Smoleanu împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 30324/96) îndreptată împotriva României și depusă de o cetățeancă a acestui stat, Doamna Elena Smoleanu (« reclamanta »), care a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (« Comisia ») pe 22 noiembrie 1995, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de agentul lui, Doamna Cristina Iulia Tarcea, din ministerul Justiției.

Reclamanta susținea în special că refuzul curții de apel Ploiești de a recunoaște tribunalelor competența de a soluționa o acțiune de revendicare, precum și refuzul aceleași curți de a soluționa o altă acțiune de revendicare, contraveneau articolului 6 din Convenție. În plus, reclamanta se plângea că hotărârea curții de apel din 13 iunie 1995, pronunțată în prima procedură, și cea din 30 martie 1998, pronunțată în cea de-a doua procedură de revendicare, au dus la încălcarea dreptului acesteia la respectarea bunurilor, așa cum este recunoscut de art. 1 al Protocolului nr. 1.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Printr-o decizie din 10 octombrie 2000, camera a declarat cererea admisibilă.

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a doua remaniate (art. 52 § 1).

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament). FAPTELE I.

Pe 20 ianuarie 1944, reclamanta a primit în dar de la tatăl ei o casă situată la Ploiești (în continuare « casa »), compusă din două apartamente și un garaj, precum și terenul aferent.

În 1950, statul a luat în posesie proprietatea, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. Nici motivele nici baza legală a acestei expropriații nu au fost niciodată notificate reclamantei, care a fost autorizată să folosească unul din apartamentele casei în calitate de chiriască a statului.

Între 1950-1955, reclamanta a făcut numeroase demersuri la autoritățile competente, susținând că prevederile decretului nr. 92/1950 nu îi era aplicabilă și cerând restituirea casei, fără a primi vreun răspuns.

În 1954, statul a demolat garajul. A. Prima acțiune de revendicare de proprietate

În 1994, reclamanta a sesizat tribunalul de prim grad Ploiești cu o acțiune de revendicare a casei. A susținut că făcea parte din categoria persoanelor pe care decretul nr. 92/1950 le scutea de naționalizare și a cerut ca societatea de stat R.P., administrator al locuințelor de stat, să fie obligată să-i restituie proprietatea. Pe 3 mai 1994, tribunalul a respins cererea, cu motivul că nu a adus dovezi ale susținerilor sale.

Reclamanta a appeal-at hotărârea devant tribunalul județean Prahova. Printr-o decizie din 13 ianuarie 1995, tribunalul a admis apelul, a acceptat acțiunea de revendicare și a ordonat restituirea casei, constatând că, în calitate de asistentă medicală și văduvă de război din 1941, reclamanta făcea parte din categoria persoanelor pe care decretul le excludea de la naționalizare.

Societatea R.P. a atacat această decizie. Printr-o hotărâre din 13 iunie 1995, curtea de apel Ploiești a admis apelul, a anulat hotărârea din 13 ianuarie 1995 și a respins acțiunea reclamantei, cu motivul că casa a devenit proprietate de stat în aplicarea decretului nr. 92/1950 și că tribunalele nu erau competente să examineze dacă decretul îi era corect aplicabil. Curtea a adăugat că noi legi ar trebui să prevadă măsuri de reparație pentru bunurile pe care le-a revendicat statul în mod abuziv.

Pe 26 iulie 1995, reclamanta a cerut procurorului general al României să depună o cale de atac pentru anulare împotriva acestei hotărâri definitive, susținând că era abuzivă, pentru că curtea refuzase să examineze dacă decretul nr. 92/1950 îi era aplicabil.

Procurorul general i-a răspuns pe 8 august 1995, informând-o că calea de atac pentru anulare putea fi depusă numai împotriva deciziilor judiciare definitive atunci când, printre altele, jurisdicția a depășit atribuțiile judiciare, ceea ce nu era cazul. A adăugat că deciziile definitive nu puteau fi atacate pe motive de legalitate sau temeinicie. B. Acțiune de restituire de proprietate pe baza legii nr. 112/1995

Pe 6 martie 1996, reclamanta a depus o cerere de restituire a casei la comisia administrativă Ploiești pentru aplicarea legii nr. 112/1995 (în continuare « comisia administrativă »). A susținut că a fost despoită de proprietatea sa în încălcarea decretului de naționalizare nr. 92/1950, că tribunalul județean Ploiești, prin decizia sa din 13 ianuarie 1995, judecatorul că această privare de proprietate era ilegală, dar că curtea de apel Ploiești refuzase să-și asculte cererea, indicând-i calea unei cereri administrative.

Printr-o decizie din 17 iulie 1996, comisia administrativă a restituit reclamantei apartamentul în care locuise în calitate de chiriașă și i-a acordat o compensație pentru restul casei și terenului. Ținând seama de art. 12 din legea nr. 112/1995 care plafonează compensațiile, comisia administrativă a acordat reclamantei suma de 11 581 867 lei români (« ROL ») pentru al doilea apartament și 19 156 500 « ROL » pentru terenul aferent nerestituit și a respins cererea de compensație pentru garaj. Potrivit reclamantei, suma pe care a primit-o este mult mai scăzută decât valoarea acestor bunuri.

