ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5998/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5998/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1242 din 09 noiembrie 2009 Tribunalul

B

ucurești,

secția a III -a civilă, a respins excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii

formulată de reclamanta I.O., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București

prin Primar General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, C.R. și C.E.;

a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei

de interes invocată de pârâtul Municipiul București și a respins acțiunea în revendicare

ca neîntemeiată, în ceea ce-i privește pe pârâții C.

A admis cererea în despăgubiri

formulată de către reclamantă față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

și l-a obligat pe acesta la plata către reclamantă a sumei de 1.248.200 RON despăgubiri

reprezentând valoarea imobilului teren și construcție revendicat.

A obligat reclamanta la

plata cheltuielilor de judecată în valoare de 26.00 RON în favoarea pârâților C.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a analizat cu prioritate excepțiile invocate apreciind

următoarele:

Referitor la inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare formulată potrivit dreptului comun pentru existența Legii

nr. 10/2001 a reținut că este neîntemeiată față de decizia nr. 33/2008 dată în interesul

legii pe această chestiune și prin raportare la jurisprudența C.E.D.O., Înalta Curte,

statuând în cuprinsul acestei decizii că o astfel de acțiune nu poate fi considerată

inadmisibilă, neputându-se aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate

situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, reclamantei

care se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției și art. 1 din Primul

protocol adițional, trebuind să i se asigure accesul la justiție.

În ceea ce privește excepția

calității procesuale active a reclamantei, prima instanță a reținut că nu poate

fi primită, întrucât cu actele depuse la dosar, reclamanta a făcut dovada că este

succesoare unică de pe urma autorilor săi.

Cu privire la lipsa de

interes în formularea capătului de cerere în constatarea nevalabilitătii titlului

statului, Tribunalul a constatat că și această excepție este neîntemeiată, reclamanta

justificând un interes personal, direct și actual în a constata preluarea nevalabilă

a imobilului de către stat, ca premisă a revendicării prin comparare de titluri.

Pe fondul cauzei, prima

instanță a reținut că atât reclamanta cât și pârâții dețin titluri de proprietate

cu privire la apartamentul revendicat, cel al pârâților provenind din aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din

23 octombrie 1997 transcris din 2011/1996, act ce nu a făcut obiectul acțiunii în

anulare astfel cum a fost reglementată prin Legea nr. 10/2001, așa încât valabilitatea

acestuia nu mai poate fi pusă în discuție și, pe de altă parte, reclamanta nu posedă

vreo hotărâre judecătorească emisă în cadrul vreuneia dintre procedurile speciale

de restituire sau un alt act al unei autorități cu competență în materie de restituire,

prin care să-i fie confirmat dreptul și în baza căruia să se poată prevala de un

bun în sensul C.E.D.O.

Tribunalul a mai reținut

că așa cum s-a statuat și în cuprinsul deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, dată în interesul legii și prin care s-a tranșat asupra chestiunii

concursului dintre legea specială și legea generală, urmează să se acorde prioritate

acțiunii în revendicare urmată de dreptul comun în măsura în care nu s-ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate, în speță cel al pârâților, ori securității

raporturilor juridice.

Pe de altă parte, în cuprinsul

aceleiași decizii s-a reținut, pornind de la jurisprudența C.E.D.O. că privarea

fostului proprietar al imobilului de natura celui de față, de bun, în absența oricărei

despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

În consecință, Tribunalul

a apreciat că, întrucât bunul imobil din speță a fost dobândit de către pârâți cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, se impune a se acorda preferință titlului

pârâților în vreme ce, în ceea ce o privește pe reclamantă, aceasta este îndreptățită

a beneficia de despăgubiri constând în contravaloarea imobilului revendicat, transmis

prin vânzare de către stat pârâților în baza și cu respectarea dispozițiilor legale,

obiectul revendicării urmând a fi convertit în aceste despăgubiri, în speță, în

valoare de 1.248.200 RON.

