CASE OF IRIMIA v. ROMANIA

A treia secțiune CAUZĂ DE IRIMIA c. ROMANIA (Declarația nr. 12334/03) HOTĂRÂREA Strasburg 17 iunie 2008 FINAL 17/09/2008 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Irimia c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința ca Camera compusă din: Josep Casadevall, Președintele, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători și Santiago Quesada, secretarul secțiunii care a deliberat în privat la 27 mai 2008, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDIU Cazul a apărut într-o cerere (nr. 12334/03) împotriva României depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național român, dl Constantin Irimia („reclamantul”), la 4 aprilie 2003. Guvernul României („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Răzvan-Horațiu Radu. La 15 iunie 2007, Curtea a hotărât să anunțe cererii guvernului și a hotărât, de asemenea, să examineze fondurile cererii în același timp cu admisibilitatea sa (art. 29 § 3). FACTELE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1936 și trăiește în Pașcani. La 24 martie 1992, Tribunalul Pașcani a permis acțiunea reclamantului și a recunoscut dreptul său de proprietate, împreună cu frații săi, pentru un teren de 8,64 ha situat în satul Stolniceni-Prăjescu. Această hotărâre a devenit finală. La 17 martie 1993, autoritatea administrativă a districtului a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului și a ordonat autorităților locale să-i permită să ia posesia de 8,64 ha de terenuri agricole. Autoritățile locale nu au îndeplinit sarcina și, prin urmare, reclamantul a introdus proceduri administrative. La 18 noiembrie 1994, Curtea de Apel Iași, prin decizia finală, a ordonat autorităților locale să furnizeze reclamantului și fraților săi un teren de 8,64 ha în satul Stolniceni-Prăjescu. La 10 noiembrie 1998, reclamantul și cei doi frați ai săi au primit posesia de 5 ha de teren în satul Stolniceni-Prăjescu, adică 0,9 intramuros și 4,1 ha extramuros . Cu toate acestea, la 4 iunie 2001, autoritățile locale au anulat aceste transferuri, din cauza faptului că au fost ilegale și că au primit deja persoane terțe aceste terenuri. La 27 octombrie 2000, autoritatea administrativă de district a recunoscut din nou dreptul de proprietate al reclamantului. 10. La 5 februarie și 19 martie 2007, Consiliul municipal Stolniceni-Prăjescu a informat atât autoritățile din district, cât și autoritățile centrale că trebuie să atribuie terenuri mai multor persoane, inclusiv reclamantul. Întrucât terenul în cauză era în posesia unei societăți locale, Consiliul municipal a solicitat transferul acestui teren în numele său propriu pentru alocarea ulterioară la persoanele intitulate. 11. Hotărârea din 18 noiembrie 1994 rămâne neexecută. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ ALEVANTĂ 12. Legea internă relevantă este rezumată în hotărârea Sabin Popescu c. România (nr. 48102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004). DREPTUL ALEGAT VIOLAȚIILE DE LA ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIUNII ȘI AL ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENȚIUNEA 13. Reclamantul s-a plâns că neexecutarea hotărârilor în favoarea sa și-a încălcat drepturile garantate de art. 6 § 1 din Convenția și de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care citește, în măsura în care este relevant, după cum urmează: art. 6 § 1 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere ... de [a] ... tribunal...” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de bunurile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau sancțiuni.” Admisibilitatea 14. Curtea constată că cererea nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Guvernul a susținut că, având în vedere că au fost acordate persoane terțe terenurile care aparțin tatălui reclamantului, autoritățile locale au făcut eforturi considerabile pentru a obține alte terenuri de la autoritățile centrale și pentru a-i da reclamantului în vederea executării hotărârii. 16. Curtea remarcă că, deși autoritățile au avut obligația de a aplica hotărârile instanțelor, de exemplu prin restabilirea terenului relevant reclamantului și fraților săi în cazul instant, hotărârea din 18 noiembrie 1994 rămâne neexecută până în prezent. Cu toate acestea, această hotărâre nu este încă valabilă, nici o procedură în temeiul legii române pentru modificarea sau anularea sa dinaintea instanțelor interne. Pe lângă aplicarea acesteia, este numai de o astfel de anulare sau substituție de către instanțe cu o obligație echivalentă că situația continuă a neexecuției poate ajunge la sfârșit (a se vedea Sabin Popescu , citat mai sus, § 54). 18. Având în vedere jurisprudența sa privind acest subiect (Mihai-Iulian Popescu c. România , nr. 2911/02, § 46, 29 septembrie 2005), Curtea consideră că, în acest caz, autoritățile nu au informat reclamantul, prin o decizie oficială, despre presupusa imposibilitate obiectivă a ad litteramului În plus, jurisdicțiile naționale nu au decis niciodată că executarea hotărârii din 18 noiembrie 1994 a fost obligată să eșueze din cauza lipsei de terenuri disponibile la nivel local. 19. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile care pun probleme similare celor din acest caz (a se vedea, printre altele, Sabin Popescu , citat mai sus; Dragne și alții c. România , nr. 78047/01, 7 aprilie 2005). 20. După examinarea materialului care i-a fost prezentat, Curtea constată că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în acest caz. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1. II. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIUNII 21. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul a solicitat 25.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciu material și 100.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. El a prezentat un raport de experți care evaluează pierderea profitului pentru 5,10 ha, între 2001 și 2007, la 59.135 New Romanian Lei (RON) și a considerat că valoarea de 8,64 ha este RON 100,144. 23. Guvernul a susținut că sumele susținute au fost excesive și au criticat raportul de experți, deoarece nu a menținut nici suma de RON 100,144, nici suprafața terenurilor menționate în hotărârea din 24 martie 1992. Guvernul a subliniat, de asemenea, că reclamantul nu este în măsură să revendice pierderea profitului pentru întreaga suprafață de 8,64 ha, deoarece el nu a fost singurul succesor. 24. Guvernul a prezentat un raport de experți care evaluează valorile minime ale terenurilor din satul Stolniceni-Prăjescu la 2-3 EUR pe m2 pentru teren intramuros și 0,2-0,3 EUR pe m2 pentru terenuri extramuros arabile în ceea ce privește pierderea profitului, în opinia jurisprudenței Curții ( Anghelescu v. România , nr. 29411/95 , §§§ 75-77, 9 aprilie 2002, Buzatu v. România (justă satisfacție), nr. 34642/97, § 18, 27 În plus, ei au considerat că constatarea unei încălcări ar putea constitui, în sine, o satisfacție suficientă pentru orice prejudiciu moral pe care reclamantul le-ar putea fi suferit. 25. Curtea reiterează că, în cazul în care a constatat încălcarea Convenției într-o hotărâre, Statul pârât este sub obligația juridică de a pune capăt acestei încălcări și de a face reparații pentru consecințele sale în așa fel încât să restabilească, în măsura posibilă, situația existentă înainte de încălcare (a se vedea Iatridis c. Grecia (justă satisfacție) [GC], nr. 31107/ 96, § 32, ECHR 2000-XI). 26. Curtea consideră, în circumstanțele cauzei, că aplicarea hotărârii din 18 noiembrie 1994 ar pune reclamantul, cât mai mult posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care ar fi fost dacă nu ar fi existat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1. 27. În lipsa unei astfel de executări de către statul pârât în termen de trei luni de la data în care această hotărâre devine finală, Curtea consideră că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în ceea ce privește prejudiciu material, o sumă corespunzător cu valoarea actuală a bunurilor. Având în vedere informațiile de la dispoziția sa privind prețurile imobiliare pe piața locală și faptul că hotărârea din 24 martie 1992 a recunoscut proprietatea reclamantului, împreună cu frații săi, Curtea consideră că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului suma de 20.000 EUR în ceea ce privește prejudiciu material. 28. În ceea ce privește suma de bani presupusă de reclamant pentru pierderea profitului sau orice beneficiu din posesia sa din 2001, Curtea respinge această afirmație ținând seama, pe de o parte, de faptul că a ordonat restabilio în integritate în calitate de reparare în temeiul articolului 41 din Convenție și, pe de altă parte, faptul că acordarea unei sume de bani pe această bază ar fi un proces speculativ, deoarece profitul de posesie depinde de mai multe factori. Cu toate acestea, Curtea va ține seama de privarea de posesie atunci când calculează prejudiciile morale (a se vedea, printre altele, Rusu și altele c. România , nr. 4198/04 , § 36, 19 Iulie 2007). 29. Curtea consideră că interferența gravă cu dreptul de acces al reclamantului la instanță și cu bucuria pașnică a bunurilor sale nu ar putea fi compensată într-un mod adecvat prin constatarea simplă a încălcării articolului 6 § 1 din Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1. Elaborarea unei evaluări pe o bază echitabilă, conform articolului 41 din Convenție, Curtea atribuie reclamantului 3000 EUR pentru prejudiciu moral. Costuri și cheltuieli 30. Reclamantul nu a solicitat costuri și cheltuieli. În consecință, nu există nici un apel pentru a face o atribuire sub acest cap. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară admisibilă cererea; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1; deține litera (a) statul pârât asigură, prin mijloace adecvate, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, executarea hotărârii din 18 noiembrie 1994 a Curții de Apel Iași; (b) faptul că, în lipsa unei astfel de măsuri, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în aceleași trei luni, valoarea de 20.000 EUR (20.000 de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile materiale; (c) ca Statul pârât să plătească reclamantului, în aceleași trei luni, suma de 3.000 EUR (3.000 euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (d) că sumele menționate anterior se transformă în moneda națională a statului interesat la rata aplicabilă la data decontare; (e) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 17 iunie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Santiago Quesada Josep Casadevell Președintele grefierului

THIRD SECTION

CASE OF

IRIMIA v. ROMANIA

(Application no. 12334/03)

JUDGMENT

STRASBOURG

17 June 2008

FINAL

17/09/2008

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Irimia v. Romania,

The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Chamber composed of:

Josep Casadevall,

President,

Elisabet Fura-Sandström,

Corneliu Bîrsan,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

Ineta Ziemele,

Ann Power,

judges,

and Santiago Quesada,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 27 May 2008,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 12334/03) against Romania lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Romanian national, Mr Constantin Irimia (“the applicant”), on 4 April 2003.

2.

The Romanian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr Răzvan-Horațiu Radu.

3.

On 15 June 2007 the Court decided to give notice of the application to the Government. It also decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility (Article 29 § 3).

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1936 and lives in Pașcani.

5.

On 24 March 1992 the Pașcani Court of First Instance allowed the applicant’s action and recognized his property right, together with his brothers, for a land of 8,64 ha situated in the Stolniceni-Prăjescu village. That judgment became final.

6.

On 17 March 1993 the district administrative authority acknowledged the applicant’s property right and ordered the local authorities to allow him to take possession of 8,64 ha of agricultural land. The local authorities had not performed the task and therefore the applicant brought administrative proceedings.

7.

On 18 November 1994 the Iași Court of Appeal, by a final decision, ordered the local authorities to provide the applicant and his brothers with a land of 8,64 ha in the Stolniceni-Prăjescu village.

8.

On 10 November 1998 the applicant and his two brothers were given the possession of 5 ha of land in the Stolniceni-Prăjescu village, namely 0,9

ha

intra muros

and 4,1 ha

extra muros

. However, on 4 June 2001 the local authorities annulled these transfers, on the grounds that they had been illegal and that third persons had already been given these lands.

9.

On 27 October 2000 the district administrative authority acknowledged again the applicant’s property right.

10.

On 5 February and 19 March 2007 the Stolniceni-Prăjescu Town Council informed both district and central authorities that they needed to assign land to several persons, including the applicant. As the land in question was in possession of a local company, the Town Council requested the transfer of this land into its own name for subsequent allocation to the entitled persons.

11.

The judgment of 18 November 1994 remains unenforced.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

12.

The relevant domestic law is summarised in the judgment of

Sabin Popescu v. Romania

(no.

48102/99, §§

42-46, 2 March 2004).

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATIONS OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION AND OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO. 1 TO THE CONVENTION

13.

The applicant complained that the non-enforcement of the judgments in his favour had infringed his rights guaranteed by Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, which read, insofar as relevant, as follows:

Article 6 § 1

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal...”

Article 1 of Protocol No. 1

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

A.

Admissibility

14.

The Court notes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

15.

The Government submitted that, as third persons had been given the land which belonged to the applicant’s father, the local authorities made considerable effort to obtain other land from the central authorities and to give it to the applicant in order to enforce the judgment.

16.

The applicant disagreed.

17.

The Court notes that, although the authorities had an obligation to enforce courts’ judgments, i.e. by restoring the relevant land to the applicant and to his brothers in the instant case, the judgment of 18 November 1994 remains unenforced to date. That judgment is nevertheless still valid, no proceedings having been instituted under the Romanian law for its modification or annulment before the domestic courts. Apart from enforcement, it is only by such an annulment or substitution by the courts with an equivalent obligation that the continuous situation of

non-enforcement may come to an end (see

Sabin Popescu

, cited above, §

54).

18.

Having regard to its case-law on the subject (

Mihai-Iulian Popescu v. Romania

, no.

2911/02, §

46, 29 September 2005), the Court considers that, in the present case, the authorities have failed to inform the applicant, by a formal decision, of the alleged objective impossibility of

ad litteram

performance of the abovementioned judgment and to take all necessary steps for its equivalent enforcement. Moreover, the national jurisdictions have never ruled that the enforcement of the judgment of

18 November 1994 was bound to fail due to the lack of available land at local level.

19.

The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 in cases raising issues similar to the ones in the present case (see, among others,

Sabin Popescu

, cited above;

Dragne and Others v. Romania

, no.

78047/01, 7 April 2005).

20.

Having examined the material submitted to it, the Court notes that the Government have not put forward any fact or argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. There has accordingly been a violation of Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

21.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

22.

The applicant claimed 25,000 euros (EUR) in respect of pecuniary damage and EUR 100,000 in respect of non-pecuniary damage. He submitted an expert report assessing the loss of profit for 5,10 ha, between 2001 and 2007, to 59,135 New Romanian Lei (RON) and considered that the value of 8,64 ha is RON 100,144.

23.

The Government alleged that the amounts claimed were excessive. They criticized the expert report, as it did not mention either the amount of RON 100,144, or the surface of land mentioned in the judgment of 24

March 1992. The Government also pointed out that the applicant was not in a position to claim the loss of profit for the whole surface of 8,64 ha, as he was not the only successor.

24.

The Government submitted an expert report assessing the minimum values of land in the Stolniceni-Prăjescu village at EUR 2-3 per m² for land

intra muros

and EUR 0,2-0,3 per m² for arable land

extra muros

.

Regarding the loss of profit, in the view of the Court’s jurisprudence (

Anghelescu

v. Romania

, no.

29411/95, §§

75-77, 9

April

2002,

Buzatu

v. Romania

(just satisfaction), no.

34642/97, §

18, 27

January 2005), this should not be granted. Further, they considered that the finding of a violation could constitute in itself sufficient just satisfaction for any

non-pecuniary damage which the applicant may have suffered.

25.

The Court reiterates that, where it has found a breach of the Convention in a judgment, the respondent State is under a legal obligation to put an end to that breach and make reparation for its consequences in such a way as to restore as far as possible the situation existing before the breach (see

Iatridis v. Greece

(just satisfaction) [GC], no.

31107/

96, §

32, ECHR 2000-XI).

26.

The Court considers, in the circumstances of the case, that the

ad

litteram

enforcement of the judgment of 18 November 1994 would put the applicant as far as possible in a situation equivalent to the one in which he would have been if there had not been a breach of Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1.

27.

Failing such enforcement by the respondent State within three months from the date on which this judgment becomes final, the Court holds that the respondent State is to pay the applicant, in respect of pecuniary damage, an amount corresponding to the current value of the property. Having regard to the information at its disposal concerning real estate prices on the local market and to the fact that the judgment of 24

March 1992 recognized the applicant’s property right together with his brothers, the Court holds that the respondent State is to pay to the applicant the amount of EUR 20,000 in respect of pecuniary damage.

28.

As regards the amount of money alleged by the applicant for the loss of profit or any benefit from his possession since 2001, the Court rejects this claim taking into account, on the one hand, that it has ordered

restitutio in integrum

as reparation under Article 41 of the Convention and, on the other hand, that granting a sum of money on this basis would be a speculative process, since profit from possession depends on several factors. However, the Court will take into account the deprivation of possession when calculating the non-pecuniary damage (see, among others,

Rusu and Others v. Romania

, no.

4198/04, §

36, 19

July 2007).

29.

The Court considers that the serious interference with the applicant’s right of access to court and to the peaceful enjoyment of his possessions could not be compensated in an adequate way by the simple finding of a violation of Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1. Making an assessment on an equitable basis, as required by Article

41 of the Convention, the Court awards the applicant EUR 3,000 in respect of non

‑

pecuniary damage.

B.

Costs and expenses

30.

The applicant did not claim costs and expenses. Accordingly, there is no call to make an award under this head.

C.

Default interest

31.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declares

the application admissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1;

3.

Holds

(a)

that the respondent State shall ensure, by appropriate means, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article

44

§

2 of the Convention, the enforcement of the judgment of 18 November 1994 of the Iași Court of Appeal;

(b)

that, failing such enforcement, the respondent State is to pay the applicant, within the same three months,

the amount of EUR 20,000 (twenty thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of pecuniary damage;

(c)

that the respondent State is to pay the applicant, within the same three months, the amount of EUR 3,000 (three thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage;

(d)

that the aforementioned amounts shall be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement;

(e)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 17 June 2008, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Registrar

President