Popa Lucretia și alții împotriva României

La originea cauzei se află o plângere (nr. 13451/03) îndreptată împotriva României și care a fost depusă la Curte de cinci cetățeni ai acestui stat, Dna Lucreția Popa, d-l Ion I. Smeu și Dnele Floarea I. Smeu, Janeta Mușat și Maria Donița Mercea („reclamanții"), pe 10 martie 2003 în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Interesații sunt reprezentați de prima reclamantă, Dna Lucretia Popa. Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul său, d-l Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

Pe 10 iulie 2007, președintele secțiunii a treia a decis să comunice plângerea Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 3 al Convenției, a fost, de asemenea, hotărât ca să fie examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAPT

Printr-o hotărâre definitivă din 19 mai 1995, tribunalul județean de Dolj a admis acțiunea celor trei primii reclamani, care au contestat refuzul comisiilor administrative de aplicare a legii nr. 18/1991 privind fondul funciar („legea nr. 18/1991") de a-le restitui terenurile lor, precum și terenurile tatălui lor S.I., naționalizate de autorități în anii 1950-1960. Tribunalul a ordonat comisiilor județene și locale de Maglavit de aplicare a legii nr. 18/1991 („comisia județeană" și „comisia locală") să le restituie două terenuri de 4,75 ha și 3 ha, acesta din urmă sub formă de acțiuni ale întreprinderii agricole locale (IAS).

În executarea hotărârii precitate, comisia județeană competentă a eliberat, pe 6 decembrie 1996, reclamanților precitați și surorii lor E.B., în calitatea lor de moștenitori ai tatălui lor S.I., un titlu de proprietate pentru un teren agricol de 6,82 ha (extravilan) și i-a pus în posesie.

De asemenea, privitor la un teren de 9,25 ha care a aparținut bunicilor materni ai reclamanților și în legătură cu care aceștia au solicitat restituzione în numele tuturor moștenitorilor, printr-o hotărâre definitivă din 12 februarie 2002, curtea de apel de Craiova a respins ca neîntemeiat acțiunea reclamanților privind anularea unui titlu de proprietate eliberat de comisia județeană lui I.V. pentru întregul teren menționat. Curtea de apel a judecat că cele două últime reclamante nu au formulat nicio cerere de restituzione în termenul legal, că sentința definitivă din 27 iunie 2000 care le-a recunoscut calitatea de moștenitoare nu era relevantă în acest caz, și că cei trei primii reclamani au solicitat doar restituzione terenurilor care au aparținut bunicilor paterni. Prin urmare, tribunalul a concluzionat că titlul a fost eliberat corect doar moștenitorului care a urmat procedura administrativă prevăzută de legea nr. 18/1991. Primind o copie a acestei hotărâri pe 29 martie 2002, reclamanții au fost refuzați de procurorul general căruia i-au cerut să introducă un recurs de anulare împotriva hotărârii în cauză.

Prin decizie din 13 noiembrie 2000, comisia județeană a modificat o decizie a comisiei locale și a admis cererea celor trei primii reclamani privind reconstituzione dreptului de proprietate asupra 0,68 ha de teren situat în zona construibilă (intravilan) și asupra 11,68 ha de teren agricol situat în zona neconstruibilă (extravilan) din Maglavit. Potrivit interesaților, această decizie ar fi luat, de asemenea, în considerare dreptul lor la un teren de 3 ha în calitatea lor de moștenitori ai bunicilor materni. Printr-o hotărâre din 4 iulie 2002, tribunalul județean de Dolj a respins ca inadmisibilă, pentru lipsă de drept de acțiune, acțiunea comisiei locale privind anularea deciziei din 13 noiembrie 2000. El a judecat că această decizie era un act administrativ jurisdicțional și că doar un titlu de proprietate eliberat în virtutea unei asemenea decizii putea face obiectul unei acțiuni de anulare. Această hotărâre a devenit definitivă prin respingerea pentru tardivitate, pe 25 septembrie 2002, a recursului (recurs) formulat de comisia locală.

Cei trei primii reclamani au făcut numeroase cereri către comisia locală de Maglavit și prefectura de Dolj pentru emiterea unui titlu de proprietate conform deciziei din 13 noiembrie 2000, validată de hotărârea din 4 iulie 2002 precitată. Mangând execuția, au sesizat tribunalul de primă instanță de Calafat cu o acțiune privind condamnarea comisiilor locale și județene să le elibereze titlul de proprietate pentru terenurile de 0,68 ha și 11,68 ha. În cursul procedurii, comisia locală a depus în dosar un titlu de proprietate datat pe 5 august 2003 în numele moștenitorilor lui S.I. (cei trei primii reclamani și E.B.) pentru un teren agricol (extravilan) de 12,36 ha situat la Maglavit.

Prin sentință din 12 decembrie 2003, tribunalul de primă instanță a admis acțiunea celor trei primii reclamani și a anulat titlul de proprietate din 5 august 2003 pe motiv că nu le acorda terenul intravilan interesaților și nu respecta, astfel, decizia din 13 noiembrie 2000, validată de hotărârea definitivă din 4 iulie 2002. Tribunalul a ordonat comisiilor județene și locale să elibereze un nou titlu de proprietate pentru terenurile indicate în decizia din 13 noiembrie 2000. Această sentință a fost confirmată în ultima instanță printr-o hotărâre din 11 mai 2005 redată de curtea de apel de Craiova. Curtea de apel a respins argumentul comisiei locale care invoca absența terenurilor intravilan disponibile, a considerat că autoritățile locale trebuia să respecte caracterul obligatoriu al deciziei din 13 noiembrie 2000 și, ținând seama de demersurile vane ale celor trei primii reclamani către comisia locală, a condamnat-o pe aceasta la plata unei astreinti de 500.000 lei români pe zi până la emiterea titlului de proprietate în cauză.

