ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3497/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1362 din 26 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanții O.C. și O.S.G., astfel cum a fost precizată și modificată, în contradictoriu cu pârâții Primarul General al Municipiului București, Municipiul București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A constatat calitatea reclamanților, de persoane îndreptățite la restituire pentru imobilul teren și construcții, situat în București, str. A, sector 2. A dispus restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 238,85 mp, situat în București, str. A, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat de expert P.C.C.

A dispus restituirea prin compensare a imobilului teren în suprafață de 39,05 mp situat în București, str. A, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat de același expert, iar, în cazul imposibilității aducerii la îndeplinire a acestei măsuri, a dispus restituirea prin echivalent a imobilului sus-menționat. A dispus restituirea prin echivalent a imobilului construcție demolat în suprafață de 169 mp, ce a fost amplasat pe imobilul teren în suprafață de 238,85 mp, situat în București, str. A, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat de expertul sus-menționat, despăgubirile urmând a fi acordate în condițiile legii speciale.

A respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții Primarul General al Municipiului București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. A obligat pe pârâtul Municipiul București la plata sumei de 1.900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: La data de 17 iulie 2001, defuncta I.E. a depus Notificarea nr. 1077 prin intermediul executorului judecătoresc S. și N. în baza Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în București, str. A, sector 3, compus din 287 mp teren și despăgubiri bănești pentru imobilul construcție demolată, Notificare înregistrată sub nr. 14294 din 23 martie 2001. Deși defuncta I.E.

a făcut mai multe demersuri în sensul soluționării, de către pârâtul Municipiul București, a notificării, prin emiterea unei decizii motivate, acesta nu a respectat dispozițiile legii, refuzând să comunice un răspuns. Având în vedere dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cu care instanța de judecată este competentă să soluționeze, pe fond, nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, Tribunalul a analizat fondul cererii de restituire formulată de defuncta I.E.

Constatând îndeplinite cerințele legale cu privire la calitatea reclamanților, de persoane îndreptățite la restituirea imobilului în litigiu în temeiul art. 4 coroborat cu art. 7 din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a reținut, din concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, că suprafața de teren liberă este de 238,85 mp, în vreme ce suprafața de 39,05 mp este ocupată de trotuar, fiind incidente cu privire la aceasta din urmă dispozițiile art. 10.3. din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Astfel, imobilul în litigiu a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică efectuat de expert P.C.C., astfel: terenul fost loc de casă în suprafață de 277,90 mp, din care trotuarul ocupă o suprafață de 39,05 mp, pe teren fiind amplasate construcții provizorii în suprafață de 45,44 mp și platforma betonată folosită ca parcare.

În consecință, Tribunalul a constatat că, referitor la suprafața de 39,05 mp, urmează a se dispune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Sub acest aspect, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 instituie regula acordării de măsuri reparatorii prin compensare cu alte bunuri sau servicii și, numai în ipoteza în care acest lucru nu este posibil, se vor acorda despăgubiri. Tribunalul a apreciat că se poate stabili în sarcina pârâtului obligația alternativă referitoare la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în sensul de a stabili două prestații, iar executarea, de către debitorul obligației, a uneia dintre ele va fi de natură să conducă la stingerea obligației.

În privința imobilului construcție, față de dispozițiile legale evocate și probele administrate, instanța a dispus restituirea prin echivalent a imobilului construcție demolat în suprafață de 169 mp, ce a fost amplasat pe imobilul teren în suprafață de 238,85 mp, situat în București, str. A, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat de expert P.C.C. Totodată, în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, instanța a constatat că despăgubirile urmează a fi acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În privința cererii formulate în contradictoriu cu pârâții Primarul General al municipiului București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că, potrivit dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cei doi pârâți nu exercită niciun fel de atribuții în procedura administrativă de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. În plus, menținerea în cauză a celor doi pârâți doar pentru asigurarea opozabilității hotărârii nu ar putea fi reținută întrucât legitimarea procesuală pasivă este condiționată în cauză de justificarea unei obligații corelative dreptului alegat de reclamanți în raportul juridic dedus judecății.

