacă nu identică, cel puțin analogă cu cea a reclamantului în cauza Brumărescu citată. Curtea consideră deci că această hotărâre a avut drept efect privarea reclamantei de bunurile sale în sensul celui de-al doilea enunț al primului paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 (cf. hotărârea Brumărescu c. România, §§ 73-74). Nici o justificare nu a fost furnizată de Guvernul pârât la situația astfel creată. În plus, constată că reclamanta este privată de bunuri de acum mai bine de șapte ani fără a fi perceput vreo indemnizație, și că eforturile pe care le-a depus pentru a-și recupera proprietatea sunt până acum rămase zadarnice. Curtea nu poate să ignore nici demersurile întreprinse ulterior de reclamanta pentru a recupera folosința proprietății sale, în special pe acelea referitoare la a doua acțiune de revendicare și anularea vânzărilor apartamentelor care formau clădirile în litigiu.

În aceste condiții, chiar și presupunând că s-ar putea demonstra că privarea de proprietate a servit o cauza de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt și că reclamanta a suportat și continuă să suporte o povară specială și excesivă.

Prin urmare, a existat și continuă să existe încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. III.

Ca obiect principal, reclamanta solicită restituirea bunurilor litigioase. În caz de ne-restituire, ea intenționează să primească o sumă corespunzătoare valorii actuale a proprietății sale, și anume, potrivit raportului de expertiză depus la Curte, 504 312 dolari americani (« USD »), respectiv 410 811 euro (« EUR »). Solicită, de asemenea, suma de 561 700 USD, respectiv 457 559 EUR, corespunzătoare chiriilor pe care ar fi putut să le perceapă între preluarea în posesie a clădirilor pe 8 mai 1995 și pe 26 ianuarie 2001.

Guvernul susține în primul rând că acordarea unei sume pentru daune materiale ar fi injustă, deoarece reclamanta poate și mai departe revendica, cu succes, dreptul ei de proprietate în fața instanțelor interne. În orice caz, Guvernul consideră că suma maximă care ar putea fi acordată este de 276 377 USD, respectiv 225 136 EUR, reprezentând, potrivit raportului de expertiză pe care l-a depus la Curte, valoarea de piață a bunurilor în litigiu. Potrivit Guvernului, chiar și dacă dreptul de proprietate al reclamantei nu ar fi fost anulat, ea ar fi fost obligată oricum, în virtutea legii nr. 17/1974, să prelungească contractele de închiriere încheiate de Stat înainte de recunoașterea dreptului ei de proprietate. Bazând-se pe raportul de expertiză menționat depus la Curte, Guvernul evaluează suma chiriilor pe care ar fi putut să le perceapă reclamanta între data deciziei Curții Supreme și martie 2002, la 7 745 USD, respectiv 6 309 EUR.

Curtea consideră că, în circumstanțele cazului, chestiunea daunelor nu se găsește în stare. Ținând seama de încălcările constatate, cea mai bună formă de reparație în această cauză ar consta în restituirea bunurilor imobiliare în cauză de către Stat și de o indemnizație pentru prejudiciu moral (cf., în special, hotărârea Brumarescu c. România (satisfacție echitabilă) [G.C.], nr. 28342/95, §§ 22 și 27, Culegere de hotărâri și decizii 1999-VII). Prin urmare, trebuie să se rezerve chestiunea și să se fixeze în termen de șase luni de la data prezentei hotărâri procedura ulterioară, ținând seama de eventualitatea unui acord între Statul pârât și reclamanta (art. 75 § 1 din regulament) (cf. Golea c. România nr. 29973/96, §§ 42-44, 11 decembrie 2002). B. Cheltuieli și taxe

Reclamanta solicită rambursarea a 615 USD, respectiv 500 EUR, pe care o împarte după cum urmează, prezentând o defalcare detaliată: a) 500 USD, respectiv 407 EUR, la titlul de onorariile pentru munca depusă de avocatul ei în procedura la Curte, atât pe fond cât și pe chestiunea satisfacției echitabile; b) 40 USD, respectiv 32 EUR, pentru cheltuielile de traducere; c) 75 USD, respectiv 61 EUR, pentru cheltuielile de expertiză. Prin scrisoarea din 27 mai 2003, reclamanta solicită rambursarea timbrelor de contribuție ocazionate de a doua acțiune de revendicare, și anume 18 227 281 lei, respectiv 447 EUR.

