ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3497/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3497/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă

nr. 1362 din 26 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a

admis, în parte, cererea formulată de reclamanții O.C. și O.S.G., astfel cum a

fost precizată și modificată, în contradictoriu cu pârâții Primarul General al

Municipiului București, Municipiul București și Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

A constatat calitatea

reclamanților, de persoane îndreptățite la restituire pentru imobilul teren și

construcții, situat în București, str. A, sector 2.

A dispus restituirea

în natură a imobilului teren în suprafață de 238,85 mp, situat în București,

str. A, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză

tehnică efectuat de expert P.C.C.

A dispus restituirea

prin compensare a imobilului teren în suprafață de 39,05 mp situat în

București, str. A, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de

expertiză tehnică efectuat de același expert, iar, în cazul imposibilității

aducerii la îndeplinire a acestei măsuri, a dispus restituirea prin echivalent

a imobilului sus-menționat.

A dispus restituirea

prin echivalent a imobilului construcție demolat în suprafață de 169 mp, ce a

fost amplasat pe imobilul teren în suprafață de 238,85 mp, situat în București,

str. A, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză

tehnică efectuat de expertul sus-menționat, despăgubirile urmând a fi acordate

în condițiile legii speciale.

A respins cererea

formulată în contradictoriu cu pârâții Primarul General al Municipiului

București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

A obligat pe pârâtul

Municipiul București la plata sumei de 1.900 RON, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

La data de 17 iulie

2001, defuncta I.E. a depus Notificarea nr. 1077 prin intermediul executorului

judecătoresc S. și N. în baza Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în

natură a imobilului situat în București, str. A, sector 3, compus din 287 mp

teren și despăgubiri bănești pentru imobilul construcție demolată, Notificare înregistrată

sub nr. 14294 din 23 martie 2001.

Deși defuncta I.E. a

făcut mai multe demersuri în sensul soluționării, de către pârâtul Municipiul

București, a notificării, prin emiterea unei decizii motivate, acesta nu a

respectat dispozițiile legii, refuzând să comunice un răspuns.

Având în vedere

dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Secțiilor

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cu care instanța de

judecată este competentă să soluționeze, pe fond, nu numai contestația

formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care

s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și

acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, Tribunalul a

analizat fondul cererii de restituire formulată de defuncta I.E.

Constatând

îndeplinite cerințele legale cu privire la calitatea reclamanților, de persoane

îndreptățite la restituirea imobilului în litigiu în temeiul art. 4 coroborat

cu art. 7 din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a reținut, din concluziile

raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, că suprafața de teren liberă

este de 238,85 mp, în vreme ce suprafața de 39,05 mp este ocupată de trotuar,

fiind incidente cu privire la aceasta din urmă dispozițiile art. 10.3. din

Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, imobilul în

litigiu a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică efectuat de

expert P.C.C., astfel: terenul fost loc de casă în suprafață de 277,90 mp, din

care trotuarul ocupă o suprafață de 39,05 mp, pe teren fiind amplasate

construcții provizorii în suprafață de 45,44 mp și platforma betonată folosită

ca parcare.

În consecință,

Tribunalul a constatat că, referitor la suprafața de 39,05 mp, urmează a se

dispune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Sub acest aspect, art.

1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 instituie regula acordării de măsuri

reparatorii prin compensare cu alte bunuri sau servicii și, numai în ipoteza în

care acest lucru nu este posibil, se vor acorda despăgubiri.

Tribunalul a apreciat

că se poate stabili în sarcina pârâtului obligația alternativă referitoare la

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în sensul de a stabili două

prestații, iar executarea, de către debitorul obligației, a uneia dintre ele va

fi de natură să conducă la stingerea obligației.

În privința

imobilului construcție, față de dispozițiile legale evocate și probele

administrate, instanța a dispus restituirea prin echivalent a imobilului

construcție demolat în suprafață de 169 mp, ce a fost amplasat pe imobilul

teren în suprafață de 238,85 mp, situat în București, str. A, sector 2, astfel

cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat de expert

P.C.C.

Totodată, în temeiul

Titlului VII al Legii nr. 247/2005, instanța a constatat că despăgubirile

urmează a fi acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În privința cererii

formulate în contradictoriu cu pârâții Primarul General al municipiului

București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul a

respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că, potrivit dispozițiilor Titlului

VII din Legea nr. 247/2005, cei doi pârâți nu exercită niciun fel de atribuții

în procedura administrativă de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv. În plus, menținerea în cauză a celor doi

pârâți doar pentru asigurarea opozabilității hotărârii nu ar putea fi reținută

întrucât legitimarea procesuală pasivă este condiționată în cauză de

justificarea unei obligații corelative dreptului alegat de reclamanți în

raportul juridic dedus judecății. Și cum, în sarcina celor doi pârâți, nu se

poate reține vreo astfel de obligație, cererea formulată în contradictoriu cu

aceștia este neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel atât reclamanții, cât și pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General, acesta din urmă nemotivând cererea de apel.

