Hirgau și Arsinte împotriva României

CAUZA TERZĂ A SECȚIUNII DE HÎRGĂU ȘI ARSINTE c. ROMANIA (Depunerea nr. 252/04) HOTĂRÂREA Strasburg 20 ianuarie 2009 FINAL 20/04/2009 Această hotărâre poate fi supusă revizuirii editoriale.

În cazul u și Arsinte c. România Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința în calitate de Camera compusă din: Josep Casadevill, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, și Santiago Quesada, grefierul secțiunii care a deliberat în privat la 16 decembrie 2008, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 252/04) împotriva României depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de doi cetățeni români, dna Maria Hîrgău și dl Radu Arsinte („reclamanții”), la 12 noiembrie 2003. Guvernul român („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Răzvan-Horațiu Radu.

La 10 ianuarie 2008, președintele Secțiunii a treia a hotărât să anunte cererea guvernului. De asemenea, s-a decis să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa (art. 29 § 3). FACTELE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamanții s-au născut în 1940 și 1938 și trăiesc în Oniceni și Cornu Luncii respectiv. Recuperarea terenurilor La 11 octombrie 1995, Tribunalul de Primă Instanță a susținut o acțiune a reclamanților și le-a autorizat să se recupereze în coproprietate, ca moștenitori ai mamei lor, o parcela de terenuri de 0,26 hectare situată în satul Cornu Luncii, într-un loc cunoscut sub numele de Cotromanți. Prima pagină a acestei hotărâri afirmă că a devenit finală la 7 noiembrie 1995. Această declarație este însoțită de o semnătură și de un timbru al Tribunalului.

Potrivit Guvernului, hotărârea a devenit finală la 28 noiembrie 1996, atunci când un recurs de către G.M., o terță parte care a intervenit în cadrul procedurii, a fost respinsă ca fiind nefondată. Guvernul nu a prezentat nici o copie a presupusei hotărâri din 28 noiembrie 1996, nici orice alt document care face trimitere la această hotărâre. La 21 noiembrie 1995, autoritățile au acordat titluri de titlu unei parcele de terenuri de 0,15 hectare situate la Cotromanți. Potrivit Guvernului, terenul a constituit o parte a parcelei de 0,26 hectare acordate reclamanților prin hotărârea din 11 octombrie 1995. La 20 august 1997, terțele au vândut terenul respectiv G.M. Intențiile reclamanților de a executa hotărârea La 6 mai 1996, reclamanții au introdus proceduri administrative împotriva comisionului local din Cornu Luncii responsabil pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 („comisia locală”), care urmărește să ia posesia celor 0,26 hectare de teren de la Cotromanți.

La 21 noiembrie 1996, Tribunalul județului Suceava a susținut acțiunile și a ordonat comisionului local să le permită să dețină terenurile de la Cotromanți. Această hotărâre a devenit finală. La 1 septembrie 1997, reclamanții au interzis o procedură împotriva G.M. care solicită anularea vânzării din 20 august 1997. La 13 decembrie 2002, Curtea de Apel Suceava a respins acțiunea într-o decizie finală, ținând cont de faptul că G.M. a acționat de bună credință. 10. În perioada 1997-2003, în conformitate cu reclamanții, au depus mai multe plângeri penale împotriva primarului care susține abuzul de autoritate și nerespectarea hotărârilor judecătorești. Procurorul public nu a găsit motive care să justifice inițiarea unei acțiuni penale împotriva primarului.

La 25 noiembrie 1998 și 26 iunie 2001, aceste decizii au fost susținute de procurorul principal. 11. La 14 iulie 1998, Tribunalul a susținut, într-o hotărâre executivă, o acțiune a reclamanților și a ordonat comisionului local să le permită să dețină de la Cotromanți cele 0,26 hectare de teren. Acesta a ordonat primarului, în calitate de președinte al comisionului local, să plătească reclamanților o penalitate pecuniară de 3.000 de lei români (ROL) pentru întârzierea de executare a fiecărei zile. 12. La 8 ianuarie 2001, Curtea județului, prin o decizie executivă, a sporit suma pedepsei pecuniare zilnice la ROL 150.000 la cererea reclamanților, având în vedere că primarul acționează în credință proastă și ignorând legea.

