ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8027/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 991 din 28 iunie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 1279/3/2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea precizată a reclamantului Z.G.T.N.C., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, dispunând obligarea acestei pârâte la acordarea către reclamant de despăgubiri bănești în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul (construcție și teren) situat în București, sector 1, identificat prin expertizele topografice și construcții efectuate în cauză, respingându-se, ca neîntemeiată, cererea de acordare a unui alt bun în compensare. Totodată, cererea aceluiași reclamant formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive, admițându-se, în prealabil, excepția cu acest obiect.

Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție formulată de H.V. În motivarea sentinței, s-a reținut că reclamantul are calitate de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece imobilul proprietatea sa a fost preluat abuziv de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950, iar construcția este, în prezent, demolată. A rezultat din expertiza topografică faptul că terenul nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat de utilități publice, respectiv trotuar, carosabil, iar partea liberă de 93 mp este prea mică pentru a fi susceptibilă de restituire în natură. Cererea de acordare a unui alt bun în compensare este neîntemeiată, deoarece reclamantul nu a dovedit deținerea de către pârâtă a unui alt bun de valoare echivalentă, pentru care ar putea opera compensarea, a conchis tribunalul.

Prin Decizia nr. 17A din 17 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței menționate de către pârâta Primăria Municipiului București, arătându-se, în motivarea deciziei, că demersul reclamantului în fața instanței este justificat de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece pârâta nu a respectat termenul de emitere a unei dispoziții motivate, ca răspuns la notificare, prevăzut de art. 25 alin. (1) din lege. Au fost înlăturate referirile apelantei la Decretul nr. 92/1950 și prevederile art. 481 C. civ. ca nerelevante, în raport cu temeiul de drept al cererii introductive de instanță și cu cel reținut de judecătorul fondului, respectiv Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primar general, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., după cum urmează: - reclamantul nu a depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate și ale calității de moștenitor în termenul prevăzut de art. 21 – 23 din Legea nr. 10/2001, respectiv împreună cu notificarea sau în termenul special prevăzut în acest scop, care a fost prorogat succesiv de către legiuitor; - nu s-au făcut dovezi în sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România, în conformitate cu art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

La termenul din 11 noiembrie 2011, intimatul-reclamant a invocat excepția nulității recursului, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Contrar susținerilor intimatului-reclamant, criticile recurentului pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., anume în cel reglementat de pct. 9, din moment ce se face referire la termenul de depunere a înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și la cerințele din art. 5 din Legea nr. 10/2001, context în care criticile vor fi analizate.

În ceea ce privește motivele de recurs, se reține că instanța de judecată a fost învestită în cauză cu solicitarea de soluționare în fond a notificării adresate Primarului General al Municipiului București, ce nu a fost soluționată de către unitatea deținătoare până la data introducerii cererii de chemare în judecată. Prima instanță a procedat la examinarea în fond a notificării, în aplicarea Deciziei nr. XX din 9 martie 2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite într-un recurs în interesul legii, stabilind calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, precum și natura acestora.

Prin susținerile din primul motiv de recurs, se tinde la înlăturarea culpei unității deținătoare pentru neemiterea dispoziției motivate prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ca răspuns la notificarea reclamantului, pretinzându-se că nu a fost posibilă îndeplinirea acestei obligații legale din cauza reclamantului, care nu a depus toate înscrisurile doveditoare ale calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, în termenul prevăzut de lege. Conform art. 25 alin. (1) din lege, termenul de 60 de zile înlăuntrul căruia unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură sau asupra altor măsuri reparatorii în echivalent, prevăzute în art. 26 alin. (1), curge, după caz, de la înregistrarea notificării, dacă s-au depus toate actele doveditoare, sau de la data depunerii actelor doveditoare.

Or, potrivit art. 23, în forma conturată prin Legea nr. 247/2005, de imediată aplicare, înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate și, dacă este cazul, ale calității succesorale de pe urma proprietarului deposedat abuziv de către stat, se depun până la soluționarea notificării, așadar, nu odată cu notificarea sau într-un termen calculat de la data intrării în vigoare a legii, astfel cum se pretinde prin motivele de recurs (redându-se dispozițiile art. 22 din reglementarea anterioară). Rezultă că legiuitorul nu a impus vreo obligație în sarcina celui ce pretinde a fi persoană îndreptățită de a depune toate actele doveditoare, astfel încât, dacă nu face acest lucru, suportă riscul unei soluționări defavorabile a cererii.

Din perspectiva entității învestite cu soluționarea notificării, absența unei asemenea obligații, precum și termenul practic nedeterminat în care înscrisurile doveditoare se pot depune, indică faptul că notificarea trebuie soluționată în termenul de 60 de zile de la data când unitatea deținătoare s-a asigurat că notificatorul nu mai înțelege să depună alte înscrisuri. În acest context, la pct. 23.1 din fostele Norme metodologice, respectiv 25.1 din actualele Norme, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, se prevede că unitatea deținătoare are posibilitatea să înștiințeze persoana îndreptățită despre necesitatea completării documentației depuse, caz în care termenul pentru emiterea deciziei motivate curge de la data comunicării răspunsului la solicitarea unității deținătoare.

În speță, din actele depuse la dosar, nu reiese că reclamantul ar fi fost înștiințat de către pârâtă despre necesitatea completării documentelor aflate în dosarul administrativ, astfel încât se prezumă că unitatea deținătoare a considerat că înscrisurile deja depuse sunt suficiente, situație în care termenul pentru soluționarea notificării curge chiar de la data depunerii înscrisurilor doveditoare. Întrucât ultimul asemenea înscris depus este datat 23 mai 2006, regăsindu-se în dosarul administrativ întocmit în baza Legii nr. 10/2001 și depus de către unitatea deținătoare la dosarul primei instanțe, nu există nicio rațiune pentru neemiterea dispoziției până la data introducerii cererii de chemare în judecată în cauză – 14 martie 2007, astfel cum, în mod corect, a reținut instanța de apel.

În acest context, în mod corect, s-a constatat că nesoluționarea notificării în termenul legal echivalează cu refuzul nejustificat al unității deținătoare de îndeplinire a acestei obligații legale, instanța de judecată procedând la examinarea în fond a notificării, în aplicarea Deciziei nr. XX din 9 martie 2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite într-un recurs în interesul legii. În consecință, unitatea deținătoare urmează să emită decizie cu propunere de despăgubiri, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Astfel, reținându-se și faptul că recurentul nu a criticat aprecierea instanțelor de fond, întemeiată pe înscrisurile astfel depuse de către reclamant, privind întrunirea, în persoana reclamantului, a calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, dat fiind statutul de moștenitor al proprietarului deposedat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, urmează ca primul motiv de recurs să fie înlăturat.

În ceea ce privește art. 5 din Legea nr. 10/2001, care prevede că nu au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, norma este incidentă doar în cazurile în care notificarea este formulată de cetățeni străini sau apatrizi ori de cetățeni români, pentru realizarea drepturilor unor proprietari deposedați care au emigrat în statele prevăzute în anexa nr. 1 la lege, astfel cum se indică explicit în norma corespondentă din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a legii. În măsura în care notificarea nu este formulată de persoane din vreuna dintre categoriile expres arătate în norma de aplicare, nu se pune problema incidenței art. 5, ca atare, nu sunt necesare verificări pe aspectele vizate de acest text de lege.

Față de cele expuse, Înalta Curte va înlătura susținerile pe acest aspect și va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva Deciziei civile nr. 17A din 17 ianuarie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 noiembrie 2011.