Prin decizia civilă

nr. 576 A din 14 octombrie 2010, Curtea de Apel București, a respins apelul reclamantei

ca nefondat și a admis apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, schimbând

în parte sentința apelată în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect

despăgubiri .A menținut celelalte dispoziții ale sentințe apelate.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

În ceea ce privește apelul

declarat de reclamantă, instanța de apel a constat că principalele critici se referă

la caracterul preferabil al titlului său, în condițiile în care provine de la adevăratul

proprietar, reclamanta invocând totodată practica instanței de contencios european

în materia drepturilor omului prin care s-a evidențiat ineficienta sistemului reparator

al Legii nr. 10/2001, ceea ce ar conduce în opinia acesteia la admiterea acțiunii

în revendicare.

S-a avut în vedere că

autorii reclamantei au fost proprietarii imobilului în litigiu, care a fost preluat

abuziv prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin acțiunea dedusă judecății

reclamanta a solicitat revendicarea imobilului în baza dispozițiilor art. 480 C.

civ., acțiune ce trebuie analizată în concordanță cu criteriile impuse de decizia

civilă nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii.

S-a mai reținut că pentru

a stabili în ce măsură fostul proprietar poate avea câștig de cauză într-o acțiune

în revendicare introdusă în contradictoriu cu fostul chiriaș, care a dobândit imobilul

în temeiul Legii nr. 112/1995, trebuie analizate cumulativ următoarele condiții:

existența unui bun actual în patrimoniul reclamantului, caracterul neconvențional

al Legii nr. 10/2001, respectarea principiului stabilității circuitului civil, respectarea

unui alt drept de proprietate, deopotrivă protejat de lege și buna credință a fostului

chiriaș la cumpărarea imobilului.

Între aceste criterii,

o chestiune fundamentală o reprezintă existența unui bun actual în patrimoniul reclamantului.

Așa cum a reținut în mod

corect și prima instanță, reclamanta nu are nici hotărâre judecătorească de admitere

a revendicării sau de constatare a nevalabilității titlului statului și nici o dispoziție,

respectiv decizie de restituire în natură a imobilului emisă conform prevederilor

Legii nr. 10/2001.

De asemenea, s-a avut

în vedere că reclamanta nu a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001,

motiv pentru care instanța de apel a apreciat că reclamanta nu deține un bun în

sensul C.E.D.O., ceea ce, apare ca fiind inutilă cercetarea celorlalte cerințe ce

trebuie a fi întrunite cumulativ, așa cum a statuat instanța supremă în decizia

pronunțată în interesul legii.

Având în vedere că pârâții

C. sunt titularii dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, pe

care l-au dovedit cu contractul de vânzare cumpărare, încheiat în baza Legii nr.

112/1995, necontestat în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, aceștia beneficiază

de un bun în sensul C.E.D.O.

Cu privire la susținerea

reclamantei în apelul formulat, potrivit căreia, operațiunea comparării titlurilor

de proprietate înfățișate de părți trebuie să se realizeze și prin prisma mijloacelor

alternative pe care le au la dispoziție părțile pentru a obține o reparație echitabilă

în ipoteza în care acțiunea în revendicare este soluționată defavorabil lor, foștii

chiriași având posibilitatea legală să obțină o astfel de reparație, uzând de prevederile

art. 50 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a apreciat că acesta nu mai poate

reprezenta un argument în sensul admiterii acțiunii în revendicare și restituirii

imobilului către fostul proprietar, în condițiile în care practica judiciară a validat

posibilitatea obținerii de despăgubiri reprezentând valoarea de piață a imobilului,

în cadrul unei acțiuni în pretenții îndreptate împotriva statului.

Așa cum a statuat și instanța

supremă, în decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată într-un recurs în interesul legii,

în cazul în care există o imposibilitate fizică sau juridică de retrocedare a bunului,

acțiunea reală se transformă într-o acțiune personală, în pretenții, având ca obiect

contravaloarea acestuia. Deși, ambele părți (atât fostul proprietar cât și fostul

chiriaș) se află în situația de a putea obține prin căi legale o reparație echitabilă,

în cazul soluționării defavorabile a acțiunii în revendicare, instanța de apel a

apreciat că, recunoscând preferabilitatea titlului fostului chiriaș, se dă o soluție

care respectă criteriile impuse de decizia pronunțată în interesul legii anterior

menționată (care are caracter obligatoriu, conform prevederilor art. 329 C.

proc. civ.) și se asigură corelarea cu sistemul reparator instituit de legea specială.

Cu privire la apelul pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice, care a criticat sentința atacată sub aspectul admisibilității

acțiunii în revendicare, susținând faptul că imobilul în litigiu intră sub incidența

prevederilor Legii nr. 10/200, instanța de apel a apreciat că, în parte a răspuns

la această chestiune cu ocazia examinării apelului reclamantei. Instanța de apel

a considerat necesar să evidențieze faptul că problema concursului dintre Legea

nr. 10/2001 și acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost tranșată

prin decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată de instanța supremă într-un recurs în

interesul legii, în sensul că se recunoaște prioritate sistemului reparator instituit

de Legea nr. 10/2001, care este legea specială, conform regulii specialia generalibus

derogant, dar nu este exclusă de plano nici posibilitatea introducerii acțiunii

în revendicare, în acele situații în care, deși reclamantul (fostul proprietar sau

succesorii săi în drepturi) se poate prevala de un bun în sensul Convenției, datorită

deficiențelor de reglementare și de implementare ale Legii nr. 10/2001, acesta nu

poate obține o reparație echitabilă.

Având în vedere că instanța

supremă prin decizia anterior menționată impune verificarea unor cerințe ce țin

de fondul litigiului și anume existența unui bun în patrimoniul fostului proprietar,

instanța de apel a apreciat că problema se mută din domeniul inadmisibilității în

cel al netemeiniciei, astfel că nu justifică respingerea acțiunii în revendicare

ca inadmisibilă, în ipoteza în care aceste cerințe nu sunt îndeplinite.

De altfel, o astfel de

soluție se impune și din perspectiva dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O., ce consacră

dreptul la un proces echitabil și care presupune, în primul rând, ca instanța sesizată

să se pronunțe asupra fondului dreptului dedus judecății.

Așadar, instanța de apel

a apreciat că excepția inadmisibilității invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice nu se justifică și pe cale de consecință nu poate fi primită.

S-a mai reținut că prin

sentința apelată, acțiunea în revendicare a fost respinsă ca nefondată, fiind totodată

admis capătul de cerere subsidiar, în sensul obligării pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri, reprezentând valoarea imobilului

revendicat, în favoarea reclamantei.

Având în vedere cele statuate

de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii, potrivit cărora

acțiunea reală ce are ca obiect readucerea bunului în patrimoniul proprietarului

de drept, se convertește într-o acțiune personală, în pretenții, constând în contravaloarea

bunului, instanța de apel a constatat că, în concepția Înaltei Curți de Casație

și Justiție, criteriile de analiză a acțiunii în revendicare trebuie examinate și

în cazul acțiunii în pretenții, în măsura în care acestea pot fi avute în vedere

prin raportare la caracterul personal al acțiunii în pretenții și la specificul

acesteia.

Pe cale de consecință,

s-a apreciat că dintre criteriile impuse de decizia civilă nr. 33/2008 a instanței

supreme, în primul rând trebuie examinată condiția existenței unui bun actual în

patrimoniul reclamantului, cerință care nu este întrunită în prezenta cauză.