Prin Decizia civilă

nr. 403A din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie a admis ambele apeluri, a schimbat, în

parte, sentința atacată, în sensul că, pentru terenul în suprafață de 39,05 mp,

a acordat reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent. A menținut restul

dispozițiilor sentinței.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea a reținut că, în mod corect, instanța de fond, aplicând

dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Secțiilor

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a soluționat, pe fond, acțiunea

față de refuzul nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la

notificare, stabilind, de asemenea, în mod legal, calitatea reclamanților, de

persoane îndreptățite la restituirea imobilului în litigiu în temeiul art. 4

coroborat cu art. 7 din Legea nr. 10/2001.

Din raportul de

expertiză efectuat în cauză a rezultat însă că numai o parte din teren poate fi

restituită în natură, restul fiind ocupat de utilități publice.

Pentru diferența de

teren, de 39,05 mp, ocupat de trotuar și care nu a putut fi restituit în

natură, instanța de fond a stabilit o măsură alternativă, și anume acordarea

unui teren în compensare sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent,

fără a identifica terenul ce urma a fi astfel acordat.

Or, instanța

învestită cu soluționarea, pe fond, a cauzei este obligată să administreze

probele necesare și să aleagă una dintre măsurile reparatorii prevăzute de lege,

fiind nelegal să-i acorde intimatului posibilitatea de a alege după bunul său

plac una sau alta dintre măsuri.

Având în vedere că,

la fila 28 dosar fond, se află o notă din care rezultă că, în prezent, Primăria

nu dispune de bunuri sau servicii, precum și faptul că suprafața de teren ce ar

fi trebuit acordată în compensare, de numai 39,05 mp, este foarte mică, acest

teren neputând fi practic utilizat, Curtea a constatat întemeiate ambele

apeluri cu privire la acest capăt de cerere.

În acest sens, au

fost avute în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr.

10/2001.

Pentru aceleași

considerente, critica apelanților reclamanți privind acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent, constând în teren în compensare, și pentru

construcțiile demolate este neîntemeiată.

Nefondată este și

critica referitoare la nepronunțarea asupra cererii de obligare a entității

deținătoare la plata sumei stabilită prin raportul de expertiză, față de

dispozițiile imperative ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Astfel, potrivit art.

16, entitatea deținătoare are doar obligația de a înainta propunerea motivată

de acordare a despăgubirilor Secretariatului Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, care, la rândul lui, urmează procedura stabilită în

același articol, în vederea emiterii titlurilor de despăgubire.

Din economia ambelor

legi de reparație nu rezultă obligația entității deținătoare sau a Statului

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, de a achita sumele stabilite ca

reprezentând contravaloarea bunului preluat abuziv, despăgubirea urmând a fi

achitată în condițiile procedurii stabilite prin Legea nr. 247/2005.

În cauza pilot

Atanasiu, invocată de reclamanți drept temei al admiterii pretențiilor lor în

forma solicitată, a fost instituită, în sarcina Statului Român, o obligație de

a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze

efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din

Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu,

măsuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației

Statului, de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin

amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri

simplificate și eficiente nu echivalează, așa cum se susține, cu obligația de

restituire în natură a bunului, de acordare a unui teren prin compensare ori de

obligare directă la plata unor sume de bani, ci echivalează cu validarea

măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de

despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții O.C. și O.S.G., criticând-o pentru

următoarele motive:

a dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Instanța de apel a

nesocotit dispozițiile art. 295 alin. (1) și 296 teza a II-a C. proc. civ.,

pronunțând o hotărâre prin care le-a creat recurenților, în propria cale de

atac, o situație mai grea decât aceea din hotărârea pronunțată de instanța de

fond.

Exercitând calea de

atac a apelului împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, prin

motivele formulate, recurenții au solicitat ca măsura reparatorie a

compensării, dispusă de instanța de fond pentru cei 39,05 mp teren, să fie

avută în vedere pentru tot restul imobilului care nu mai poate fi restituit în

natură sau, ca măsura alternativă a compensării, acordarea de despăgubiri

bănești în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Modificând măsura

compensării cu o altă măsură reparatorie care a format obiect de critică de

nelegalitate în calea de atac promovată de recurenți, Curtea de Apel a încălcat

în mod vădit dispozițiile art. 296 teza a II-a C. proc. civ. și a născut o

situație mai grea persoanelor care au formulat apelul.

Atâta vreme cât

instanța precedentă a înțeles să admită apelul recurenților, nici măcar

admiterea concomitentă a apelului declarat de intimatul-pârât nu poate servi

drept justificare pentru agravarea situației părților în propria lor cale de

atac.