La o dată neprecizată, reclamanta a depus o plângere împotriva acestei decizii devant tribunalul de prim grad Ploiești, susținând că solicita casa întreagă în natură.

Această procedură a fost suspendată în așteptarea soluției din cea de-a doua acțiune de revendicare, introdusă în paralel de reclamantă.

Procedura a fost reluată la o dată neprecizată și s-a încheiat pe 23 aprilie 1999 cu o hotărâre a curții de apel Ploiești, care a confirmat decizia comisiei administrative.

Între timp, pe 10 septembrie 1996, statul a vândut unul din apartamente ale casei fostelor chiriași. C. A doua acțiune de revendicare

La o dată neprecizată, reclamanta a introdus o nouă acțiune de revendicare devant tribunalul de prim grad Ploiești.

Prin decizie din 10 iunie 1997, tribunalul a respins acțiunea și a considerat că reclamanta, prin alegerea căii unei cereri administrative, recunoscuse că naționalizarea fusese efectuată « pe titlu » și că, prin urmare, nu mai era deschisă pentru ea calea unei acțiuni de revendicare.

Reclamanta a appeal-at, subliniind că devant comisie susținuse constant că naționalizarea casei sale era abuzivă și că motivul pentru care depusese o cerere administrativă în temeiul legii nr. 112/1995 era refuzul curții de apel Ploiești de a examina prima cerere de revendicare. Tribunalul județean a respins cererea pe 27 noiembrie 1997 din același motiv ca tribunalul de prim grad.

Reclamanta a depus o cale de atac. Pe 30 martie 1998, curtea de apel Ploiești a respins-o, printr-o decizie definitivă. A constatat că reclamanta sesizase în paralel comisia și tribunalele cu o cerere de restituire a casei și a notat că cererea administrativă era suspendată. A concluzionat că reclamanta, prin alegerea căii prevăzute de legea nr. 112/1995, nu mai avea acces la procedura obișnuită de revendicare, pentru că această alegere era implicit o recunoaștere din partea sa că naționalizarea fusese legală.

La o dată neprecizată, reclamanta a depus o contestație pentru anulare împotriva acestei hotărâri a curții de apel Ploiești, cu motivul că curtea de apel refuzase accesul la tribunal pentru a tranșa cererea de revendicare. Contestația a fost respinsă pe 16 decembrie 1998 de curtea de apel Brașov. II.

În memoriul său, reclamanta susține că refuzul curții de apel Ploiești, în prima procedură de revendicare, de a recunoaște tribunalelor competența de a tranșa o acțiune de revendicare, este contrar dreptului la tribunal garantat de art. 21 din Constituția română și de art. 3 din codul civil român, care reglementează refuzul de justiție. În plus, susține că afirmația potrivit căreia nu era proprietară a bunului în litigiu este în contradicție cu motivul invocat de această curte pentru a admite recursul părții adverse, și anume lipsa competenței tribunalelor de a tranșa fondul litigiului. În ceea ce privește procedura încheiată pe 30 martie 1998, subliniază că solicitase expresiv restituirea casei în întregime, considerând că naționalizarea fusese ilegală, atât în acțiunea de revendicare cât și în cea pe baza legii nr. 112/1995, și subliniază din nou că nu recunoscuse niciodată devant autoritățile române că casa ar fi fost naționalizată « pe titlu ». Reclamanta constată, de altfel, că procedura de restituire pe baza legii nr. 112/1995 era încă pendintă la data la care curtea de apel pronunță hotărârea în cea de-a doua acțiune de revendicare și deci aceasta nu era în măsură să concluzioneze că recunoscuse, nici măcar implicit, că naționalizarea fusese « pe titlu ».

Guvernul, făcând referire la hotărârea Brumărescu c. România precitată, admite că reclamanta i s-a opus refuzul de acces la tribunal, dar consideră că refuzul a fost temporar în ceea ce privește prima procedură de revendicare. Guvernul nu face comentarii cu privire la cea de-a doua procedură de revendicare.

Curtea trebuie deci să investigheze mai întâi dacă hotărârea din 13 iunie 1995 a încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

Curtea reamintește că în cauza Brumărescu precitată (p. 261, §§ 63-65) a concluzionat că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște tribunalelor competența de a examina litigii ca în prezenta cauză, privind o revendicare imobiliară, încălca art. 6 § 1 din Convenție.

Curtea consideră că nimic în speță nu permite a distinge din acest punct de vedere prezenta cauză de cea precitată. Prin urmare, excluderea prin hotărârea din 13 iunie 1995 a curții de apel Ploiești a acțiunii de revendicare a reclamantei din competența tribunalelor este în sine contrară dreptului de acces la tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție. Prin urmare, a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

În al doilea rând, Curtea trebuie să investigheze dacă hotărârea din 30 martie 1998 a încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

Curtea nu consideră necesar să tranșeze chestiunea consecințelor în dreptul român ale alegerii unei anumite căi de atac, în detrimentul alteia. Rolul ei se limitează la a verifica dacă, în cazul de speță, reclamanta a avut acces la tribunal pentru tranșarea cererii privind revendicarea casei.