Din actele furnizate de Guvern rezultă că prima reclamantă (care o reprezentau pe cei trei primii reclamani) nu s-a prezentat, după o notificare în mai 2003 prin scrisoare simplă a comisiei locale de Maglavit, pentru punerea în posesie a terenului de 12,36 ha menționat mai sus. A refuzat, de asemenea, să primească titlul de proprietate din 5 august 2003 (paragraf 9 in fine mai sus), care a fost eliberat pe 1 octombrie 2004 către E.B., sora celor trei primii reclamani. În aceeași zi, E.B., reprezentată de L.S., a fost pusă în posesie a terenului respectiv.

De asemenea, potrivit ordinii de urgență a guvernului nr. 127 din 10 octombrie 2002 (OUG nr. 127/2002), pentru a accelera procedura în cauză, comisia locală trebuie să notifice ayantii dreptului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, data și locul unde vor avea loc operațiile de punere în posesie a terenurilor și de eliberare a titlurilor de proprietate. În caz de neprezentare a ayantilor dreptului sau a reprezentanților lor, comisia locală procedează la punerea în posesie în prezența martorilor și trimite titlurile de proprietate ayantilor dreptului prin scrisoare recomandată. ÎN DREPT I. CU PRIVIRE LA VIOLARE INVOCATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI ȘI ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1

Reclamanții susțin că neexecutarea hotărârilor definitive din 19 mai 1995 și din 4 iulie 2002 ale tribunalului județean de Dolj a prejudiciat dreptul lor de acces la un tribunal, precum și dreptul la respectarea bunurilor lor. Invocă în esență articolele 6 § 1 al Convenției și 1 al Protocolului nr. 1, redactate după cum urmează în părțile lor relevante în acest caz: art. 6 § 1 „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiate (...) de un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile ei de natură civilă (...)" art. 1 al Protocolului nr. 1 „Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl au statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi."

Guvernul combate această teză. A. Cu privire la admisibilitate

Guvernul contestă calitatea de victime a celor două últime reclamante.

Reclamanții nu prezintă observații pe acest punct. Privitor la hotărârea din 19 mai 1995, ei admit că, prin titlul eliberat pe 6 decembrie 1996 și în calitatea lor de moștenitori ai lui S.I., le-a fost atribuit terenul acordat de hotărârea precitată, dar consideră că ar fi trebuit să beneficieze, de asemenea, în virtutea acestei hotărâri, de 3 ha de teren ca moștenitori ai bunicilor materni, și că autoritățile locale au furnizat tribunalelor informații false care au condus la o concluzie greșită.

Curtea constată imediat că cele două últime reclamante nu au fost nici părți nici beneficiare ale hotărârilor din 19 mai 1995 și din 4 iulie 2002, așa că nu au calitatea de victime privitor la plângerile precitate, în sensul articolului 34 al Convenției. Prin urmare, în ceea ce privește ele, plângerile menționate sunt incompatibile ratione personae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinse în virtutea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Curtea observă că hotărârea din 19 mai 1995 a fost executată pe 6 decembrie 1996 și că nu rezultă cu nici un fel din dosar că această hotărâre a condamnat autoritățile locale să restituie interesaților terenuri moștenite de bunicii materni, această chestiune fiind obiectul unei proceduri distincte (paragraf 7 mai sus). De altfel, în măsura în care reclamanții contestă rezultatul procedurii finalizate de hotărârea din 19 mai 1995, plângerea a fost introdusă în afara termenului de șase luni. Prin urmare, rezultă că această parte a plângerii este respectiv în mod evident neîntemeiat și tardivă, și trebuie respinsă în virtutea dispozițiilor articolului 35 §§ 1, 3 și 4 al Convenției.

Privitor la neexecutarea deciziei din 13 noiembrie 2000, confirmată de hotărârea din 4 iulie 2002, Curtea constată că această parte a plângerii nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea observă, de asemenea, că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine, prin urmare, să o declarăm admisibilă. B. Cu privire la fond

Guvernul nu contestă dreptul celor trei primii reclamani de a se vedea atribuiți terenurile de 0,68 ha (intravilan) și 11,68 ha (extravilan), în conformitate cu decizia din 13 noiembrie 2000 a comisiei județene, dar estimează că prima decizie definitivă care a ordonat autoritățile să execute această obligație a fost sentința din 12 decembrie 2003, devenit definitivă pe 11 mai 2005. De altfel, subliniază faptul că sentința menționată nu a precizat locația exactă a terenurilor de restituit, că autoritățile au executat parțial această obligație (teren agricol de 11,68 ha), și că nerestituzione terenului de 0,68 ha se datorează lipsei terenului disponibil în zona construibilă (intravilan) din Maglavit.

Cei trei primii reclamani contestă argumentele Guvernului. Ei estimează că existau terenuri disponibile, dar că primarul din Maglavit le-a atribuit persoanelor alese de el și a refuzat constant să execute decizia din 13 noiembrie 2000 a comisiei județene, validată de hotărârea din 4 iulie 2002. De altfel, susțin că terenul agricol propus de comisia locală se află la 30 km de locația terenului care a aparținut tatălui lor, în perimetrul unui sat vecin cu Maglavit.