Apelul declarat de

intimatul-pârât nu a fost motivat.

Astfel, instanța de

apel avea obligația legală de a soluționa cauza doar în limita susținerilor

făcute de această parte în fața instanței de fond, conform art. 292 alin. (2)

C. proc. civ.

Or, câtă vreme

intimatul-pârât nu a formulat apărări și nu a solicitat acordarea acestei

măsuri reparatorii în concluziile pe fondul cauzei, instanța de apel și-a

depășit limitele învestirii și a analizat motive de apel care exced situației

motivelor de ordine publică.

Pe de altă parte,

recurenții au avut, ca motiv de apel, împrejurarea că instanța de fond nu s-a

pronunțat pe cererea de acordare de despăgubiri bănești.

a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

- Hotărârea

nesocotește art. 26 din Legea nr. 10/2001, prin aceea că nu ține seama de

ordinea de preferință a măsurilor reparatorii determinată de lege și de

practica Înaltei Curți de Casație și Justiție.

- Instanța de apel

încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, în raport de prioritatea acordată de dispozițiile art. 11

și art. 20 din Constituția României, Hotărârea din 8 iunie 2010 pronunțată de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Decizia civilă pronunțată în interesul

legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

2.1 Nesocotindu-și

rolul activ instituit expres în condițiile dispozițiilor art. 129 C. proc.

civ., instanța de apel a determinat modificarea acordării măsurii reparatorii

prin compensare parțială dispusă de instanța de fond și a stabilit că acordarea

de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005 reprezintă

modalitatea justă de rezolvare a unei notificări care nu a primit nicio

soluționare de 10 ani.

Instanța de apel a

omis în totalitate să analizeze ordinea de preferință a măsurilor reparatorii

dispuse de art. 26 din Legea nr. 10/2001 în raport de art. 1 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție sau de

practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Indiferent de

argumentele unității deținătoare, instanța de apel avea obligația legală de a

face minime diligențe pentru a determina dacă măsura compensării avea acoperire

legală la data pronunțării instanței de fond și de a determina că intimatul a

atribuit imobile în compensare prin mai multe dispoziții.

Invocă mai multe

decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală în acest sens.

Pe de altă parte,

determinând recurenților o nouă procedură administrativă în contra măsurii

compensării, care oferă o reparație justă și imediată, instanța de apel încalcă

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, art. 6 din Convenție, care asigură accesul la justiție și

celeritatea obținerii despăgubirilor pentru o proprietate notificată în urmă cu

10 ani. Instanța de apel a determinat acea măsură reparatorie iluzorie și care

nu oferă nicio despăgubire recurenților.

2.2 Solicitând, în

mod expres, acordarea de despăgubiri bănești, ca măsură alternativă compensării

pentru imobilele imposibil de restituit în natură, recurenții s-au prevalat de

prevederile art. 11 și art. 20 din Constituția României, conform cărora art. 1

din Protocolul nr. 1 al Convenției are prioritate în raport de oricare dintre

normele interne.

Respingând cererea de

acordare a unui alt imobil prin compensare, instanța de apel a ales măsura

reparatorie care se afla în conflict cu Hotărârea-pilot pronunțată la 8 iunie

2010, în cauza Atanasiu contra României, prin care s-a stabilit ca modalitatea

acordării de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005

reprezintă o încălcare constantă a art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.

Decizia-pilot din 8

iunie 2010 a determinat, cu autoritate de lucru judecat, existența unui

conflict între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

situație în care se vor aplica prevederile obligatorii ale Deciziei civile nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite, care statuează

cu caracter obligatoriu aplicarea Convenției în raport de Legea nr. 10/2001.

În acest sens, „Dacă

lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de

acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul

revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în

care acțiunea devine personală”.

Motivat de faptul că

recurenții nu au încasat nicio despăgubire din partea Statului Român, în

temeiul art. 329 C. proc. civ., instanța urmează să analizeze condițiile legale

în care obiectul acțiunii în restituire se convertește într-o acțiune personală

în despăgubiri bănești.

Cum instanța

precedentă a constatat că, prin Decretul nr. 92/1950, recurenții au pierdut în

mod nelegal și fără o justă despăgubire dreptul de proprietate asupra

imobilului, se ridică problema prevalenței dreptului subiectiv afirmat, dar și

a existenței speranței legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui.

Statul Român nu se

poate prevala de propria turpitudine în elaborarea legii de reparație, fiind

singura entitate chemată să asigure atât cadrul instituțional, cât și

mecanismele de funcționare ale acestuia, necesare soluționării situației

juridice a imobilelor preluate abuziv (cauza Faimblat c. România).

