CtEDO 20.01.2009 Auto

CASE OF DIMITRIU AND DUMITRACHE v. ROMANIA

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
20.01.2009
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation of Article 6 - Right to a fair trial;Violation of Article 1 of Protocol No. 1 - Protection of property
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF DIMITRIU AND DUMITRACHE v. ROMANIA (CtEDO, 2009)
HUDOC · oficial

CAUZA DE DIMITRIU ȘI DUMITRACHE v. ROMANIA (Declarația nr. 35823/03) JUDGMENT STRASBOURG 20 ianuarie 2009 FINAL 20/04/2009 Această hotărâre poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Dimitriu și Dumitrache v. România Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința în calitate de Camera compusă din: Josep Casadevill, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, și Santiago Quesada, grefierul de secțiune Deliberat în privat la 16 decembrie 2008, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 35823/03) împotriva României depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de doi cetățeni români, dl Șerban Alexandru Dimitriu și dna Rosemarie (Roza Maria) Barbara Dumitrache („reclamanții”), la 11 În septembrie 2003, al doilea reclamant are, de asemenea, cetățenia germană. Reclamanții au fost reprezentați de doamna E. Crângariu, un avocat care practică în București. Guvernul român („Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl Răzvan-Horațiu Radu. Guvernul german nu a folosit dreptul lor de a interveni (art. 36 § 1 din Convenție). La 5 septembrie 2007, președintele celei de-a treia secțiuni a hotărât să anunțe cererii guvernului. De asemenea, s-a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa (art. 29 § 3). FACTELE CIRCUMSTĂȚII CAUZULUI Reclamanții s-au născut în 1947 și, respectiv, în 1960 și trăiesc în București și, respectiv, Wuppertal (Germania). La 3 octombrie 1941 Curtea județului Botoșani, în urma unei diviziuni de moștenire, atribuit N.M., printre altele , 151.005 mp de teren pădure situat pe proprietatea Buneni și 100.000 mp de teren pădure situat pe proprietatea Dângeni. La 4 octombrie 2000, reclamanții, împreună cu Z.D., în calitate de moștenitori ai N.M., au introdus o procedură de anulare a unei decizii administrative și de recuperare a posesiunii de 5.229 m mp și, respectiv, de 10.480 m mp de teren pădure. La 26 februarie 2001, Tribunalul de Primă Instanță a respins acțiunea ca fiind nefondată, având în vedere faptul că reclamanții nu au respectat procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 în formularea inițială, dar au introdus cererea după intrarea în vigoare a Legii nr. 169/1997. La 19 iunie 2001, Curtea județului a susținut acțiunea cu privire la prima reclamantă, permițându-i să recupereze posesia de 5.229 m mp de pădure în satul Dângeni și a respins-o cu privire la a doua reclamantă, deoarece ea nu și-a dovedit cetățenia românească. La 12 martie 2002, Curtea de Apel din Suceava a susținut recursul, declarând că instanțele inferiore nu au examinat cazul cu privire la fondul celui de-al doilea reclamant și au anulat hotărârea anterioară, în parte, prin trimiterea cauzei pentru reexaminare. La 14 noiembrie 2002, după o proaspătă examinare a celui de-al doilea reclamant, Curtea județului i-a permis să recupereze posesia de 9.542 m mp de pădure în satul Dângeni. 10. La 11 martie 2003, Curtea de Apel, prin decizia finală, a respins recursul său ca fiind nefondat. 11. La 29 mai și 17 iulie 2003, reclamanții au solicitat Consiliului Comunal Dângeni și, respectiv, Prefectura Botoșani să pună în aplicare hotărârile în favoarea lor. La 5 august 2003, Consiliul Comunal le-a informat că a prezentat documentația autorităților competente pentru a emite titlurile de proprietate. 