ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8027/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 991 din 28 iunie

2010 pronunțată în Dosarul nr. 1279/3/2008, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a admis în parte acțiunea precizată a reclamantului Z.G.T.N.C., în

contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, dispunând obligarea

acestei pârâte la acordarea către reclamant de despăgubiri bănești în temeiul

Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul (construcție și teren)

situat în București, sector 1, identificat prin expertizele topografice și

construcții efectuate în cauză, respingându-se, ca neîntemeiată, cererea de

acordare a unui alt bun în compensare.

Totodată, cererea

aceluiași reclamant formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, a fost respinsă pentru lipsa calității

procesuale pasive, admițându-se, în prealabil, excepția cu acest obiect.

Tribunalul a respins

ca neîntemeiată cererea de intervenție formulată de H.V.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că reclamantul are calitate de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece imobilul

proprietatea sa a fost preluat abuziv de către stat, în baza Decretului nr.

92/1950, iar construcția este, în prezent, demolată. A rezultat din expertiza

topografică faptul că terenul nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat de

utilități publice, respectiv trotuar, carosabil, iar partea liberă de 93 mp

este prea mică pentru a fi susceptibilă de restituire în natură.

Cererea de acordare a

unui alt bun în compensare este neîntemeiată, deoarece reclamantul nu a dovedit

deținerea de către pârâtă a unui alt bun de valoare echivalentă, pentru care ar

putea opera compensarea, a conchis tribunalul.

Prin Decizia nr. 17A

din 17 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței

menționate de către pârâta Primăria Municipiului București, arătându-se, în

motivarea deciziei, că demersul reclamantului în fața instanței este justificat

de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece pârâta nu a

respectat termenul de emitere a unei dispoziții motivate, ca răspuns la

notificare, prevăzut de art. 25 alin. (1) din lege. Au fost înlăturate

referirile apelantei la Decretul nr. 92/1950 și prevederile art. 481 C. civ. ca

nerelevante, în raport cu temeiul de drept al cererii introductive de instanță

și cu cel reținut de judecătorul fondului, respectiv Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primar general,

criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., după

cum urmează:

- reclamantul nu a

depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate și ale calității de

moștenitor în termenul prevăzut de art. 21 – 23 din Legea nr. 10/2001,

respectiv împreună cu notificarea sau în termenul special prevăzut în acest

scop, care a fost prorogat succesiv de către legiuitor;

- nu s-au făcut

dovezi în sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu,

potrivit acordurilor internaționale încheiate de România, în conformitate cu

art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

La termenul din 11

noiembrie 2011, intimatul-reclamant a invocat excepția nulității recursului,

întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

Contrar susținerilor

intimatului-reclamant, criticile recurentului pot fi încadrate în vreunul

dintre cazurile de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., anume în cel

reglementat de pct. 9, din moment ce se face referire la termenul de depunere a

înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și la cerințele

din art. 5 din Legea nr. 10/2001, context în care criticile vor fi analizate.

În ceea ce privește

motivele de recurs, se reține că instanța de judecată a fost învestită în cauză

cu solicitarea de soluționare în fond a notificării adresate Primarului General

al Municipiului București, ce nu a fost soluționată de către unitatea

deținătoare până la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Prima instanță a

procedat la examinarea în fond a notificării, în aplicarea Deciziei nr. XX din

9 martie 2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite

într-un recurs în interesul legii, stabilind calitatea reclamantului de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, precum și natura acestora.

Prin susținerile din

primul motiv de recurs, se tinde la înlăturarea culpei unității deținătoare

pentru neemiterea dispoziției motivate prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, ca răspuns la notificarea reclamantului, pretinzându-se că nu a

fost posibilă îndeplinirea acestei obligații legale din cauza reclamantului,

care nu a depus toate înscrisurile doveditoare ale calității de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, în termenul

prevăzut de lege.

Conform art. 25 alin.

(1) din lege, termenul de 60 de zile înlăuntrul căruia unitatea deținătoare

este obligată să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură sau asupra

altor măsuri reparatorii în echivalent, prevăzute în art. 26 alin. (1), curge,

după caz, de la înregistrarea notificării, dacă s-au depus toate actele

doveditoare, sau de la data depunerii actelor doveditoare.

