SECȚIUNEA A TREIA CAUZA AURELIA POPA c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 1690/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 26 ianuarie 2010 DEFINIF 26/04/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Aurelia Popa c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 5 ianuarie 2010, Renunță la hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată în mod direct la originea cauzei (n 1690/05) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Aurelia Popa ( Razvan-Horatiu Radu, Ministerul Afacerilor Externe. La 3 septembrie 2008, președintele Secțiunii a treia a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și a fondului. Recurenta s-a născut în 1959 și își are reședința în Fagaras. Printr-un contract de vânzare încheiat la 21 martie 2003, Autoritatea pentru privatizarea participațiilor de stat în societăți comerciale (APPS, 85% FPS) a vândut societății F., cu sediul în Statele Unite, acțiuni ale societății N. la o dată care nu a fost precizată în 2003, cu acordul din 2003, societatea F. și-a pierdut poziția în contractul menționat anterior societății S.T., cu sediul în Statele Unite. Modificarea menționată anterior în capitalul social al societății N. a fost marcată în Registrul Comerțului în ianuarie 2004. Ca urmare a unui program de restructurare aprobat de către L La 9 februarie 2004, recurenta sesizează tribunalul județ din Brașov cu privire la o acțiune împotriva societății N., acțiune prin care instanța a solicitat o indemnizație de concediere cu o sumă egală cu 12 luni de salariu, în conformitate cu contractul colectiv de muncă. susținut în apărare că o excepție era prevăzută pentru cazul în care o societate cu capital majoritar d 200 de lei românești (ROL), actualizate în ziua plății efective în funcție de rata dobânzii Băncii Naționale a României. Tribunalul reține că contractul de vânzare din 21 martie 2003 a fost încheiat sub o condiție suspensivă și că pârâta nu a avut nici o dovadă că această condiție a fost îndeplinită pentru ca contractul să intre în vigoare cu consecință transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor deținute de la Instanța a constatat, de asemenea, că societatea pârâtă era în continuare afectată de procedura de supraveghere financiară prevăzută de Legea nr. 137/2002 privind măsurile de accelerare a mișcării privatizării. Această hotărâre a devenit definitivă la 28 aprilie 2004, deoarece părțile la litigiu nu au recurs. La 14 iunie 2004, recurenta sesizează un aprod de judecată cu privire la executarea forțată a hotărârii din 31 martie 2004. La cererea executorului judecătoresc, la 17 iunie 2004, instanța competentă a autorizat ca formula executorie să fie aplicată asupra hotărârii menționate anterior și la 22 iunie 2004 banca C. a efectuat o sechestrare-atribuire pe o parte din suma datorată de societatea N. la . la Õ , plata acestei sume nu poate fi efectuată decât după un termen de cincisprezece zile (art. 458 Codul de procedură civilă). 10. Între timp, printr-o hotărâre din 11 iunie 2004, tribunalul departamental din Brașov a acceptat cererea societății N. și a inițiat procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995 privind redresarea și lichidarea judiciară (□ Legea nr. 64/1995) La data de 23 septembrie 2004, reclamanta și-a înscris creanța ca urmare a hotărârii definitive din data de 31 martie 2004 a Curții și a Curții. martie 2004 în tabelul creanțelor în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995. 11. Până în prezent, procedura de lichidare judiciară a societății N este încă în curs de desfășurare, recurenta putând recupera până în prezent o sumă de 40 487 600 ROL din creanța datorată de societatea menționată anterior. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE Dispoziții legale și alte decizii ale autorităților referitoare la societatea nr. 12. La 3 februarie 2004, Monitor oficial a publicat un proiect de divizare a societății N. în șapte societăți comerciale, inclusiv societatea N., care a păstrat atât numele inițial, cât și creanțele și datoriile societății vechi N. Proiectul menționa contractul de vânzare din 21 martie 2003, în urma căruia societatea S.T. a achiziționat o participație de aproximativ 79% din L Într-o scrisoare din data de 28 iunie 2004 adresată guvernului de către președintele L (și apoi societatea S.T.), care prevede mai multe obligațiuni în sarcina întreprinderii I . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În octombrie 2003, un acord cu mai multe state membre pentru ca această condiție suspensivă să fie transformată într-o condiție soluționată, cu o scadență prelungită, până la 31 mai 2004. Într-un comunicat de presă din 31 octombrie 2005 privind situația societăților din grupul N., la nu a respectat mai multe dintre obligațiile sale contractuale, inclusiv majorarea capitalului social și investițiile pentru mediu. Prin urmare, la 15 februarie 2005, la 15. Mai multe decizii emise de autorități în perioada relevantă menționează societatea N. ca societate care face parte din patrimoniul mai multor autorități. Astfel, într-o decizie a guvernului nr. 1249 din 24 Octombrie 2003, publicată în Monitor oficial din 5 noiembrie 2003, societatea N. a fost inclusă pe lista societăților comerciale aflate în patrimoniul 8/2003 pentru a stimula procesul de reorganizare și privatizare a societăților cu capital majoritar de stat; printre altele, creanțele societăților cu răspundere limitată asupra societăților debitoare, inclusiv ale societății N., trebuiau convertite în acțiuni; într-o decizie n 1945 din 10 noiembrie 2004, societatea N. a fost repusă pe lista menționată anterior, după ce a fost probabil retrasă la o dată anterioară nespecificată. Prin ordinul nr. 4450 din 23 februarie 2005, L Acest ordin a fost abrogat la 9 martie 2005, când societatea a făcut obiectul unei proceduri de redresare și de lichidare judiciară. Recurenta susține că neexecutarea de către autorități a hotărârii definitive din 31 martie 2004 a adus atingere dreptului său de acces la o instanță și dreptului său la respectarea bunurilor sale. Aceasta invocă, în esență, art. 6 alineatul (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum sunt formulate în părțile lor relevante în speță art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 17. Guvernul combate această teză. Despre admisibilitatea 18. Curtea constată că Tribunalul nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Pe fond 19. Recurenta își reiterează argumentele, considerând, în esență, că autoritățile sunt responsabile pentru neexecutarea hotărârii definitive de condamnare a societății N. la despăgubiri de concediere. 20. În conformitate cu art. 2 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (JO L 83, 27.3.1999, p. 1). a fost societatea de drept privat S.T., astfel încât prezenta cauză se referă la executarea unei hotărâri judecătorești împotriva unui debitor privat, societatea debitoare care nu se încadrează în responsabilitatea statului. Considerând că, prin urmare, prezenta cauză ar fi diferită de cauza Moldoveanu 13386/02, 29 iulie 2008), guvernul susține că autoritățile și-au îndeplinit obligațiile pozitive prin punerea la dispoziția recurentei a unui sistem judiciar efectiv (aprodul justiției și apoi procedura de lichidare judiciară) pentru executarea hotărârii în cauză. 21. Curtea consideră că este necesar mai întâi să se examineze principalul argument al guvernului, care susține că este vorba despre executarea unei hotărâri pronunțate împotriva unui particular. Curtea constată că, deși mai multe elemente ar putea fi reținute în acest sens, printre care și extrasul din registrul comerțului care, în 2004, includea societatea S.T. în calitate de acționar majoritar al societății N. după vânzarea de către la a pachetului majoritar de acțiuni al societății N., este totuși necesar să se privească dincolo de aparențe pentru a soluționa problema regimului juridic al societății N. în perioada relevantă 22. Curtea constată, în special, că, în procedura încheiată prin hotărârea definitivă din 31 martie 2004, ținând seama în același timp de contractul de vânzare din 21 martie 2003, instanța a concluzionat că nu există nicio dovadă cu privire la îndeplinirea condiției suspensive cuprinse în acest contract și, prin urmare, cu privire la transferul efectiv al dreptului de proprietate asupra pachetului majoritar de acțiuni între la Concluzia care figurează în această hotărâre este, de altfel, susținută de mai multe elemente, inclusiv scrisoarea din 28 iunie 2004 adresată guvernului de către președintele ÖES cu privire