ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1008/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1008/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cererii

de revizuire de față;

Prin sentința civilă nr. 2264 din

16 septembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Pașcani, în Dosarul nr. 3108/866/2011,

s-a admis plângerea formulată de petenții I.C., I.I.C., I.S.G. și I.C.O., în contradictoriu

cu intimata C.J.F.F. lași și s-a desființat hotărârea din 28 septembrie 2010 a Comisiei

județene lași.

Pentru a se pronunța

astfel, s-a reținut că prin plângerea înregistrată la data de 6 iunie 2011 sub

nr. 3108/866/2011 pe rolul Judecătoriei Pașcani, petenții I.C., I.I.C., I.S.G. și

I.C.O., au solicitat instanței desființarea hotărârii din 28 septembrie 2010 emisă

de intimata

C.J.F.F.

lași.

Pentru soluționarea

cauzei instanța a solicitat documentația aferentă hotărârii din 28 septembrie 2010

a Comisiei județene lași, aceasta regăsindu-se la dosar.

Intimata Comisia

județeană lași a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea plângerii,

întrucât hotărârea comisiei județene s-a adoptat la propunerea Comisiei locale S.P.,

care a avut ca temei hotărârea C.E.D.O. pronunțată în cauza Irimia vs. România.

Prin această hotărâre C.E.D.O., statul român a fost obligat să plătească suma de

20.000 de euro ca sumă corespunzătoare valorii actuale a proprietății. Prin urmare,

comisia județeană a luat act de îndeplinirea obligației de către statul român și

a adoptat hotărârea de radiere din anexa de recunoaștere a dreptului de proprietate

în fizic. Cu privire la comunicarea hotărârii către persoanele indicate în art.

2 al hotărârii, aceasta s-a efectuat în conformitate cu aceste prevederi.

Alăturat întâmpinării

a fost depusă hotărârea C.E.D.O. în cazul Irimia vs. România.

Prin hotărârea

din 28 septembrie 2010 intimata Comisia județeană lași a validat în parte propunerea

Comisiei locale S.P. și a dispus radierea din anexa de validare 32 (Legea nr. 1/2000)

a comunei S.P. pe numele I.C. cu suprafața de 8,64 ha.

În motivarea acestei

soluții, în cadrul hotărârii din 28 septembrie 2010 Comisia județeană lași a reținut:

„s-a dispus acordarea de despăgubiri pentru această suprafață de teren în locul

restituirii în natură a terenului”, concluzie trasă din actele depuse la documentație,

respectiv: adresa comisiei locale S.P., copie adresă Minister Afaceri Externe, Agentul

Guvernamental pentru C.E.D.O., copie dispozitiv sentință civilă nr. 344/2010 a Judecătoriei

Pașcani, copie protocol de predare primire din 2010 și copie anexe de validare

nr. 32 și nr. 36.

Prin adresa din

2010 Comisia locală S.P. a solicitat Comisiei județene lași rectificarea anexei

nr. 32 pentru comuna S.P. în sensul scoaterii suprafeței de 8,64 ha teren pentru

care a fost reconstituit, în fizic, dreptul de proprietate pe numele I.C., din anexa

32 și din protocolul de predare-preluare încheiat cu A.D.S.

Prin adresa înregistrată

din 2010 la Comisia locală S.P., Agentul Guvernamental pentru C.E.D.O. a arătat

că despăgubirile în cuantum de 20.000 de euro prevăzute în hotărârea C.E.D.O. Irimia

vs. România, au fost achitate de statul român către reclamantul din hotărârea C.E.D.O.

arătată.

Prin sentința

civilă nr. 344/2010 pronunțată în Dosarul nr. 1572/866/2009 al Judecătoriei Pașcani

s-a dispus partajarea sumei de 20.000 de euro, prevăzută în hotărârea C.E.D.O. Irimia

vs. România, între I.C., I.V. și B.C.