Și cum, în sarcina celor doi pârâți, nu se poate reține vreo astfel de obligație, cererea formulată în contradictoriu cu aceștia este neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât reclamanții, cât și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, acesta din urmă nemotivând cererea de apel. Prin Decizia civilă nr. 403A din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis ambele apeluri, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că, pentru terenul în suprafață de 39,05 mp, a acordat reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent. A menținut restul dispozițiilor sentinței.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut că, în mod corect, instanța de fond, aplicând dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a soluționat, pe fond, acțiunea față de refuzul nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare, stabilind, de asemenea, în mod legal, calitatea reclamanților, de persoane îndreptățite la restituirea imobilului în litigiu în temeiul art. 4 coroborat cu art. 7 din Legea nr. 10/2001. Din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat însă că numai o parte din teren poate fi restituită în natură, restul fiind ocupat de utilități publice.

Pentru diferența de teren, de 39,05 mp, ocupat de trotuar și care nu a putut fi restituit în natură, instanța de fond a stabilit o măsură alternativă, și anume acordarea unui teren în compensare sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, fără a identifica terenul ce urma a fi astfel acordat. Or, instanța învestită cu soluționarea, pe fond, a cauzei este obligată să administreze probele necesare și să aleagă una dintre măsurile reparatorii prevăzute de lege, fiind nelegal să-i acorde intimatului posibilitatea de a alege după bunul său plac una sau alta dintre măsuri. Având în vedere că, la fila 28 dosar fond, se află o notă din care rezultă că, în prezent, Primăria nu dispune de bunuri sau servicii, precum și faptul că suprafața de teren ce ar fi trebuit acordată în compensare, de numai 39,05 mp, este foarte mică, acest teren neputând fi practic utilizat, Curtea a constatat întemeiate ambele apeluri cu privire la acest capăt de cerere.

În acest sens, au fost avute în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001. Pentru aceleași considerente, critica apelanților reclamanți privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în teren în compensare, și pentru construcțiile demolate este neîntemeiată. Nefondată este și critica referitoare la nepronunțarea asupra cererii de obligare a entității deținătoare la plata sumei stabilită prin raportul de expertiză, față de dispozițiile imperative ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Astfel, potrivit art. 16, entitatea deținătoare are doar obligația de a înainta propunerea motivată de acordare a despăgubirilor Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care, la rândul lui, urmează procedura stabilită în același articol, în vederea emiterii titlurilor de despăgubire.

Din economia ambelor legi de reparație nu rezultă obligația entității deținătoare sau a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, de a achita sumele stabilite ca reprezentând contravaloarea bunului preluat abuziv, despăgubirea urmând a fi achitată în condițiile procedurii stabilite prin Legea nr. 247/2005. În cauza pilot Atanasiu, invocată de reclamanți drept temei al admiterii pretențiilor lor în forma solicitată, a fost instituită, în sarcina Statului Român, o obligație de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației Statului, de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente nu echivalează, așa cum se susține, cu obligația de restituire în natură a bunului, de acordare a unui teren prin compensare ori de obligare directă la plata unor sume de bani, ci echivalează cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții O.C. și O.S.G., criticând-o pentru următoarele motive: 1. Cazul de aplicare a dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ. Instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 295 alin. (1) și 296 teza a II-a C. proc. civ., pronunțând o hotărâre prin care le-a creat recurenților, în propria cale de atac, o situație mai grea decât aceea din hotărârea pronunțată de instanța de fond. Exercitând calea de atac a apelului împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, prin motivele formulate, recurenții au solicitat ca măsura reparatorie a compensării, dispusă de instanța de fond pentru cei 39,05 mp teren, să fie avută în vedere pentru tot restul imobilului care nu mai poate fi restituit în natură sau, ca măsura alternativă a compensării, acordarea de despăgubiri bănești în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Modificând măsura compensării cu o altă măsură reparatorie care a format obiect de critică de nelegalitate în calea de atac promovată de recurenți, Curtea de Apel a încălcat în mod vădit dispozițiile art. 296 teza a II-a C. proc. civ. și a născut o situație mai grea persoanelor care au formulat apelul. Atâta vreme cât instanța precedentă a înțeles să admită apelul recurenților, nici măcar admiterea concomitentă a apelului declarat de intimatul-pârât nu poate servi drept justificare pentru agravarea situației părților în propria lor cale de atac. Apelul declarat de intimatul-pârât nu a fost motivat. Astfel, instanța de apel avea obligația legală de a soluționa cauza doar în limita susținerilor făcute de această parte în fața instanței de fond, conform art. 292 alin. (2) C. proc.

civ. Or, câtă vreme intimatul-pârât nu a formulat apărări și nu a solicitat acordarea acestei măsuri reparatorii în concluziile pe fondul cauzei, instanța de apel și-a depășit limitele învestirii și a analizat motive de apel care exced situației motivelor de ordine publică. Pe de altă parte, recurenții au avut, ca motiv de apel, împrejurarea că instanța de fond nu s-a pronunțat pe cererea de acordare de despăgubiri bănești. 2. Cazul de aplicare a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - Hotărârea nesocotește art. 26 din Legea nr. 10/2001, prin aceea că nu ține seama de ordinea de preferință a măsurilor reparatorii determinată de lege și de practica Înaltei Curți de Casație și Justiție.

- Instanța de apel încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în raport de prioritatea acordată de dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituția României, Hotărârea din 8 iunie 2010 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Decizia civilă pronunțată în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. 2.1 Nesocotindu-și rolul activ instituit expres în condițiile dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., instanța de apel a determinat modificarea acordării măsurii reparatorii prin compensare parțială dispusă de instanța de fond și a stabilit că acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005 reprezintă modalitatea justă de rezolvare a unei notificări care nu a primit nicio soluționare de 10 ani.

Instanța de apel a omis în totalitate să analizeze ordinea de preferință a măsurilor reparatorii dispuse de art. 26 din Legea nr. 10/2001 în raport de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție sau de practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Indiferent de argumentele unității deținătoare, instanța de apel avea obligația legală de a face minime diligențe pentru a determina dacă măsura compensării avea acoperire legală la data pronunțării instanței de fond și de a determina că intimatul a atribuit imobile în compensare prin mai multe dispoziții. Invocă mai multe decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală în acest sens.

Pe de altă parte, determinând recurenților o nouă procedură administrativă în contra măsurii compensării, care oferă o reparație justă și imediată, instanța de apel încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenție, care asigură accesul la justiție și celeritatea obținerii despăgubirilor pentru o proprietate notificată în urmă cu 10 ani. Instanța de apel a determinat acea măsură reparatorie iluzorie și care nu oferă nicio despăgubire recurenților. 2.2 Solicitând, în mod expres, acordarea de despăgubiri bănești, ca măsură alternativă compensării pentru imobilele imposibil de restituit în natură, recurenții s-au prevalat de prevederile art. 11 și art. 20 din Constituția României, conform cărora art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției are prioritate în raport de oricare dintre normele interne.

Respingând cererea de acordare a unui alt imobil prin compensare, instanța de apel a ales măsura reparatorie care se afla în conflict cu Hotărârea-pilot pronunțată la 8 iunie 2010, în cauza Atanasiu contra României, prin care s-a stabilit ca modalitatea acordării de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 reprezintă o încălcare constantă a art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției. Decizia-pilot din 8 iunie 2010 a determinat, cu autoritate de lucru judecat, existența unui conflict între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație în care se vor aplica prevederile obligatorii ale Deciziei civile nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite, care statuează cu caracter obligatoriu aplicarea Convenției în raport de Legea nr. 10/2001.

În acest sens, „Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală”. Motivat de faptul că recurenții nu au încasat nicio despăgubire din partea Statului Român, în temeiul art. 329 C. proc. civ., instanța urmează să analizeze condițiile legale în care obiectul acțiunii în restituire se convertește într-o acțiune personală în despăgubiri bănești. Cum instanța precedentă a constatat că, prin Decretul nr. 92/1950, recurenții au pierdut în mod nelegal și fără o justă despăgubire dreptul de proprietate asupra imobilului, se ridică problema prevalenței dreptului subiectiv afirmat, dar și a existenței speranței legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui.

Statul Român nu se poate prevala de propria turpitudine în elaborarea legii de reparație, fiind singura entitate chemată să asigure atât cadrul instituțional, cât și mecanismele de funcționare ale acestuia, necesare soluționării situației juridice a imobilelor preluate abuziv (cauza Faimblat c. România). Acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 247/2005, determinate cu autoritate de lucru judecat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului că încalcă art. 1 din Convenție, intră în contradicție cu chestiunea responsabilității în ce privește respectarea preeminenței dreptului și cu imperativul dezvoltat în jurisprudența recentă a CEDO, de a se asigura de către stat o reparație echitabilă, în acord cu art. 41 din Convenție, iar nu a uneia iluzorii și îndepărtate, cum este cea reglementată prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (cauza Porțeanu c. România, cauza Faimblat c. România).