13. La 14 septembrie 2001, Curtea județului, prin o decizie executivă, a permis o acțiune a reclamanților și a atașat conturile Consiliului Comunal Cornu Luncii cu Trezoreria Fălticeni până la o sumă de ROL 77.700.000 și, în viitor, până la ROL 150.000 pe zi. 14. La 3 aprilie 2003, reclamanții au depus o acțiune de căutare, printre altele, , ca titlul terților care au vândut terenul G.M. să declare parțial nul și nul, în ceea ce privește o suprafață de 0,13 hectare. La 14 septembrie 2006, Curtea de Apel, prin o decizie finală, a permis acțiunea care a luat, printre altele , opinia că terenul aparținea mamei reclamanților și, prin urmare, a fost inclusă ilegal în titlul terților. 15. La 5 iunie 2003, judecătorul, la cererea reclamanților, a solicitat instanței să autorizeze confiscarea până la ROL 172.750.000.

16. La 19 decembrie 2003, Curtea județului, prin o decizie finală, a respins cererea din cauza faptului că hotărârea din 8 ianuarie 2001 nu a reprezentat un titlu executor, deoarece amendă coercitivă a fost de natură provizorie și, prin urmare, nu a fost decât după executarea obligației de a permite reclamanților să își asume posesia că se poate stabili cantitatea efectivă a daunelor cauzate de întârzierea executării. 17. La 10 august 2006, reclamanții au introdus o procedură pentru ca vânzarea din 20 august 1997 să declare parțial nulă și nulă, în ceea ce privește 0,13 hectare de teren, și să ceară G.M. să îndepărteze un gard construit pe acest teren. 18. La 4 ianuarie 2008, Tribunalul a permis acțiunea, ținând cont de faptul că G.M.

a acționat cu o credință proastă atunci când a achiziționat terenul, hotărârea a devenit finală la 27 mai 2008. Încercările autorităților de a impune hotărârea 19. La 13 februarie 1998, comisia locală a invitat primul reclamant să dețină o parcelă de 0,26 hectare de teren. Ea a refuzat, deoarece terenul nu era situat în locația originală. 20. La 10 noiembrie 2003, Consiliul municipiului a certificat într-un dosar oficial că primul reclamant a refuzat să ia posesia de 0,35 hectare de teren la Cotromanți, deoarece acest teren a fost subiectul procesului judiciar. 21. Potrivit Guvernului, la 20 iulie 2006, comisia locală a făcut o nouă încercare de a permite reclamanților să se posedă, dar a fost împiedicată de G.M., care avea titlul de a face parte din teren.

22. La 24 martie 2008, comisia locală a invitat primul reclamant la sediul său, în vederea executării hotărârii din 1995. Întrucât hotărârea din 4 ianuarie 2008 nu a devenit finală la momentul respectiv, părțile au convenit să suspende executarea până la devine finală. 23. La 14 august 2008, Consiliul municipal a certificat într-un dosar oficial că reclamanții au fost în măsură să dețină, Printre altele , 0,26 hectare de teren de la Cotromanți. Reclamanții au semnat înregistrarea oficială. II.

DREPTUL DREPTUL DOMESTIC RELEVANT 24. Legislația internă relevantă este rezumat în hotărârile din Sabin Popescu c. România (nr. 48102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004) și Drăculeț c. România (nr. 20294/02, § 29, 6 decembrie 2007). DREPTUL ARTICOLUL 6 ARTICOLUL 1 ALLEGAT VIOLAȚII ARTICOLUL 6 ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI 1 LA CONVENȚII 25. Reclamanții se plângeau că neexecutarea hotărârii în favoarea lor și-au încălcat drepturile garantate de art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care, în măsura în care este cazul, au citit după cum urmează: art. 6 § 1 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere corectă ... de [a] ... tribunal ...” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 26. Guvernul a contestat acest argument. Curtea constată că cererea nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, subliniază, de asemenea, că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă.

Întârzierea executării s-a cauzat de motive obiective, și anume titluri de proprietate valabile emise terților, precum și de comportamentul reclamanților, care nu au acceptat nici o parcelă alternativă de terenuri, nici chiar propriile lor terenuri la 10 noiembrie 2003. De asemenea, ei au considerat că, deși este adevărat că comisia locală a emis un titlu de proprietate către terți în ceea ce privește terenul contestat, acest titlu a fost emis înainte de a deveni final. Reclamanții au fost informați cu privire la circumstanțele care le împiedică să ia posesia; cunoștință despre litigiul asupra terenurilor din 1995, le-a fost deschisă să faciliteze luarea posesiunii prin începerea unei date anterioare a procedurii pe care le-au introdus în 2003 în scopul ca titlul terților să fie declarat nul și nul.

29. În observațiile lor suplimentare din 16 septembrie 2008, Guvernul a susținut că la 14 august 2008, reclamanții au fost în măsură să își posedă terenurile; astfel, hotărârea din 11 octombrie 1995, care a devenit finală numai la 28 noiembrie 1996, a fost pusă în aplicare. În urma propunerii comisionului local, comisia județului responsabilă pentru aplicarea Legii nr. Reclamanții nu sunt de acord. În special, au susținut că hotărârea din 11 octombrie 1995 a devenit finală la 7 noiembrie 1995, așa cum a dovedit ștampila Tribunalului de Primă Instanță în prima pagină. În plus, primarul are obligația de a nu atribui terenuri contestate înainte de o hotărâre finală.

31. Curtea constată că hotărârea din 11 octombrie 1995 a autorizat reclamanții să își recupereze proprietatea, conferind astfel reclamanților o așteptare legitimă de a putea lua posesia terenului menționat în această hotărâre și de a obține ulterior titlul terenului, astfel cum prevede legislația internă (a se vedea legislația internă relevantă din Drăculeț, citată mai sus, § 29). Deși, la 14 august 2008, reclamanții au fost capabili să își posedă terenurile (a se vedea punctul 23 de mai sus), încă nu au primit un document de titlu asupra terenurilor. Având în vedere faptul că procedura administrativă este încă în așteptare, Curtea nu poate accepta argumentul guvernului potrivit căruia hotărârea menționată anterior a fost executată.

Pentru ca reclamanții să beneficieze pe deplin de prerogativele conferite de proprietatea terenurilor lor, acestea trebuie să aibă nu numai posesia de facto, ci și un document de titlu care să-și certifice proprietatea. 32. Prin urmare, Curtea consideră că, deși autoritățile au obligația de a aplica hotărârile judecătorești, în acest caz prin restabilirea terenului relevant pentru reclamanții, hotărârea din 11 octombrie 1995 rămâne neexecutată până în prezent.

În afară de aplicarea măsurilor, este numai prin anularea sau modificarea de către instanțe cu o obligație echivalentă că situația continuă a neexecutării poate ajunge la sfârșit (a se vedea Sabin Popescu , citat mai sus, § 54). 33. Curtea a susținut anterior că o acțiune care urmărește să elibereze titlurile de proprietate către terți declarate nule și nule este o chestiune separată de neexecuție și nu este un remediu care să conducă direct la aplicarea hotărârii (a se vedea Croitoriu c. România , nr. 54400/00 , § 22, 9 noiembrie 2004, și Sabin Popescu , citat mai sus §§§ 56-60). Având în vedere jurisprudența sa privind acest subiect (a se vedea Pântea c. România , nr. 5050/02, § 36, 15 iunie 2006), Curtea consideră că, în acest caz, autoritățile nu au informat reclamanții prin decizia oficială privind presupusa imposibilitate obiectivă a ad litteramului executarea hotărârii menționate mai sus și luarea tuturor măsurilor necesare pentru executarea acesteia.

În plus, instanțele naționale nu au hotărât niciodată că punerea în aplicare a hotărârii din 11 octombrie 1995 a fost obligată să eșueze datorită faptului că terți au avut titlul asupra plăcii de teren în cauză. 34. Curtea constată divergența dintre părțile în cazul în cauză în ceea ce privește momentul în care hotărârea din 11 octombrie 1995 a devenit finală. În ciuda faptului că guvernul nu a justificat afirmația lor, Curtea reiterează că prin transferarea unei părți a terenului contestat către o parte terță, în cazul în care procedurile judiciare sunt pendente și înainte ca problema de proprietate să fi fost reglementată în cele din urmă de către instanțe, statul a privat reclamanții de orice posibilitate de recuperare a posesiunii (a se vedea mutatis mutandis) Străin și alții c. România , nr. 57001/00, §§ 39 și 43, CEDO 2005 VII).

Chiar dacă acuzațiile guvernului trebuiau acceptate, Curtea este încă profund îngrijorată de faptul că autoritățile administrative au emis titlul în beneficiul unei terțe, înainte de a fi decis în cele din urmă statutul juridic al proprietății. 35. Curtea consideră că atunci când două titluri de proprietate coexistă în ceea ce privește aceeași proprietate, orice încercare a reclamanților de a se bucura de posesia lor este obligat să eșueze (a se vedea Ioan c. România , nr. 3105/03, § 54, 1 iulie 2008). Prin urmare, nu consideră irazonabil faptul că reclamanții au refuzat să ia posesia terenurilor lor în timp ce o litigiu privind proprietatea sa era în așteptare.

36. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile care pun probleme similare celor din acest caz (a se vedea, printre altele, Sabin Popescu , citat mai sus, și Dragne și alții c. România , nr. 78047/01, 7 aprilie 2005). 37. După examinarea materialului care i-a fost prezentat, Curtea constată că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în acest caz. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1. II.

APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIUNII 38. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Părți Contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 39. Reclamanții au solicitat executarea hotărârii din 11 octombrie 1995. De asemenea, acestea au solicitat 12,318 euro (EUR) pentru pierderea profitului sau a oricărei beneficii din posesia lor din 1995, reprezentând valoarea legumelor care ar fi putut fi cultivate, iar 18,831,08 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale, reprezentând echivalentul, începând cu 11 octombrie 1995, a penalității pecuniare stabilite de hotărârea Curții Județeanului Suceava din 8 ianuarie 2001. 40. Guvernul a remarcat că reclamanții au fost deja în măsură să ia posesia parcelei de teren de 0,26 hectare de la Cotromanți.

În ceea ce privește pierderea profitului, aceasta nu a fost susținută de documente. În plus, ei au considerat că constatarea unei încălcări ar constitui, în sine, o satisfacție suficientă pentru orice prejudicii morale pe care reclamanții ar putea fi suferit. Amendă coercitivă a avut caracterul unei pedepse civile, în scopul asigurării îndeplinirii unei obligații și nu a acordării unei compensații; reclamanții au avut posibilitatea de a solicita instanței să o transforme în daune pentru aplicarea întârziere. 41. Curtea reiterează că, în cazul în care a constatat încălcarea Convenției într-o hotărâre, Statul pârât este sub obligația juridică de a pune capăt acestei încălcări și de a face reparații pentru consecințele sale în așa fel încât să restabilească, în măsura posibilă, situația existentă înainte de încălcare (a se vedea Iatridis v. Grecia (justă satisfacție) [GC], nr. 31107/ 96, § 32, CEHR 2000-XI).

42. Curtea consideră, în circumstanțele cauzei, că aplicarea hotărârii din 11 octombrie 1995 ar plasa reclamanții cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care ar fi fost dacă nu ar fi existat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. În această privință, Curtea observă că reclamanții au fost autorizați să își posedă terenurile și că au fost de acord cu acest curs de acțiune. Prin urmare, consideră că Statul pârât trebuie să furnizeze reclamanților titlul în ceea ce privește terenul respectiv.

43. având în vedere faptul că reclamanții au fost autorizați să își posedă terenul și că a ordonat Restitutio in integrum ca reparare în temeiul articolului 41 din Convenție, Curtea consideră că reclamanții au recuperat pierderea susținută ( damnum emerge ) (a se vedea Sabin Popescu , citat mai sus § 91). 44. În ceea ce privește suma de bani presupusă de către solicitanți pentru pierderea profitului sau orice beneficiu ( lucrum ecesans ) din posesia lor din 1995, Curtea remarcă că reclamanții nu au prezentat nici un document justificativ pentru a susține cererea lor.

În absența unor dovezi, Curtea nu va specula în ceea ce privește pierderea profitului sau orice beneficiu și, prin urmare, nu va face o atribuire în temeiul acestui șef (a se vedea Dragne și alții c. România (justă satisfacție), nr. 78047/01, § 18, 16 noiembrie 2006). 45. În ceea ce privește suma pretinsă de către reclamanți ca echivalent al penalității pecuniare periodice, Curtea reiterează că, în temeiul legislației române, o amendă coercitivă este de natură provizorie și, prin urmare, nu poate fi executată în absența unei noi hotărâri judiciare care stabilește nivelul efectiv al prejudiciilor cauzate de întârzierea executării (a se vedea Gavrileanu c. România , nr. 18037/02 , § 66, 22 Februarie 2007). În acest caz, deoarece reclamanții nu au utilizat pe deplin mecanismul judiciar al amenzii coercitive, Curtea nu va specula în ceea ce privește suma și, prin urmare, nu va face o atribuire sub acest cap. 46. Curtea consideră că interferența gravă cu dreptul de acces al reclamanților la o instanță și cu bucuria pașnică a bunurilor lor au provocat o prejudecată morală pentru reclamanții.

Evaluarea pe o bază echitabilă, conform articolului 41 din Convenție, Curtea le acordă în comun 5.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. Costuri și cheltuieli 47. Reclamanții nu au solicitat în mod expres costurile și cheltuielile, ci au prezentat facturi pentru plata cheltuielilor de traducere, fax și poștal Curții, într-un total de 1184.48 ROL. Guvernul a subliniat că reclamanții nu au formulat o cerere expresă în acest sens. 49. Având în vedere faptul că reclamanții au prezentat facturi pentru costurile și cheltuielile suportate în cadrul procedurii de la Strasbourg, Curtea consideră că au formulat, în esență, o cerere în acest sens. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și în mod necesar și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea.

În cazul în cauză, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 320 EUR pentru acțiunea în fața Curții. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară admisibilă cererea; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1; deține litera (a) statul pârât asigură, prin mijloace adecvate, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din convenție, executarea hotărârii din 11 octombrie 1995 a Tribunalului de Primă Instanță Fălticeni furnizând reclamanților un document de titlu terenurilor lor; (b) că statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanților, în aceleași trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda națională a statului interesat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 5000 EUR (cincă mii de euro), plus orice impozit care poate fi impugnabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 320 EUR (trei sute douăzeci de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil reclamanților, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (c) cel de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în perioada de incumprire plus trei puncte procentuale; Retrage restul cererii reclamantelor pentru o justă satisfacție.

Efectuat în limba engleză și notificat în scris la 20 ianuarie 2009, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de judecată. Santiago Quesada Josep Casadevall Președintele grefierului

THIRD SECTION

CASE OF HÎRGĂU AND ARSINTE v. ROMANIA (Application no. 252/04) JUDGMENT STRASBOURG 20 January 2009 FINAL 20/04/2009 This judgment may be subject to editorial revision. In the case of H î rg ă u and Arsinte v. Romania , The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Chamber composed of: Josep Casadevall, President, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judges, and Santiago Quesada, Section Registrar , Having deliberated in private on 16 December 2008, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4. The applicants were born in 1940 and 1938 and live in Oniceni and Cornu Luncii respectively. 1. Recovery of land

RELEVANT DOMESTIC LAW

24. The relevant domestic law is summarised in the judgments in Sabin Popescu v. Romania (no. 48102/99, §§ 42-46, 2 March 2004) and Drăculeț v. Romania (no. 20294/02, § 29, 6 December 2007). THE LAW I. ALLEGED VIOLATIONS OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION AND OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 TO THE CONVENTION

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

38. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Declares the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1; 3. Holds (a) that the respondent State shall ensure, by appropriate means, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, the enforcement of the judgment of 11 October 1995 of the Fălticeni Court of First Instance by providing the applicants with a document of title to their land; (b) that the respondent State is to pay the applicants jointly, within the same three months, the following amounts, to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement: (i) EUR 5,000 (five thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage; (ii) EUR 320 (three hundred and twenty euros), plus any tax that may be chargeable to the applicants, in respect of costs and expenses; (c) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicants’ claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 20 January 2009, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Santiago Quesada Josep Casadevall Registrar President