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate, cu prezentarea documentelor justificative.

Curtea consideră că cheltuielile și taxele solicitate, pentru care s-au prezentat documente justificative, au fost cu adevărat și în mod necesar suportate și sunt de o valoare rezonabilă. În aceste condiții, consideră potrivit să acorde reclamantei suma de 947 EUR solicitată (cf. Golea c. România citată, § 47). C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii din facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene mărită cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară admisibile plângerile derivate din art. 6 § 1 al Convenției privind lipsa de acces la instanță și nerespectarea principiului securității raporturilor juridice, precum și cea derivată din art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, și inadmisibilă restul cererii; 2. Decide că a existat încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției datorită refuzului dreptului de acces la o instanță; 3. Decide că a existat încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției datorită faptului că a existat nerespectare, de către Curtea Supremă de Justiție, a principiului securității raporturilor juridice; 4. Decide că a existat și continuă să existe încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție; 5. Decide că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, suma de 947 EUR (nouă sute patruzeci și șapte euro) pentru cheltuieli și taxe, de convertit în lei români la cursul applicable la data plății; 6. Decide că suma respectivă va fi mărită de la expirarea termenului menționat și până la plată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii din facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 7. Decide că chestiunea daunelor la titlul articolului 41 al Convenției nu se găsește în stare. Ca urmare: a) rezervă această chestiune; b) invită Guvernul și reclamanta să îi comunice, în termen de șase luni de la data prezentei hotărâri, orice acord la care ar putea ajunge; c) rezervă procedura și delegă președintelui sarcina de a o fixa după cum va fi necesar. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 1 iunie 2004 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. S. Dollé J.-P. Costa Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 34642/97) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Sanda Buzatu (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 29 mai 1996, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e A. Vasiliu, avocat à Bucarest. Le Gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me Roxana Rizoiu du ministère des Affaires étrangères, agent du gouvernement roumain auprès de la Cour.

La requérante alléguait en particulier que le refus de la Cour suprême de justice, le 19 janvier 1996, de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication était contraire à l’article 6 § 1 de la Convention. En outre, elle se plaignait que cet arrêt avait eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par l’article 1 du Protocole n o 1.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur la recevabilité et sur le fond de l’affaire.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Le 2 octobre 2000, se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, la Cour a décidé que la recevabilité et le fond de l’affaire seraient examinés en même temps. EN FAIT I.

En 1945, ses parents achetèrent à Bucarest un immeuble composé de deux appartements ainsi que du terrain d’une superficie de 461 m². En 1946, ils construisirent un autre immeuble sur ledit terrain.

En 1950, l’Etat prit possession des immeubles, invoquant le décret de nationalisation n o 92/1950. A. La première action en revendication et le recours en annulation

En 1993, en tant qu’héritière, la requérante forma, devant le tribunal de première instance du deuxième arrondissement de Bucarest, une action afin de constater la nullité des dispositions concernant la nationalisation des immeubles et d’obliger la mairie de Bucarest et les gérants des logements d’État R.A. « I » et S.C. « F » de les lui restituer.

Par jugement du 27 janvier 1994, le tribunal fit droit à sa demande, relevant que c’était par erreur que ses immeubles avaient été nationalisés en application du décret n o 92/1950, car ses parents faisaient partie d’une catégorie de personnes que ce décret excluait de la nationalisation. Le tribunal ordonna dès lors aux parties défenderesses de lui restituer les immeubles.

Le 11 novembre 1994, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l’appel de la mairie de Bucarest comme mal fondé. En l’absence de recours, cette décision devint définitive.

Le 8 mai 1995, le maire de la ville de Bucarest ordonna la restitution des biens litigieux et, le 31 mai 1995, l’entreprise « F » s’exécuta.

A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie forma un recours en annulation devant la Cour suprême de justice, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l’application du décret n o 92/1950.

Dans son mémoire déposé dans le cadre du recours en annulation, la requérante indiqua que le premier étage de l’immeuble acheté par ses parents en 1945 aurait été vendu à des tiers en 1950. La copie de ce mémoire n’a pas été fournie au greffe.

