CtEDO 30.09.2008 Auto

CASE OF DRAGANESCU v. ROMANIA

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
30.09.2008
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation of Article 6 - Right to a fair trial
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2008
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF DRAGANESCU v. ROMANIA (CtEDO, 2008)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA TERZĂ CAUZĂ DE DĂGĂNESCU/ ROMANIA (Documentul nr. 29301/03) JUDGMENT STRASBOURG 30 septembrie 2008 FINAL 06/04/2009 Această hotărâre poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Drăgănescu/Romaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința în calitate de Camera compusă din: Josep Casadevell, Președinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători și Stanley Naismith, grefierul adjunct al secțiunii care a deliberat în privat la 9 septembrie 2008, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (n. 29301/03) împotriva României depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de doi cetățeni români, dl Remus Drăgănescu și dna Ecaterina Drăgănescu („reclamanții”), la 19 iulie 2003. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Răzvan-Horațiu Radu. La 10 iulie 2007, Curtea a hotărât să anunte cererea guvernului. De asemenea, a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa (art. 29 § 3). FACTELE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamanții s-au născut în 1936 și, respectiv, 1947 și trăiesc în București. La 28 mai 1994, reclamanții au fost răniți într-un accident de autovehicule cauzat de B.F. La 17 octombrie 1994, procurorul public atașat Tribunalului de Primă Instanță a angajat B.F. pentru proces, menționând că primul reclamant a solicitat să se alăture procedurii penale ca parte civilă care solicită daune. Pe 6 mai 1996, Tribunalul de Primă Instanță a condamnat B.F. de a provoca prejudicii corporale neglijente, l-a considerat responsabil personal și a acordat prejudiciu material și moral reclamanților. De asemenea, a ordonat B.F. să plătească primului reclamant o sumă lunară în așteptarea recuperării sale. La 15 noiembrie 1996, Curtea Regională Teleorman a susținut apelurile depuse de toate părțile și a ordonat ca cazul să fie anulat, stabilind o ședință pentru continuarea hotărârii privind acțiunile civile. Această hotărâre a fost susținută la 10 aprilie 1997 cu o decizie finală a Curții de Apel din București. Din cele treizeci și opt audieri care au avut loc între 1 iulie 1996 și 10 decembrie 1999 șase au fost suspendate la cererea primului reclamant. La cererea primului reclamant, la 26 iunie 1998, cazul a fost transferat la Curtea Regională din București. La 17 decembrie 1999, Curtea Regională de la București a respins recursul reclamanților împotriva sumei de daune acordate de hotărârea din 6 mai 1996 și la 16 februarie 2000 Curtea de Apel a susținut această decizie într-o hotărâre finală. 10. La 6 iulie 2001, procurorul general de la Curtea Supremă de Justiție a solicitat anularea hotărârilor în cadrul procedurii penale ( Curtea Supremă de Justiție a acordat retragerii în anul 1999 și 16 februarie 2000 de către Curtea , care a anulat hotărârile din 17 decembrie 1999 și din 16 februarie 2000 și a trimis cazul înapoi la Curtea regională pentru o examinare proaspătă. Acesta a considerat că tribunalele au interpretat greșit legea, că cuantitatea daunelor nu a fost evaluată corect și că Curtea Regională de la București a respins injustificabil raportul de experți propus și plătit de către reclamanți. În timpul reexaminării, au avut loc 17 audieri în fața Curții Regionale, niciuna dintre ele nu a fost suspendată ca urmare a cererilor reclamanților. 12. La 9 decembrie 2002, Curtea Regională de la București a susținut recursul reclamanților împotriva hotărârii instanței de primă instanță și a sporit valoarea daunelor. Curtea a susținut, de asemenea, că reclamanții au renunțat la cererea lor pentru un vehicul adaptat la handicapul lor. 13. Reclamanții au apelat din nou. În audierea din 17 aprilie 2003, ei au susținut în fața Curții de Apel din București că nu au renunțat la cererea în legătură cu vehiculul. 14. La 24 aprilie 2003, Curtea de Apel din București a dat o decizie finală respinsă în mod nefondat apelul ulterior al reclamanților, având în vedere că acuzațiile lor nu au fost susținute de dovezi. 15. La 12 mai 2006, Curtea Înaltă de Casare și Justiție, într-o decizie finală, a respins obiecția reclamanților față de executarea hotărârii din 9 decembrie 2002. Curtea a considerat că cererea reclamanților de a spori valoarea daunelor a fost de natură civilă și nu a putut fi formulată ca o opunere față de executarea hotărârii. Reclamanții se plângeau că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „tempo rațional”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere într-un termen rezonabil de [a] tribunal...” 17. Guvernul a contestat acest argument. 18. Perioada care va fi luată în considerare a început la 17 octombrie 1994 cel târziu pentru primul reclamant și la 16 februarie 1995 pentru al doilea reclamant și s-a încheiat la 24 aprilie 2003. Perioada dintre decizia finală din 16 februarie 2000 și anularea (recurs în Anulare ) nu este luată în considerare deoarece nu s-au petrecut proceduri, astfel că a durat șapte ani, o lună și șaptezeci de zile pentru primul reclamant și șase ani, nouă luni și opt zile pentru al doilea reclamant, pentru trei niveluri de competență. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, ci și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și autorităților competente și ceea ce era în joc pentru reclamanții în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). 21. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele din acest caz (a se vedea Frydlender , citat mai sus). 22. După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument capabil să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în cazul în cauză. În plus, litigiul din acest caz a fost legat de compensarea pentru daune la sănătate. Curtea este de părere că natura litigiului solicită o diligență deosebită din partea instanțelor interne (a se vedea mutatis mutandis Marchenko c. Rusia , nr. 29510/04, § 40, 5 octombrie 2006). 23. Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că, în cazul instant, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempo rațional”. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. II. ALTE VIOLĂȚII ALEGATE A CONVENȚIEI 24. Reclamanții s-au plâns în temeiul articolului 3 de tratament inuman și degradant, deoarece nu dispun de resurse pecuniare pentru a permite un tratament medical adecvat, că procedurile lungi le-au provocat stres și tensiune, iar cantitatea scăzută de prejudiciu moral acordate nu a reflectat în mod corespunzător suferința pe care le-a avut. 25. Reclamanții au plâns în temeiul articolului 6 § 1 că atât procedurile, cât și rezultatele au fost nedreptate, că instanțele interne nu au fost nici independente, nici imparțiale, că nu au evaluat corect faptele și că au interpretat greșit legislația internă. De asemenea, ei s-au plâns de cuantitatea daunelor și primul reclamant a susținut că nu a avut acces la o instanță deoarece cererea sa de un vehicul adaptat la nevoile sale, deși reiterată într-un recurs, nu a fost luată în considerare de către instanțe. 26. Reclamanții au plâns în temeiul articolului 14 din Convenție și al articolului 1 § 1 din Protocolul nr. 12 că au fost discriminați în ceea ce privește daunele din cauza bogăției și statutului social al acestora. 27. După examinarea atentă a argumentelor reclamanților în funcție de tot materialul în posesia sa, Curtea constată că, în măsura în care chestiunile reclamate sunt de competența sa, acestea nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. 28. Rezultă că această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă ca fiind manifestament nefondată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 29. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamanții au solicitat, în ceea ce privește prejudiciu material 13,475 euro (EUR) și, respectiv, 2,060 EUR, precum și o sumă lunară de 310 EUR și, respectiv, 116 EUR, care să înceapă la 1 iunie 1996 și în așteptarea recuperării acestora, reprezentând pierderile legate de apicultura și grădină, un vehicul adaptat la nevoile lor, pierde salariile și cheltuielile de viață suportate ca urmare a accidentului. De asemenea, acestea au solicitat 20.000 EUR, 10.000 EUR fiecare în ceea ce privește prejudiciile morale. 31. Guvernul a contestat aceste afirmații din cauza faptului că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul solicitat și presupusul În plus, ei au considerat că o constatare a unei încălcări ar constitui, în sine, suficientă satisfacție pentru orice prejudiciu moral pe care reclamanții le-ar putea fi suferit. În orice caz, ei au considerat că suma susținută în acest sens este prea mare. 32. Curtea nu discerne nicio legătură cauzală dintre încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Cu toate acestea, consideră că reclamanții trebuie să fi susținut prejudiciu moral în ceea ce privește încălcarea constatată. Reclamanții nu au solicitat costuri și cheltuieli. În consecință, nu există nici un apel pentru a face o atribuire sub acest cap. Dobânzile implicite 34. Curtea consideră oportun ca dobânzile implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. plângerea privind durata excesivă a procedurii admisibile și restul cererii inadmisibilă; declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanților, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 2,600 EUR (2 mii șase sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale, care va fi transformat în moneda națională a statului contestat la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 30 septembrie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Josep Casadevall Președintele adjunct al grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă