- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 21 octombrie 2008
- Stat pârât
- ROU
- Articole
- Articolul 1 din Protocolul 1
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 1 din Protocolul 1
Dragomir împotriva României
Traducere în română Auto
DRAGOMIR c. ROMANIA (Documentul nr. 31181/03) JUDGMENT Strasburg 21 octombrie 2008 FINAL 21/01/2009 Această hotărâre poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Dragomir c. România Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a treia), ședința ca Camera compusă din: Josep Casadevill, Președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători și Santiago Quesada, grefierul secțiunii care a deliberat în privat la 30 septembrie 2008, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 31181/03) împotriva României depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național român, dl Toma-Leonida Dragomir („reclamantul”), la 30 iulie 2003. Reclamantul a fost reprezentat de dl Otto Eckstein Covaci, un avocat care practică în Cluj-Napoca.
Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Răzvan-Horațiu Radu. La 27 februarie 2006, președintele celei de-a treia secțiuni a hotărât să anunțe cererea Guvernului. De asemenea, s-a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa (art. 29 § 3). FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1945 și trăiește în Timișoara. În 1960, parcele de teren situate în Cluj-Napoca, Strada E. Murgu nos. 15-21 și 40, care erau proprietatea tatălui reclamantului, au fost confiscate de stat în conformitate cu decretul 92/1950 privind naționalizarea. La 8 septembrie 1998, Curtea de Apel Cluj, prin o decizie finală, a permis o acțiune a reclamantului, a anulat criza ca fiind ilegală și a ordonat restabiliu în integritate.
Deși a existat recunoașterea judiciară a drepturilor sale de proprietate, reclamantul nu a putut recupera posesia unor dintre aceste parcele de teren deoarece, la 14 martie 1996, autoritățile au emis titluri de proprietate către terți în temeiul Legii nr. 18/1991. Aceste titluri se referă la parcele de teren situate pe strada E. Murgu nos. 17, 19 și 21 și înregistrate în Registrul de teren în conformitate cu nr. 13956/9/2, 13958/4/2, 13956/10/2, 13958/5/2, 13956/11/3, 13958/6/3, 13957/9/3, 13956/11/2, 13958/6/2 și 12957/9/2, cu o suprafață totală de 1.088 mp. La 17 mai 2001, reclamantul a interzis o procedură împotriva terților pentru Registrul Terenului să fie rectificată. La 3 iulie 2003, Curtea de Apel Cluj, prin o decizie finală, a respins acțiunea.
Septembrie 1998 a certificat dreptul de proprietate al reclamantului, dar a refuzat anularea titlurilor de teren ale terților din cauza faptului că reclamantul nu a înregistrat această acțiune în Registrul de terenuri, nici a depus o acțiune în temeiul Legii nr. 18/1991 și 169/1997 pentru anularea acestor titluri. La 12 noiembrie 2001, reclamantul a solicitat restituirea în felul de terenuri în temeiul Legii nr. 10/2001 care reglementează proprietatea imobilă deținută în mod incorect de stat. Până în prezent nu a primit niciun răspuns. II.
DIRECȚIUL DOMESTIC RELEVANT 10. Dispozițiile juridice relevante și jurisprudența sunt descrise în hotărârile Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, §§ 31-33, CEDO 1999 VII); Străin și alții v. România (nr. 57001/00, § 19-26, CEDH 2005 VII), Păduraru v. România (nr. 63252/00, § 38-53, CEDH 2005 ... (extracte) și Tudor v. România (nr. 29035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008). Reclamantul a susținut că transferul părților din terenul său către terți implică o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care se menționează după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.
Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau sancțiuni.” Admisibilitatea 12. Curtea remarcă că această plângere nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și constată, de asemenea, că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. Meritii 13. Guvernul a reiterat argumentele pe care le-au prezentat anterior în cazuri similare. 14. Reclamantul nu este de acord. 15. Curtea reiterează că, în conformitate cu jurisprudența sa, vânzarea de bunuri de către stat, chiar înainte ca problema de proprietate să fi fost reglementată în cele din urmă de către instanțe, va fi analizată ca o privare de bunuri.
Această privație, în combinație cu lipsa totală de compensare, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Străin și altele) , citat mai sus, §§ 39, 43 și 59, și Porteanu c. România , nr. 4596/03, § 35, 16 februarie 2006). 16. După examinarea tuturor materialelor în posesia sa, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în acest caz. Alocarea de către statul de posesie al reclamantului către terți îl împiedică încă să beneficieze de drepturile sale de proprietate recunoscute prin o decizie finală. Curtea consideră că o astfel de situație constituie o privare de facto de posesie și constată că acest lucru a continuat de mai mult de nouă ani, în absența oricărei compensații.
17. Curtea remarcă că în momentul material nu existau mijloace eficace în legislația română care să ofere reclamantului compensații pentru această privație (a se vedea Străin și alții , citate mai sus §§ 23, 26-27, 55-56 și Porteanu , citate mai sus §§ 23-24 și 34-35 ). Mai mult, observă că până în prezent guvernul nu a demonstrat că sistemul de compensare instituit în iulie 2005 până în Legea nr. 247/2005 va permite beneficiarilor acestei legi să recupereze daune care reflectă valoarea comercială a posesiunilor de care au fost private, în conformitate cu o procedură previzibilă și calendar.
18. Având în vedere jurisprudența sa privind acest subiect, Curtea consideră că, în caz instant, privarea bunurilor reclamantului, împreună cu lipsa totală de compensare, impune reclamantului o sarcină disproporționată și excesivă în încălcarea dreptului său la bucurarea pașnică a bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. II. ALTE VIOLĂȚII ALEGATE A CONVENȚIEI 19. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenția privind un proces necorespunzător, de durata procedurii, de faptul că instanța internă nu a evaluat corect faptele, a interpretat greșit dreptul intern și nu a fost imparțial și de rezultatul cazului.
După examinarea atentă a argumentelor reclamantei în funcție de tot materialul în posesia sa, Curtea constată că, în măsura în care chestiunile reclamate sunt de competența sa, acestea nu dezvăluie nici o apariție a încălcării drepturilor și libertăților prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție. Rezultă că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 21. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul a solicitat 330.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciu material, reprezentând valoarea proprietății pe baza raportului unui expert.
El a solicitat, de asemenea, 1.500 EUR pentru pierderea profitului sau orice beneficiu din bunurile sale. În ceea ce privește prejudiciile morale, el a solicitat 8.000 EUR. La 13 aprilie 2007, după observațiile Guvernului cu privire la cererile reclamantului pentru o justă satisfacție, reclamantul a remarcat că raportul expertului lor era teoretic, scris fără ca expertul să fi văzut proprietatea. El a mai considerat că 250.000 EUR vor fi o cantitate echitabilă de compensare pentru prejudiciu material. 23. Guvernul a prezentat un raport de experți care a declarat în concluziile sale că valoarea proprietății era de 768.056 lei noi români (RON), echivalentul de 216.208. În ceea ce privește pierderea profitului, Guvernul a considerat că, în opinia jurisprudenței sale, Curtea nu ar trebui să-l acorde.
În plus, ei au considerat că constatarea unei încălcări ar putea constitui, în sine, o satisfacție suficientă pentru orice prejudiciu moral pe care reclamantul ar putea fi suferit. 24. Curtea reiterează faptul că o hotărâre în care constată că încălcarea impune statului interesat o obligație juridică în temeiul Convenției de a pune capăt încălcării și de a face reparații pentru consecințele sale. În cazul în care dreptul intern permite doar repararea parțială, art. 41 din Convenție conferă Curții competența de a acorda compensare părții vătămate prin actul sau omisiune care a condus la constatarea unei încălcări a Convenției. Curtea beneficiază de o anumită discreție în exercitarea acestei competențe, ca adjectivul „just” și expresia „dacă este necesar” atestă.
25. Printre chestiunile pe care Curtea le ia în considerare în evaluarea compensației se numără prejudiciu material, adică pierderea suferită de fapt ca urmare directă a presupusei încălcări și prejudiciu moral, adică repararea anxietatei, inconvenientului și a incertitudinii cauzate de încălcarea și a altor pierderi morale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo c. Italia) , nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004). 26. Având în vedere informațiile de la dispoziția sa privind prețurile imobiliare pe piața locală și rapoartele de experți prezentate de părți, Curtea estimează valoarea actuală a proprietății la 230.000 EUR. 27. În ceea ce privește suma de bani solicitată în ceea ce privește pierderea profitului sau beneficiul de bunuri ale reclamantului, Curtea respinge această afirmație deoarece acordarea unei sume de bani pe această bază ar fi un proces speculativ, având în vedere faptul că profitul obținut din posesie de bunuri depinde de mai multe factori.
Cu toate acestea, Curtea va lua în considerare privarea deținerii în calculul prejudiciilor morale (a se vedea mutatis mutandis Radu v. România , nr. 13309/03 , § 49, 20 iulie 2006). 28. Curtea consideră că interferența gravă cu dreptul reclamantului la bucuria pașnică a bunurilor sale nu ar putea fi compensată într-un mod adecvat prin constatarea simplă a unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Eliberarea unei evaluări echitabile, conform articolului 41 din Convenție, Curtea îi acordă 4000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. Costurile și cheltuielile 29. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 2,850 (RON) pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții, reprezentând taxele pentru avocat, raportul expertului, traducerile și taxele poștale.
El a prezentat facturi. 30. Guvernul a remarcat că reclamantul nu a prezentat contractul de reprezentare juridică. 31. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și în mod necesar și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 800 EUR care acoperă costurile în cadrul tuturor șefurilor. Dobânzile implicite 32. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea declară în mod neobișnuit plângerea referitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1 admisibil și la restul cererii inadmisibile; declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține litera (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenția, următoarele sume care urmează să fie convertite în moneda națională a statului interesat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 230.000 EUR (2.30.000 euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciu material; (ii) 4.000 EUR (4.000 euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (iii) 800 EUR (opt sute euro), plus orice impozit care poate fi taxabil reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 21 octombrie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Santiago Quesada Josep Casadevell Președintele grefierului
THIRD SECTION
CASE OF DRAGOMIR v. ROMANIA (Application no. 31181/03) JUDGMENT STRASBOURG 21 October 2008 FINAL 21/01/2009 This judgment may be subject to editorial revision. In the case of Dragomir v. Romania , The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Chamber composed of: Josep Casadevall, President, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judges, and Santiago Quesada, Section Registrar , Having deliberated in private on 30 September 2008, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 31181/03) against Romania lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Romanian national, Mr Toma-Leonida Dragomir (“the applicant”), on 30 July 2003.
The applicant was represented by Mr Otto Eckstein Covaci, a lawyer practising in Cluj-Napoca. The Romanian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr Răzvan-Horațiu Radu.
On 27 February 2006 the President of the Third Section decided to give notice of the application to the Government. It was also decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility (Article 29 § 3). THE FACTS I.
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
4. The applicant was born in 1945 and lives in Timișoara.
In 1960, the plots of land situated in Cluj-Napoca, E. Murgu Street nos. 15-21 and 40, which were the property of the applicant’s father, were seized by the State under Decree no. 92/1950 on nationalisation.
On 8 September 1998 the Cluj Court of Appeal, by a final decision, allowed an action by the applicant, annulled the seizure as being unlawful and ordered restitutio in integrum .
Although there had been judicial recognition of his property rights, the applicant was not able to recover possession of some of these plots of land because on 14 March 1996 the authorities had issued ownership titles to third parties under Law no. 18/1991. These titles concerned the plots of land situated on E. Murgu Street nos. 17, 19 and 21 and registered in the Land Register under nos. 13956/9/2, 13958/4/2, 13956/10/2, 13958/5/2, 13956/11/3, 13958/6/3, 13957/9/3, 13956/11/2, 13958/6/2 and 12957/9/2, with a total surface of 1,088 sq. m.
On 17 May 2001 the applicant brought proceedings against the third parties for the Land Register to be rectified. On 3 July 2003 the Cluj Court of Appeal, by a final decision, dismissed the action. The court noted that the final decision of 8 September 1998 had certified the applicant’s right of property, but refused to annul the land titles of the third parties on the grounds that the applicant had neither registered that action in the Land Register nor lodged an action under Laws nos. 18/1991 and 169/1997 to annul these titles.
On 12 November 2001 the applicant claimed restitution in kind of the land under Law no. 10/2001 governing immovable property wrongfully seized by the State. So far he has not received any response. II.
RELEVANT DOMESTIC LAW
10. The relevant legal provisions and jurisprudence are described in the judgments Brumărescu v. Romania ([GC], no. 28342/95, §§ 31-33, ECHR 1999 ‑ VII); Străin and Others v. Romania (no. 57001/00, §§ 19-26, ECHR 2005 ‑ VII); Păduraru v. Romania (no. 63252/00, §§ 38-53, ECHR 2005 ‑ ... (extracts)); and Tudor v. Romania (no. 29035/05, §§ 15-20, 17 January 2008). THE LAW I. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1
The applicant alleged that the transfer of parts of his land to third parties entailed a breach of Article 1 of Protocol No. 1, which reads as follows: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” A. Admissibility
The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. B. Merits
The Government reiterated the arguments they had previously submitted in similar cases.
The applicant disagreed.
The Court reiterates that, according to its jurisprudence, the sale of another’s possessions by the State, even before the question of ownership had been finally settled by the courts, will be analysed as a deprivation of possessions. This deprivation, in combination with the total lack of compensation, is contrary to Article 1 of Protocol No. 1 (see Străin and Others , cited above, §§ 39, 43 and 59, and Porteanu v. Romania , no. 4596/03, § 35, 16 February 2006).
Having examined all the material in its possession, the Court considers that the Government have not put forward any fact or argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. The allocation by the State of the applicant’s possessions to third parties still prevents him from enjoying his rights of property which have been acknowledged by a final decision. The Court considers that such a situation amounts to a de facto deprivation of possession and notes that this has continued for more than nine years, in the absence of any compensation.
The Court notes that at the material time there was no effective means in Romanian law capable of providing the applicant with compensation for this deprivation (see Străin and Others , cited above, §§ 23, 26-27, 55-56, and Porteanu , cited above, §§ 23-24 and 34-35). Moreover, it observes that to date the Government have not demonstrated that the system of compensation set up in July 2005 by Law no. 247/2005 would allow the beneficiaries of this law to recover damage reflecting the commercial value of the possessions of which they had been deprived, in accordance with a foreseeable procedure and timetable.
Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the instant case the deprivation of the applicant’s possessions, together with the total lack of compensation, imposed on the applicant a disproportionate and excessive burden in breach of his right to the peaceful enjoyment of his possessions, as guaranteed by Article 1 of Protocol No. 1. There has accordingly been a violation of Article 1 of Protocol No. 1. II.
OTHER ALLEGED VIOLATIONS OF THE CONVENTION
19. The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention of an unfair trial, of the length of proceedings, that the domestic courts had failed to assess the facts correctly, had misinterpreted the domestic law and had not been impartial, and about the outcome of the case.
Having carefully considered the applicant’s submissions in the light of all the material in its possession, the Court finds that, in so far as the matters complained of are within its competence, they do not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in Article 6 § 1 of the Convention. It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. III.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
21. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage
The applicant claimed 330,000 euros (EUR) in respect of pecuniary damage, representing the value of the property on the basis of an expert’s report. He also claimed EUR 1,500 for the loss of profit or any benefit from his possessions. In respect of non-pecuniary damage he sought EUR 8,000. On 13 April 2007, after the Government’s comments on the applicant’s claims for just satisfaction, the applicant noted that their expert’s report was a theoretical one, written without the expert having seen the property. He further considered that EUR 250,000 would be an equitable amount of compensation for pecuniary damage.
The Government submitted an expert report which stated in its conclusions that the value of the property was 768,056 new Romanian lei (RON), the equivalent of EUR 216,208. Regarding the loss of profit, the Government considered that, in the view of its jurisprudence, the Court should not grant it. Further, they considered that the finding of a violation could constitute in itself sufficient just satisfaction for any non-pecuniary damage which the applicant may have suffered.
The Court reiterates that a judgment in which it finds a breach imposes on the respondent State a legal obligation under the Convention to put an end to the breach and make reparation for its consequences. If the internal law allows only partial reparation to be made, Article 41 of the Convention gives the Court the power to award compensation to the party injured by the act or omission that has led to the finding of a violation of the Convention. The Court enjoys a certain discretion in the exercise of that power, as the adjective “just” and the phrase “if necessary” attest.
Among the matters which the Court takes into account when assessing compensation are pecuniary damage, that is, the loss actually suffered as a direct result of the alleged violation, and non-pecuniary damage, that is, reparation for the anxiety, inconvenience and uncertainty caused by the violation, and other non-pecuniary loss (see, among other authorities, Ernestina Zullo v. Italy , no. 64897/01, § 25, 10 November 2004).
Having regard to the information at its disposal concerning real estate prices on the local market and to the expert reports submitted by the parties, the Court estimates the current market value of the property at EUR 230,000.
As regards the amount of money claimed in respect of loss of profit or benefit from the applicant’s possessions, the Court rejects this claim because granting a sum of money on this basis would be a speculative process, having regard to the fact that profit derived from possession of property depends on several factors. However, the Court will take into account the deprivation of possession when calculating the non-pecuniary damage (see, mutatis mutandis , Radu v. Romania , no. 13309/03, § 49, 20 July 2006).
The Court considers that the serious interference with the applicant’s right to the peaceful enjoyment of his possessions could not be compensated in an adequate way by the simple finding of a violation of Article 1 of Protocol No. 1. Making an assessment on an equitable basis, as required by Article 41 of the Convention, the Court awards him EUR 4,000 in respect of non-pecuniary damage. B. Costs and expenses
The applicant also claimed 2,850 (RON) for the costs and expenses incurred before the domestic courts and before the Court, representing the fees for the lawyer, expert’s report, translations and postal fees. He submitted invoices.
The Government noted that the applicant had not submitted the contract for legal representation.
According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and are reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the information in its possession and the above criteria, the Court considers it reasonable to award the sum of EUR 800 covering costs under all heads. C. Default interest
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the complaint concerning Article 1 of Protocol No. 1 admissible and the remainder of the application inadmissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of Convention, the following amounts, to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement: (i) EUR 230,000 (two hundred and thirty thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of pecuniary damage; (ii) EUR 4,000 (four thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage; (iii) EUR 800 (eight hundred euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 21 October 2008, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Santiago Quesada Josep Casadevall Registrar President