Par arrêt du 19 janvier 1996, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation et rejeta l’action en revendication de la requérante. Elle constata que l’Etat s’était approprié les immeubles en vertu du décret de nationalisation n o 92/1950 et jugea que l’application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les tribunaux. Par conséquent, ces dernières, en rendant leurs décisions, avaient empiété sur les attributions du pouvoir législatif.

Entre le 22 novembre 1996 et 21 décembre 1999, l’Etat vendit aux locataires les appartements formant les biens litigieux, à l’exception d’un appartement pour lequel l’Etat conclut un contrat de bail avec un tiers le 19 avril 1999. B. La demande en restitution faite sur la voie de la loi n o 112/95

A une date non précisée, la requérante déposa une demande de restitution auprès de la commission administrative pour l’application de la loi n o 112/1995 (ci-après « la commission administrative »), sollicitant la restitution en nature des biens immobiliers ayant appartenu à ses parents.

La commission administrative rejeta la demande de la requérante. Les parties n’ont pas fourni de copie de cette décision.

La requérante forma un recours devant le tribunal de première instance du deuxième arrondissement, critiquant le refus de la commission administrative de lui restituer la propriété.

La procédure était pendante au 17 février 2000. Aucune information n’a été fournie depuis à ce sujet. C. La deuxième action en revendication

A une date non précisée, la requérante saisit le tribunal départemental de Bucarest d’une nouvelle action en revendication, à l’encontre de la mairie de Bucarest.

Le 5 février 1999, le tribunal rejeta l’action, estimant que la nationalisation avait été faite « sur titre », compte tenu du fait que les appartements composant les immeubles étaient trop nombreux pour servir uniquement aux besoins des parents de la requérante et que, par conséquent, ils avaient été utilisés dans un but lucratif.

La requérante interjeta appel contre ce jugement. Le 23 septembre 1999, la cour d’appel de Bucarest admit l’appel en raison du défaut du tribunal de se prononcer sur une exception et renvoya l’affaire devant le tribunal départemental de Bucarest.

La requérante forma un recours, estimant que la cour d’appel ne pouvait pas soulever d’office la question en cause. Le 4 février 2000, la Cour suprême de justice rejeta le recours et renvoya l’affaire devant le tribunal départemental de Bucarest, afin de continuer l’examen de l’affaire.

Pendant l’audience du 23 février 2001, le tribunal départemental de Bucarest décida d’introduire en cause comme parties défenderesses les locataires, qui entre-temps avaient acheté leurs appartements. Par décision du 28 septembre 2001, le tribunal rejeta l’action de la requérante comme mal fondée.

Le 10 avril 2002 la cour d’appel de Bucarest fit partiellement droit à l’appel de la requérante, constata que la nationalisation avait été abusive et ordonna à la mairie de lui restituer seulement un appartement. Par même décision, la cour d’appel annula les contrats de vente conclus entre l’Etat et les locataires, mais rejeta la demande en revendication formée à l’encontre des locataires.

D’après les informations fournies par les parties, la procédure se déroule actuellement devant la Cour suprême de justice, en recours, le prochain jour d’audience étant fixé au 3 novembre 2004. D. La demande en restitution sur la voie de la loi n o 10/2001

D’après le Gouvernement, le 28 mai 2001 la requérante forma une demande de restitution des biens sur la voie de la loi n o 10/2001. D’après les mêmes informations, le 19 décembre 2002 la procédure était encore pendante. II.

Dans ses observations soumises le 12 avril 2001, le Gouvernement soutient que la qualité de propriétaire de la requérante sur une partie des biens immobiliers pourrait être mise en question. Selon lui, la requérante aurait affirmé, devant la Cour suprême de justice à l’occasion du recours en annulation, qu’une partie des biens immobiliers aurait été vendue par ses parents en 1950. Il estime que cette question n’a jamais été reprise par les tribunaux internes et, par conséquent, qu’il serait nécessaire qu’un tribunal vérifie cette circonstance.

La requérante n’a soumis aucune observation sur ce point.

La Cour note que le document en question ne lui a pas été présenté et que, par ailleurs, il n’est pas contesté que les tribunaux ne l’ont pas pris en considération dans la procédure qui fait l’objet de la présente affaire. La Cour observe que la requérante se trouve à l’heure actuelle dans la même situation qu’au 19 janvier 1996, aucune décision définitive n’ayant reconnu au moins en substance, puis réparé l’éventuelle violation de la Convention résultant de l’arrêt de la Cour suprême de justice (cf. arrêt Brumarescu c. Roumanie précité, § 50).

Dans ces circonstances, la Cour estime que la requérante peut se prétendre victime d’une violation au sens de l’article 34 de la Convention. Partant, il y a lieu de rejeter l’exception du Gouvernement. B. Sur le grief concernant l’indépendance et l’impartialité de la Cour suprême de justice

Dans ses observations en réponse à celles du Gouvernement du 15 juillet 2000, la requérante se plaint, pour la première fois, de ce que la Cour suprême de justice n’était pas un tribunal impartial, compte tenu notamment des déclarations du Président de la République au sujet de l’absence de compétence des tribunaux pour examiner des affaires telles que la sienne. Dans des observations du 7 février 2001, elle réitère et développe ce grief et allègue également ne pas avoir été jugée par un tribunal indépendant, du fait que les juges de la Cour suprême de justice sont élus pour une période de six ans et sont nommés par le Président de la République. Elle estime que ce grief avait été expressément présenté dans sa plainte introductive devant la Cour, plus précisément dans l’allégation que l’arrêt de la Cour suprême de justice « était un acte abusif qui lui a causé le préjudice de la perte de sa propriété ».

Le Gouvernement n’a pas présenté d’observations sur ce point.

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle elle est saisie d’une requête dès lors que le requérant donne quelques informations, même sommaires, concernant la nature des griefs qu’il entend soulever. La Cour estime qu’on ne peut déduire, d’une allégation vague qu’un arrêt serait abusif, que la requérante entendait se plaindre de faits aussi précis et complexes que ceux présentés dans les observations susmentionnées. Partant, les allégations supplémentaires de manquement aux exigences de l’article 6 § 1 ne constituent pas un simple moyen ou argument juridique nouveau, qui se retrouveraient dans le cadre de la requête et des mémoires initiaux (voir, entre autres, l’arrêt Schiesser c. Suisse, 4 décembre 1979, série A n o 34, p. 17, § 41). Il s’ensuit qu’il s’agit d’un nouveau grief comprenant deux allégations différentes, soulevées pour la première fois devant la Cour respectivement le 15 juillet 2000 et le 7 février 2001.

La Cour rappelle que, pour tout grief non contenu dans la requête proprement dite, le cours du délai de six mois prévu par l’article 34 § 1 n’est interrompu que le jour où le grief est articulé pour la première fois devant la Cour. Dans la présente affaire, la Cour a été donc saisie plus de six mois après la date de l’arrêt de la Cour suprême de justice du 19 janvier 1996.

Partant, le grief a été tardivement introduit et la Cour ne peut connaître son fond (arrêts Cardot c. France, série A n o 200 du 19 mars 1991, le dispositif, et Soc c. Croatie, n o 47863, § 88, du 9 mai 2003). C. Sur le caractère manifestement mal fondé de la requête

La Cour constate que les griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention concernant le défaut d’accès à un tribunal et la méconnaissance du principe de la sécurité des rapports juridiques, ainsi que de l’article 1 er du Protocole n o 1 à la Convention ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Il convient donc de déclarer cette partie de la requête recevable. II.

D’après la requérante, l’arrêt de la Cour suprême de justice a enfreint l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Dans son mémoire, la requérante fait valoir que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication est contraire au droit à un tribunal garanti par l’article 21 de la Constitution roumaine et par l’article 3 du Code civil roumain, qui régit le déni de justice. En outre, elle allègue que l’affirmation de la Cour suprême de justice, selon laquelle la requérante n’était pas propriétaire des biens en litige, est en contradiction avec le motif invoqué par cette cour pour accueillir le recours en annulation, à savoir l’absence de compétence des juridictions pour trancher le fond du litige. Elle soutient que son droit d’accès à un tribunal a été entravé du fait que le recours en annulation d’un jugement définitif ne peut être formé que par le procureur général, méconnaissant ainsi le principe d’égalité des armes et que cette entrave devrait être analysée séparément des autres griefs.

Le Gouvernement admet que la requérante s’est vu opposer un refus d’accès à un tribunal, mais estime que ce refus a été temporaire et que, de toute manière, il était justifié pour assurer le respect des normes de procédure et le principe de la séparation des pouvoirs.

La Cour estime que, pour ce qui est de deux premiers chefs, rien en l’espèce ne permet de distinguer de ce point de vue la présente affaire de l’affaire Brumărescu précitée. Dès lors, la Cour considère qu’en appliquant de la sorte les dispositions de l’article 330 du Code de procédure civile, tel qu’il était rédigé à l’époque des faits, régissant le recours en annulation, la Cour suprême de justice a méconnu par sa décision du 19 janvier 1996 le principe de la sécurité des rapports juridiques et, par-là, le droit de la requérante à un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

De surcroît, l’exclusion par la Cour suprême de justice de l’action en revendication de la requérante de la compétence des tribunaux est en soi contraire au droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 sur ces deux points. B. Sur la violation alléguée de l’article 1 du protocole n o 1 à la Convention

La requérante se plaint que l’arrêt du 19 janvier 1996 de la Cour suprême de justice a porté atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu à l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Elle estime que l’arrêt de la Cour suprême de justice, jugeant que sa propriété appartenait à l’Etat et annulant le jugement définitif qui a reconnu le droit de propriété de la requérante, a constitué une privation de propriété, privation qui ne poursuivait pas un but d’utilité publique. De plus, en application de la loi n o 112 du 23 novembre 1995, l’Etat a vendu à des tiers tous les appartements des deux immeubles, à l’exception d’un seul sur lequel l’Etat a conclu un contrat de bail. Elle considère que le raisonnement de la Cour dans l’affaire Brumărescu précitée, quant à la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 de la Convention, trouve application dans la présente affaire.

Le Gouvernement reconnaît que la jurisprudence créée par l’affaire Brumărescu précitée trouve application dans la présente affaire.

La Cour rappelle que le droit de propriété de la requérante sur les biens en litige avait été établi par un jugement définitif, et relève que le droit ainsi reconnu n’était pas révocable. D’ailleurs, elle a pu jouir de ses biens en toute tranquillité, en tant que propriétaire légitime, du 11 novembre 1994 jusqu’au 19 janvier 1996. La requérante avait donc des biens au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

La Cour relève ensuite que l’arrêt de la Cour suprême de justice a annulé une décision définitive, et a jugé que le propriétaire légitime des biens était l’Etat. Elle considère que cette situation est sinon identique, du moins analogue à celle du requérant dans l’affaire Brumărescu précitée. La Cour estime donc que cet arrêt a eu pour effet de priver la requérante de ses biens au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir arrêt Brumărescu c. Roumanie, §§ 73-74). Or, aucune justification n’a été fournie par le Gouvernement défendeur à la situation ainsi créée. En outre, elle relève que la requérante se trouve privée des biens depuis maintenant plus de sept ans sans avoir perçu d’indemnité, et que les efforts qu’elle a déployés pour en recouvrer la propriété sont à ce jour demeurés vains. La Cour ne saurait non plus ignorer les démarches entreprises par la suite par la requérante pour recouvrer la jouissance de sa propriété, en particulier celles ayant trait à une deuxième action en revendication et en annulation des ventes des appartements formant les immeubles en litige.

Dans ces conditions, à supposer même que l’on puisse démontrer que la privation de propriété a servi une cause d’intérêt public, la Cour estime que le juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu a été rompu et que la requérante a supporté et continue de supporter une charge spéciale et exorbitante.

Partant, il y a eu et il continue d’y avoir violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. III.

A titre principal, la requérante sollicite la restitution des biens litigieux. Elle entend recevoir, en cas de non restitution, une somme correspondant à la valeur actuelle de sa propriété, à savoir, selon le rapport d’expertise soumis à la Cour, 504 312 dollars américains (« USD »), soit 410 811 euros (« EUR »). Elle sollicite également la somme de 561 700 USD, soit 457 559 EUR, correspondant aux loyers qu’elle aurait pu percevoir entre la mise en possession des immeubles le 8 mai 1995 et le 26 janvier 2001.