Prin protocolul

de predare-preluare din 8 ianuarie 2010 A.D.S. a pus la dispoziția Comisiei locale

S.P. suprafața de 115 ha „conform anexei nr. 27, nr. 32, nr. 36 și nr. 38, validate

prin hotărârea Comisiei județene lași din 2000, din 2005 și din 2008 (...) și procesului-verbal

de delimitare din 4 martie 2009 (...) validat prin hotărârea Comisiei județene lași

din 5 mai 2009 (...)”.

În cadrul procesului-verbal

de delimitare din 2009 la care face referire protocolul de predare-preluare din

2010, apare evidențiat expres I.C. cu suprafața de 8,64 ha, conform anexei nr. 32.

Față de înscrisurile

de mai sus, cu toate că au conținutul prezentat, intimata Comisia județeană lași

a concluzionat că, atâta timp cât prin hotărârea C.E.D.O., Irimia vs. România, statul

român a fost obligat la despăgubiri în sumă de 20.000 de euro, reconstituirea în

fizic a dreptului de proprietate pe numele I.C. pentru suprafața de 8,64 ha a fost

înlocuită cu despăgubiri.

Acest raționament

este indicat expres și în întâmpinarea formulată de Comisia județeană lași la dosar,

însă raționamentul a fost considerat eronat în drept. Astfel, în primul rând, Comisia

județeană lași nu a cunoscut faptul că C.E.D.O. nu aplică niciodată dreptul intern

al țării chemate în fața curții.

Mai mult, C.E.D.O.

a arătat în repetate rânduri că atribuțiile sale și puterea sa de decizie vizează

exclusiv identificarea și sancționarea încălcării de către statele respondente a

prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pentru a fi valabil

raționamentul Comisiei județene lași, conform căruia suma de 20.000 de euro reprezintă

despăgubiri în locul restituirii în natură a suprafeței de 8,64 ha, în condițiile

în care posibilitatea acordării de despăgubiri în locul reconstituirii în fizic

este prevăzută de legile fondului funciar române (deci dreptul intern), ar fi trebuit

ca C.E.D.O. să aibă calitatea unei instanțe de casare (care să judece căi de atac),

superioară instanțelor române, cu privire la dreptul intern aplicabil. Or, este

știut faptul că C.E.D.O. nu aplică dreptul intern și nu apreciază corectitudinea

aplicării dreptului intern la speță, de către instanțele române.

În acest context

apare evident faptul că hotărârea C.E.D.O. Irimia vs. România nu prevede suma de

20.000 de euro în locul restituirii imobilului în natură, ci această suma are caracter

de despăgubiri cu titlu de daune financiare (materiale) pentru încălcarea de către

statul Român a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și art. 1 Protocol 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acest aspect apare

foarte clar în dispozitivul hotărârii C.E.D.O.: „admite că a fost o violare a art.

6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1. Admite: a) că statul respondent

va asigura, prin mijloace corespunzătoare, în termen de 3 luni de la data în care

hotărârea a devenit definitivă în concordanța cu art. 44 alin. (2) al Convenției,

îndeplinirea hotărârii din 18 noiembrie 1994 dată de Curtea de Apel din lași; b)

dacă aceasta nu este îndeplinită, Statul respondent va plăti solicitantului, în

aceleași trei luni, suma de 20.000 de euro (...) în legătură cu dauna financiară”.