Având în vedere caracterul

devolutiv al căii de atac a apelului, instanța de apel a apreciat că prin motivele

formulate, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a înțeles să

invoce atât inadmisibilitatea capătului de cerere principal, având ca obiect revendicarea

cât și a capătului de cerere subsidiar, ce are ca obiect obligarea acestuia la plata

de despăgubiri pentru imobilul solicitat. S-a constatat că, practic, apelantul a

susținut imposibilitatea acordării despăgubirilor în cazul în care reclamanta nu

justifică un bun în sensul Convenției, aceasta neavând nici recunoașterea pe cale

judiciară a dreptului său de proprietate prin constatarea nevalabilității titlului

statului și nici cel puțin o notificare formulată în temeiul prevederilor Legii

nr. 10/2001.

Pentru aceste motive,

instanța de apel a apreciat că se impune admiterea apelului pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice, cu consecința schimbării sentinței atacate în sensul respingerii

capătului de cerere având ca obiect despăgubiri.

Față de excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare pentru nerespectarea regulii unanimității și excepția lipsei

calității procesuale pasive, întemeiată pe același motiv, invocate de pârâții C.,

prin întâmpinare, curtea de apel a apreciat că în mod corect prima instanța s-a

pronunțat în sensul respingerii acestor excepții.

S-a reținut că reclamanta

și-a dovedit prin certificatele de moștenitor și testamentul depus, calitatea de

unică succesoare de pe urmă socrilor săi.

Chiar și în ipoteza care

s-ar aprecia că nu s-a făcut dovada calității de succesor de pe urma socrului său,

instanța de apel a considerat că această împrejurare nu este de natură să conducă

la o altă concluzie, având în vedere situația de fapt din speță  și cele statuate

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Lupaș vs România în sensul că

regula unanimității se impune a fi respectată la realizarea actelor de dispoziție

asupra imobilelor aflate coproprietate sau indiviziune în măsura în care nu constituie

un obstacol insurmontabil la promovarea acțiunii în revendicare deoarece aplicarea

rigidă a acestei reguli poate aduce atingere dreptului la un proces echitabil în

substanța sa.

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității acțiunii în raport de prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001,

s-a avut în vedere că această chestiune a fost examinată cu ocazia analizării criticilor

formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ceea ce nu impune reluarea argumentației,

reținându-se că excepția este nefondată, pentru aceleași motive.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamanta I.O., criticând-o pentru nelegalitate, cale de atac

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și în susținerea căreia

a arătat următoarele:

Ministerul Finanțelor

Publice a declarat apel susținând că acțiunea de revendicare este inadmisibilă,

deci exclusiv sub aspectul excepției de inadmisibilitate a revendicării în natură,

fără a critica în nici un mod soluția instanței de fond de obligare la plata contravalorii

imobilului iar prin soluția dată, instanța de apel a schimbat natura și înțelesul

lămurit al apelului Statului Român, admițând apelul acestuia și a judecat pe fond

cererea de obligare la plata contravalorii imobilului pe care a respins-o, fără

însă să aibă nici o legătură cu motivele de apel invocate care vizau strict doar

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pe dreptul comun raportate la legea specială

– Legea nr. 10/2001;

În aceste condiții, consideră

recurenta că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 295 C. proc. civ., judecând

cu depășirea limitelor cererii de apel a pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, schimbând și obiectul cererii care viza doar inadmisibilitatea

revendicării în natură reținând că decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție ar impune să depășească limita cererii de apel, să schimbe obiectul

apelului și să se pronunțe pe ceea ce nu s-a făcut apel;

Instanța de apel s-a pronunțat

cu încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității procesului

civil pe motive de apel care nu au fost cerute de nimeni și nu au fost puse în discuția

părților;

Astfel, în mod greșit

s-a pronunțat instanța de apel prin respingerea acțiunii reclamantei motivat de

faptul că aceasta nu deține un bun în sensul C.E.D.O., deoarece imobilul revendicat

nu a fost confirmat bun revendicat prin hotărâre judecătorească anterioară;

Greșit instanța de apel

nu a cercetat și analizat cauza prin compararea titlurilor de proprietate prezentate

de părți, reclamanta aflându-se în fața instanței naționale într-o acțiune în revendicare

imobiliară - acțiune imprescriptibilă în dreptul intern;

În mod greșit instanța

de apel a trecut peste imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare imobiliară

și s-a referit la practica C.E.D.O. care stabilește limitele proprii de competență,

refuzând să judece pe fond cererea de revendicare.

Mai întâi, cu privire

la excepțiile invocate de intimații C., Înalta Curte, observă că prin sentința civilă

nr. 1242 din 09 noiembrie 2009 Tribunalul

B

ucurești,

secția a III -a civilă, a respins excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii

formulată de reclamanta I.O., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București

prin Primar General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, C.R. și C.E.;

a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei

de interes invocată de pârâtul Municipiul București și a respins acțiunea în revendicare

ca neîntemeiată, în ceea ce-i privește pe pârâții C.; a admis cererea în despăgubiri

formulată de către reclamantă față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

și l-a obligat pe acesta la plata către reclamantă a sumei de 1.248.200 RON despăgubiri

reprezentând valoarea imobilului teren și construcție revendicat.

Or, împotriva acestei

soluții prin care instanța de fond a analizat excepțiile invocate nu s-a declarat

nicio cale de atac de către intimații C., în situația în care aceștia ar fi fost

nemulțumiți de soluția dată.

Prin hotărârea recurată,

instanța de apel a respins apelul reclamantei ca nefondat și a admis apelul pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice, schimbând în parte sentința apelată în sensul că

a respins capătul de cerere având ca obiect despăgubiri .A menținut celelalte dispoziții

ale sentințe apelate.

În considerente, instanța

de apel a răspuns și cu privire la aceleași excepții invocate prin întâmpinare de

intimații C., reținând că reclamanta și-a dovedit prin certificatele de moștenitor

și testamentul depus calitatea de unică succesoare de pe urma socrilor săi.

De asemenea și cu privire

la excepția inadmisibilității, instanța de apel a răspuns cu ocazia analizei pe

fond a cauzei, soluție împotriva căreia nu s-a declarat recurs de către pârâții

C.

Examinând hotărârea instanței

de apel în limita criticilor formulate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta

Curte reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Susținând incidența dispozițiilor

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pe motiv că „instanța de apel ar fi schimbat natura

și înțelesul lămurit al apelului Statului", reclamanta este în eroare asupra

conținutului acestui motiv de recurs, care vizează situația în care instanța denaturează

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, dar

în sensul lui material, de negotium iuris (pe care se sprijină pretențiile sau apărările

părților), iar nu în înțeles procesual (de act procedural al părții, care învestește

instanța).

De altfel, aceeași critică

a formulat-o recurenta-reclamantă cu referire la dispozițiile art. 295 C. proc.

civ. și la faptul că instanța de apel ar fi nesocotit limitele judecății astfel

cum au fost ele stabilite prin cererea de apel.

O asemenea critică, încadrabilă,

în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul prev. de art. 304

pct. 5 C. proc. civ. (iar nu în motivul indicat, reglementat de art. 304 pct. 9

C. proc. civ.) întrucât se invocă nesocotirea unei norme de procedură în desfășurarea

judecății și nu a uneia de drept substanțial, este nefondată.

Contrar susținerii recurentei,

criticile din apel nu au vizat „strict doar inadmisibilitatea acțiunii în revendicare

pe dreptul comun", pentru a se putea susține că, pronunțându-se asupra pretenției

în despăgubiri bănești îndreptate împotriva Statului, instanța de apel ar fi depășit

limitele învestirii.

În realitate, criticând

sentința de primă instanță - care respinsese acțiunea în revendicare și admisese

cererea formulată în subsidiar, de obligare a statului la despăgubiri - apelantul-pârât

a susținut că în mod greșit Tribunalul nu a ținut seama de temeiul juridic al acțiunii

care a fost reprezentat de dispoz. art. 480 C. civ., deși situația juridică a imobilului

atrăgea aplicabilitatea unui act normativ special, Legea nr. 10/2001.

Or, acesta a fost temeiul

juridic al ambelor pretenții deduse judecății, pe cale principală și subsidiară

(revendicarea și respectiv, despăgubiri, pentru ipoteza imposibilității restituirii

în natură a bunului), așa încât nu se poate pretinde că referirea la cadrul normativ

incident făcută prin motivele apelantului-pârât ar fi vizat doar acțiunea în revendicare.

De altfel, modalitatea

de formulare a pretențiilor - cea dedusă judecății în subsidiar impunându-se analizei

doar în măsura în care bunul solicitat pe cale principală nu putea fi restituit,

iar nu pentru că ar fi existat o altă cauză juridică a dreptului (în ambele situații,

aceasta constând în invocata preluare abuzivă a imobilului de către stat) - nu permitea

o analiză distinctă, pe temeiuri juridice diferite din partea instanței.

De aceea, împrejurarea

că în conținutul motivelor de apel se dezvoltă atât critici legate de fondul cauzei

cât și privitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare nu înseamnă o fixare

a cadrului judecății doar cu referire la soluția dată acestei pretenții, câtă vreme

cea subsidiară era în strânsă legătură cu modalitatea de tranșare jurisdicțională

a pretenției formulate în principal.

În aceste condiții, instanța

de apel având în vedere dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., a analizat

cauza sub toate aspectele, raportându-se la obiectul judecății în întregul său.

Este neîntemeiată susținerea

potrivit căreia, motivând soluția adoptată cu trimitere la considerentele deciziei

în interesul Legii nr. 33/2008, instanța de apel ar fi nesocotit principiul dreptului

la apărare și pe cel al contradictorialității, întrucât aceasta nu a fost pusă în

dezbaterea părților.

Pe de o parte, recurenta-reclamantă

nu poate pretinde că a fost surprinsă prin referirile făcute la o decizie în interesul

legii, invocată în justificarea soluției încă de prima instanță a fondului și fundamentând

de asemenea, mare parte a criticilor din apel.

Pe de altă parte, instanța

nu este obligată și nu poate să pună în dezbaterea părților, silogismul și argumentele

juridice care îi vor sprijini soluția, întrucât acestea fac parte din etapa deliberării,

ulterioară închiderii dezbaterii publice, supuse principiului contradictorialității.

Or, în faza dezbaterii,

reclamanta a avut posibilitatea ca, raportat la considerentele sentinței și la criticile

din apel să-și expună propria poziție cu privire la aplicabilitatea sau nu la speță

a dezlegărilor jurisdicționale cu valoare obligatorie date prin decizia în interesul

legii menționată.

Critica de nelegalitate

invocată cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și la faptul că instanța ar

fi apreciat greșit asupra noțiunii de bun cu referire la jurisprudența C.E.D.O.,

nesocotind totodată, regula imprescriptibilității acțiunii în revendicare, este

de asemenea, neîntemeiată.

Ceea ce a avut de tranșat

instanța, raportat la cadrul procesual fixat prin pretențiile deduse judecății,

a fost dacă partea reclamantă justifică în patrimoniu un drept de proprietate pe

care să-l poată valorifica pe calea acțiunii în revendicare sau pentru care să poată

primi contravaloarea, dacă bunul (față de care dreptul subiectiv există) este imposibil

de restituit în natură.

Or, sub acest aspect,

instanța a constatat corect că reclamanta nu este titulara unui drept de proprietate,

a cărui sancționare, prin intermediul acțiunii promovate, să o poată obține.

Aceasta întrucât, față

de regimul juridic al bunului imobil -preluat abuziv de către stat, în perioada

anterioară anului 1990 -valorificarea dreptului se putea pretinde și obține în cadrul

normativ special creat prin Legea nr. 10/2001 sau, în condițiile dreptului comun,

dacă reclamanta deținea deja un bun în sensul Convenției, care să nu o oblige la

urmarea procedurii speciale.

Astfel cum corect a reținut

instanța de apel, reclamanta nu deține o hotărâre judecătorească anterioară, prin

care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului, nici o dispoziție sau

decizie de restituire a imobilului prin urmarea procedurii Legii nr. 10/2001, așa

încât nu are un bun în sensul Convenției.