Le Gouvernement soutient en premier lieu que l’octroi d’une somme au titre du dommage matériel serait injuste, puisque la requérante peut toujours revendiquer, avec succès, son droit à la propriété devant les juridictions internes. En tout état de cause, le Gouvernement estime que le montant maximum qui pourrait être octroyé est de 276 377 USD, soit 225 136 EUR, représentant, selon le rapport d’expertise qu’il a produit devant la Cour, la valeur marchande des biens en litige. Selon le Gouvernement, même si le droit de propriété de la requérante n’avait pas été annulé, elle aurait été obligée de toutes manières, en vertu de la loi n o 17/1974, de proroger les baux conclus par l’Etat avant la reconnaissance de son droit de propriété. Se fondant sur ledit rapport d’expertise présenté devant la Cour, le Gouvernement évalue la somme des loyers qu’aurait pu percevoir la requérante entre la date de la décision de la Cour suprême et mars 2002, à 7 745 USD, soit 6 309 EUR.

La Cour considère que, dans les circonstances de l’espèce, la question du dommage ne se trouve pas en l’état. Vu les violations constatées, la meilleure forme de réparation dans cette affaire consisterait dans la restitution des biens immobiliers en question par l’Etat et d’une indemnité pour préjudice moral (voir notamment l’arrêt Brumarescu c. Roumanie (satisfaction équitable) [G.C.], n o 28342/95, §§ 22 et 27 , Recueil des arrêts et décisions 1999-VII). Partant, il y a lieu de réserver la question et de fixer dans six mois à compter de la date du présent arrêt la procédure ultérieure, en tenant compte de l’éventualité d’un accord entre l’État défendeur et la requérante (article 75 § 1 du règlement) (cf. Golea c. Roumanie n o 29973/96, §§ 42-44, 11 décembre 2002). B. Frais et dépens

La requérante sollicite le remboursement de 615 USD, soit 500 EUR, qu’elle ventile comme suit, en présentant un décompte détaillé : a) 500 USD, soit 407 EUR, à titre d’honoraires pour le travail accompli par son avocat dans la procédure devant la Cour, tant sur le fond que sur la question de la satisfaction équitable ; b) 40 USD, soit 32 EUR, pour frais de traduction ; c) 75 USD, soit 61 EUR, pour frais d’expert. Par lettre du 27 mai 2003, la requérante sollicite le remboursement de la taxe de timbre occasionnée par la deuxième action en revendication, à savoir 18 227 281 lei, soit 447 EUR.

Le Gouvernement ne s’oppose pas au remboursement des frais encourus, sur présentation des pièces justificatives.

La Cour estime que les frais et dépens réclamés, pour lesquels des pièces justificatives ont été produites, ont été réellement et nécessairement exposés et sont d’un montant raisonnable . Dans ces conditions, elle juge approprié d’allouer à la requérante les 947 EUR demandés (cf. Golea c. Roumanie précitée, § 47). C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne augmenté de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare recevables les griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention concernant le défaut d’accès au tribunal et la méconnaissance du principe de la sécurité des rapports juridiques, ainsi que celui tiré de l’article 1 er du Protocole n o 1 à la Convention, et irrecevable le restant de la requête ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du refus du droit d’accès à un tribunal ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait qu’il y a eu méconnaissance, par la Cour suprême de justice, du principe de la sécurité des rapports juridiques ; 4. Dit qu’il y a eu et qu’il continue d’y avoir violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 5. Dit que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention 947 EUR (neuf cent quarante-sept euros) pour frais et dépens, à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement ; 6. Dit que ce montant sera à majorer à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 7. Dit que la question du dommage au titre de l’article 41 de la Convention ne se trouve pas en état. En conséquence : a) réserve cette question ; b) invite le Gouvernement et la requérante à lui donner connaissance, dans les six mois à compter de la date du présent arrêt, de tout accord auquel ils pourraient aboutir ; c) réserve la procédure et délègue au président le soin de la fixer au besoin. Fait en français, puis communiqué par écrit le 1 er juin 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président