12. La 9 septembrie 2005, reclamanții împreună cu Z.D. A fost revendicat înainte de recuperarea deținerii de 78.460 m mp de terenuri pădure în temeiul Legii nr. 247/2005, dintre care 20.917 m mp a fost pentru primul reclamant și 41.834 m mp pentru al doilea. Ei au prezentat un certificat de moștenire emis la 29 iulie 2002, care le-a confirmat ca moștenitori ai N.M., cu o cotă de doi-douăzeci și, respectiv, doi-două-zeci, împreună cu Z.D., E.K., I.M. La 12 ianuarie 2007, comisia județului Botoșani pentru aplicarea legilor de proprietate („comisia județului”), la propunerea comisionului local din Dângeni pentru aplicarea legilor de proprietate („comisia locală”), a decis să recupereze posesia de 78,100 mp. m de teren pădure la Dângeni în favoarea reclamanților, împreună cu Z.D., I.M. și A.M., ca moștenitori ai N.M. Cu toate acestea, comisia județului a respins propunerea de a permite acelorași beneficiari să recupereze posesia unei alte parcele de păduri de 125.837 m mp la Buneni. Un dosar oficial din 30 ianuarie 2008 semnat de primul reclamant, de asemenea, în calitate de reprezentant juridic al celorlalte patru beneficiari, a certificat că cei cinci moștenitori au fost autorizați să ia posesia de 78.102 m mp de teren pădure, astfel cum se prevede în decizia din 12 ianuarie 2007 a comisiei județului. 14. Reclamanții împreună cu Z.D., I.M. și A.M. au contestat în fața instanței refuzul comisionului județului pentru a le permite să recupereze posesia parcelei de 126.000 m mp de teren pădure la Dângeni. 15. La 25 aprilie 2007, Tribunalul a susținut acțiunea, a remarcat că locul numit Buneni este situat în satul Dângeni, a anulat în parte decizia administrativă și a permis reclamanților împreună cu celelalte trei persoane să recupereze posesia de 126.000 m mp de teren pădure la Dângeni. Curtea a remarcat, de asemenea, că reclamanții au fost autorizați să recupereze posesia de terenuri pădure înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 și, de asemenea, în temeiul aceleiași legi prin decizia administrativă din 12 ianuarie 2007. La 25 septembrie 2007, Curtea județului a respins într-o decizie finală un recurs de către comisia județului. 16. La 24 ianuarie 2008, comisia locală a fost certificată într-un dosar oficial că reclamanții împreună cu Z.D., I.M. și A.M. au fost autorizați să ia posesia de 78.102 m mp de teren pădure și că ar pregăti documentația necesară și să-l transmită comisionului județului pentru a a aproba alocarea de 125.837 m mp de teren pădure. 17. La 30 ianuarie și 22 septembrie 2008, administrația Națională a Pădurilor a informat Agentul Guvernului că, prin înregistrarea oficială din 30 ianuarie 2008, reclamanții au fost autorizați să dețină 8.333 m mp și, respectiv, 16.666 m mp de păd și că aceste zone au inclus cele două parcele prevăzute în hotărârile din 19 iunie 2001 și 14 În noiembrie 2002, cele două parcele de 8.333 m și 16.666 m mp au reprezentat cota reclamanților din 100.000 m mp de pădure situată pe proprietatea Dângeni, care aparținea N.M. 18. La 8 februarie 2008, primul reclamant a solicitat comisia județului să execute hotărârea din 25 aprilie 2007. 19. Până în prezent, reclamanții nu au primit un titlu de proprietate. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RESPONSABILĂ 20. Legislația internă relevantă este rezumat în hotărârile Sabin Popescu c. România (n. 48102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004) și Drăculeț c. România , nr. 20294/02, § 29, 6 decembrie 2007). În observațiile din 30 ianuarie 2008, Guvernul a menționat hotărârea din 25 aprilie 2007 a Tribunalului de Primă Instanță de la Săveni, având în vedere că parcela de 127.500 m mp de teren pădure la Buneni nu a fost inclusă în obiectul prezentei cereri. În observațiile lor suplimentare din 29 septembrie 2008, Guvernul a susținut că subiectul prezentei cereri a fost reprezentat numai de hotărârile din 19 iunie 2001 și 14 noiembrie 2002 22. În observațiile lor din 21 martie și 24 iulie 2008 reclamanții se plângeau de asemenea de neexecuția hotărârii din 25 aprilie 2007 a Tribunalului de Primă Instanță din Săveni. 23. Curtea reiterează că prezenta cerere a fost comunicată în urma deciziei de examinare a fondurilor sale în același timp cu admisibilitatea sa, astfel cum se prevede la art. 29 § 3 din Convenție. Vigovskyy c. Ucraina , nr. 42318/02, § 14, 20 decembrie 2005). 