CASE OF SMOLEANU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află o petiție (nr.30324/96) împotriva României și un cetățean al acestui stat, doamna Elena Smoleanu („reclamanta”), care a sesizat Comisia europeană pentru Drepturile Omului („Comisia”) în data de 22 noiembrie 1995 în virtutea vechiului articol 25 din Convenția de apărare a drepturilor și libertăților fundamentale („Convenția”).

La 20 ianuarie 1944, reclamanta primește ca dotă din partea tatălui o casă în Ploiești ( o vom numi „casă”), compusă din două apartamente și un garaj ca și terenul aferent.

În 1954 Statul a demolat garajul.

În 1994, reclamanta a sesizat judecătoria Ploiești cu o acțiune în revendicare a casei. Ea a arătat că făcea parte din categoria persoanelor pe care decretul nr.92/1950 îl excepta de la naționalizare și a cerut ca societatea de stat R.P., administrator al apartamentelor de stat, să fie condamnat să o pună în posesia bunului său. La 3 mai 1994, judecătoria a respins cererea sa, pe motiv că nu a adus proba afirmațiilor sale.

Reclamanta a introdus apel împotriva acestei decizii în fața tribunalului județean din Prahova. Printr-o decizie din 13 ianuarie 1995, tribunalul a admis apelul, a admis acțiunea în revendicare și a hotărât restituirea casei, constatând că în calitate de infirmieră și văduvă de război din 1941, reclamanta făcea parte din categoria persoanelor pe care decretul le excludea de la naționalizare.

La 26 iulie 1995, reclamanta cere procurorului general al României să formuleze un recurs în anulare împotriva acestei hotărâri definitive, susținând că este o hotărâre abuzivă, deoarece Curtea de Apel a refuzat să examineze dacă decretul nr.92/1950 putea să i se aplice.

Procurorul general i-a răspuns la 8 august 1995, informând-o că nu putea fi formulat un recurs în anulare împotriva hotărârilor definitive, deoarece, printre altele, jurisdicția respectivă și-a depășit atribuțiile judiciare și că nu este cazul pentru așa ceva. Se adăuga că deciziile definitive nu puteau fi atacate pentru motive de legalitate sau de temei.

La 6 martie 1996, reclamanta a depus o cerere de restituire a casei la Comisia administrativă din Ploiești pentru aplicarea legii nr.112/1995 (de aici înainte”comisia administrativă). Ea a arătat că a fost deposedată de proprietatea sa prin încălcarea decretului de naționalizare nr.92/1950, că tribunalul județean din Ploiești în decizia sa din 13 ianuarie 1995, a judecat această privare de proprietate ilegală, dar Curtea de Apel Ploiești a refuzat să înțeleagă cererea sa, indicându-i calea unei cereri administrative.

Printr-o decizie din 17 iulie 1996, comisia administrativă a restituit reclamantei apartamentul în care ea a locuit ca locatar și i-a acordat o despăgubire pentru restul casei și pentru teren.Conform articolului 12 din legea nr.112/1995 care plafonează despăgubirile, comisia administrativă i-a acordat reclamantei suma de 11.581.867 lei „ROL” pentru cel de-al doilea apartament și 19.156.500 lei pentru terenul aferent și a respins cererea sa de despăgubiri pentru garaj. Conform reclamantei suma totală pe care a primit-o este net inferioară valorii bunurilor sale.

La o dată neprecizată, reclamanta a formulat o plângere împotriva acestei decizii în fața judecătoriei din Ploiești, pentru a cere integral casa în natură.

Această procedură a fost suspendată în așteptarea celei de a doua soluții a acțiunii în revendicare, introdusă în paralel de reclamantă.

Procedura a fost reluată la o dată neprecizată și s-a terminat la data de 23 aprilie 1999 printr-o hotărâre a Curții de Apel Ploiești, care a confirmat decizia comisiei administrative,

Între timp, la 10 septembrie 1996, Statul a vândut unul din apartamentele casei locatarilor .

Guvernul, făcând referire la hotărârea Brumărescu împotriva României mai sus citată, admite că reclamanta a întâlnit un refuz de acces la tribunal, dar consideră că acest refuz a fost temporar, pentru prima procedură în revendicare. Guvernul nu face comentarii privind a doua procedură în revendicare.

Curtea reamintește că în cauza Brumărescu mai sus citată ea a concluzionat că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența pentru examinarea litigiilor ca în prezenta cauză, privind o revendicare imobiliară, încalcă articolul 6 § 1 din Convenție.

Curtea estimează că nimic din speță nu permite să se distingă din acest punct de vedere acțiunea prezentă de cauza mai sus menționată.Din acel moment, excluderea prin hotărârea din 13 iunie 1995 a Curții de Apel Ploiești a acțiunii în revendicare a reclamantei privind competența tribunalelor este în sine contrară dreptului de acces la o instanță , drept garantat de articolul 6 § 1 din Convenție.

În al doilea rând, Curtea trebuie să cerceteze dacă hotărârea din 30 martie 1998 a încălcat articolul 6 § 1 din Convenție.

Curtea nu consideră că trebuie să tranșeze problema consecințelor în dreptul român, a alegerii unei anumite căi de recurs, în detrimentul altuia. Rolul său se limitează să verifice dacă, în cauza respectivă, reclamanta a avut acces la o instanță pentru a rezolva cererea sa privind revendicarea casei sale.

Curtea notează că după respingerea unei prime acțiuni în revendicare, reclamanta a introdus în paralel două acțiuni privind bunul în litigiu, una de restituire, în virtutea legii nr.112/1995, și alta de revendicare.Trebuie să recunoaștem că, în această situație, nu se poate deduce că ea a ales o singură acțiune, cea de restituire, cu atât mai mult cu cât la data la care Curtea de Apel Ploiești a dat hotărârea sa, cealaltă procedură era încă pe rol. De altfel, reclamanta a indicat preferința sa pentru acțiunea în revendicare,cerând amănarea procedurii de restituire în așteptarea deciziei finale în procedura de revendicare. Totodată, nu putem contesta că reclamanta a susținut constant, în toate procedurile naționale, că naționalizarea casei sale nu a fost legală.

Reclamanta se plânge că hotărârile din 13 iunie 1995 și 30 martie 1998 ale Curții de Apel Ploiești au avut ca efect să aducă atingere dreptului său de respectare a bunurilor sale, așa cum este recunoscut în articolul 1 din Protocolul nr.1, astfel :

Reclamanta afirmă că a fost privată de proprietatea sa, căci naționalizarea casei sale prin efectul legii nr. 92/1950 nu a fost legală, și în acest fel ea nu a pierdut niciodată, conform afirmației sale, proprietatea asupra bunului său.

Guvernul susține că plângerea reclamantei este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile articolului 1 din Protocolul nr.1. El se referă la jurisprudența Curții conform căreia Convenția nu consacră dreptul restabilirii în drept de proprietate, articolul 1 din Protocolul nr.1 neprotejând decât respectarea bunurilor prezente, fără să garanteze dreptul de a dobândi bunuri.

Curtea relevă mai întâi că reclamanta și-a văzut restituită în natură unul din apartamentele casei și a obținut despăgubiri pentru cel de al doilea apartament și pentru teren, printr-o decizie definitivă din 23 aprilie 1999 a Curții de Apel Ploiești. Deci ea nu se poate declara victimă a unei încălcări a dreptului său de proprietate pentru această parte a bunului. În consecință, plângerea nu privește decât partea nerestituită din bunul în litigiu.

Curtea trebuie deci să examineze plângerea conform căreia refuzul instanțelor de a tranșa litigiul vizând așa zisa parte a casei naționalizate se analizează ca o atingere a dreptului său de proprietate așa cum este garantat de articolul 1 din Protocolul nr.1.

În această privință, Curtea reamintește, mai întâi, că ea nu poate examina o cerere decât în măsura în care ea se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenției cu privire la Partea contractantă în cauză. În speță, casa reclamantei a fost naționalizată în 1950, cu mult înainte de 20 iunie 1994, dată la care Convenția a intrat în vigoare în ceea ce privește România. Curtea nu are deci competența ratione temporis pentru examinarea circumstanțelor naționalizării sau a efectelor produse continuu de aceasta până în prezent.

Ea amintește și confirmă jurisprudența sa bine stabilită conform căreia privarea de dreptul la proprietate sau a unui alt drept real constituie în principiu un act instantaneu și nu crează o situație continuă de „privare a dreptului”(vezi, de exemplu, Lupuleț împotriva României, cererea nr.25497/1994, decizie a Comisiei din 17 mai 1996, Decizii și rapoarte –DR-85 A,p.126). Cererea reclamantei este deci incompatibilă cu dispozițiile Convenției așa cum se poate înțelege ca și criticând, în calitate de astfel de măsuri adoptate pe baza legii nr. 92/1950 cu privire la casa reclamantei înainte de intrarea în vigoare a Convenției în ceea ce privește România.

Reclamanta nu poate deci să se plângă de o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care procedurile pe care le încriminează se raportează la „bunurile” sale în sensul acestei dispoziții.

În speță, reclamanta a sesizat autoritățile naționale competente cu două proceduri în revendicare și cu o acțiune administrativă de restituire, în scopul recuperării în natură a casei. Intentând aceste acțiuni, ea a căutat să-i fie recunoscută dreptul de proprietate care, la momentul intorducerii cererii nu mai era a sa. În consecință, procedura nu se raporta la un „ bun actual „ a reclamantei.

Rămâne de examinat dacă ea putea să aibă o „speranță legitimă” de a obține restituirea casei. Curtea notează că cererea administrativă viza naționalizarea „ pe titlu „ și era supusă anumitor condiții. În măsura în care ea le-a îndeplinit, ea a obținut parțial câștig de cauză. Restituirea în natură și în integralitate a proprietății în litigiu s-ar fi putut obține dacă instanțele ar fi decis, evaluând circumstanțele cauzei, că naționalizarea casei s-a făcut „ fără titlu”. Este o situație de fapt, pentru care competența aparține , în primul rând, jurisdicțiilor naționale, Curtea neputând să speculeze asupra rezolvării cauzei dacă instanțele naționale au tranșat deja cauza. Chiar dacă tribunalul județean din Prahova a tranșat pe 13 ianuarie 1995 în favoarea reclamantei, cauza sa era în curs de judecare în fața instanțelor românești până la obținerea unei decizii definitive, și acțiunea de a obține restituirea casei nu dădea naștere, după părerea reclamantei, nici unui drept de creanță, ci doar eventualitatea de a obține o atare creanță ( vezi Ouzounis și alții împotriva Greciei, 18 aprilie 2002, nepublicată ).

Cu titlu principal, reclamanta solicită restituirea bunului în litigiu, compusă din casă, din teren și garajul demolat de stat. Ea înțelege să primească, în cazul nerestituirii, o sumă care să corespundă valorii actuale a bunului său, adică, conform raportului de expertiză supus Curții 1 004 839 766 lei sau 33 968 euro.

Guvernul susține în primul rând că suma cu titlu de daune materiale nu este justificată, deoarece ea nu posedă un bun în sensul jurisprudenței Convenției și deoarece ea poate revendica mereu cu succes casa sa în fața jurisdicțiilor interne. În toate cazurile Guvernul estimează că valoarea totală maximă care ar putea fi acordată este de 719 668 160 lei, sau 24 328 euro, reprezentând conform raportului de expertiză, valoarea marfă a bunului în litigiu mai puțin valoarea reparațiilor apartamentului ocupat de un locatar și fără a lua în calcul valoarea garajului, demolat în 1954, înainte de ratificarea Convenției de către România la data de 20 iunie 1994.

Curtea notează că sumele reclamate pentru daune materiale se raportează la valoarea casei, a terenului și a garajului demolat de stat. Ținând seama de faptul că plângerea fondată pe articolul 1 din Protocolul nr.1 nu s-a constatat o încălcare a Convenției și a Protocolului singurele plângeri pe care Curtea le cunoaște pe fond sunt cele extrase din absența accesului în fața unei instanțe, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. În această privință, Curtea precizează că ea nu poate specula asupra faptului că procedurile în revendicare ar fi cunoscut dacă jurisdicțiile naționale au tranșat cererea.

De asemenea, Curtea estimează că reclamanta nu a demonstrat că există o legătură de cauzalitate între daunele materiale specificate de ea și încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție stabilită de Curte. În consecință, cererea pentru daune materiale trebuie respinsă.

Cu titlu de daune morale, reclamanta cere suma de 300 000 000 lei sau 10 100 euro pentru prejudiciul suferit datorat refuzului, de Curtea de Apel Ploiești, să tranșeze, în două reprize, litigiul său privind revendicarea casei sale, refuz care a privat-o astfel de dreptul de a se bucura de proprietatea sa.

Guvernul se opune acestei pretenții, estimând că nici un prejudiciu moral nu se poate reține.

Curtea consideră că evenimentele în cauză au antrenat ingerințe grave în dreptul reclamantei de acces la o instanță, pentru care suma de 5 000 euro ar reprezenta o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit. Această sumă trebuie convertită în moneda națională a statului pârât cu dobânda care se aplică la data sentinței.