Curtea constată că după respingerea unei prime acțiuni de revendicare, reclamanta a introdus în paralel două acțiuni privind bunul litigios, una de restituire în temeiul legii nr. 112/1995 și alta de revendicare. Nu se poate decât să se recunoască că, în această situație, nu se poate deduce că a ales o singură acțiune, cea de restituire, cu atât mai mult că la data la care curtea de apel Ploiești pronunță hotărârea, cea de-a doua procedură era încă pendintă. În plus, reclamanta a indicat preferința pentru acțiunea de revendicare, cerând suspendarea procedurii de restituire în așteptarea deciziei finale în procedura de revendicare. De altfel, nu este contestat că susținuse în mod constant, în toate procedurile naționale, că naționalizarea casei sale nu fusese legală. Curtea consideră că, în aceste circumstanțe, faptul că curtea de apel Ploiești, prin hotărârea sa din 30 martie 1998, a apreciat că nu este necesar să tranșeze o cerere de revendicare pentru că o altă acțiune privind casa în litigiu era pendintă devant tribunalele naționale, reprezintă un refuz opus reclamantei al dreptului de acces la tribunal. Prin urmare, a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție pe aceste două puncte. II.

Reclamanta susține că a fost despoită de proprietatea, deoarece naționalizarea casei prin efectul legii nr. 92/1950 nu era legală și deci nu a pierdut niciodată, potrivit ei, proprietatea asupra bunului.

Guvernul susține că plângerea reclamantei este incompatibilă ratione materiae cu prevederile articolului 1 al Protocolului nr. 1. Se referă la jurisprudența Curții potrivit căreia Convenția nu consacră dreptul la restabilire în drept de proprietate, art. 1 al Protocolului nr. 1 protejând doar respectarea bunurilor actuale, fără a garanta dreptul de a dobândi bunuri.

Curtea constată mai întâi că reclamanta i-a fost restituit în natură unul din cele două apartamente ale casei și a obținut daune-interese pentru al doilea apartament și teren, printr-o decizie definitivă din 23 aprilie 1999 a curții de apel Ploiești. Deci nu poate pretinde că este victimă a unei încălcări a dreptului de proprietate pentru această parte a bunului. În consecință, plângerea privează doar partea nerestitită a bunului litigios.

Curtea trebuie deci să examineze plângerea potrivit căreia refuzul tribunalelor de a tranșa litigiul privind cea de-a doua parte a casei naționalizate se analizează ca o atingere a dreptului de proprietate garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1.

În această privință, Curtea reamintește, în primul rând, că nu poate examina o cerere decât în măsura în care se referă la evenimente care au avut loc după intrarea în vigoare a Convenției în raport cu Partea contractantă în cauză. În speță, casa reclamantei a fost naționalizată în 1950, mult înainte de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenției în raport cu România. Curtea nu este deci competentă ratione temporis de a examina circumstanțele naționalizării sau efectele continue pe care le-a produs până astazi.

Reamintește și confirmă jurisprudența sa bine stabilită potrivit căreia privarea unui drept de proprietate sau a altui drept real constituie în principiu un act instantaneu și nu creează o situație continuă de « privare a unui drept » (a se vedea, de exemplu, Lupuleț c. România , cererea nr. 25497/94, decizia Comisiei din 17 mai 1996, Decisions and Reports (DR) 85-A, p. 126). Plângerea reclamantei este deci incompatibilă cu prevederile Convenției în măsura în care se poate înțelege ca criticând în sine măsurile adoptate pe baza legii nr. 92/1950 în ceea ce privește casa reclamantei înainte de intrarea în vigoare a Convenției în raport cu România.

Reclamanta nu poate deci să se plângă de o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 decât în măsura în care procedurile pe care le contestă se referea la « bunurile » sale, în sensul acestei dispoziții. În această privință, Curtea reamintește că noțiunea de « bunuri » din art. 1 al Protocolului nr. 1 poate acoperi atât « bunuri actuale » (hotărârea Van der Mussele c. Belgia din 23 noiembrie 1983, seria A nr. 70, p. 23, § 48) cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea căreia reclamantul poate pretinde că are cel puțin o « speranță legitimă » de a obține užina efectivă a unui drept de proprietate (a se vedea hotărârile Pine Valley Developments Ltd și alții c. Irlanda din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222, p. 23, § 51 și Pressos Compania Naviera S.A. c. Belgia din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 21, § 31). Pe de altă parte, speranța de a vedea recunoscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat efectiv nu poate fi considerată un « bun » în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 ( Malhous c. Republica Cehă (decizie), nr. 33071/96, 13 decembrie 2000, CEDO 2000-XII) și la fel stă cu o creanță condiționată care se stinge datorită nerealizării condiției ( Mario de Napoles Pacheco c. Belgia , cererea nr. 7775/77, decizia Comisiei din 5 octombrie 1978, DR 15, p. 143 și Lupuleț c. România , decizie precitată, p. 133).

În speță, reclamanta a sesizat autoritățile naționale competente cu două proceduri de revendicare și o acțiune administrativă de restituire, pentru a recupera în natură casa. Prin intentarea acestor acțiuni, căuta să i se recunoască un drept de proprietate care, la data intentării acțiunii introductive, nu mai era al ei. În consecință, procedura nu se referea la un « bun actual » al reclamantei.

Rămâne să se examineze dacă putea avea o « speranță legitimă » de a obține restituirea casei. Curtea constată că cererea administrativă viza naționalizarea « pe titlu » și era supusă anumitor condiții. În măsura în care le-a îndeplinit, a obținut parțial dreptate. Restituirea în natură și în totalitate a proprietății litigioase ar fi putut fi obținută dacă tribunalele ar fi hotărât, apreciind circumstanțele cauzei, că naționalizarea casei fusese efectuată « fără titlu ». Aceasta este o situație de fapt pentru care competența aparține în primul rând tribunalelor naționale, Curtea nemaiputând specula asupra rezultatului procedurii dacă tribunalele interne ar fi-o tranșat. Chiar dacă tribunalul județean Prahova a tranșat pe 13 ianuarie 1995 în favoarea reclamantei, cauza acesteia era pendintă devant tribunalele române până la obținerea unei decizii definitive, și acțiunea tendintă la obținerea restituirii casei nu creia în sarcina reclamantei decât eventualitatea de a obține o asemenea creanță (a se vedea Ouzounis și alții c. Grecia , nr. 49144/99, § 25, 18 aprilie 2002, nepublicată). Rezultă că reclamanta nu a dovedit că avea o « speranță legitimă » pentru partea bunului pentru care nu a obținut întreagă satisfacție în dreptul național. Prin urmare, nu a existat încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1. III.

La titlu principal, reclamanta cere restituirea bunului litigios, compus din casă, teren și garajul demolat de stat. Se aștaptă să primească, în caz de nerestitutie, o sumă corespunzând valorii actuale a bunului, și anume, potrivit raportului de expertiză prezentat Curții, 1 004 839 766 « ROL », adică 33 968 EUR.

Guvernul susține mai întâi că acordarea unei sume pentru prejudiciu material nu este justificată, pentru că nu posedează un bun în sensul jurisprudenței Convenției și deoarece oricum poate și mai revendica cu succes casa devant tribunalele interne. În orice caz, Guvernul apreciază că suma maximă care ar putea fi acordată este 719 668 160 ROL, adică 24 328 EUR, reprezentând, potrivit raportului de expertiză prezentat de acesta devant Curt, valoarea de piață a bunului litigios minus valoarea reparațiilor apartamentului ocupat de o chiriașă și fără a ține seama de valoarea garajului, demolat în 1954, înainte de ratificarea Convenției de România pe 20 iunie 1994.

Curtea constată că sumele reclamate pentru prejudiciu material se referă la valoarea casei, terenului și a unui garaj demolat de stat. Ținând seama de faptul că pentru plângerea pe baza articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu s-a constatat o încălcare a Convenției și Protocolului, singurele plângeri de care Curtea a trebuit să cunoască pe fond sunt cele bazate pe lipsa de acces la tribunal, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. În acest sens, Curtea precizează din nou că nu poate specula asupra rezultatului pe care l-ar fi cunoscut procedurile de revendicare dacă tribunalele naționale ar fi tranșat cererea.

De asemenea, Curtea apreciază că reclamanta nu a demonstrat că există o legătură de cauzalitate între prejudiciul material pretins și încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție constatată de Curt. În consecință, cererea pentru prejudiciu material trebuie respinsă. B. Prejudiciu moral

Pentru prejudiciu moral, reclamanta cere suma de 300 000 000 « ROL », adică 10 100 « EUR » pentru prejudiciul suferit din cauza refuzului, de către curtea de apel Ploiești, de a tranșa, de două ori, litigiul privind revendicarea casei, refuz care ar fi-o privat deci de dreptul de a se bucura de proprietatea sa.

Guvernul se opune acestei pretenții, considerând că niciun prejudiciu moral nu poate fi reținut.

Curtea consideră că evenimentele în cauză au determinat îngrădiri grave ale dreptului reclamantei la tribunal, pentru care suma de 5 000 « EUR » ar reprezenta o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit. Suma trebuie convertită în moneda națională a Statului pârât la rata aplicabilă la data plății. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră că rata anuală a dobânzilor de întârziere trebuie să urmeze rata dobânzii din facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale (a se vedea Meftah și alții c. Franța , [GC] nr. 32911/96, 35237/97 și 34595/97, § 61, CEDO 2002). DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Statuează că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la tribunal în prima procedură de revendicare ; 2. Statuează că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la tribunal în cea de-a doua procedură de revendicare ; 3. Statuează că nu a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție ; 4. Statuează că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă, conform articolului 44 § 2 din Convenție, suma de 5 000 « EUR » (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral, convertită în moneda națională a Statului pârât la rata aplicabilă la data plății ; 5. Statuează că de la expirarea acestui termen și până la plată, suma indicată mai sus va purta o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii din facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale ; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restu. Pronunțată în limba franceză, apoi comunicată în scris pe 3 decembrie 2002 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé J.-P. Costa Grefieră Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 30324/96) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet État, M me Elena Smoleanu (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 22 novembre 1995, en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me Cristina Iulia Tarcea, du ministère de la Justice.

La requérante alléguait en particulier que le refus de la cour d'appel de Ploiești de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication, ainsi que le refus de la même cour de trancher une deuxième action en revendication, étaient contraires à l'article 6 de la Convention. En outre, la requérante se plaignait que l'arrêt de la cour d'appel du 13 juin 1995, rendu dans la première procédure, et celui du 30 mars 1998, rendu dans la deuxième procédure en revendication, ont eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par l'article 1 du Protocole n o 1.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 10 octobre 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 20 janvier 1944, la requérante reçut comme dote de la part de son père une maison sise à Ploiești (ci-après « la maison »), composée de deux appartements et d'un garage ainsi que le terrain y afférent.

En 1950, l'État prit possession de la propriété, invoquant le décret de nationalisation n o 92/1950. Ni les motifs ni la base légale de cette expropriation ne furent jamais notifiés à la requérante, qui fut autorisée à utiliser un des appartements de la maison en tant que locataire de l'État.

Entre 1950-1955, la requérante fit de nombreuses interventions auprès des autorités, en faisant valoir que les dispositions du décret n o 92/1950 ne lui étaient pas applicables et demandant la restitution de la maison, sans recevoir aucune réponse.

En 1954, l'État démolit le garage. A. Première action en revendication de propriété

En 1994, la requérante saisit le tribunal de première instance de Ploiești d'une action en revendication de la maison. Elle fit valoir qu'elle faisait partie de la catégorie des personnes que le décret n o 92/1950 exemptait de la nationalisation, et demanda que la société d'État R.P., administrateur des logements d'État, soit condamnée à la remettre en possession de son bien. Le 3 mai 1994, le tribunal rejeta sa demande, au motif qu'elle n'avait pas apporté la preuve de ses allégations.

La requérante interjeta appel contre ce jugement devant le tribunal départemental de Prahova. Par une décision du 13 janvier 1995, le tribunal fit droit à l'appel, admit l'action en revendication et ordonna la restitution de la maison, constatant qu'en qualité d'infirmière et veuve de guerre depuis 1941, la requérante faisait partie de la catégorie de personnes que le décret excluait de la nationalisation.

La société R.P. fit recours contre cette décision. Par un arrêt du 13 juin 1995, la cour d'appel de Ploiești admit l'appel, cassa l'arrêt du 13 janvier 1995 et rejeta l'action de la requérante, au motif que la maison était devenue propriété d'État en application du décret n o 92/1950 et que les juridictions n'étaient pas compétentes pour examiner si le décret lui avait été correctement appliqué. La cour ajouta que de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l'État s'était appropriés abusivement.

Le 26 juillet 1995, la requérante demanda au procureur général de la Roumanie de former un recours en annulation contre cet arrêt définitif, en soutenant qu'il était abusif, car la cour avait refusé d'examiner si le décret n o 92/1950 lui était applicable.

Le procureur général lui répondit 8 août 1995, l'informant que le recours en annulation ne pouvait être formé qu'à l'encontre des décisions judiciaires définitives, lorsque, entre autres, la juridiction avait outrepassé ses attributions judiciaires, et que tel n'était pas le cas. Il ajouta que les décisions définitives ne pouvaient pas être attaquées pour des raisons de légalité ou de bien-fondé. B. Action en restitution de propriété fondée sur la loi n o 112/1995

Le 6 mars 1996, la requérante déposa une demande de restitution de la maison auprès de la commission administrative de Ploiești pour l'application de la loi n o 112/1995 (ci-après « la commission administrative »). Elle fit valoir qu'elle avait été dépossédée de sa propriété en violation du décret de nationalisation n o 92/1950, que le tribunal départemental de Ploiești , dans sa décision 13 janvier 1995, avait jugé cette privation de propriété illégale, mais que la cour d'appel de Ploiești avait refusé d'entendre sa demande, lui indiquant la voie d'une demande administrative.

Par une décision du 17 juillet 1996, la commission administrative restitua à la requérante l'appartement dans lequel elle avait habité en tant que locataire et lui accorda un dédommagement pour le reste de la maison et pour le terrain. Eu égard à l'article 12 de la loi n o 112/1995 plafonnant les dédommagements, la commission administrative octroya à la requérante la somme de 11 581 867 lei roumains « ROL » pour le deuxième appartement et 19 156 500 « ROL » pour le terrain y afférent non restitué et rejeta sa demande de dédommagement pour le garage. Selon la requérante, le montant qu'elle a perçu est nettement inférieur à la valeur de ces biens.

A une date non précisée, la requérante forma une plainte contre cette décision devant le tribunal de première instance de Ploiești, faisant valoir qu'elle demandait l'intégralité de la maison en nature.

Cette procédure fut suspendue en attente de la solution de la deuxième action en revendication, introduite en parallèle par la requérante.

La procédure fut reprise à une date non précisée et se termina le 23 avril 1999 par un arrêt de la cour d'appel de Ploiești, confirmant la décision de la commission administrative.

Entre-temps, le 10 septembre 1996, l'État vendit un des appartements de la maison aux anciens locataires. C. Deuxième action en revendication

A une date non précisée, la requérante introduisit une nouvelle action en revendication devant le tribunal de première instance de Ploiești.

Par jugement du 10 juin 1997, le tribunal rejeta l'action et estima que la requérante, en choisissant la voie d'une demande administrative, avait reconnu que la nationalisation avait été effectuée « sur titre » et qu'en conséquence ne lui était plus ouverte la voie d'une action en revendication.

La requérante interjeta appel, soulignant que devant la commission elle avait constamment soutenu que la nationalisation de sa maison était abusive, et que la raison pour laquelle elle avait formulé une demande administrative en vertu de la loi n o 112/1995 était le refus de la cour d'appel de Ploiești d'examiner sa première demande en revendication. Le tribunal départemental rejeta sa demande le 27 novembre 1997, pour le même motif que le tribunal de première instance.

La requérante forma un recours. Le 30 mars 1998, la cour d'appel de Ploie șt i le rejeta, par une décision définitive. Elle constata que la requérante avait parallèlement saisi la commission et les tribunaux d'une demande en restitution de la maison, et nota que la demande administrative était suspendue. Elle conclut que la requérante, ayant choisi la voie prévue par la loi n o 112/1995, n'avait plus l'accès à la procédure ordinaire en revendication, car ce choix était implicitement une reconnaissance de sa part de ce que la nationalisation avait été légale.

A une date non précisée, la requérante forma une contestation en annulation contre cet arrêt de la cour d'appel de Ploiești, au motif que la cour d'appel lui avait refusé l'accès à un tribunal pour trancher sa demande en revendication. Sa contestation fut rejetée le 16 décembre 1998 par la cour d'appel de Brașov. II.

Dans son mémoire, la requérante fait valoir que le refus de la cour d'appel de Ploiești, dans la première procédure en revendication, de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication, est contraire au droit à un tribunal garanti par l'article 21 de la Constitution roumaine et à l'article 3 du code civil roumain, qui régit le déni de justice. En outre, elle fait valoir que l'affirmation selon laquelle elle n'était pas propriétaire du bien en litige, est en contradiction avec le motif invoqué par cette cour pour accueillir le recours de la partie adverse, à savoir l'absence de compétence des juridictions pour trancher le fond du litige. Pour ce qui est de la procédure terminée le 30 mars 1998, elle souligne qu'elle avait expressément sollicité la restitution de la maison en son intégralité, estimant que la nationalisation avait été illégale, tant dans l'action en revendication, que dans celle basée sur la loi n o 112/1995, et souligne derechef qu'elle n'avait jamais reconnu devant les autorités roumaines que la maison aurait été nationalisée « sur titre ». La requérante note au demeurant que la procédure en restitution basée sur la loi n o 112/1995 était encore pendante à la date à laquelle la cour d'appel rendit son arrêt dans la deuxième action en revendication, et que donc celle-ci n'était pas en mesure de conclure qu'elle aurait reconnu, ni même implicitement, que la nationalisation aurait été « sur titre ».

Le Gouvernement, faisant référence à l'arrêt Brumărescu c. Roumanie précité, admet que la requérante s'est vu opposer un refus d'accès à un tribunal, mais estime que ce refus a été temporaire, pour ce qui est de la première procédure en revendication. Le Gouvernement ne fait pas de commentaires relatifs à la deuxième procédure en revendication.

La Cour doit donc rechercher en premier lieu si l'arrêt du 13 juin 1995 a enfreint l'article 6 § 1 de la Convention.

La Cour rappelle que dans l'affaire Brumărescu précitée (p. 261, §§ 63-65), elle a conclu que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour examiner des litiges comme dans la présente affaire, portant sur une revendication immobilière, enfreignait l'article 6 § 1 de la Convention.

La Cour estime que rien en l'espèce ne permet de distinguer de ce point de vue la présente affaire de l'affaire précitée. Dès lors, l'exclusion par l'arrêt du 13 juin 1995 de la cour d'appel de Ploiești de l'action en revendication de la requérante de la compétence des tribunaux est en soi contraire au droit d'accès à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention. Il y a donc méconnaissance de l'article 6 § 1 de la Convention.

En second lieu, la Cour doit rechercher si l'arrêt du 30 mars 1998 a enfreint l'article 6 § 1 de la Convention.

La Cour n'estime pas devoir trancher la question des conséquences en droit roumain, du choix d'une certaine voie de recours, au détriment d'une autre. Son rôle se limite à vérifier si, dans le cas d'espèce, la requérante a eu accès à un tribunal pour trancher sa demande concernant la revendication de la maison.

La Cour note qu'après le rejet d'une première action en revendication, la requérante a introduit en parallèle deux actions relatives au bien litigieux, une en restitution, en vertu de la loi n o 112/1995, et l'autre en revendication. Force est de reconnaître que, dans cette situation, on ne peut pas déduire qu'elle a choisi une seule action, celle en restitution, d'autant plus qu'à la date à laquelle la cour d'appel de Ploiești a rendu son arrêt, l'autre procédure était toujours pendante. Par ailleurs, la requérante a indiqué sa préférence pour l'action en revendication, en demandant le sursis de la procédure en restitution dans l'atteinte de la décision finale dans la procédure en revendication. Par ailleurs, il n'est pas contesté qu'elle a soutenu de façon constante, dans toutes les procédures nationales, que la nationalisation de sa maison n'avait pas été légale. La Cour estime que, dans ces circonstances, le fait que la cour d'appel de Ploiești, par son arrêt du 30 mars 1998, a estimé qu'il n'est pas nécessaire de trancher une demande en revendication, car une autre action visant la maison en litige était pendante devant les juridictions nationales, représente un refus opposé à la requérante du droit d'accéder à un tribunal. Partant, il y a violation de l'article 6 § 1 de la Convention sur ces deux points. II.

La requérante affirme avoir été privée de sa propriété, car la nationalisation de sa maison par effet de la loi n o 92/1950 n'était pas légale, et de ce fait elle n'a jamais perdu, selon elle, la propriété sur son bien.

Le Gouvernement soutient que le grief de la requérante est incompatible ratione materiae avec les dispositions de l'article 1 du Protocole n o 1. Il se réfère à la jurisprudence de la Cour d'après laquelle la Convention ne consacre pas le droit au rétablissement dans le droit de propriété, l'article 1 du Protocole n o 1 ne protégeant que le respect des biens actuels, sans garantir le droit d'acquérir des biens.

La Cour relève tout d'abord que la requérante s'est vu restituer en nature un des deux appartements de la maison, et a obtenu des dommages ‑ intérêts pour le deuxième appartement et le terrain, par une décision définitive du 23 avril 1999 de la cour d'appel de Ploiești. Elle ne peut donc se dire victime d'une violation de son droit de propriété pour cette partie du bien. En conséquence, le grief ne concerne que la partie non restituée du bien litigieux.

La Cour doit donc examiner le grief selon lequel le refus des tribunaux de trancher le litige visant ladite partie de la maison nationalisée s'analyse en une atteinte à son droit de propriété tel que le garantit l'article 1 du Protocole n o 1. 45. À cet égard, la Cour rappelle, premièrement, qu'elle ne peut examiner une requête que dans la mesure où elle se rapporte à des événements s'étant produits après l'entrée en vigueur de la Convention à l'égard de la Partie contractante concernée. En l'espèce, la maison de la requérante a été nationalisée en 1950, soit bien avant le 20 juin 1994, date à laquelle la Convention est entrée en vigueur à l'égard de la Roumanie. La Cour n'est donc pas compétente ratione temporis pour examiner les circonstances de la nationalisation ou les effets continus produits par elle jusqu'à ce jour.

Elle rappelle et confirme sa jurisprudence bien établie selon laquelle la privation d'un droit de propriété ou d'un autre droit réel constitue en principe un acte instantané et ne crée pas une situation continue de « privation d'un droit » (voir, par exemple, Lupuleț c. Roumanie , requête n o 25497/94, décision de la Commission du 17 mai 1996, Décisions et Rapports (DR) 85-A, p. 126). Le grief de la requérante est donc incompatible avec les dispositions de la Convention pour autant qu'on peut le comprendre comme critiquant en tant que telles les mesures adoptées sur le fondement de la loi n o 92/1950 à l'égard de la maison de la requérante avant l'entrée en vigueur de la Convention à l'égard de la Roumanie.

La requérante ne peut donc se plaindre d'une violation de l'article 1 du Protocole n o 1 que dans la mesure où les procédures qu'elle incrimine se rapportaient à ses « biens », au sens de cette disposition. A cet égard, la Cour rappelle que la notion de « biens » contenue à l'article 1 du Protocole n o 1 peut recouvrir tant des « biens actuels » (arrêt Van der Mussele c. Belgique du 23 novembre 1983, série A n o 70, p. 23, § 48) que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » d'obtenir la jouissance effective d'un droit de propriété (voir les arrêts Pine Valley Developments Ltd et autres c. Irlande du 29 novembre 1991, série A n o 222, p. 23, § 51, et Pressos Compania Naviera S.A. c. Belgique du 20 novembre 1995, série A n o 332, p. 21, § 31). En revanche, l'espoir de voir reconnaître la survivance d'un ancien droit de propriété qu'il est depuis bien longtemps impossible d'exercer effectivement ne peut être considéré comme un « bien » au sens de l'article 1 du Protocole n o 1 ( Malhous c. République tchèque (déc.), n o 33071/96, 13 décembre 2000, CEDH 2000 – XII), et il en va de même d'une créance conditionnelle s'éteignant du fait de la non-réalisation de la condition ( Mario de Napoles Pacheco c. Belgique , requête n o 7775/77, décision de la Commission du 5 octobre 1978, DR 15, p. 143, et Lupuleț c. Roumanie , décision précitée, p. 133).

En l'espèce, la requérante a saisi les autorités nationales compétentes de deux procédures en revendication et d'une action administrative en restitution, afin de récupérer en nature la maison. En intentant ces actions, elle cherchait à se voir reconnaître un droit de propriété qui, à l'époque de la demande introductive d'instance, n'était plus le sien. En conséquence, la procédure ne se rapportait pas à un « bien actuel » de la requérante.