24. Deoarece plângerea în cauză nu a fost formulată înainte de comunicarea prezentei cereri, nu face parte din cazul depus de Curte. Cu toate acestea, reclamanții au posibilitatea de a depune o nouă cerere în legătură cu această plângere. II. ARTICOLUL 6 ARTICOLUL 1 ALLEGAT AL CONVENȚII ȘI ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI nr. 1 LA CONVENȚIE 25. Reclamanții se plângea că neexecutarea hotărârilor din 19 iunie 2001 și, respectiv, din 14 noiembrie 2002, au încălcat drepturile garantate de art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care au citit, în măsura în care este cazul, după cum urmează: art. 6 § 1 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere corectă ... de [a] ... tribunal ...” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 26. Guvernul a contestat acest argument. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, ci și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Guvernul a considerat că cele două parcele de teren pădure au solicitat și acordat reclamanților prin cele două hotărâri au fost incluse și în cererea reclamanților din 9 septembrie 2005 și, prin urmare, autoritățile au pus în aplicare cele două hotărâri, permițând reclamanților să ia posesia la 30 ianuarie 2008 a unor zone de teren chiar mai mari decât cele prevăzute în cele două hotărâri. Ei au menționat că diferența terenurilor care nu au fost returnate la moștenitorii N.M. aparțineau E.K.-ului, care nu l-au susținut. De asemenea, au susținut că autoritățile au fost diligente și că întârzierea executării a fost datorită unor motive obiective. 29. Reclamanții nu sunt de acord. În special, au susținut că, în cererea lor din 9 septembrie 2005, nu au inclus terenul solicitat la 4 octombrie 2000, ci doar diferența de teren la care au avut dreptul de moștenire. Terenul acordat de cele două hotărâri nu a fost inclus în terenurile la care au fost autorizate să dețină la 30 ianuarie 2008 și, în orice caz, nu au primit un titlu de proprietate. Ei au susținut, de asemenea, că Guvernul nu a citat nicio circumstanță excepțională care ar fi putut face hotărârile obiectiv imposibil de aplicat. 30. Curtea constată că hotărârile din 19 iunie 2001 și 14 Noiembrie 2002 a permis reclamanților să recupereze posesia de terenuri pădure. Astfel, aceasta a conferit reclamanților o așteptare legitimă de a fi permisă de posesie a terenului menționat în aceste hotărâri și de a obține ulterior un titlu de proprietate, astfel cum prevede legislația internă (a se vedea legislația internă relevantă din Drăculeț , citată mai sus, § 29). 31. Există dezacorduri între părți în ceea ce privește dacă planurile de teren acordate de cele două hotărâri au fost, de asemenea, susținute la 9 septembrie 2005 și, ulterior, incluse în terenul de care reclamanții au fost autorizați să ia posesia la 30 ianuarie 2008. În acest sens, Curtea constată că la 9 septembrie 2005, reclamanții au solicitat 20.917 mp și 41.834 mp. m de teren pădure (a se vedea punctul 12 de mai sus) și că aceste terenuri reprezentau zonele la care au fost îndreptate din suprafața totală care a aparținut N.M., în conformitate cu cota lor de moștenire de un douzeci și doi doi doi doi ani respectiv. Prin urmare, Curtea este de acord cu Guvernul că reclamanții au solicitat la 9 septembrie 2005 întregul teren la care se presupune că aveau dreptul în conformitate cu cota lor de moștenire, inclusiv, astfel, terenurile pe care le-au recuperat deja în calitate de moștenitori ai N.M. 32. Curtea constată, în continuare, că prin decizia administrativă a 12-a. Ianuarie 2007 și hotărârea din 25 aprilie 2007 reclamanții împreună cu ceilalți moștenitori ai N.M., cu excepția E.K., au obținut recunoașterea dreptului lor la toate terenurile pădurii pe care le-au revendicat ca moștenitori ai N.M. (a se vedea punctele 13 și 15 de mai sus). Guvernul susține că cele două parcele de teren menționate în hotărârile din 19 iunie 2001 și 14 Noiembrie 2002 a fost inclusă în terenul de care reclamanții au fost autorizați să ia posesie la 30 ianuarie 2008. În acest sens, Curtea constată că aceste două hotărâri au autorizat reclamanții să recupereze posesia de terenuri de păduri din satul Dângeni, fără a specifica o locație specifică, și că, la 30 ianuarie 2008, reclamanții au fost autorizați să preiau, în același sat Dângeni, suprafețele de păduri mai mari decât cele prevăzute de aceste două hotărâri. Prin urmare, Curtea acceptă argumentul guvernului potrivit căruia reclamanții au fost autorizați să prevadă terenurile forestiere acordate de hotărârile din 2001 și 2002. 33. Cu toate acestea, pentru ca reclamanții să se bucure pe deplin de prerogativele conferite de dreptul de proprietate asupra terenurilor lor, acestea trebuie să aibă nu numai o posesie de facto, ci și titluri de proprietate care certifică dreptul lor. Având în vedere faptul că reclamanții nu au primit un titlu de proprietate, Curtea consideră, în acest sens, că, deși autoritățile au avut obligația de a executa hotărârile instanței, și anume de a permite reclamanților să ia posesia terenului relevant și de a le furniza un document de titlu pe terenurile lor în cazul instantaneu, hotărârile din 19 Iunie 2001 și 14 noiembrie 2002 rămân neexecute până în prezent. Aceste hotărâri sunt totuși valabile, nici o procedură în temeiul legislației române pentru modificarea sau anularea acestora în fața instanțelor interne. În afară de aplicare, este numai prin o astfel de anulare sau înlocuire de către instanțe cu o obligație echivalentă că situația continuă a neexecutării poate ajunge la sfârșit (a se vedea Sabin Popescu , citat mai sus § 54). 34. Curtea constată că, în acest caz, autoritățile nu au informat reclamanții, prin o decizie oficială, despre presupusa impozibilitate obiectivă a performanța ad litteram a hotărârilor menționate mai sus și luarea tuturor măsurilor necesare pentru executarea echivalentă. În plus, instanțele naționale nu au decis niciodată că executarea ad litteram a hotărârilor din 19 iunie 2001 și 14 noiembrie 2002 a fost obligată să eșueze. 35. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile care pun probleme similare celor din acest caz (a se vedea, printre altele, Sabin Popescu , citat mai sus, și Dragne și alții c. România , nr. 78047/01, 7 aprilie 2005). 36. După examinarea materialului care i-a fost prezentat, Curtea constată că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în acest caz, în consecință a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1. III. ALTE VIOLĂȚII ALEGATE A CONVENȚIEII 37. Reclamanții se bazează pe art. 6 § 1 din Convenție și pe art. 1 din Protocolul nr. 1, plângând că soluția este necorespunzătoare, că instanța internă nu a evaluat corect faptele, a interpretat greșit legislația internă și nu a dat motive pentru deciziile lor, că procedura a durat prea mult și că nu au recuperat costurile procedurii. 38. După examinarea atentă a argumentelor reclamanților în funcție de tot materialul în posesia sa, Curtea constată că, în măsura în care chestiunile reclamate sunt de competența sa, acestea nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. 39. În consecință, această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă, vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 § § 3 și 4 din Convenție. IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 40. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 41. Reclamanții au solicitat executarea hotărârilor din 19 iunie 2001 și din 14 noiembrie 2002, și anume să fie autorizate să prevadă aceste terenuri și să primească titluri de proprietate. De asemenea, au solicitat în comun 2.432 euro (EUR) pentru pierderea profitului sau pentru orice beneficiu de posesia lor, reprezentând valoarea lemnului care ar fi putut fi obținut și luand ca referință o pădure situată în același loc, cinci tabele de către Administrația Națională a Pădurilor pentru productivitatea diferitelor suprafețe de păduri și o ordine a Ministrului Agriculturii în ceea ce privește prețurile pentru 2008 pentru materialele din lemn. În cazul în care Guvernul continuă să nu pună în aplicare cele două hotărâri, au solicitat 3,750 EUR și, respectiv, 7,500 EUR, reprezentând de trei ori valoarea terenurilor lor, pe baza unei sume minime de 2,500 EUR pentru un hectar, astfel cum prevede Agenția Națională pentru Cadastre și înregistrarea terenurilor. În ceea ce privește prejudiciile morale, acestea au solicitat 5.000 EUR pentru fiecare dintre ele. 42. Guvernul a remarcat că reclamanții au fost deja autorizați să își dețină terenurile și că nu mai pot solicita o sumă echivalentă pentru valoarea terenurilor lor. În ceea ce privește pierderea profitului, reclamanții nu au prezentat documente justificative relevante, cum ar fi raportul unui expert sau o decizie judecătorească care certifică o anumită sumă. În plus, ei au considerat că constatarea unei încălcări ar constitui, în sine, o satisfacție suficientă pentru orice prejudicii morale pe care reclamanții le-ar putea fi suferit. 