Prin urmare, trimiterea făcută de instanța de apel la procedura statuată de Legea nr. 247/2005 este superfluă și irelevantă, în condițiile în care Curtea Europeană a statuat constant, prin hotărâri pronunțate încă din anul 2006, culminând cu cea din ianuarie 2009 în speța Faimblat c. României și Hotărârea-pilot din 8 iunie 2010, asupra nefuncționalității Fondului Proprietatea și a incapacității acestui mecanism de a răspunde imperativului menționat. Acordarea despăgubirilor bănești își găsește temei juridic în conținutul Legii nr. 10/2001, prin aceea că art. 33 dispune: „încălcarea dispozițiilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea disciplinară, civilă sau penală”.

Având expres prevăzută instituția răspunderii civile în conținutul Legii nr. 10/2001 pentru situațiile în care legea specială nu este aplicată, ori de câte ori se constată depășirea termenului de 60 de zile, prevăzut de art. 25, instanța de judecată are obligația de a dispune repararea integrală a prejudiciului încercat de persoana îndreptățită la obținerea măsurilor reparatorii. Sediul răspunderii civile delictuale se regăsește în conținutul art. 998 și 999 C. civ., texte legale în baza cărora „orice persoană care cauzează un prejudiciu este datoare a-l repara”. Având dovada fermă a faptului că unitatea deținătoare nu a emis dispoziția în termenul legal de 60 de zile, răspunderea civilă delictuală la care face trimitere art. 33 instituie dreptul la repararea integrală a prejudiciului doar sub forma despăgubirilor bănești.

Până la modificarea operată prin Legea nr. 247/2005, în temeiul art. 24 și 36 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele care au avut destinația de locuință, măsurile reparatorii se acordau sub forma despăgubirilor bănești. Împrejurarea că unitatea deținătoare a refuzat să emită dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii până la 22 iulie 2005 reprezintă o încălcare a obligației de soluționare în termenul de 60 de zile, care a determinat pierderea dreptului la despăgubirile bănești prevăzute expres de Legea nr. 10/2001, din culpa exclusivă a acesteia, instanța având obligația de a dezdăuna persoanele îndreptățite la asemenea despăgubiri. Intimații pârâți nu au depus întâmpinare. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: 1. Susținerile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) și art. 296 teza a II-a C. proc. civ., în sensul că recurenților li s-ar fi creat o situație mai grea în propriul apel, nu sunt întemeiate. Schimbarea formei de reparație în echivalent, din cea a compensării pentru imobilul în suprafață de 39 mp, dispusă ca opțiune, alternativ cu despăgubirile acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de către prima instanță, exclusiv în cea a despăgubirilor, s-a realizat în cadrul apelului declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. Nu se poate, astfel, considera că apelanților reclamanți li s-a creat o situație mai grea în propria cale de atac, atât timp cât nu în calea declarată de aceste părți s-a schimbat sentința, ci în cea declarată de partea adversă.

Faptul că apelul pârâtului nu a fost motivat nu reprezintă o justificare în susținerea încălcării art. 296 teza a II-a C. proc. civ., deoarece, potrivit art. 292 alin. (2) din același cod, în cazul apelului nemotivat ori dacă motivarea apelului sa întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță. Este fără dubiu că sintagma „pe baza celor invocate la prima instanță” se referă, în cazul pârâtului, nu numai la mijloacele de apărare formulate prin întâmpinare, dar și la dovezile administrate de partea respectivă în combaterea acțiunii.

Or, deși pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, nu a depus întâmpinare în dosarul primei instanțe, la fila 28 din acest dosar se regăsește un înscris intitulat „notă”, din care rezultă că municipalitatea nu dispune de bunuri sau servicii care să poată fi acordate în compensare, în aplicarea Legii nr. 10/2001, înscris pe care Curtea l-a avut în vedere la pronunțarea soluției, după cum rezultă din considerentele deciziei recurate. Prin urmare, instanța de apel, prin decizia pronunțată, nu a procedat la încălcarea art. 296 teza a II-a C. proc. civ. Pentru aceleași argumente nu se poate reține nici nerespectarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) din același cod, care vizează verificarea situației de fapt și a aplicării legii, de către prima instanță, în limitele de învestire prin cererea de apel, Curtea respectând aceste limite raportat la art. 292 alin. (2) și la înscrisul depus în dosarul de fond, menționat mai sus.