Curtea reamintește că a concluzionat deja în mai multe cauze că omisiunea autorităților, fără justificare validă, de a executa în termen rezonabil o decizie definitivă redată împotriva lor se analizează ca o violare a dreptului de acces la un tribunal, precum și a dreptului la respectarea bunurilor (Acatrinei c. România, nr. 7114/02, § 40, 26 octombrie 2006, Metaxas c. Grecia, nr. 8415/02, § 26, 27 mai 2004, Prodan c. Moldova, nr. 49806/99, §§ 54-55, CEDO 2004-III (extrase)).

În acest caz, Curtea observă că în virtutea deciziei definitive din 13 noiembrie 2000 a comisiei județene, reclamanții trebuia să fie atribuiți respectiv 0,68 ha și 11,68 ha de teren și că această decizie a fost validată de hotărârea din 4 iulie 2002, care a respins ca inadmisibilă cererea de anulare introdusă de comisia locală. Curtea reamintește că a estimat că art. 6 § 1 al Convenției nu face nicio distincție între hotărârile care admit și cele care respinge un recurs exercitat în fața instanțelor interne. De fapt, indiferent de rezultat, este întotdeauna o hotărâre judecătorească care trebuie respectată și aplicată. Actele sau omisiunile administrației ca urmare a unei decizii judecătorești nu pot avea ca efect nici să împiedice, nici mai ales să pună în cauză fondul acestei decizii (Iera Moni Profitou Iliou Thiras c. Grecia, nr. 32259/02, § 35, 22 decembrie 2005 și S.C. Pilot Service S.A. Constanța c. România, nr. 1477/02, §§ 93 și 96, 3 iunie 2008). De altfel, decizia definitivă precitată, care emana de la autoritatea administrativă jurisdicțională competentă pentru a ordona restituzione terenurilor în virtutea legii nr. 18/1991 și care fusese confirmată de tribunalele interne, se analiza ca o creanță asupra statului român putând fi reputată suficient stabilită pentru a fi calificată drept „valoare patrimonială" și apelând la protecția articolului 1 al Protocolului nr. 1 (vezi, mutatis mutandis, Manoilescu și Dobrescu c. România (dec.), §§ 88-89, CEDO 2005-VI, și Drăculeț c. România, nr. 20294/02, 6 decembrie 2007).

Prin urmare, Curtea nu poate admite argumentul Guvernului care susține că administrația nu avea obligația, în virtutea articolelor precitate, de a executa decizia din 13 noiembrie 2000 înainte de pronunțarea sentinței din 12 decembrie 2003, devine definitivă pe 11 mai 2005. Curtea estimează, de altfel, că cel mai târziu după pronunțarea hotărârii din 4 iulie 2002 confirmând decizia precitată, autoritățile erau în obligația de a restitui terenurile în cauză celor trei primii reclamani.

Curtea observă că nu este contestat de părți că, în pofida demersurilor celor trei primii reclamani și după cum rezultă din hotărârea din 11 mai 2005 a curții de apel de Craiova, comisia locală nu și-a îndeplinit până în prezent obligațiile privind eliberarea unui titlu de proprietate conform deciziei din 13 noiembrie 2000. O concluzie similară se impune privitor la punerea efectivă în posesie a interesaților a terenului de 0,68 ha (intravilan), argumentul bazat pe absența terenurilor disponibile nefiind reținut de hotărârea precitată (paragraf 10 mai sus).

Privitor, în schimb, la argumentul Guvernului privind punerea în posesie parțială a interesaților a unui teren de 11,68 ha (extravilan), Curtea estimează că autoritățile și-au îndeplinit obligațiile la acest sens pe 1 octombrie 2004, la punerea în posesie a E.B., sora celor trei primii reclamani. La acest titlu, ea observă că cei trei primii reclamani nu contestă că E.B. este, în același mod ca și ei, titulară a dreptului de proprietate asupra terenurilor restituite de decizia din 13 noiembrie 2000. De altfel, contrar ceea ce ei declară, nici decizia precitată, nici hotărârile din 4 iulie 2002 și din 11 mai 2005 nu au condamnat autoritățile locale să pună interesații în posesie a locației vechi. În plus, ei nu au susținut în fața tribunalelor interne că, în ciuda mențiunilor titlului din 5 august 2003, terenul de 11,68 ha le-ar fi fost atribuit de autorități în perimetrul unui alt sat decât Maglavit. În sfârșit, ținând seama de mijloacele puse la dispoziția lor de OUG nr. 127/2002 și de procedura strictă prevăzută de aceasta (paragrafele 12-13 mai sus), Curtea nu poate considera că notificarea către prima reclamantă prin scrisoare simplă ar exonera autoritățile locale de responsabilitatea lor în întârzierea de doi ani înregistrată până pe 1 octombrie 2004 pentru punerea în posesie a interesaților a terenului de 11,68 ha. Curtea reitera că un asemenea termen nu reprezintă un termen rezonabil în virtutea jurisprudenței Curții în materie (vezi, mutatis mutandis, Dorneanu c. România, nr. 1818/02, § 52, 26 iulie 2007, Becciu c. Moldova, nr. 32347/04, § 28, 13 noiembrie 2007, și Pridatchenko și alții c. Rusia, nr. 2191/03 și alții, §§ 53 și 60, 21 iunie 2007).

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că defectul execuției deciziei din 13 noiembrie 2000, confirmată de hotărârea din 4 iulie 2002, privitor la eliberarea titlului de proprietate pentru terenurile de 11,68 ha (extravilan) și 0,68 ha (intravilan) și la punerea în posesie a acestuia din urmă, precum și întârzierea înregistrată în punerea în posesie a primului teren menționat, au privat de orice efect util dreptul de acces la un tribunal al celor trei primii reclamani și au prejudiciat dreptul lor la respectarea bunurilor lor.

Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției și a articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, și în măsura în care este competentă să cunoască de afirmațiile formulate, Curtea nu a observat nicio aparență de violare a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției. De aici rezultă că această parte a plângerii este în mod evident neîntemeiat și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Fără a preciza un montant, reclamanții reclamă în esență, la titlu de daune materiale, reconstituzione dreptului lor de proprietate asupra terenurilor pe care autoritățile trebuia să le restituie și contravaloare producției de cereale pentru cele două últime reclamante. De altfel, cer plata a 500.000 lei români pe zi de întârziere în executarea de către autorități a obligației lor de a le elibera titlul de proprietate (paragraf 10 mai sus). Pentru daune morale, reclamă repararea prejudiciului suferit din cauza modului agresiv în care autoritățile locale au refuzat să execute hotărârea din 4 iulie 2002.

Guvernul consideră în primul rând că se cuvine respingere orice cerere depusă în numele celor două últime reclamante. Observând mai întâi că cei trei primii reclamani nu au precizat nicio sumă reprezentând contravaloare terenurilor pe care trebuia să se vedă atribuiți, Guvernul estimează că, ținând seama de punerea lor în posesie a terenului agricol de 12,36 ha (extravilan), ei nu pot pretenția decât diferența de valoare între terenul de 0,68 ha (intravilan) și parcela similară care le-a fost restituită ca teren agricol. La acest titlu, furnizează o scrisoare a camerei notarilor din Craiova, potrivit căreia valoarea estimativă luată în considerare pentru impozitarea terenurilor la vânzarea acestora ar fi, la Maglavit, de 0,50 euro (EUR) la 1 EUR/m² pentru un teren intravilan, și de 0,10 EUR/m² pentru un teren agricol (extravilan). Invocând jurisprudența Curții, Guvernul consideră că se cuvine respinge cererea de plată a astreintelor și că, privitor la daunele morale, suma solicitată este excesivă; un eventual constat de violare ar putea constitui de sine stătător o reparare suficientă.

Curtea observă că unica bază de reținere pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în acest caz în constatarea violării articolelor 6 § 1 al Convenției și 1 al Protocolului nr. 1 datorită defectului execuției deciziei din 13 noiembrie 2000, confirmată de hotărârea din 4 iulie 2002 (paragraf 28 mai sus). Prin urmare, privitor la cererea pentru daune materiale, Curtea estimează că eliberarea titlului de proprietate în cauză și punerea efectivă în posesie a terenului de 0,68 ha (intravilan) situat la Maglavit ar plasa cei trei primii reclamani, cât de mult posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele articolelor menționate nu ar fi fost încălcate.

Curtea decide că, într-un termen de trei luni de la data la care această hotărâre va deveni definitivă, în caz de nefăptuire de către statul pârât al operațiunilor precitate, Guvernul trebuie să verseze interesaților, pentru daune materiale, o sumă corespunzând diferenței de valoare dintre terenul de 0,68 ha în cauză și parcela similară atribuită de autorități ca teren agricol (paragraf 11 mai sus). Ținând seama de elementele furnizate de Guvern și de informațiile din care dispune privind prețurile pieței imobiliare locale, Curtea estimează că se va cuveni a aloca în comun celor trei primii reclamani 6.500 EUR pentru daune materiale.

Curtea se aliniază cu Guvernul pentru a concluziona că interesații nu au demonstrat că au suferit un prejudiciu efectiv datorită neplatii astreintei (vezi, mutatis mutandis, Gavrileanu c. România, nr. 18037/02, § 66, 22 februarie 2007). În schimb, ea estimează că cei trei primii reclamani au suferit un prejudiciu moral datorită în special frustrării provocate de imposibilitatea de a vedea executată integral și în termen rezonabil decizia din 13 noiembrie 2000, confirmată de hotărârea din 4 iulie 2002, și că acest prejudiciu nu este suficient compensat de un constat de violare.

În aceste circumstanțe, ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa și judecând în echitate, după cum dorește art. 41 al Convenției, Curtea alochează fiecăruia dintre cei trei primii reclamani 2.400 EUR la titlu de prejudiciu moral. B. Taxe și cheltuieli

Reclamanții nu au prezentat nicio cerere de rambursare a taxelor și cheltuielilor expuse pentru procedurile în fața instanțelor interne sau în fața Curții. C. Dobânzi de întârziere

Curtea considera că este potrivit să adaptez rata dobânzilor de întârziere la rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară plângerea admisibilă, privitor la cei trei primii reclamani, privitor la plângerile bazate pe articolele 6 § 1 al Convenției și 1 al Protocolului nr. 1 și privitoare la neexecutarea deciziei din 13 noiembrie 2000, confirmată de hotărârea din 4 iulie 2002, și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Declară că a existat o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1; 4. Declară că: a) Statul pârât trebuie să elibereze celor trei primii reclamani un titlu de proprietate asupra terenurilor de 11,68 ha (extravilan) și 0,68 ha (intravilan) situate la Maglavit și să-i pună în posesie a acestui ultim teren în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în virtutea articolului 44 § 2 al Convenției; b) în caz de nefăptuire a acestor acte, statul pârât trebuie să verseze în comun celor trei primii reclamani, în același termen de trei luni, 6.500 EUR (șase mii cinci sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit, pentru daune materiale; c) în orice caz, statul pârât trebuie să verseze fiecăruia dintre cei trei primii reclamani, în termenul menționat, 2.400 EUR (doi mii patru sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit, pentru daune morale; d) sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data reglementării; e) de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste montante vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Adoptat în limba franceză și comunicat în scris pe 9 decembrie 2008, în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 ale Regulamentului. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefieră Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 13451/03) dirigée contre la Roumanie et dont cinq ressortissants de cet Etat, M me Lucreția Popa, M. Ion I. Smeu et M mes Floarea I. Smeu, Janeta Mușat et Maria Donița Mercea (« les requérants »), ont saisi la Cour le 10 mars 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les intéressés sont représentés par la première requérante, M me Lucretia Popa. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 10 juillet 2007, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Par un arrêt définitif du 19 mai 1995, le tribunal départemental de Dolj fit droit à l’action des trois premiers requérants, qui avaient contesté le refus des commissions administratives d’application de la loi n o 18/1991 sur le fonds foncier (« la loi n o 18/1991 ») de leur restituer leurs terrains, ainsi que les terrains de leur père S.I., nationalisés par les autorités dans les années 1950-1960. Le tribunal ordonna aux commissions départementale et locale de Maglavit d’application de la loi n o 18/1991 (« la commission départementale » et « la commission locale ») de leur restituer deux terrains de 4,75 ha et 3 ha, ce dernier sous forme d’actions de la ferme locale (IAS).

En exécution de l’arrêt précité, la commission départementale compétente délivra, le 6 décembre 1996, aux requérants précités et à leur sœur E.B., en tant qu’héritiers de leur père, S.I., un titre de propriété pour un terrain agricole de 6,82 ha ( extravilan ) et les en mit en possession.

Par ailleurs, s’agissant d’un terrain de 9,25 ha qui avait appartenu aux grands-parents maternels des requérants et à l’égard duquel ces derniers avaient sollicité la restitution au nom de tous les héritiers, par un arrêt définitif du 12 février 2002, la cour d’appel de Craiova rejeta comme mal fondée l’action des requérants tendant à l’annulation d’un titre de propriété délivré par la commission départementale à I.V. pour l’intégralité du terrain susmentionné. La cour d’appel jugea que les deux dernières requérantes n’avaient formulé aucune demande de restitution dans le délai légal, que le jugement définitif du 27 juin 2000 qui avait reconnu leur qualité d’héritières n’était pas pertinent en l’espèce, et que les trois premiers requérants n’avaient sollicité que la restitution des terrains ayant appartenu à leurs grands-parents paternels. Partant, le tribunal conclut que le titre avait été délivré de manière correcte au seul héritier qui avait suivi la procédure administrative prévue par la loi n o 18/1991. Se voyant délivrer une copie de cet arrêt le 29 mars 2002, les requérants essuyèrent un refus de la part du procureur général auquel ils avaient demandé d’introduire un recours en annulation contre l’arrêt en cause.

Par une décision du 13 novembre 2000, la commission départementale modifia une décision de la commission locale et fit droit à la demande des trois premiers requérants tendant à la reconstitution du droit de propriété sur 0,68 ha de terrain sis dans la zone constructible ( intravilan ) et sur 11,68 ha de terrain agricole sis dans la zone non-constructible ( extravilan ) de Maglavit. Selon les intéressés, cette décision aurait également pris en compte leur droit à un terrain de 3 ha en tant qu’héritiers de leurs grands-parents maternels. Par un arrêt du 4 juillet 2002, le tribunal départemental de Dolj rejeta comme irrecevable, pour défaut de droit d’agir l’action de la commission locale tendant à l’annulation de la décision du 13 novembre 2000. Il jugea que cette décision était un acte administratif juridictionnel et que seul un titre de propriété délivré en vertu d’une telle décision pouvait faire l’objet d’une action en annulation. Cet arrêt devint définitif par le rejet pour tardiveté, le 25 septembre 2002, du pourvoi en recours ( recurs ) formé par la commission locale.

Les trois premiers requérants firent de nombreuses demandes auprès de la commission locale de Maglavit et de la préfecture de Dolj pour l’émission d’un titre de propriété conforme à la décision du 13 novembre 2000, validée par l’arrêt du 4 juillet 2002 précité. A défaut d’exécution, ils saisirent le tribunal de première instance de Calafat d’une action tendant à voir condamner les commissions locale et départementale à leur délivrer le titre de propriété pour les terrains de 0,68 ha et 11,68 ha. Au cours de la procédure, la commission locale déposa au dossier un titre de propriété daté du 5 août 2003 au nom des héritiers de S.I. (les trois premiers requérants et E.B.) pour un terrain agricole ( extravilan ) de 12,36 ha sis à Maglavit.

Par un jugement du 12 décembre 2003, le tribunal de première instance fit droit à l’action des trois premiers requérants et annula le titre de propriété du 5 août 2003 au motif qu’il n’octroyait pas de terrain intravilan aux intéressés et ne respectait pas, ainsi, la décision du 13 novembre 2000, validée par l’arrêt définitif du 4 juillet 2002. Le tribunal ordonna aux commissions départementale et locale de délivrer un nouveau titre de propriété pour les terrains indiqués dans la décision du 13 novembre 2000. Ce jugement fut confirmé en dernier ressort par un arrêt du 11 mai 2005 rendu par la cour d’appel de Craiova. La cour d’appel rejeta l’argument de la commission locale qui invoquait l’absence de terrains intravilan disponibles, considéra que les autorités locales devaient respecter le caractère obligatoire de la décision du 13 novembre 2000 et, retenant les démarches vaines des trois premiers requérants auprès de la commission locale, condamna cette dernière au paiement d’une astreinte de 500 000 lei roumains par jour jusqu’à l’émission du titre de propriété en cause.

Il ressort des pièces fournies par le Gouvernement que la première requérante (qui représentait les trois premiers requérants) ne se présenta pas, après une notification en mai 2003 par lettre simple de la commission locale de Maglavit, pour la mise en possession du terrain de 12,36 ha susmentionné. Elle refusa également de recevoir le titre de propriété du 5 août 2003 (paragraphe 9 in fine ci-dessus), qui fut délivré le 1 er octobre 2004 à E.B., la sœur des trois premiers requérants. Le même jour, E.B., représentée par L.S., fut mise en possession dudit terrain. II.

Par ailleurs, selon l’ordonnance d’urgence du gouvernement n o 127 du 10 octobre 2002 (l’OUG n o 127/2002), afin d’accélérer la procédure en cause, la commission locale doit notifier aux ayants droit, par lettre recommandée avec accusé de réception, la date et le lieu où se dérouleront les opérations de mise en possession des terrains et de délivrance des titres de propriété. En cas de défaut de présentation des ayants droit ou de leurs représentants, la commission locale procède à la mise en possession en présence de témoins et envoie les titres de propriété aux ayants droit par lettre recommandée. EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION ET DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N o 1

Les requérants allèguent que la non-exécution des arrêts définitifs du 19 mai 1995 et du 4 juillet 2002 du tribunal départemental de Dolj a porté atteinte à leur droit d’accès à un tribunal ainsi qu’à leur droit au respect de leurs biens. Ils invoquent en substance les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, ainsi libellés dans leurs parties pertinentes en l’espèce : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement combat cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement conteste la qualité de victimes des deux dernières requérantes.

Les requérants ne présentent pas d’observations sur ce point. S’agissant de l’arrêt du 19 mai 1995, ils admettent que, par le titre délivré le 6 décembre 1996 et en tant qu’héritiers de S.I., ils se sont vu attribuer le terrain octroyé par l’arrêt précité, mais considèrent qu’ils auraient dû bénéficier aussi, en vertu de cet arrêt, de 3 ha de terrain en tant qu’héritiers de leurs grands-parents maternels, et que les autorités locales ont fourni aux tribunaux de faux renseignements ayant mené à une conclusion erronée.

La Cour constate d’emblée que les deux dernières requérantes n’ont été ni parties ni bénéficiaires des arrêts du 19 mai 1995 et du 4 juillet 2002, de sorte qu’elles n’ont pas la qualité de victimes au regard des griefs précités, au sens de l’article 34 de la Convention. Partant, à leur égard, les griefs susmentionnés son incompatibles ratione personae avec les dispositions de la Convention et doivent être rejetés en vertu de l’article 35 §§ 3et 4 de la Convention.

La Cour observe que l’arrêt du 19 mai 1995 a été exécuté le 6 décembre 1996 et qu’il ne ressort nullement du dossier que cet arrêt a condamné les autorités locales à restituer aux intéressés des terrains hérités de leurs grands-parents maternels, cette question ayant fait l’objet d’une procédure distincte (paragraphe 7 ci-dessus). Par ailleurs, pour autant que les requérants contestent l’issue de la procédure achevée par l’arrêt du 19 mai 1995, la requête a été introduite en dehors du délai de six mois. Partant, il s’ensuit que cette partie de la requête est respectivement manifestement mal fondée et tardive, et qu’elle doit être rejetée en vertu des dispositions de l’article 35 §§ 1, 3 et 4 de la Convention.

Pour ce qui est de la non-exécution de la décision du 13 novembre 2000, confirmée par l’arrêt du 4 juillet 2002, la Cour constate que cette partie de la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement ne conteste pas le droit des trois premiers requérants de se voir attribuer les terrains de 0,68 ha ( intravilan ) et 11,68 ha ( extravilan ), conformément à la décision du 13 novembre 2000 de la commission départementale, mais estime que la première décision définitive à avoir ordonné aux autorités d’exécuter cette obligation a été le jugement du 12 décembre 2003, devenu définitif le 11 mai 2005. Par ailleurs, il met en avant le fait que le jugement susmentionné n’a pas précisé l’emplacement exact des terrains à restituer, que les autorités ont exécuté partiellement cette obligation (terrain agricole de 11,68 ha), et que la non-restitution du terrain de 0,68 ha est due au manque de terrain disponible dans la zone constructible ( intravilan ) de Maglavit.

Les trois premiers requérants contestent les arguments du Gouvernement. Ils estiment qu’il y avait des terrains disponibles, mais que le maire de Maglavit les a attribués à des personnes de son choix et a constamment refusé d’exécuter la décision du 13 novembre 2000 de la commission départementale, validée par l’arrêt du 4 juillet 2002. Par ailleurs, ils soutiennent que le terrain agricole proposé par la commission locale se trouve à 30 km de l’emplacement du terrain ayant appartenu à leur père, dans le périmètre d’un village voisin de Maglavit.

La Cour rappelle qu’elle a déjà conclu dans plusieurs affaires que l’omission des autorités, sans justification valable, d’exécuter dans un délai raisonnable une décision définitive rendue à leur encontre s’analyse en une violation du droit d’accès à un tribunal ainsi que du droit au respect des biens ( Acatrinei c. Roumanie , n o 7114/02, § 40, 26 octobre 2006, Metaxas c. Grèce , n o 8415/02, § 26, 27 mai 2004, Prodan c. Moldavie , n o 49806/99, §§ 54-55, CEDH 2004-III (extraits)).

En l’espèce, la Cour observe qu’en vertu de la décision définitive du 13 novembre 2000 de la commission départementale, les requérants devaient se voir attribuer respectivement 0,68 ha et 11,68 ha de terrain et que cette décision a été validée par l’arrêt du 4 juillet 2002, qui a rejeté comme irrecevable la demande d’annulation introduite par la commission locale. La Cour rappelle qu’elle a estimé que l’article 6 § 1 de la Convention ne fait aucune distinction entre les arrêts qui accueillent et ceux qui rejettent un recours exercé devant les juridictions internes. En effet, quel que soit le résultat, il s’agit toujours d’un arrêt de justice qui doit être respecté et appliqué. Les actes ou omissions de l’administration à la suite d’une décision de justice ne peuvent avoir comme conséquence ni d’empêcher ni, encore moins, de remettre en question le fond de cette décision ( Iera Moni Profitou Iliou Thiras c. Grèce , n o 32259/02, § 35, 22 décembre 2005 et S.C. Pilot Service S.A. Constanța c. Roumanie , n o 1477/02, §§ 93 et 96, 3 juin 2008). Par ailleurs, la décision définitive précitée, qui émanait de l’autorité administrative juridictionnelle compétente pour ordonner la restitution des terrains en vertu de la loi n o 18/1991 et qui avait été confirmée par les tribunaux internes, s’analysait en une créance à l’encontre de l’Etat roumain pouvant être réputée suffisamment établie pour qu’elle soit qualifiée de « valeur patrimoniale » et appeler la protection de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir, mutatis mutandis , Manoilescu et Dobrescu c. Roumanie (déc.), §§ 88-89, CEDH 2005-VI, et Drăculeț c. Roumanie , n o 20294/02, 6 décembre 2007).

Partant, la Cour ne saurait accueillir l’argument du Gouvernement qui soutient que l’administration n’avait pas l’obligation, en vertu des articles précités, d’exécuter la décision du 13 novembre 2000 avant le prononcé du jugement du 12 décembre 2003, devenu définitif le 11 mai 2005. La Cour estime au demeurant qu’au plus tard après le prononcé de l’arrêt du 4 juillet 2002 confirmant la décision précitée, les autorités étaient dans l’obligation de restituer les terrains en question aux trois premiers requérants.

La Cour relève qu’il n’est pas contesté par les parties que, malgré les démarches des trois premiers requérants et tel qu’il ressort de l’arrêt du 11 mai 2005 de la cour d’appel de Craiova, la commission locale n’a pas rempli jusqu’à ce jour ses obligations en vue de la délivrance d’un titre de propriété conforme à la décision du 13 novembre 2000. Une conclusion similaire s’impose quant à la mise en possession effective des intéressés du terrain de 0,68 ha ( intravilan ), l’argument tiré de l’absence de terrains disponibles n’ayant pas été retenu par l’arrêt précité (paragraphe 10 ci-dessus).

S’agissant en revanche de l’argument du Gouvernement quant à la mise en possession partielle des intéressés d’un terrain de 11,68 ha ( extravilan ), la Cour estime que les autorités ont rempli leurs obligations à cet égard le 1 er octobre 2004, lors de la mise en possession d’E.B., la sœur des trois premiers requérants. A ce titre, elle relève que les trois premiers requérants ne contestent pas qu’E.B. est, au même titre qu’eux, titulaire du droit de propriété sur les terrains restitués par la décision du 13 novembre 2000. Par ailleurs, contrairement à ce qu’ils déclarent, ni la décision précitée, ni les arrêts du 4 juillet 2002 et du 11 mai 2005 n’ont condamné les autorités locales à mettre les intéressés en possession de l’ancien emplacement. En outre, ils n’ont pas soutenu devant les tribunaux internes que, malgré les mentions du titre du 5 août 2003, le terrain de 11,68 ha leur aurait été attribué par les autorités dans le périmètre d’un autre village que Maglavit. Enfin, eu égard aux moyens mis à leur disposition par l’OUG n o 127/2002 et à la procédure stricte prévue par celle-ci (paragraphes 12-13 ci-dessus), la Cour ne saurait considérer que la notification à la première requérante par lettre simple exonérerait les autorités locales de leur responsabilité dans le retard de deux ans enregistré jusqu’au 1 er octobre 2004 pour la mise en possession des intéressés du terrain de 11,68 ha. La Cour réitère qu’un tel délai ne représente pas un délai raisonnable en vertu de la jurisprudence de la Cour en la matière (voir, mutatis mutandis , Dorneanu c. Roumanie , n o 1818/02, § 52, 26 juillet 2007, Becciu c. Moldova , n o 32347/04, § 28, 13 novembre 2007, et Pridatchenko et autres c. Russie , n os 2191/03 et autres, §§ 53 et 60, 21 juin 2007).

Au vu de ce qui précède, la Cour considère que le défaut d’exécution de la décision du 13 novembre 2000, confirmée par l’arrêt du 4 juillet 2002, quant à la délivrance du titre de propriété pour les terrains de 11,68 ha ( extravilan ) et 0,68 ha ( intravilan ) et à la mise en possession de ce dernier, ainsi que le retard enregistré dans la mise en possession du premier terrain susmentionné, ont privé de tout effet utile le droit d’accès à un tribunal des trois premiers requérants et ont porté atteinte à leur droit au respect de leurs biens.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1. II.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les articles de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Sans préciser de montant, les requérants réclament en substance, au titre du dommage matériel, la reconstitution de leur droit de propriété sur les terrains que les autorités devaient leur restituer et la contre-valeur de la production de céréales pour les deux dernières requérantes. Par ailleurs, ils demandent le paiement de 500 000 lei roumains par jour de retard dans l’exécution par les autorités de leur obligation de leur délivrer le titre de propriété (paragraphe 10 ci-dessus). Pour dommage moral, ils réclament la réparation du préjudice subi en raison de la manière agressive dont les autorités locales ont refusé d’exécuter l’arrêt du 4 juillet 2002.

Le Gouvernement considère d’emblée qu’il convient de rejeter toute demande soumise au nom des deux dernières requérantes. Notant de prime abord que les trois premiers requérants n’ont pas précisé de somme représentant la contrevaleur des terrains qu’ils doivent se voir attribuer, le Gouvernement estime que, vu leur mise en possession du terrain agricole de 12,36 ha ( extravilan ), ils ne sauraient prétendre qu’à la différence de valeur entre le terrain de 0,68 ha ( intravilan ) et la parcelle similaire qui leur a été restituée en tant que terrain agricole. A ce titre, il fournit une lettre de la chambre des notaires de Craiova, selon laquelle la valeur estimative prise en compte pour l’imposition des terrains lors de la vente de ceux-ci, serait, à Maglavit, de 0,50 euros (EUR) à 1 EUR/m 2 pour un terrain intravilan, et de 0,10 EUR/m 2 pour un terrain agricole ( extravilan ). Invoquant la jurisprudence de la Cour, le Gouvernement considère qu’il convient de rejeter la demande pour le paiement des astreintes et que, s’agissant du dommage moral, la somme sollicitée est excessive ; un éventuel constat de violation pourrait constituer en soi une réparation suffisante.

La Cour relève que la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans le constat de violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 en raison du défaut d’exécution de la décision du 13 novembre 2000, confirmée par l’arrêt du 4 juillet 2002 (paragraphe 28 ci-dessus). Partant, s’agissant de la demande pour dommage matériel, la Cour estime que la délivrance du titre de propriété en cause et la mise en possession effective du terrain de 0,68 ha ( intravilan ) sis à Maglavit placeraient les trois premiers requérants, autant que possible, dans une situation équivalente à celle où ils se trouveraient si les exigences des articles susmentionnés n’avaient pas été méconnues.

La Cour décide que, dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, à défaut pour l’Etat défendeur d’avoir procédé aux opérations précitées, le Gouvernement devra verser aux intéressés, pour dommage matériel, une somme correspondant à la différence de valeur entre le terrain de 0,68 ha en question et la parcelle similaire attribuée par les autorités en tant que terrain agricole (paragraphe 11 ci-dessus). Compte tenu des éléments fournis par le Gouvernement et des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local, la Cour estime qu’il conviendra d’allouer conjointement aux trois premiers requérants 6 500 EUR pour dommage matériel.

La Cour s’accorde avec le Gouvernement pour conclure que les intéressés n’ont pas démontré avoir subi un préjudice effectif du fait du non-paiement de l’astreinte (voir, mutatis mutandis , Gavrileanu c. Roumanie , n o 18037/02, § 66, 22 février 2007). En revanche, elle estime que les trois premiers requérants ont subi un préjudice moral du fait notamment de la frustration provoquée par l’impossibilité de voir exécuter de manière intégrale et dans un délai raisonnable la décision du 13 novembre 2000, confirmée par l’arrêt du 4 juillet 2002, et que ce préjudice n’est pas suffisamment compensé par un constat de violation.

Dans ces circonstances, eu égard à l’ensemble des éléments en sa possession et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue à chacun des trois premiers requérants 2 400 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Les requérants n’ont pas soumis de demande de remboursement des frais et dépens exposés pour les procédures devant les juridictions internes ou devant la Cour. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable, s’agissant des trois premiers requérants, quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 et relatifs à la non-exécution de la décision du 13 novembre 2000, confirmée par l’arrêt du 4 juillet 2002, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit délivrer aux trois premiers requérants un titre de propriété sur les terrains de 11,68 ha ( extravilan ) et 0,68 ha ( intravilan ) sis à Maglavit et les mettre en possession de ce dernier terrain dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention ; b) qu’à défaut d’avoir accompli ces actes, l ’ Etat défendeur doit verser conjointement aux trois premiers requérants, dans le même délai de trois mois, 6 500 EUR (six mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel ; c) qu’en tout état de cause, l’Etat défendeur doit verser à chacun des trois premiers requérants, dans le délai susmentionné, 2 400 EUR (deux mille quatre cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; d) que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; e) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 décembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président