Or, potrivit art. 23,

în forma conturată prin Legea nr. 247/2005, de imediată aplicare, înscrisurile

doveditoare ale dreptului de proprietate și, dacă este cazul, ale calității

succesorale de pe urma proprietarului deposedat abuziv de către stat, se depun

până la soluționarea notificării, așadar, nu odată cu notificarea sau într-un

termen calculat de la data intrării în vigoare a legii, astfel cum se pretinde

prin motivele de recurs (redându-se dispozițiile art. 22 din reglementarea anterioară).

Rezultă că

legiuitorul nu a impus vreo obligație în sarcina celui ce pretinde a fi

persoană îndreptățită de a depune toate actele doveditoare, astfel încât, dacă

nu face acest lucru, suportă riscul unei soluționări defavorabile a cererii.

Din perspectiva

entității învestite cu soluționarea notificării, absența unei asemenea

obligații, precum și termenul practic nedeterminat în care înscrisurile

doveditoare se pot depune, indică faptul că notificarea trebuie soluționată în

termenul de 60 de zile de la data când unitatea deținătoare s-a asigurat că

notificatorul nu mai înțelege să depună alte înscrisuri.

În acest context, la

pct. 23.1 din fostele Norme metodologice, respectiv 25.1 din actualele Norme,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, se prevede că unitatea deținătoare are

posibilitatea să înștiințeze persoana îndreptățită despre necesitatea

completării documentației depuse, caz în care termenul pentru emiterea deciziei

motivate curge de la data comunicării răspunsului la solicitarea unității

deținătoare.

În speță, din actele

depuse la dosar, nu reiese că reclamantul ar fi fost înștiințat de către pârâtă

despre necesitatea completării documentelor aflate în dosarul administrativ,

astfel încât se prezumă că unitatea deținătoare a considerat că înscrisurile

deja depuse sunt suficiente, situație în care termenul pentru soluționarea

notificării curge chiar de la data depunerii înscrisurilor doveditoare.

Întrucât ultimul

asemenea înscris depus este datat 23 mai 2006, regăsindu-se în dosarul

administrativ întocmit în baza Legii nr. 10/2001 și depus de către unitatea

deținătoare la dosarul primei instanțe, nu există nicio rațiune pentru

neemiterea dispoziției până la data introducerii cererii de chemare în judecată

în cauză – 14 martie 2007, astfel cum, în mod corect, a reținut instanța de

apel.

În acest context, în

mod corect, s-a constatat că nesoluționarea notificării în termenul legal

echivalează cu refuzul nejustificat al unității deținătoare de îndeplinire a

acestei obligații legale, instanța de judecată procedând la examinarea în fond

a notificării, în aplicarea Deciziei nr. XX din 9 martie 2007 pronunțate de

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite într-un recurs în interesul

legii.

În consecință,

unitatea deținătoare urmează să emită decizie cu propunere de despăgubiri, în

condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Astfel, reținându-se

și faptul că recurentul nu a criticat aprecierea instanțelor de fond,

întemeiată pe înscrisurile astfel depuse de către reclamant, privind

întrunirea, în persoana reclamantului, a calității de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii, dat fiind statutul de moștenitor al proprietarului

deposedat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, urmează ca primul motiv de

recurs să fie înlăturat.

În ceea ce privește

art. 5 din Legea nr. 10/2001, care prevede că nu au calitatea de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri

potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea

problemelor financiare în suspensie, norma este incidentă doar în cazurile în

care notificarea este formulată de cetățeni străini sau apatrizi ori de

cetățeni români, pentru realizarea drepturilor unor proprietari deposedați care

au emigrat în statele prevăzute în anexa nr. 1 la lege, astfel cum se indică

explicit în norma corespondentă din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor

metodologice de aplicare a legii.

În măsura în care

notificarea nu este formulată de persoane din vreuna dintre categoriile expres

arătate în norma de aplicare, nu se pune problema incidenței art. 5, ca atare,

nu sunt necesare verificări pe aspectele vizate de acest text de lege.

Față de cele expuse,

Înalta Curte va înlătura susținerile pe acest aspect și va respinge recursul ca

nefondat, în aplicarea art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul

General împotriva Deciziei civile nr. 17A din 17 ianuarie 2001 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 noiembrie 2011.