Il reste à examiner si elle pouvait avoir une « espérance légitime » d'obtenir la restitution de la maison. La Cour note que la demande administrative visait la nationalisation « sur titre », et était soumise à certaines conditions. Dans la mesure où elle les a remplies, elle a obtenu partiellement gain de cause. La restitution en nature et en l'intégralité de la propriété litigieuse aurait pu être obtenue si les tribunaux avaient décidé, en évaluant les circonstances de l'affaire, que la nationalisation de la maison avait été effectuée « sans titre ». Ceci est une situation de fait, pour laquelle la compétence appartient au premier chef aux juridictions nationales, la Cour ne pouvant pas spéculer sur l'issue de la procédure si les tribunaux internes l'avaient tranchée. Même si le tribunal départemental de Prahova a tranché le 13 janvier 1995 en faveur de la requérante, son affaire était pendante devant les juridictions roumaines jusqu'à l'obtention d'une décision définitive, et l'action tendant à obtenir la restitution de la maison ne faisait naître, dans le chef de la requérante, aucun droit de créance, mais uniquement l'éventualité d'obtenir pareille créance (voir Ouzounis et autres c. Grèce , n o 49144/99, § 25, 18 avril 2002, non publié). Il en découle que la requérante n'a pas prouvé avoir une « espérance légitime » pour la partie du bien pour laquelle elle n'a pas obtenu entière satisfaction en droit national. Partant, il n'y a pas méconnaissance de l'article 1 du Protocole n o 1. III.

A titre principal, la requérante sollicite la restitution du bien litigieux, composé de la maison, du terrain et du garage démoli par l'Etat. Elle entend recevoir, en cas de non-restitution, une somme correspondant à la valeur actuelle de son bien, à savoir, selon le rapport d'expertise soumis à la Cour, 1 004 839 766 « ROL », soit 33 968 euros « EUR ».

Le Gouvernement soutient en premier lieu que l'octroi d'une somme au titre du dommage matériel n'est pas justifié, car elle ne possède pas un bien au sens de la jurisprudence de la Convention et puisque de toute manière elle peut toujours revendiquer avec succès sa maison devant les juridictions internes. En tout les cas, le Gouvernement estime que le montant maximum qui pourrait être octroyé est de 719 668 160 ROL, soit 24 328 EUR, représentant, selon le rapport d'expertise qu'il a produit devant la Cour, la valeur marchande du bien litigieux moins la valeur des réparations de l'appartement occupé par un locataire, et sans prendre en compte la valeur du garage, démoli en 1954, avant la ratification de la Convention par la Roumanie le 20 juin 1994.

La Cour note que les sommes réclamées pour dommage matériel se rapportent à la valeur de la maison, du terrain et d'un garage démoli par l'État. Compte tenu du fait que pour le grief fondé sur l'article 1 du Protocole n o 1, il n'a pas été constaté une violation de la Convention et du Protocole, les seuls griefs dont la Cour a eu à connaître au fond sont ceux tirés de l'absence d'accès à un tribunal, au sens de l'article 6 § 1 de la Convention. A cet égard, la Cour précise derechef qu'elle ne peut spéculer sur l'issue que les procédures en revendications auraient connue si les juridictions nationales avaient tranché sa demande.

Aussi la Cour estime que la requérante n'a pas démontré qu'il existe un lien de causalité entre le dommage matériel allégué par elle et la violation de l'article 6 § 1 de la Convention établie par la Cour. En conséquence, la demande pour dommage matériel doit être rejetée. B. Dommage moral

Au titre de dommage moral, la requérante réclame la somme de 300 000 000 « ROL », soit 10 100 « EUR » pour le préjudice subi du fait du refus, par la cour d'appel de Ploiești, de trancher, à deux reprises, son litige concernant la revendication de sa maison, refus qui l'aurait ainsi privée du droit de jouir de sa propriété.

Le Gouvernement s'élève contre cette prétention, en estimant qu'aucun préjudice moral ne saurait être retenu.

La Cour considère que les événements en cause ont entraîné des ingérences graves dans le droit de la requérante à un tribunal, pour lequel la somme de 5 000 « EUR » représenterait une réparation équitable du préjudice moral subi. Ce montant est à convertir en monnaie nationale de l'État défendeur au taux applicable à la date du règlement. C. Intérêts moratoires

La Cour considère que le taux annuel des intérêts moratoires doit être calqué sur celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage (voir Meftah et autres c. France , [GC] n o s 32911/96, 35237/97 et 34595/97, § 61, CEDH 2002). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait du refus du droit d'accès à un tribunal dans la première procédure en revendication ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait du refus du droit d'accès à un tribunal dans la deuxième procédure en revendication ; 3. Dit qu'il n'y a pas eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 4. Dit que l ' État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, la somme de 5 000 « EUR » (cinq mille euros) pour dommage moral, à convertir en monnaie nationale de l'État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; 5. Dit qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, le montant indiqué sous 4 sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 décembre 2002 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président