43. Curtea reiterează că, în cazul în care a constatat încălcarea Convenției într-o hotărâre, Statul pârât este sub obligația juridică de a pune capăt acestei încălcări și de a face reparații pentru consecințele sale în așa fel încât să restabilească, în măsura posibilă, situația existentă înainte de încălcare (a se vedea Iatridis c. Grecia (justă satisfacție) [GC], nr. 31107/ 96, § 32, CEHR 2000-XI). 44. Curtea consideră, în circumstanțele cauzei, că executarea hotărârilor din 19 iunie 2001 și 14 noiembrie 2002 ar pune reclamanții, în măsura posibilului, într-o situație echivalentă cu cea în care ar fi fost dacă nu ar fi existat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. În acest sens, Curtea consideră că reclamanții au fost permiți să își prevadă terenurile de pădure specificate în aceste hotărâri. În ceea ce privește suma de bani presupusă de către solicitanți pentru pierderea profitului sau orice beneficiu din posesia lor, Curtea respinge această afirmație, ținând seama, pe de o parte, de faptul că a ordonat restabilio în integritate ca reparare în temeiul articolului 41 din Convenție și, pe de altă parte, că acordarea unei sume de bani pe această bază ar fi un proces speculativ, având în vedere faptul că profitul dintr-o posesie depinde de mai multe factori (a se vedea Luca c. România , nr. 1204/03, § 40, 13 mai 2008). 46. Curtea consideră că interferența gravă cu dreptul de acces al reclamanților la o instanță și cu bucuria pașnică a bunurilor lor au provocat o prejudecată morală pentru reclamanții. Evaluarea pe o bază echitabilă, conform articolului 41 din Convenție, Curtea le acordă în comun 6.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. Costuri și cheltuieli 47. Reclamanții au solicitat, de asemenea, 1,510 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și în fața acestei instanțe, reprezentând taxele pentru avocat, serviciul poștal, fotocopiile și transportul, descompunete în mai multe tabele. Guvernul a contestat afirmația din cauza faptului că acestea nu au fost parțial justificate, că nu s-a putut constata nicio legătură cauzală între plata unor taxe și cazul în cauză și că reclamanții nu au prezentat contracte pentru servicii juridice. 49. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și în mod necesar și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 1000 EUR care acoperă costurile sub toate șefurile. Curtea consideră oportun ca dobânzile nejustificate să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în mod inadmisibil plângerile referitoare la art. 6 § 1 din Convenție și la art. 1 din Protocolul nr. 1 admisibil și la restul cererii; că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1; deține (a) ca Statul pârât să asigure, prin mijloace adecvate, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, executarea hotărârilor din 19 iunie 2001 și 14 noiembrie 2002 ale Curții de județ Botoșani prin furnizarea de titluri de proprietate; (b) faptul că Statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în aceleași trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda națională a statului contestat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 6.000 EUR (sex mii de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 1000 EUR (o mie de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil pentru solicitanți, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (c) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 20 ianuarie 2009, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții. Santiago Quesada Josep Casadevell Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă