CASE OF FRIEDRICH v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 1 of Protocol No. 1 - Protection of property
CASE OF FRIEDRICH v. ROMANIA (CtEDO, 2008)
CAUZUL III AL SECȚIUNII DE FRIEDRICH v. ROMANIA (Depunerea nr. 18108/03) JUGUL STREASBOURG 7 octombrie 2008 FINAL 07/01/2009 Această hotărâre poate fi supusă revizuirii editoriale În cazul Friedrich v. România Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), în calitate de Camera compusă din: Josep Casadevall, Președinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători și Santiago Quesada, secretarul de secțiune care a deliberat în privat la 16 septembrie 2008, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 18108/03) împotriva României depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național român, dna Gabriela Edit Friedrich („reclamantul”), la 8 mai 2003. Reclamantul a fost reprezentat de doamna Claudia Vasii-Kolla, avocat practicant la Timișoara. Guvernul României (“ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Răzvan-Horațiu Radu. La 27 februarie 2006, președintele celei de-a treia secțiuni a hotărât să anunțe cererea Guvernului. De asemenea, s-a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa (art. 29 § 3). FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1932 și trăiește în Timișoara. În 1950, o clădire situată în Timișoara, Spl. N. Titulescu nr. 7, care era proprietatea soțului și sograi reclamantului, a fost confiscată de stat în conformitate cu decretul 92/1950 privind naționalizarea. La 26 mai 1999, prin o decizie finală, Curtea de Apel Timișoara („Curtea de Apel”) a permis o acțiune a reclamantului de rectificare în Registrul de terenuri, a recunoscut că naționalizarea clădirii era ilegală și a ordonat restabilio în integrum. prin înregistrarea dreptului de proprietate al reclamantului, aceasta a considerat că unele apartamente din clădire au fost cumpărate de către chiriași nu au avut nicio influență asupra soluției, deoarece obiectul procedurii a fost validitatea titlului statului și, prin urmare, titlurile cumpărătorilor ar trebui evaluate în altă serie de proceduri. La 30 septembrie și 30 noiembrie 1999, Consiliul Comunal Timișoara a certificat într-un dosar oficial semnat de reclamant că acesta din urmă a fost autorizat să ia posesia clădirii, format din treizeci și un apartament, și din 29.28 mp bucată de teren absorbant. La 26 ianuarie 2000, reclamantul a vândut apartamentul nr. 11 din clădire la M.M. și M.D. La 27 aprilie 2000 O.E., atunci locatarul apartamentului nr. 11, a solicitat instanței să declare vânzarea nulă și nulă, începând cu 16 ianuarie 1997, ea a cumpărat acest apartament de la stat în temeiul Legii nr. 112/1995. De asemenea, a solicitat înregistrarea dreptului ei de proprietate în Registrul Landului. Reclamantul a depus o reclamație care solicită instanței să declare vânzarea de către stat nulă și nulă. 10. La 20 noiembrie 2001, prin decizia finală, Curtea de Apel a declarat că vânzarea făcută de reclamant nu a fost nevrăjită și nu a contravenit drepturile O.E. și a respins cererea de către O.E. de a-și înregistra dreptul de proprietate, deoarece ea nu a solicitat în mod expres să îndepărteze titlul reclamantului din Registrul Landului. Acesta a respins, de asemenea, cererea reclamantului de rescisiune a vânzării de către stat, din cauza faptului că O.E. a efectuat achiziționarea de bună credință. 11. La 4 noiembrie 2002, prin o decizie finală, Curtea de Apel a permis acțiunea O.E. de rectificare în Registrul Terenului, a înregistrat dreptul de proprietate în ceea ce privește apartamentul nr. 11 și a eliminat titlul reclamantului din Registrul Terenului. Curtea a comparat titlurile terenurilor și a considerat că vânzarea de către stat a respectat dispozițiile de Legea nr. 112/1995 și că O.E. a făcut achiziționarea de bună credință. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 12. Dispozițiile juridice relevante și jurisprudența sunt descrise în hotărârile Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, §§ 31-33, CEDO 1999 VII); Străin și alții c. România (n. 57001/00, §§ 19-26, CEDO 2005 VII); Păduraru c. România (n. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005); și Tudor v. România; (n. 29035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008). PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI nr. 1 13. Reclamantul a afirmat că vânzarea de către statul apartamentului nr. 11 la O.E. presupune încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, care se citește după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau sancțiuni.” Admisibilitatea 14. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, ci și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Guvernul a reiterat argumentele pe care le-au prezentat anterior în cazuri similare, susținând în special că reclamantul ar fi putut solicita o compensație în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 247/2005. Curtea reiterează că, în conformitate cu jurisprudența sa, vânzarea de bunuri de către stat, chiar înainte ca problema de proprietate să fi fost reglementată în cele din urmă de către instanțe, va fi analizată ca o privare de bunuri. Această privație, în combinație cu lipsa totală de compensare, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Străin și altele) , citat mai sus, §§ 39, 43 și 59, și Porteanu c. România , nr. 4596/03, § 35, 16 februarie 2006). 18. După examinarea tuturor materialelor în posesia sa, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în acest caz. Vânzarea de către statul de posesie al reclamantului o împiedică încă să își beneficieze de dreptul de proprietate recunoscută prin o decizie finală. Curtea consideră că o astfel de situație constituie o privare de facto de posesie și constată că a continuat de mai mult de nouă ani, în absența unei compensații. 19. Curtea remarcă că în momentul material nu existau mijloace eficace în legislația română care să ofere reclamantului compensații pentru această privație (a se vedea Străin și alții , citate mai sus §§ 23, 26-27, 55-56 și Porteanu , citate mai sus §§ 23-24 și 34-35 ). Mai mult, observă că până în prezent guvernul nu a demonstrat că sistemul de compensare instituit în iulie 2005 până în Legea nr. 247/2005 va permite beneficiarilor acestei legi să recupereze daune care reflectă valoarea comercială a posesiunilor de care au fost private, în conformitate cu o procedură previzibilă și calendar. 20. Având în vedere jurisprudența sa privind acest subiect, Curtea consideră că, în caz instant, privarea deținerii reclamantului, împreună cu lipsa totală de compensare, impune reclamantului o sarcină disproporționată și excesivă în încălcarea dreptului ei la bucurarea pașnică a bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. II. ALTE VIOLĂȚII ALEGATE A CONVENȚIEI 21. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la un proces necorespunzător și la rezultatul cazului. 22. Curtea observă că acuzațiile referitoare la abuzurile procesului de către autoritățile sunt nefondate, în timp ce plângerea privind rezultatul este de natură a patra instanție. În plus, Curtea consideră că, în cadrul procedurii reclamate, considerate în ansamblu, nu există nici o apariție de nedreptate sau arbitrare care ar încălca garanțiile unei audieri echitabile în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, rezultând că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIUNII 23. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă legea internă a Înaltei Parte contractanți în cauză permite să se facă numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 24. Reclamantul a solicitat 56.366 euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciu material, reprezentând valoarea apartamentului nr. 11 și a terenurilor care îi aprobă, pe baza unui raport de experți. La 5 septembrie 2007, după observațiile Guvernului cu privire la cererile reclamantului pentru o justă satisfacție, reclamantul a prezentat un alt raport de experți, actualizând suma la EUR 66,620, și a solicitat Curții să stabilească cuantumul compensației în ceea ce privește prejudiciile morale. 25. Guvernul a criticat raportul de experți și, având în vedere raportul propriu de experți, a considerat că valoarea de piață a apartamentului nr. 11 și a terenurilor care îi aprobă era de 37,772 EUR. De asemenea, au susținut că reclamantul nu a solicitat prejudiciu moral, având în vedere că constatarea unei încălcări ar putea constitui, în sine, suficientă satisfacție pentru orice prejudiciu moral pe care reclamanții le-ar putea fi suferit. 26. Curtea reiterează faptul că o hotărâre în care constată că încălcarea impune statului interesat o obligație juridică în temeiul Convenției de a pune capăt încălcării și de a face reparații pentru consecințele sale. În cazul în care dreptul intern permite doar repararea parțială, art. 41 din Convenție conferă Curții competența de a acorda compensare părții vătămate prin actul sau omisiune care a condus la constatarea unei încălcări a Convenției. Curtea beneficiază de o anumită discreție în exercitarea acestei competențe, ca adjectivul „just” și expresia „dacă este necesar” atestă. 27. Printre chestiunile pe care Curtea le ia în considerare în evaluarea compensației se numără prejudiciu material, adică pierderea suferită de fapt ca urmare directă a presupusei încălcări și prejudiciu moral, adică repararea anxietatei, inconvenientului și a incertitudinii cauzate de încălcarea și a altor pierderi morale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo c. Italia) , nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004). 28. Având în vedere informațiile de la dispoziția sa privind prețurile imobiliare pe piața locală și rapoartele de experți prezentate de părți, Curtea estimează valoarea actuală a proprietății la 45 000 EUR. 29. În ceea ce privește prejudiciile morale, Curtea remarcă că reclamantul, reprezentat de un avocat, nu a depus nici o cerere sub acest cap în termenul permis. Potrivit jurisprudenței stabilite (a se vedea, cel mai recent, Giniewski c. Franța , nr. 64016/00, § 59, 31 Ianuarie 2006), Curtea nu face nicio atribuire prin satisfacție echitabilă în cazul în care cererile cuantificate și documentația relevantă nu au fost depuse în termenul stabilit în acest scop prin art. 60 § 1 din Regulamentul Curții. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamantul nu a îndeplinit obligațiile sale în temeiul articolului 60. Întrucât nu a fost depusă o cerere valabilă de satisfacție în ceea ce privește prejudiciile morale, Curtea consideră că nu ar trebui acordată nicio atribuire în acest sens. Costuri și cheltuieli 30. În scrisoarea sa din 5 septembrie 2007, reclamantul a solicitat, de asemenea, 4.000 New România Lei pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții, reprezentând taxele pentru avocat, raportul de experți și traduceri. 31. Guvernul a considerat că reclamantul nu a solicitat costuri și cheltuieli. 32. Curtea remarcă că, în temeiul articolului 60 §§ § 1 și al articolului 2 din Regulamentul Curții, un reclamant care dorește să obțină o atribuire justă de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din Convenție în cazul constatării unei încălcări a drepturilor sale la Convenție trebuie să facă o cerere specifică în acest sens în termenul stabilit pentru prezentarea observațiilor reclamantului cu privire la fondul. Întrucât, în cazul în cauză, reprezentantul reclamantului nu a indicat cererea pentru costuri și cheltuieli în termenul permis, Curtea nu promite nicio atribuire în temeiul acestui capitol (art. 60 § 3). Dobânzile implicite 33. Curtea consideră oportun ca dobânzile implicite să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, Curtea declară în mod neobișnuit plângerea referitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1 admisibil și la restul cererii inadmisibile; declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține litera (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 45.000 EUR (cuprinse patruzeci și cinci mii de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciu material, care va fi transformat în moneda națională a statului interesat la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 7 octombrie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Santiago Quesada Josep Casadevell Președintele grefierului