la stadiul actual al privatizării societății N. (punctul 13 de mai sus). În plus, Curtea arată că, chiar și după contractul de vânzare din 21 martie 2003 pe care se bazează guvernul, mai multe decizii ale autorităților, adoptate înainte și după hotărârea definitivă în cauză, arată că societatea N. a fost identificată ca fiind încă în patrimoniul societății luat în considerare, chiar înainte de rezilierea contractului de vânzare menționat anterior în februarie 2005 (punctele 14 și 15 de mai sus). Nu este de competența Curții să soluționeze problema relațiilor dintre autorități și societatea S.T. în procesul de privatizare a societății N., ci numai din perspectiva elementelor de care dispune - în special a hotărârii definitive din 31 martie 2004 și în scopul acestei cauze, în cazul în care executarea hotărârii respective se referea în principal la relații între persoane fizice sau, dimpotrivă, era responsabilitatea directă a autorităților, în sensul jurisprudenței Curții. Cu toate acestea, având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate accepta argumentul guvernului și nu poate exclude concluzia la care au ajuns autoritățile, inclusiv în hotărârea cu privire la care executarea face obiectul prezentei cereri. În același timp, notați că societatea N. a fost la momentul faptei o persoană juridică distinctă și pe care o făcea obiectul unei proceduri de privatizare pendinte, Curtea consideră că Ö Õ nu a demonstrat că aceasta are o independență instituțională și operațională suficientă față de autorități, astfel încât statul să poată fi exonerat de răspundere în temeiul Convenției pentru acțiunile și omisiunile sale (a se vedea, mutatis mutandis Moldoveanu, citată anterior, § 34 Cooperativa Agricola Slobozia-Hanesei c. Moldova, n 39745/02, § 19, 3 aprilie 2007, Grigoryev și Kakaurova c. Rusia, n 13820/04, § 35, 12 aprilie 2007 și Vostokmash Avanta c. Ucraina, n 8888/03, § 23, 20 septembrie 2007 a contrario Samoylenko și Polonska c. Ucraina, n 6566/05, § 25, 18 În decembrie 2008, în care societatea debitoare fusese deja privatizată în momentul pronunțării hotărârii care urma să fie executată. Curtea consideră că concluzia menționată anterior rămâne valabilă și în ceea ce privește perioada ulterioară pronunțării hotărârii definitive în cauză, în cursul căreia a fost inițiată o procedură de redresare și lichidare judiciară împotriva societății N., procedură care este încă în curs de desfășurare până în prezent. 24. Curtea reamintește că a considerat deja că: să presupună că desfășurarea unei proceduri de faliment pendinte poate justifica o anumită întârziere în plata unei creanțe, o astfel de procedură efectuată împotriva unei societăți care se află în responsabilitatea lanului nu poate, potrivit Convenției, să justifice lipsa plății de către autorități a unei creanțe care decurge dintr-o hotărâre definitivă. În acest sens, este necesar să se repete faptul că autoritățile nu pot invoca lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie întemeiată pe o hotărâre judecătorească (Moldoveanu, citată anterior, § 35 Grigoryev și Kakaurova, citată anterior, §§ 16 și 37, Shlepkin c. Rusia, n 3046/03, § 25, 1 februarie 2007 și, mutatis mutandis Kletova c. Rusia, n 24842/04, § 30, 12 aprilie 2007 și Bourdov c. Rusia, 59498/00, § 35, CEDO 2002 III). Or, ca și în cazul Moldoveanu Mai sus, Curtea constată că reclamanta se află acum de mai mult de cinci ani în dreptul de a obține executarea hotărârii definitive din 31 martie 2004 și plata integrală a sumei acordate de această hotărâre cu titlu de concediere și că argumentele guvernamentale nu pot constitui o justificare valabilă în această privință. 25. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că neexecutarea hotărârii definitive în cauză a privat de orice efect util dreptul de acces la o instanță a recurentei și a adus atingere dreptului acesteia de a-și respecta bunurile. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 26. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 500 EUR (EUR) pentru prejudicii materiale și pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, această sumă reprezentând în principal partea neplătită a creanței sale care rezultă din hotărârea definitivă din 31 martie 2004, actualizată pentru perioada 2005-2009, solicită, de asemenea, 3 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit 28. Guvernul își reiterează argumentele și consideră că este necesar să se respingă cererea recurentei pentru prejudiciul material. În ceea ce privește prejudiciul moral invocat, consideră că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea reprezenta o despăgubire satisfăcătoare în acest sens. Cu titlu subsidiar, acesta face trimitere la sumele acordate în alte cauze de neexecutare a unei decizii definitive. 29. Curtea amintește că o hotărâre prin care se soluționează o încălcare atrage după sine o obligație juridică în temeiul Convenției de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acestei încălcări ( Metaxas c. Grecia, n 8415/02, § 35, 27 mai 2004 și Latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], n 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI. Aceasta reiterează faptul că a constatat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din cauza faptului că reclamanta a obținut executarea hotărârii definitive din 31 martie 2004 și plata despăgubirii de concediere. Prin urmare, argumentele guvernului trebuie respinse și trebuie să se concluzioneze că reclamanta a suferit atât un prejudiciu material ca urmare a privării sale de cel puțin o parte din suma alocată prin hotărârea menționată anterior, cât și un prejudiciu moral ca urmare a frustrării cauzate de această lipsă de plată. 30. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și acționând în mod echitabil, după cum dorește art. 41 din Convenție, Curtea acordă recurentei suma de 4 500 EUR pentru toate prejudiciile. Fără a furniza o justificare în termenul stabilit, recurenta solicită o sumă nedeterminată, pe care o include, de altfel, în cererea sa pentru prejudicii materiale (punctul 27 de mai sus), pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în cadrul procedurii interne de executare și în fața Curții 32. Guvernul consideră că ar trebui respinsă o astfel de cerere fără documente justificative, în conformitate cu practica Curții. 33. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea recurentei în acest sens. Interese moratoriu 34. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, LA L în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 4 500 EUR (patru mii cinci sute de euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului, toate prejudiciile, plus orice sume care pot fi datorate cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 26 ianuarie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte
TROISIÈME SECTION
AURELIA POPA c. ROUMANIE
(Requête n
o
1690/05)
ARRÊT
26 janvier 2010
26/04/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Aurelia Popa c. Roumanie,
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Elisabet Fura,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Luis López Guerra,
juges,
et de Santiago Quesada,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 5 janvier 2010,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
1690/05) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Aurelia Popa («
la requérante
»), a saisi la Cour le 17 décembre 2004 en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
Răzvan-Horatiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
3.
Le 3 septembre 2008, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article
29
§
3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
I.
4.
La requérante est née en 1959 et réside à Fagaras.
5.
Par un contrat de vente conclu le 21 mars 2003, l’Autorité pour la privatisation des participations de l’Etat dans des sociétés commerciales (APAPS, anciennement FPS) vendit à la société F., basée aux Etats-Unis, des actions de la société N. à capital majoritaire d’Etat, dont la requérante était employée, ce qui représentait environ 79 % du capital social de ladite société. A une date non précisée en 2003, avec l’accord de l’APAPS, la société F. céda sa position d’acquéreur dans le contrat précité à la société S.T., basée aux Etats-Unis. La modification précitée dans le capital social de la société N. fut marquée dans le registre du commerce en janvier 2004.
6.
A la suite d’un programme de restructuration approuvé par l’APAPS en juin 2003, cinq cents employés de la société N., dont la requérante, furent licenciés.
7.
Le 9 février 2004, la requérante saisit le tribunal départemental de Brasov d’une action contre la société N., action par laquelle l’intéressée réclamait une indemnité de licenciement d’un montant équivalant à douze mois de salaire, conformément au contrat collectif de travail. La société N. soutint en défense qu’une exception était prévue pour le cas où une société à capital majoritaire d’Etat avait fait l’objet d’un contrat de vente conclu par l’APAPS en vue de leur privatisation.
8.
Par un jugement du 31 mars 2004, le tribunal fit droit à l’action de la requérante et condamna la société N. au paiement, à titre d’indemnité de licenciement, d’un montant total de 73
969
200 lei roumains (ROL), actualisé au jour du paiement effectif selon le taux d’intérêts de la Banque nationale de Roumanie. Le tribunal retint que le contrat de vente du 21
mars 2003 avait été conclu sous une condition suspensive et que la défenderesse n’avait aucunement prouvé que cette condition ait été réalisée pour que le contrat entre en vigueur avec comme conséquence le transfert du droit de propriété sur les actions détenues par l’APAPS et l’inapplicabilité de l’obligation de paiement de l’indemnité de licenciement. Le tribunal constata aussi que la société défenderesse demeurait concernée par la procédure de surveillance financière prévue par la loi n
o
137/2002 relative aux mesures d’accélération du mouvement de privatisation. Mis au net le 28 avril 2004, ce jugement devint définitif faute de recours formé par les parties au litige.
9.
Le 14 juin 2004, la requérante saisit un huissier de justice de l’exécution forcée du jugement du 31 mars 2004. Sur demande de l’huissier de justice, le 17
juin 2004 le tribunal compétent autorisa que la formule exécutoire soit apposée sur le jugement précité et le 22 juin 2004 la banque
10.
Entre temps, par un jugement du 11 juin 2004, le tribunal départemental de Brasov fit droit à la demande de la société N. et ouvrit à son égard la procédure prévue par la loi n
o
64/1995 sur le redressement et la liquidation judiciaire («
la loi n
o
64/1995
») et en informa ensuite l’huissier de justice. S’appuyant sur l’article 35 de la loi susmentionnée, l’administrateur désigné par le tribunal demanda le 23
septembre 2004 à l’huissier de justice et à la banque C. de suspendre toute procédure concernant les biens de la société N., dont la saisie-attribution en question. La requérante inscrivit sa créance découlant du jugement définitif du 31
mars 2004 dans le tableau des créances dans le cadre de la procédure régie par la loi n
o
64/1995.
11.
A ce jour, la procédure de liquidation judiciaire de la société N. est toujours pendante, la requérante ayant pu récupérer jusqu’ici un montant de 40
487
600
ROL de la créance due par la société précitée.
II.
Dispositions légales et autres décisions des autorités concernant la société N.
12.
Le 3 février 2004, le Moniteur officiel publia un projet de division de la société N. en sept sociétés commerciales, dont la société N. qui garda tant le nom initial que «
les créances et les dettes de l’ancienne société N.
». Le projet mentionnait le contrat de vente du 21 mars 2003, à la suite duquel la société S.T. avait acquis la participation d’environ 79% de l’APAPS dans le capital de la société.
13.
Dans une lettre du 28 juin 2004 adressée au Gouvernement par le président de l’AVAS (nouvelle appellation de l’APAPS après 2004) au sujet de l’état d’avancement de la privatisation de la société N., il est mentionné que le contrat de privatisation du 21 mars 2003 avait été conclu sous condition suspensive avec la société F. (et ensuite la société S.T.), prévoyant plusieurs obligations à la charge de l’acquéreur (augmentation du capital social, investissement pour la protection de l’environnement, conversion des créances des sociétés d’Etat fournissant des services publics en actions de la société N. etc.). Après le paiement du prix d’acquisition, la société S.T. avait conclu le 29
octobre 2003 un accord avec l’APAPS pour que la condition suspensive en question soit transformée en condition résolutoire avec une échéance prolongée successivement jusqu’au 31 mai 2004. Le président de l’AVAS informait le Gouvernement qu’à l’époque, la procédure de conversion des créances précitées en actions de la société N., en vue de leur vente convenue entre les parties, était pendante.
14.
Dans un communiqué de presse du 31 octobre 2005 relatif à la situation des sociétés du groupe N., l’AVAS (l’ancienne APAPS) précisa qu’après le transfert le 14 octobre 2003 vers la société S.T. du droit de propriété des actions détenues par l’APAPS à la suite du paiement du prix de ces actions, des problèmes sont survenus entre les parties au motif que la société S.T. n’avait pas respecté plusieurs de ses obligations contractuelles, dont notamment l’augmentation du capital social et les investissements pour l’environnement. Dès lors, le 15 février 2005, l’AVAS avait avisé l’acquéreur de la cession de droit du contrat de privatisation et de sa réinscription, en vertu de la loi n
o
137/2000, en tant qu’actionnaire des sociétés issues de la division de la société N.
15.
Plusieurs décisions émises par les autorités au cours de la période pertinente mentionnent la société N. en tant que société faisant partie du patrimoine de l’APAPS. Ainsi, dans une décision du Gouvernement n
o
1249 du 24
octobre 2003, publiée dans le Moniteur officiel du 5 novembre 2003, la société N. figurait sur la liste des sociétés commerciales se trouvant dans le patrimoine de l’APAPS qui bénéficiaient des dispositions de l’ordonnance du Gouvernement n
o
8/2003 pour stimuler le processus de réorganisation et de privatisation des sociétés à capital majoritaire d’Etat. Entre autres, les créances des sociétés d’Etat prestataires de services publics sur les sociétés débitrices, dont la société
N., devaient être converties en actions. Dans une décision n
o
1945 du 10 novembre 2004, la société N. était replacée sur la liste susmentionnée, après en avoir été probablement retirée à une date antérieure non précisée. Par un ordre n
o
4450 du 23
février 2005, l’AVAS institua les procédures d’
«
administration spéciale
» et de surveillance financière, prévues par la loi n
o
137/2002, pour «
accélérer le processus de privatisation de la société N.
» Cet ordre fut abrogé le 9 mars 2005, l’AVAS constatant que la société faisait l’objet d’une procédure de redressement et de liquidation judiciaire.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION ET DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
16.
La requérante allègue que la non-exécution par les autorités du jugement définitif du 31 mars 2004 a porté atteinte à son droit d’accès à un tribunal ainsi qu’à son droit au respect de ses biens. Elle invoque en substance les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellés dans leurs parties pertinentes en l’espèce
:
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Article 1 du Protocole n
o
1
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
17.
Le Gouvernement combat cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
18.
La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.
B.
Sur le fond
19.
La requérante réitère ses arguments, estimant en substance que les autorités sont responsables pour le défaut d’exécution du jugement définitif condamnant la société N. à des indemnités de licenciement.
20.
S’appuyant sur des renseignements fournis par l’AVAS et sur un extrait du registre du commerce (paragraphe 5 ci-dessus), le Gouvernement fait valoir qu’au moment du prononcé du jugement définitif en cause, l’actionnaire majoritaire de la société N. était la société de droit privé S.T., de sorte que la présente affaire concerne l’exécution d’un jugement contre un débiteur privé, la société débitrice ne relevant pas de la responsabilité de l’Etat. Considérant que, de ce fait, la présente affaire serait différente de l’affaire
Moldoveanu
(n
o
13386/02, 29 juillet 2008), le Gouvernement soutient que les autorités ont rempli leurs obligations positives en mettant à la disposition de la requérante un système judiciaire effectif (huissier de justice et ensuite procédure de liquidation judiciaire) pour l’exécution du jugement en cause. Il ajoute que l’intéressée a quand même déjà obtenu, à ce jour, le paiement d’une partie de sa créance.
21.
La Cour considère qu’il convient d’abord d’examiner le principal argument du Gouvernement, qui soutient qu’il s’agit en l’espèce de l’exécution d’un jugement rendu contre un particulier. Elle observe que, si plusieurs éléments pourraient être retenus en ce sens, dont notamment l’extrait du registre du commerce qui, en 2004, faisait figurer la société S.T. comme actionnaire majoritaire de la société N. après la vente par l’APAPS du paquet majoritaire d’actions de cette société, il convient néanmoins de regarder au-delà des apparences pour trancher la question du régime juridique de la société N. pendant la période pertinente.
22.
La Cour observe notamment que, dans la procédure achevée par le jugement définitif du 31 mars 2004, tout en prenant en compte le contrat de vente du 21 mars 2003, le tribunal a conclu à l’absence de preuve quant à la réalisation de la condition suspensive contenue dans ce contrat et, par conséquent, quant au transfert effectif du droit de propriété sur le paquet majoritaire d’actions entre l’APAPS, représentant les autorités, et la société S.T.. La conclusion figurant dans ce jugement est d’ailleurs appuyée par plusieurs éléments, dont notamment la lettre du 28 juin 2004 adressée au Gouvernement par le président de l’AVAS au sujet de l’état d’avancement de la privatisation de la société N. (paragraphe 13 ci-dessus). De surcroît, la Cour relève que, même après le contrat de vente du 21 mars 2003 sur lequel s’appuie le Gouvernement, plusieurs décisions des autorités, adoptées avant comme après le jugement définitif en cause, font apparaître que la société N. figurait comme se trouvant encore dans patrimoine de l’APAPS, même avant la résiliation du contrat de vente précité en février 2005 (paragraphes 14 et 15 ci-dessus).
23.
Il n’appartient pas à la Cour de trancher la question des rapports entre les autorités et la société S.T. dans le processus de privatisation de la société N., mais seulement d’examiner, à la lumière des éléments dont elle dispose - notamment du jugement définitif du 31
mars 2004 – et aux fins de cette affaire, si l’exécution dudit jugement concernait essentiellement des rapports entre des particuliers ou, au contraire, relevait de la responsabilité directe des autorités, au sens de la jurisprudence de la Cour. Or, eu égard à ce qui précède, la Cour ne saurait accepter l’argument du Gouvernement et écarter la conclusion à laquelle ont abouti les autorités, y compris dans le jugement dont l’inexécution fait l’objet de la présente requête. Tout en notant que la société N. était à l’époque des faits une personne morale distincte et qu’elle faisait l’objet d’une procédure de privatisation pendante, la Cour estime que le Gouvernement n’a pas démontré que celle-ci jouissait d’une indépendance institutionnelle et opérationnelle suffisante vis-à-vis des autorités pour que l’Etat puisse être exonéré de sa responsabilité au regard de la Convention pour ses actions et omissions (voir,
mutatis mutandis
,
Moldoveanu
, précité, § 34
;
Cooperativa Agricola Slobozia-Hanesei c.
Moldova
, n
o
39745/02, §
19, 3 avril 2007,
Grigoryev et Kakaurova c.
Russie
, n
o
13820/04, § 35, 12
avril 2007, et
Vostokmash Avanta c. Ukraine
, n
o
8878/03, § 23, 20
septembre 2007
;
a contrario
,
Samoylenko et Polonska c. Ukraine
, n
o
6566/05, § 25, 18
décembre 2008, dans laquelle la société débitrice avait été déjà privatisée au moment du prononcé du jugement à exécuter). En outre, tout comme dans l’affaire
Moldoveanu
précitée, la Cour estime que la conclusion précitée demeure valable aussi pour ce qui est de la période postérieure au prononcé du jugement définitif en cause, au cours de laquelle une procédure de redressement et liquidation judiciaire contre la société N. a été engagée, procédure qui est toujours pendante à ce jour.
24.
La Cour rappelle avoir déjà jugé qu’à supposer que le déroulement d’une procédure de faillite pendante puisse justifier un certain retard dans le paiement d’une créance, une telle procédure menée contre une société relevant de la responsabilité de l’Etat ne saurait, selon la Convention, justifier le défaut de paiement par les autorités d’une créance découlant d’un arrêt définitif. A ce titre, il convient de réitérer que les autorités ne peuvent prétexter du manque de ressources pour ne pas honorer une dette fondée sur une décision de justice (
Moldoveanu
, précité, § 35
;
Grigoryev et Kakaurova
, précité, §§ 16 et 37,
Shlepkin c. Russie
, n
o
3046/03, § 25, 1
er
février 2007 et,
mutatis mutandis
,
Kletsova c. Russie
, n
o
24842/04, § 30, 12 avril 2007 et
Bourdov c.
Russie,
n
o
2002
‑
III). Or,
comme dans l’affaire
Moldoveanu
précitée, la Cour observe que la requérante se trouve à présent depuis plus de cinq ans dans l’impossibilité d’obtenir l’exécution du jugement définitif du 31 mars 2004 et le paiement intégral du montant octroyé par ce jugement à titre d’indemnité de licenciement, et que les arguments Gouvernement ne sauraient constituer une justification valable à cet égard.
25.
Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que la non-exécution du jugement définitif en question a privé de tout effet utile le droit d’accès à un tribunal de la requérante et a porté atteinte à son droit au respect de ses biens. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n
o
1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
26.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
27.
La requérante réclame 1
500 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et pour frais et dépens, cette somme représentant pour l’essentiel la partie impayée de sa créance découlant du jugement définitif du 31 mars 2004, actualisée pour la période de 2005 à 2009. Elle demande aussi 3
000
EUR au titre du préjudice moral subi.
28.
Le Gouvernement réitère ses arguments, estimant qu’il n’a pas la charge d’exécuter des obligations prononcées à l’encontre de particuliers, et considère qu’il y a lieu de rejeter la demande de la requérante au titre du préjudice matériel. S’agissant du dommage moral allégué, il estime qu’un éventuel arrêt de condamnation pourrait représenter une réparation satisfaisante à ce titre. A titre subsidiaire, il renvoie aux montants octroyés dans d’autres affaires de non-exécution d’une décision définitive.
29.
La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à cette violation (
Metaxas c.
Grèce
, n
o
8415/02, §
35, 27 mai 2004, et
Iatridis c. Grèce
(satisfaction équitable) [GC], n
o
31107/96, § 32, CEDH 2000-XI). Elle réitère avoir constaté une violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n
o
1 en raison de l’impossibilité pour la requérante d’obtenir l’exécution du jugement définitif du 31 mars 2004 et le paiement de l’indemnisation de licenciement. Partant, il convient d’écarter les arguments du Gouvernement et de conclure que la requérante a subi à la fois un préjudice matériel du fait de sa privation, pendant plusieurs années, d’une partie au moins du montant alloué par le jugement précité et un préjudice moral du fait de la frustration provoquée par ce défaut de paiement.
30.
Eu égard à l’ensemble des éléments se trouvant en sa possession et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue à la requérante la somme de 4
500 EUR tous préjudices confondus.
B.
Frais et dépens
31.
Sans fournir de justificatif dans les délais impartis, la requérante demande une somme non déterminée, qu’elle inclut d’ailleurs dans sa demande pour préjudice matériel (paragraphe 27 ci-dessus), pour les frais et dépens engagés dans la procédure interne d’exécution et devant la Cour.
32.
Le Gouvernement estime qu’il convient de rejeter une telle demande dépourvue de justificatifs, conformément à la pratique de la Cour.
33.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande de la requérante à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
34.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n
o
1
;
3.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 4
500 EUR (quatre mille cinq cents euros), à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur
au taux applicable à la date du règlement, tous préjudices confondus, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 janvier 2010, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago Quesada
Josep
Casadevall
Greffier
Président