Din actele depuse

chiar de intimată la dosar, respectiv documentația aferentă hotărârii din 28

septembrie 2010 a Comisiei județene lași rezultă că nici în prezent hotărârea din

18 noiembrie 1994 a Curții de Apel lași nu a fost îndeplinită. Astfel, din motivarea

hotărârii C.E.D.O. rezultă că hotărârea Curții de Apel are ca obiect „obligația

de a face”, respectiv obligarea Comisiei locale S.P. la punerea în posesie cu suprafața

de 8,64 ha pentru I.C. și obligarea Comisiei județene lași de eliberare a titlului

de proprietate pentru această suprafață. Având în vedere că abia în anul 2010 A.D.S.

a predat teren către Comisia locală S.P. pentru punerea în posesie a persoanelor

vizate de anexa nr. 32, printre care și I.C. cu suprafața de 8,64 ha, rezultă că

prevederile de la punctul a) al hotărârii C.E.D.O. nu au fost aduse la îndeplinire

în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive (17 iunie 2008) și astfel statul

român a trebuit să plătească suma de 20.000 de euro cu titlu de daune financiare

(nu despăgubiri conform Legii nr. 18/1991).

Petenții au mai

invocat în susținerea plângerii și următoarele aspecte: hotărârea comisiei județene

contestate nu-i vizează pe petenți în mod direct ci pe defunctul I.C., hotărârea

nu a fost comunicată solicitantului și nici moștenitorilor acestuia. Instanța a

apreciat că aceste motive nu sunt de natură a atrage nulitatea sau netemeinicia

hotărârii din 28 septembrie 2010. Astfel, faptul că hotărârea a vizat radierea din

anexa nr. 32 a numitului I.C. se datorează faptului că I.C. (și nu moștenitorii

săi) figurează în anexa respectivă. Mai mult, Comisiei județene lași nu i s-a adus

la cunoștință faptul că I.C. a decedat în luna martie 2010. În privința aspectului

necomunicării hotărârii, nici acesta nu este de natură a atrage desființarea hotărârii

ce trebuia comunicată, întrucât momentul comunicării este relevant doar pentru stabilirea

aspectului formulării plângerii în termenul prevăzut de lege.

Intimata Comisia

județeană lași nu a invocat excepția tardivității plângerii și nici nu a făcut dovada

că s-ar fi încercat măcar comunicarea hotărârii din 28 septembrie 2010 către defunctul

I.C., de la documentația depusă de intimată lipsind copia scrisorii recomandate

cu confirmare de primire ce trebuia emisă conform art. 53 alin. (1) din Legea

nr. 18/1991.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâta C.J.F.F. lași, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin întâmpinarea

formulată, intimații I.C., I.I.C., I.S.G. și I.C.O., au solicitat respingerea recursului.

În această fază

procesuală părțile s-au folosit de proba cu acte.

Prin decizia

nr. 1533/2012 din 20 iunie 2012, Tribunalul lași, secția

I

civilă,

în Dosarul nr. 3108/866/2011, a admis recursul declarat de pârâta C.J.F.F. Iași

împotriva sentinței civile nr. 2264 din 16 septembrie 2011 pronunțată de Judecătoria

Pașcani, sentință pe care a modificat-o, în tot, în sensul că:

A respins plângerea

formulată de petenții I.C., I.I.C., I.S.G. și I.C.O. împotriva hotărârii din 28

septembrie 2010 emisă de pârâta C.J.F.F. lași.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de recurs a reținut următoarele:

În cauza „Irimia

Vs.România" C.E.D.O. a stabilit, la 17 august 2008, că, prin neexecutarea deciziei

nr. 785 din 18 noiembrie 1994 a Curții de Apel lași, prin care s-a recunoscut îndreptățirea

solicitantului I.C. (autorul reclamanților din cauza de față) și a fraților acestuia

la reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 8,64 ha teren situat

în comuna S.P., s-au produs încălcări ale art. 6 alin. (1) din Convenție și ale

art. 1 din Protocolul nr. 1, Statul Român fiind obligat ca în termen de 3 luni de

la data la care hotărârea a devenit definitivă să asigure executarea deciziei Curții

de Apel lași din 18 noiembrie 1994, iar dacă aceasta nu este executată să plătească

solicitantului I.C., în același termen, suma de 20.000 RON cu titlu de daună financiară,

în condițiile art. 41 din Convenție, precum și suma de 3.000 RON cu titlu de daună

nefinanciară.

Ministerul de

Externe a efectuat plata sumei de 20.000 euro în contul autorului reclamanților,

aspect pe care l-a adus și la cunoștința Comisiei locale de fond funciar S.P. prin

scrisoarea din 4 martie 2009. Prin adresa din 22 martie 2010 Agentul Guvernamental

pentru C.E.D.O. a comunicat Primarului comunei S.P. împrejurarea că suma de 20.000

euro a fost achitată cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea suprafeței

de 8,64 ha care nu a putut fi restituită. În considerarea acestei situații C.J.F.F.

lași a emis hotărârea din 28 septembrie 23010 prin care s-a validat propunerea Comisiei

locale de fond funciar S.P. și s-a dispus radierea din anexa de validare nr. 32,

a comunei S.P., a autorului reclamantului I.C., cu suprafața de 8,64 ha. În preambulul

acestei hotărâri s-a arătat că măsura radierii reconstituirii se impune ca urmare

a faptului că beneficiarul reconstituirii - I.C., a beneficiat de despăgubiri pentru

această suprafață de teren în locul restituirii în natură a terenului.

Această hotărâre

a fost contestată de moștenitorii defunctului I.C., controversa juridică fiind generată

de caracterul despăgubirii stabilită de C.E.D.O, respectiv dacă aceasta este o sancțiune

aplicată Statului Român pentru neasigurarea unui cadru legislativ eficient în vederea

punerii în executare a hotărârilor judecătorești și pentru protecția proprietății

sau reprezintă o compensație pentru imposibilitatea executării hotărârii judecătorești,

această chestiune litigioasă fiind vizată de recursul de față.

C.E.D.O. situează

obligația de reparare în cadrul clasic al contenciosului de despăgubire: art. 41

(fostul art. 50) conferă Curții puterea de a acorda „părții vătămate” adică particularului,

o „satisfacție echitabilă”, C.E.D.O. este, așadar, competentă, potrivit unei tradiții

a dreptului judiciar internațional, să pronunțe o hotărâre referitoare la prestații

bănești. Aceasta reprezintă o soluție novatoare în raporturile dintre particular

și justiția internațională deoarece C.E.D.O. alocă despăgubiri unui particular care

nu a avut (inițial) dreptul de a o sesiza și de a se prezenta în fața ei (cel puțin

până în 1983) și totodată anacronică: acordarea unei despăgubiri, oricare ar fi

natura, gravitatea și durata violării drepturilor omului nu se potrivește cu vocația

Convenției, aceea de a instaura o ordine publică europeană a drepturilor și libertăților.

Conform art. 41,

C.E.D.O. dispune, în materie de despăgubiri, de o putere de apreciere discreționară

(acestea se acordă „dacă este cazul”), dar subsidiară: satisfacția echitabilă nu

poate fi acordată decât dacă dreptul intern nu permite sau permite doar în mod imperfect,

prin repunerea lucrurilor în situația anterioară, înlăturarea consecințelor măsurii

incriminate. În hotărârea din 31 octombrie 1995, în cazul Papanicholopoulos și alții

contra Greciei, C.E.D.O. a afirmat cu claritate principiul conform căruia „restitutio

in integrum” constituie modul adecvat de reparare a prejudiciului și reprezintă

o obligație juridică izvorâtă din art. 46 (fostul art. 53 al Convenției): „O hotărâre

constatând existența unei violări, antrenează pentru statul pârât obligația juridică

din perspectiva Convenției de a pune capăt violării și de a-i înlătura consecințele

în așa fel încât să se restabilească, pe cât posibil, situația anterioară violării.

Restitutio in integrum își are sursa (după cum o confirmă și jurisprudența anterioară,

Scozzari și Giunte contra Italia, 13 iulie 2000, Brumărescu contra România, 23

ianuarie 2001), în obligația de rezultat care îi revine statului parte în virtutea

art. 46 și care impune luarea unor măsuri individuale față de partea vătămată și/sau

a unor măsuri generale, dacă este cazul, de natură să înlăture violarea și să repună

lucrurile în situația anterioară.

Art. 41 trebuie

interpretat ca stabilind în sarcina statului pârât o obligație de restitutio in

integrum, dacă natura violării o permite sau, în caz contrar, de reparare a prejudiciului

sub formă pecuniară. Datorită caracterului declarator al hotărârii prin care se

constată violarea, statul pârât are, în principiu libertatea de a-și alege mijloacele

prin care să se achite de obligație. Acest principiu este, totuși, amendat în mod

semnificativ de jurisprudența recentă a C.E.D.O. Mai întâi, în materia privării

de proprietate, în care judecătorul european își recunoaște prerogativa injoncțiunii

și pune statul în fața unei alternative: fie îi restituie reclamantului proprietatea

într-un anumit termen, fie îi plătește o despăgubire adecvată (Papanicholopoulos

precitat, Beyeler contra Italia, 28 mai 2002).

Acesta este și

cazul în speța de față. în cauza Irimia vs. România, 17 august 2008, C.E.D.O. a

dat posibilitatea Statului Român ca în termen de 3 luni să asigure executarea hotărârii

prin restituirea către solicitant a suprafeței de 8,64 ha sau să acorde reparația

în echivalent bănesc de 20.000 euro în caz de imposibilitate a unei restitutio in

integrum (în același sens a statuat și în cauzele Viașu Vs. România, 9

decembrie 2008, Balașa Vs. România, 5 aprilie 2011). Statul Român, în vederea respectării

termenului de 3 luni stabilit de C.E.D.O., a optat pentru compensarea echivalentă

cu valoare de piață a proprietății, variantă acceptată și de reclamanți, care au

încasat suma de 20.000 euro achitată de Statul Român, cu titlu de despăgubire la

23 februarie 2009 (în acest sens și adresa comunicată lui I.V. de Agentul Guvernamental

pentru C.E.D.O.).

Prin urmare, suma

de 20.000 euro reprezintă convertirea în despăgubiri a obligației de restituire

a suprafeței de 8,64 ha, condiții în care, în mod just, C.J.F.F. lași a emis hotărârea

din 28 septembrie 2010, prin care a dispus radierea autorului reclamanților din

anexa de validare nr. 32, plângerea formulată de reclamant vădindu-se nefondată,

soluția contrară reținută de prima instanță fiind fundamentată pe greșita interpretare

a dispozițiilor art. 41, art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în

determinarea caracterului despăgubirii stabilite de C.E.D.O. în cazul Irimia Vs.

România.

Împotriva acestei

decizii au formulat cerere de revizuire revizuentii I.C., I.I.C., I.S.G. și I.C.O.,

arătând următoarele:

Decizia nr. 1533

din 20 iunie 2012 a Tribunalului lași, pronunțată în Dosarul nr. 3108/866/2011,

este potrivnică deciziei nr. 785 din 18 noiembrie 1994, pronunțată de Curtea de

Apel lași în Dosarul nr. 1281/1994.

Astfel, revizuentii

consideră că, atâta timp cât prin decizia a cărei revizuire se cere, s-a constatat

că statul român a respectat hotărârea din 17 iunie 2008, emisă de C.E.D.O. în cazul

Irimia versus România, aceasta este potrivnică deciziei nr. 785/1994 a Curții de

Apel lași, prin această din urmă decizie fiind obligată Comisia locală de fond

funciar din comuna S.P., județul lași, să procedeze la punerea, efectivă, în posesie

a autorului revizuenților, I.C., cu suprafața de 8,64 ha pe raza respectivei comune,

or, prin hotărârea a cărei revizuire se cere, s-a constatat că statul român, prin

plata sumei de 20.000 euro, și-a îndeplinit obligația stabilită prin hotărârea C.E.D.O.,

fapt cu care revizuentii nu sunt de acord.

În drept, revizuentii

și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Inițial, cererea

a fost înregistrată pe rolul Tribunalului lași sub nr. 7220/99/2012, iar prin decizia

civilă nr. 148 din 25 ianuarie 2013, Tribunalul lași, secția

I

civilă și-a declinat competența în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție,

cauza fiind înregistrată la această din urmă instanță sub același număr.

La data de 14

ianuarie 2014, intimata Comisia locală de fond funciar a comunei S.P., a formulat

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire.

Analizând decizia

a cărei revizuire se solicită, prin raportare la criticile formulate, cât și la

decizia cu care se pretinde a fi potrivnică, Înalta Curte constată că cererea de

revizuire este nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art.

322 pct. 7 C. proc. civ., se poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive,

dacă există o altă hotărâre definitivă, potrivnică cu prima, dată de o instanță

de același grad sau de grad deosebit, însă, trebuie ca cele două hotărâri să fie

date în una și aceeași pricină, dar și între aceleași persoane, având aceeași calitate,

condiții care, în speță, nu sunt îndeplinite.

În speța de față,

prin decizia nr. 1533 din 20 iunie 2012 a Tribunalului lași, pronunțată în Dosarul

nr. 3108/866/2011, s-a soluționat, în mod definitiv, plângerea formulată, la Judecătoria

Pașcani, împotriva hotărârii din 28 septembrie 2010 emisă de C.J.F.F. lași, iar

prin decizia nr. 785 din 18 noiembrie 1994, pronunțată de Curtea de Apel lași în

Dosarul nr. 1281/1994 s-a soluționat, în mod irevocabil, cererea formulată de reclamantul

I.C., autorul revizuentilor, de obligare a Comisiei locale pentru aplicarea Legii

nr. 18/1991, din comuna S.P., județul lași, la punerea în posesie a petentului cu

suprafața de 8,64 ha ce i-a fost restituită în proprietate.

Astfel, pe de

o parte, în hotărârea definitivă a Tribunalului lași, parte este C.J.F.F. Iași,

iar în hotărârea irevocabilă a Curții de Ape lași, parte este Comisia locală de

fond funciar a comunei S.P., județul lași, iar pe de altă parte, hotărârea a cărei

revizuire se cere a fost pronunțată după ce C.E.D.O. a pronunțat hotărârea din 2008,

în cauza Irimia versus România, prin care statul român a fost obligat, ori să pună

în posesie pe petent cu suprafața de 8,64 ha, ori să plătească acestuia suma de

20.000 euro, drept despăgubiri financiare, în cazul în care nu va proceda la punerea

în posesie, or, statul român a ales să execute această hotărâre sub formă pecuniară.

Prin urmare, prin

decizia a cărei revizuire s-a solicitat, s-a avut în vedere și hotărârea pronunțată

de C.E.D.O. în cazul Irimia versus România, hotărâre ce nu avea cum să fie avută

în vedere la pronunțarea deciziei nr. 785 din 18 noiembrie 1994 a Curții de Apel

lași în Dosarul nr. 1281/1994, astfel că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile

cerute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., cu privire la identitatea de pricină, de

persoane și de calitate a părților.

Având în vedere

cele de mai sus, în baza art. 326 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea

de revizuire.

În baza art. 274

C. proc. civ., va obliga revizuenții I.C., I.I.C., I.S.G. și I.C.O. la plata sumei

de 2.000 RON către Comisia locală S.P. de fond funciar, reprezentând cheltuieli

de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea

de revizuire formulată de revizuenții I.C., I.I.C., I.S.G. și I.C.O. împotriva deciziei

nr. 1533/2012 din 20 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul lași, secția

I

civilă, în Dosarul nr. 3108/866/2011.

Obligă revizuenții

I.C., I.I.C., I.S.G. și I.C.O. la plata sumei de 2.000 RON către Comisia locală

S.P. de fond funciar la plata sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 13 martie 2014.