Cu privire la susținerea

caracterului imprescriptibil al acțiunii în revendicare, Înalta Curte, observă că

este nefondată, având în vedere că soluționarea cauzei nu s-a făcut prin opunerea

unei excepții pe acest aspect și pe de altă parte, că problema imprescriptibilității

nu poate asana inexistența dreptului ci dimpotrivă, se poate pune doar raportat

la un astfel de drept existent în patrimoniul celui care se prevalează de el.

Critica potrivit căreia

noțiunea de bun nu ar fi trebuit analizată din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O.,

având în vedere că preluarea imobilului s-a realizat anterior anului 1994 este de

asemenea, lipsită de fundament.

Printr-o jurisprudență

unificată prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, la care instanța de apel

face referire în considerentele sale, s-a statuat că legea specială, care prevalează

întotdeauna dreptului comun, ar putea fi înlăturată doar dacă s-ar constata contradicția

acesteia cu normele convenționale.

Este motivul pentru care

instanța a realizat și această analiză, favorabilă părții care nu a urmat procedura

legii speciale.

Aprecierea recurentei-reclamante

potrivit căreia, imobilul fiind preluat anterior ratificării Convenției europene

de către România, nu ar face aplicabile normele convenționale și jurisprudență creată

în aplicarea acestora, este eronată, pe lângă împrejurarea că îi neagă propriul

demers judiciar.

Astfel, promovând acțiune,

reclamanta a susținut privarea în continuare de dreptul său de proprietate, ceea

ce înseamnă că s-a pretins (în sensul art. 34 din Convenție) victimă a încălcării

unuia dintre drepturile fundamentale garantate de aceasta.

Ca atare, chiar dacă deposedarea

de bun a avut loc anterior anului 1994, consecințele acesteia continuând să se producă,

așa cum s-a arătat prin promovarea acțiunii, face incidente dispozițiile Convenției

și protecția oferită de acestea, sub aspectul respectării drepturilor fundamentale

reglementate de aceasta, în măsura în care se dovedește existența unui astfel drept

în patrimoniul reclamantei.

Și critica prin care recurenta

susține caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei din apel, cu privire

la solicitarea de a se pronunțe asupra nelegalității preluării bunului în chiar

procedura revendicării, susținând că aceasta ar fi avut semnificația recunoașterii

retroactive a dreptului, ceea ce corespundea accepțiunii de bun în sensul Convenției

și a jurisprudenței instanței europene, este nefondată

Astfel, contrar susținerii

recurentei, pentru a fi titularul unui bun actual, în sensul jurisprudenței recente

a instanței de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă

și executorie, instanțele să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în

dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului.

Așadar, pentru deținerea

unui bun nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care

să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o

dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant.

A fortiori, nu este suficient,

astfel cum susține recurenta, să se fi constatat nevalabilitatea preluării în chiar

judecata acțiunii în revendicare, de către instanțele anterioare de fond.

În cauza de față, reclamanta

nu a urmat procedura legii speciale și nici nu se poate prevala de un bun în sensul

Convenției (respectiv, bun actual sau valoare patrimonială) a cărui recunoaștere

să o poată obține pe calea acțiunii în revendicare sau în despăgubiri (aceasta din

urmă, prin transformarea acțiunii reale într-una personală, dată fiind imposibilitatea

restituirii imobilului în natură, dar care presupune aceeași situație premisă, a

existenței dreptului în patrimoniul celui care pretinde).

Ca atare, instanța de

apel a făcut o corectă apreciere și dezlegare a raportului juridic dedus judecății,

inclusiv prin recunoașterea incidenței la speță a deciziei în interesul Legii

nr. 33/2008.

Față de cele ce preced,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății urmează să

fie respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta I.O. împotriva deciziei nr. 567 A din 14 octombrie 2010 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 septembrie 2011.