AFFAIRE VALER POP c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

13.12.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE VALER POP c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA POP c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 26511/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 13 decembrie 2007 DEFINITIVF 13/03/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă În cauza Valer Pop c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii. B.M. Zupančič, președinte, C. Bîrsan, E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, dnii E. Myjer, David Thór Björgvinsson, I. Berro-Lefevre, judecătorii mei, și al dlui S. Naismith, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 22 noiembrie 2007, Rend hotărârea pe care a adoptat-o aici, adoptată la această dată procedura La începutul cauzei se află o cerere (n 26511/04) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Valer Pop ("reclamantul") a sesizat Curtea la 20 mai 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 12 decembrie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 alineatul (3), Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLĂȚII Reclamantul s-a născut în 1944 și locuiește în Mangalia. Ca urmare a restructurării armatei, începută încă din 1995, au fost adoptate mai multe măsuri legislative pentru a încuraja militarii de carieră să solicite alocarea lor armatei de rezervă și, prin urmare, să se pensioneze anticipat. În plus față de pensia de pensionare, art. 7 din Ordonanța guvernului nr. 7 din 26 ianuarie 1998 ( În conformitate cu art. 31 alineatul (1) din Legea nr. 138 din 20 iulie 1999 (adică Legea nr. 138/1999) și cu art. 31 alineatul (1) din Legea nr. 138 din 20 iulie 1999 (și anume, Legea nr. 138/1999) și cu art. 31 alineatul (1) din Legea nr. 138 din 20 iulie 1999 (denumită în continuare "legea nr. 138/1999" (denumită în continuare "legea privind impozitul pe profit") și cu art. 31 alineatul (1) din Legea nr. 138 din 20 iulie 1999 (denumită în continuare "legea privind impozitul pe profit și pierdere"). În cazul în care statul membru în cauză nu a furnizat nicio informație cu privire la cuantumul soldului lunar net, acesta trebuie să fie considerat ca fiind un element de ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (3) litera (c) din TFUE. aprilie 2000, reclamantul a fost repartizat armatei de rezervă și a fost pensionat anticipat cu dreptul la pensie și la alocațiile menționate anterior. În momentul plății acestor alocații, Ministerul Apărării (inclusiv Ministerul Apărării) deduce cuantumul impozitului pe venit, calculat în conformitate cu Ordonanța guvernului nr. 73 din 27 august 1999 privind impozitul pe venit ( În 2001, reclamantul sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Constanța cu privire la o acțiune de rambursare a sumei reținute cu titlu de impozit. Ministerul s-a opus acțiunii. Prin hotărârea din 26 februarie 2002, instanța de primă instanță a făcut parte din acțiunea reclamantului și a condamnat ministerul să-i ramburseze suma de 56 560 740 lei românești (ROL), reprezentând impozitul reținut în mod ilegal, revizuit în funcție de rata inflației, precum și 2 000 000 ROL pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. 10. La recursul Ministerului, hotărând în ultimă instanță, tribunalul departamental din Constanța a confirmat această hotărâre printr-o hotărâre din 16 mai 2002 Examinând dispozițiile legale aplicabile în acest domeniu, acesta concluzionează că, ca măsuri de protecție socială, alocațiile de ajutor și cele compensatorii menționate anterior nu reprezentau venituri obținute în activități lucrative pentru a fi supuse impozitării în temeiul Ordonanței nr. 73/99 11. În anul 2002, Ministerul a plătit reclamantului suma de 58 560 740 ROL. 12. În 2003, procurorul general a formulat în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 26. În februarie 2002 și în Hotărârea din 16 mai 2002 se afirma că, prin interpretarea legislației interne, cele două instanțe menționate anterior au comis erori grave de drept, oferind astfel o soluție eronată la litigiu 13. Prin hotărârea din 21 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis această acțiune, a pronunțat hotărârea și hotărârea menționate anterior și a ordonat rambursarea sumei plătite reclamantului în temeiul acestor decizii. Pe baza interpretării Ordonanței nr. 73/99, aceasta a considerat că alocațiile în litigiu nu făceau parte din categoriile de venituri scutite de impozit. 14. La o dată care nu a fost precizată în 2006, Ministerul a solicitat executarea forțată a hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție din 21 ianuarie 2004. O sechestrare lunară a unei treimi din pensia reclamantului a fost efectuată în favoarea ministerului începând cu luna mai 2006, în iunie 2007, persoana interesată care a rambursat întreaga sumă în cauză. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 15. Legislația internă relevantă (și anume extrase din Codul de procedură civilă, din Ordonanța guvernului nr. 7/1998, 73/99 și nr. 136/2000, din Legea nr. 138/99 privind remunerarea și din celelalte drepturi ale armatei și din Decretul guvernului nr. 1066 din 29 decembrie 1999 privind aplicarea ordonanței nr. 73/99) este descrisă în Hotărârea Stere și în alte hotărâri C. România 25632/02, § 19-24, 23 februarie 2006). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 16. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea proprietăților sale, având în vedere obligația de a restitui suma percepută în temeiul unei hotărâri adoptate în forță de lucru judecat. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. Guvernul admite că anularea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărârii definitive din 16 mai 2002 a tribunalului departamental din Constanța constituie o interferență în dreptul la respectarea bunurilor reclamantului. 73/99, astfel cum este interpretată de Înalta Curte de Casație și Justiție, și urmărește scopul legitim de a asigura plata impozitelor. În ceea ce privește proporționalitatea intervenției, guvernul ia notă de concluziile Curții în cauza Stere și alte c. România 25632/02, 23 februarie 2006), dar consideră că reclamantul nu a demonstrat că patrimoniul său a fost redus și lasă la aprecierea Curții soluția care trebuie făcută în ceea ce privește respectarea de către autoritățile articolului în cauză 19. Reclamantul subliniază că a suferit un prejudiciu ca urmare a hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție, prezentând documente privind confiscarea de către minister a unei terțe treimi din pensia sa în executarea acestei decizii și face trimitere la hotărârea Curții în cauza Stere și în alte cauze menționate anterior 20. În primul rând, Curtea constată că nu se contestă faptul că, în temeiul hotărârii definitive din 16 mai 2002 menționată anterior, recurentul avea o creanță asupra statului suficient de stabilită pentru a fi exigibilă și că hotărârea Înaltei Curii de Casație și de Justiție care anula prima hotărâre a constituit o interferență în exercitarea dreptului persoanei în cauză la respectarea bunurilor sale. 21. Curtea consideră că această interferență se analizează într-o reglementare privind utilizarea bunurilor care intră sub incidența articolului 1 al doilea paragraf din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis Stere și alte dispoziții menționate anterior, §§ 39). Cu toate acestea, această normă trebuie să se interpreteze în lumina principiului general al respectării proprietății prevăzut la primul paragraf al primului paragraf al articolului menționat anterior ( Gas Dosier și Fördertechnik GmbH c. Țările de Jos, Hotărârea din 23 februarie 1995, seria A n 306 B, pp. 46 73/1999. În prezenta cauză, dat fiind că faptele sunt similare, nu există nicio justificare pentru ca Curtea să se abate de la această concluzie. În plus, aceasta admite că intervenția în cauză urmărea obiectivul legitim de a asigura plata impozitelor. 23. Curtea trebuie, de asemenea, să caute dacă un echilibru corect este necesar. A fost menținut între cerințele de interes general și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului. Pentru a verifica dacă această cerință este îndeplinită, se recunoaște că un stat contractant, în special atunci când elaborează și pune în aplicare o politică fiscală, beneficiază de o marjă largă de apreciere (Gassus Dosier, citată anterior, punctul 60 24. Cu toate acestea, Curtea constată că, în prezenta cauză, recurentul a fost condamnat să ramburseze sumele percepute în mod legal în temeiul unei decizii definitive și a trecut în forță de lucru judecat. Curtea arată, de asemenea, că, în cazul de față, nu este vorba despre aplicarea retroactivă a unei legi fiscale, ci despre anularea unei decizii definitive care a trecut în forță de lucru judecat, stabilind, în fața reclamantului, o creanță asupra statului. 25. În această privință, trebuie reamintit faptul că preeminența dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerent tuturor articolelor Convenției ( Broniowski c. Polonia [GC], nr 31443/96, § 147, CEDO 2004 V). Aceasta presupune respectarea principiului securității rapoartelor juridice și, în special, a hotărârilor judecătorești care au trecut în forță de lucru judecat, fără de care încrederea publicului în sistemul judiciar și, prin urmare, în statul de drept ar fi pusă sub semnul întrebării (Riabykh c. Rusia 52854/99, § 52, CEDO 2003 IX 26). Având în vedere faptul că intervenția procurorului general, după încheierea unei proceduri la care nu a fost parte, a condus la anularea integrală a creanței reclamantului, Curtea consideră, fără a aduce atingere puterii extinse de care beneficiază statul în materie fiscală, că o încălcare atât de radicală a drepturilor persoanei în cauză a încălcat, în defavoarea sa, echilibrul corect de a păstra între protecția proprietății și cerințele de interes general (a se vedea, mutatis mutandis Stere și alții, menționați anterior, alin. 49). 27. Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. Referindu-se întotdeauna la Hotărârea din 21 ianuarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care și-a anulat creanța, reclamantul consideră că a fost victima unui tratament discriminatoriu în raport cu alți foști militari pensionați înainte de ianuarie 2000 și după septembrie 2000, ale căror ajutoare calculate în funcție de soldul lunar brut și respectiv net nu erau supuse impozitării, ținând cont de dispozițiile legale adoptate succesiv de autoritățile în domeniu și de interpretarea acestora de către Înalta Curte de Casație și Justiție. În temeiul articolului 14 din Convenția privind admisibilitatea, coroborat cu art. 1 din Protocolul privind admisibilitatea 29. Curtea constată că motivul nu este în mod evident întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, Curtea arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. Având în vedere constatarea la care a ajuns la punctele 26 și 27 de mai sus, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze separat acest motiv (a se vedea, mutatis mutandis S.A. Dangeville c. Franța, n 36677/97, § 66, Rec., 2002-III și Apostolidi și alții c. Turcia, nr. 45628/99, § 80, 27 martie 2007). III. PRIVIND VIOLATIILE ALEGATE LA ARTICOLUL 6 alineatul (1) ȘI 13 DIN CONVENȚIA 31. Reclamantul invocă o încălcare a dreptului la respectarea principiilor securității rapoartelor juridice și a egalității armelor, din cauza anulării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărârii definitive din 16 mai 2002 a Tribunalului departamental din Constanța în urma unei acțiuni în anulare formulate de procurorul general. De asemenea, se plânge că nu dispune de nicio cale de atac împotriva hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție. Reclamantul invocă articolele 6 alineatul (1) și 13 din Convenție, care se citesc după cum urmează în părțile lor relevante Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...), de către o instanță independentă și imparțială (...) care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în prezenta convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 32. Curtea amintește că litigiul fiscal nu intră în domeniul de aplicare al drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, în ciuda efectelor patrimoniale pe care le are în mod necesar cu privire la situația contribuabililor ( Ferrazzini c. Italia [GC], n 44775/98, §§ 29-31, CEDO 2001 VII. Pe de altă parte, Curtea a statuat deja în cauze similare cu cele din prezent că acest tip de litigii intră în principal sub incidența dreptului public, în special a dreptului fiscal, și că nu exista niciun motiv de a fi încălcat penal (Stere și alții, citată anterior, §§ 29-31, și Stangaciu și Tudor c. România, n 21351/03, § 25, 3 august 2006). Curtea nu percepe niciun motiv de a se abate de la jurisprudența menționată anterior, în măsura în care situația de fapt este în speță în mod semnificativ aceeași și concluzionează că art. 6 alineatul (1) din convenție nu se aplică procedurii în cauză. În plus, în ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 13 și legat de cel întemeiat pe art. 6 menționat anterior, Comisia reamintește că dreptul la acțiune prevăzut la primul articol nu poate viza decât un drept protejat prin convenție, astfel încât art. 13 este, de asemenea, inaplicabil în speță (Bompard c. Franța (dec.), nr. 44081/02, 4 aprilie 2006). Prin urmare, această parte a cererii este incompatibilă cu dispozițiile convenției în sensul articolului 35 alineatul (3) și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4). IV. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 34. Reclamantul se plânge că, prin pronunțarea hotărârii din 21 ianuarie În 2004 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, autoritățile au încălcat, de asemenea, art. 1 din Protocolul nr 12 care interzice orice tip de discriminare împotriva drepturilor prevăzute de lege. 35. Curtea constată că Protocolul nr 12 a fost ratificat de România la 17 iulie 2006 și a intrat în vigoare la 1 iulie 2006 În noiembrie 2006, Comisia constată că presupusa încălcare privește anularea printr-o hotărâre din 21 ianuarie 2004 a unei decizii definitive favorabile reclamantului și că o astfel de anulare a fost considerată de Curte ca reprezentând o interferență instantanee, care nu creează o situație continuă (a se vedea, printre altele, Stanca c. România (dec.), 59028/00, 27 aprilie 2004). Prin urmare, Curtea constată că interferența în litigiu a avut loc înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr. 12 privind România. 36. Prin urmare, Curtea este incompetentă raționalizată temporal pentru a examina compatibilitatea interferenței menționate anterior cu art. 1 din Protocolul nr. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Susținând că Ministerul a sesizat până în iunie 2007 întreaga sumă pe care o datora în temeiul hotărârii din 21 ianuarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adică 5 856 de noi lei românești ( 39. Guvernul susține că reclamantului nu i se poate rambursa o sumă mai mare decât cea prezentată de minister și, în ceea ce privește cererea sa pentru prejudiciul moral, că suma solicitată este excesivă, având în vedere sumele acordate de Curte în cauze similare. 40. Curtea amintește că o hotărâre de constatare a unei încălcări antrenează obligația juridică a statului pârât cu privire la convenție de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia. În cazul în care dreptul intern permite să se șteargă doar în mod impecabil consecințele acestei încălcări, art. 41 din convenție conferă Curții competența de a acorda despăgubiri părții vătămate de actul sau omisiunea în legătură cu care a fost constatată o încălcare a convenției. 41. Curtea consideră că, în circumstanțele cazului în care se face acest lucru, rambursarea de către stat a sumei de 5 856 RON sesizat de minister în temeiul hotărârii din 21 ianuarie 2004 a Hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție, actualizată cu rata inflației de la data sesizării de către autorități a fiecărei sume lunare până la rambursarea sumei către solicitant, ar plasa reclamantul cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 42. Pe de altă parte, Curtea consideră că reclamantul a suferit o eroare morală de necontestat ca urmare a condamnării sale la rambursarea sumei în litigiu. Având în vedere circumstanțele cauzei și hotărând în mod echitabil, astfel cum prevede art. 41, Curtea îi acordă în acest titlu 1 000 EUR. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 43. Reclamantul solicită, de asemenea, o sumă pe care nu o calculează pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate, fără a preciza sau a justifica natura acestor cheltuieli. 44. Referindu-se la jurisprudența Curții în această privință, guvernul susține că reclamantul nu a justificat cheltuieli de judecată. 45. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față, având în vedere faptul că reclamantul nu a detaliat natura cheltuielilor și cheltuielilor pretinse suportate și nu a furnizat nicio justificare, Curtea respinge cererea sa în acest sens. Interese moratoriu 46. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DE CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1, luat singur și combinat cu art. 14 din convenție și inadmisibil pentru surplus Spune că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. Spune că nu este necesar să se examineze motivul întemeiat pe art. 14 din Convenția combinată cu art. 1 din Protocolul nr. 856 RON (cinci mii opt sute cincizeci și șase lei românești), actualizat cu rata inflației de la data la care autoritățile au confiscat fiecare sumă lunară până la rambursarea sumei către solicitant, pentru daune materiale, precum și 1 000 EUR (mii de euro) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit, care trebuie convertită în lei la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 13 decembrie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Boštjan M. Zupančič Grefier adjunct