Cât privește motivele de apel formulate de reclamanți, în legătură cu nepronunțarea instanței de fond asupra dreptului lor la acordarea despăgubirilor bănești pentru imobilele imposibil de restituit în natură, Curtea a avut în vedere și acest motiv, analizând în ce măsură subzistă un asemenea drept în favoarea reclamanților față de procedura specială reglementată de Legea nr. 247/2005. Prin urmare, nu se poate constata o neanalizare a acestui motiv de apel, în condițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., chiar dacă instanța de apel nu a arătat în mod expres în ce măsură prima instanță a verificat sau nu cererea reclamanților cu privire la despăgubirile bănești, ci a examinat direct pretențiile reclamanților sub acest aspect.

2.1. Nu se poate reține că instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 cu privire la prevalența compensării, ca formă de reparație în echivalent, în raport de cea a despăgubirilor, deoarece nu un asemenea argument a fost avut în vedere de instanța respectivă la înlăturarea compensării. Soluția pronunțată de Curte a fost determinată de faptul că unitatea deținătoare nu dispunea de bunuri care să poată fi oferite în compensare, potrivit înscrisului de la fila 28 dosar fond, iar suprafața de teren, de 39 mp, pentru care se punea problema compensării, este foarte mică.

Aprecierea instanței referitoare la imposibilitatea reclamanților de a alege dintre cele două forme de măsuri reparatorii prin echivalent viza nu faptul că măsura compensării nu ar fi prioritară față de despăgubirile acordate în condițiile legii speciale, ci că forma de reparație concretă trebuie stabilită prin hotărârea judecătorească, iar nu lăsată la latitudinea persoanei îndreptățite. În ceea ce privește lipsa de rol activ al instanței de apel în determinarea posibilității acordării de teren în compensare la momentul pronunțării sentinței, ca, de altfel, și în faza apelului, criticile recurenților sunt parțial corecte. Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul trebuie să stăruie în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

De asemenea, dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. În speță, Curtea s-a rezumat să țină seama de înscrisul depus de pârât, în sensul că nu dispune de bunuri sau servicii ce să poată fi acordate în compensare, fără să le pună în vedere apelanților reclamanți să indice astfel de bunuri, deși, raportat la motivele de apel formulate de aceste părți, era fără dubiu că optează pentru măsura compensării nu numai pentru terenul de 39 mp, ci pentru celelalte bunuri imposibil de restituit în natură și pentru care Tribunalul a stabilit reparația sub forma despăgubirilor acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Și în prezentul dosar, cu ocazia cuvântului pe fond, apărătorul recurenților a menționat că este în măsură să indice bunuri din patrimoniul unității deținătoare, care să poată forma obiect al compensării. Pentru a se verifica acest aspect de către instanța de apel, raportat și la poziția reclamanților, care au optat pentru măsura compensării, Înalta Curte va admite prezentul recurs și va dispune casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Cât privește bunurile care au fost atribuite în compensare, de pârât, prin dispoziții emise în cazul altor persoane îndreptățite, o asemenea verificare, solicitată de recurenți, excede rolului activ al instanței și, în plus, este inutilă, întrucât nu rezolvă situația actuală a bunurilor disponibile din patrimoniul unității deținătoare, care să poată forma obiect al reparației pentru care au optat reclamanții.

2.2. Referitor la posibilitatea acordării despăgubirilor bănești, capăt de cerere formulat în subsidiar, de către reclamanți, ca alternativă la măsura compensării, Curtea de Apel a considerat în mod corect că pretențiile părților menționate în acest sens sunt neîntemeiate. Au susținut recurenții neconcordanța între dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, respectiv, art. 6 din Convenție; ca atare, neasigurarea unei reparații efective și echitabile a prejudiciului produs, prin stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru obținerea cărora trebuie urmată o altă procedură, în cadrul căreia Fondul Proprietatea, menit să asigure valorificarea drepturilor reclamanților, nu funcționează în realitate.

Pe de o parte, susținerile recurenților nu pot fi analizate în contradictoriu cu unitatea deținătoare a imobilului preluat și imposibil de restituit în natură. Aceasta deoarece, de implementarea corectă, coerentă și eficientă a unui act normativ, care să asigure finalitatea dispozițiilor pe care le cuprinde în materie de reparație acordată pentru foștii proprietari, deposedați abuziv de bunurile lor, în perioada regimului comunist, nu poate răspunde decât Statul, prin organul său reprezentativ competent, și anume Ministerul Finanțelor Publice, iar nu deținătorul actual al bunului. De asemenea, procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 pentru obținerea despăgubirilor se încadrează în limitele marjei de apreciere a statului privind condițiile de restituire a imobilelor preluate abuziv, iar, potrivit jurisprudenței recente a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu ș.a.

din 12 octombrie 2010), deși se recunoaște, în esență, faptul că Fondul „Proprietatea” nu funcționează în condiții corespunzătoare, se acordă Statului Român un termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii (12 ianuarie 2011) pentru a eficientiza mecanismele de garantare a protecției efective a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional, conform principiilor consacrate de Convenție. Or, termenul respectiv nu a expirat la data pronunțării prezentei hotărâri. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia pronunțată în interesul legii nr. 27/2011, obligatorie potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., a stabilit că „Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”. Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat, în considerentele deciziei în interesul legii, că primirea unei astfel de acțiuni, în contextul existenței unei proceduri speciale de valorificare a măsurilor reparatorii în echivalent propuse prin dispoziția emisă conform Legii nr. 10/2001, încalcă principiul „specialia generalibus derogant” - „legea specială derogă de la cea generală”.

În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, Înalta Curte a reținut că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri (Cauza Păduraru împotriva României). În condițiile în care Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Or, în această materie, a arătat instanța supremă, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de CEDO ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în Hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag. 115). Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de CEDO în jurisprudența sa, în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței CEDO după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție. Din această perspectivă, Curtea de Apel a reținut în mod corect că reclamanții nu au calea acțiunii în despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură.

Imposibilitatea obținerii despăgubirilor pretinse de reclamanți prin intermediul mijlocului procedural pentru care aceștia au optat în subsidiar nu înseamnă nici încălcarea dreptului de acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci este rezultatul respectării altor principii și dispoziții legale, agreate inclusiv de Convenție și examinate în precedent. De asemenea, nu se poate reține încălcarea accesului la justiție atât timp cât, în cazul urmării procedurii Legii nr. 247/2005 pentru obținerea despăgubirilor, reclamanții au la îndemână procedura contenciosului administrativ pentru a remedia, pe cale judiciară, eventualele disfuncționalități ale instituțiilor implicate în rezolvarea demersului lor.

În ceea ce privește acordarea despăgubirilor bănești în temeiul art. 33 din Legea nr. 10/2001 și art. 998 - 999 C. civ., raportat la faptul că unitatea deținătoare nu a respectat termenul de 60 de zile de a răspunde la notificare, ceea ce a creat reclamanților un prejudiciu, acestea reprezintă un nou temei juridic al acțiunii, fundamentat pe o altă motivare în fapt a cauzei despăgubirilor față de cele invocate în cererea de chemare în judecată și, ca atare, nu poate fi examinat direct în recurs. Susținerile referitoare la dreptul reclamanților la despăgubiri bănești pentru imobilele cu destinația de locuință imposibil de restituit în natură, sub imperiul Legii nr. 10/2001 în forma inițială (art. 24 alin. (2) și 36), nu pot fi primite, deoarece, în prezent, această formă de reparație nu mai este prevăzută de lege, art. 24 alin. (2) fiind abrogat prin art. I pct. 57 din Legea nr. 247/2005.

Având în vedere aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanți, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel. În cadrul rejudecării, instanța de apel va verifica în ce măsură există bunuri care să poată fi oferite în compensare pentru imobilele în litigiu și va avea în vedere această formă de reparație, dacă este posibilă, și pentru construcțiile demolate, care au aparținut autorilor reclamanților. Aceasta deoarece art. 10 alin. (10) cu referire la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală prevede în mod expres, ca formă de reparație în echivalent, acordarea de bunuri sau servicii în compensare și pentru construcțiile demolate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții O.C. și O.S.G. împotriva Deciziei nr. 403A din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 mai 2012. Procesat de GGC - LM