Acordarea de măsuri

reparatorii în condițiile Legii nr. 247/2005, determinate cu autoritate de

lucru judecat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului că încalcă art. 1 din

Convenție, intră în contradicție cu chestiunea responsabilității în ce privește

respectarea preeminenței dreptului și cu imperativul dezvoltat în jurisprudența

recentă a CEDO, de a se asigura de către stat o reparație echitabilă, în acord

cu art. 41 din Convenție, iar nu a uneia iluzorii și îndepărtate, cum este cea

reglementată prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (cauza Porțeanu c. România,

cauza Faimblat c. România).

Prin urmare,

trimiterea făcută de instanța de apel la procedura statuată de Legea nr.

247/2005 este superfluă și irelevantă, în condițiile în care Curtea Europeană a

statuat constant, prin hotărâri pronunțate încă din anul 2006, culminând cu cea

din ianuarie 2009 în speța Faimblat c. României și Hotărârea-pilot din 8 iunie

2010, asupra nefuncționalității Fondului Proprietatea și a incapacității acestui

mecanism de a răspunde imperativului menționat.

Acordarea

despăgubirilor bănești își găsește temei juridic în conținutul Legii nr.

10/2001, prin aceea că art. 33 dispune: „încălcarea dispozițiilor prezentei

legi atrage, după caz, răspunderea disciplinară, civilă sau penală”.

Având expres

prevăzută instituția răspunderii civile în conținutul Legii nr. 10/2001 pentru

situațiile în care legea specială nu este aplicată, ori de câte ori se constată

depășirea termenului de 60 de zile, prevăzut de art. 25, instanța de judecată

are obligația de a dispune repararea integrală a prejudiciului încercat de

persoana îndreptățită la obținerea măsurilor reparatorii.

Sediul răspunderii

civile delictuale se regăsește în conținutul art. 998 și 999 C. civ., texte

legale în baza cărora „orice persoană care cauzează un prejudiciu este datoare

a-l repara”.

Având dovada fermă a

faptului că unitatea deținătoare nu a emis dispoziția în termenul legal de 60

de zile, răspunderea civilă delictuală la care face trimitere art. 33 instituie

dreptul la repararea integrală a prejudiciului doar sub forma despăgubirilor

bănești.

Până la modificarea

operată prin Legea nr. 247/2005, în temeiul art. 24 și 36 din Legea nr.

10/2001, pentru imobilele care au avut destinația de locuință, măsurile

reparatorii se acordau sub forma despăgubirilor bănești.

Împrejurarea că

unitatea deținătoare a refuzat să emită dispoziția de acordare a măsurilor

reparatorii până la 22 iulie 2005 reprezintă o încălcare a obligației de

soluționare în termenul de 60 de zile, care a determinat pierderea dreptului la

despăgubirile bănești prevăzute expres de Legea nr. 10/2001, din culpa

exclusivă a acesteia, instanța având obligația de a dezdăuna persoanele

îndreptățite la asemenea despăgubiri.

Intimații pârâți nu

au depus întâmpinare.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5 și

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) și art. 296 teza a

II-a C. proc. civ., în sensul că recurenților li s-ar fi creat o situație mai

grea în propriul apel, nu sunt întemeiate.

Schimbarea formei de

reparație în echivalent, din cea a compensării pentru imobilul în suprafață de

39 mp, dispusă ca opțiune, alternativ cu despăgubirile acordate în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de către prima instanță, exclusiv în cea a

despăgubirilor, s-a realizat în cadrul apelului declarat de pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General.

Nu se poate, astfel,

considera că apelanților reclamanți li s-a creat o situație mai grea în propria

cale de atac, atât timp cât nu în calea declarată de aceste părți s-a schimbat

sentința, ci în cea declarată de partea adversă.

Faptul că apelul

pârâtului nu a fost motivat nu reprezintă o justificare în susținerea

încălcării art. 296 teza a II-a C. proc. civ., deoarece, potrivit art. 292

alin. (2) din același cod, în cazul apelului nemotivat ori dacă motivarea

apelului sa întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi

noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la

prima instanță.

Este fără dubiu că

sintagma „pe baza celor invocate la prima instanță” se referă, în cazul

pârâtului, nu numai la mijloacele de apărare formulate prin întâmpinare, dar și

la dovezile administrate de partea respectivă în combaterea acțiunii.

Or, deși pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General, nu a depus întâmpinare în dosarul

primei instanțe, la fila 28 din acest dosar se regăsește un înscris intitulat

„notă”, din care rezultă că municipalitatea nu dispune de bunuri sau servicii

care să poată fi acordate în compensare, în aplicarea Legii nr. 10/2001,

înscris pe care Curtea l-a avut în vedere la pronunțarea soluției, după cum

rezultă din considerentele deciziei recurate.

Prin urmare, instanța

de apel, prin decizia pronunțată, nu a procedat la încălcarea art. 296 teza a

II-a C. proc. civ.

Pentru aceleași

argumente nu se poate reține nici nerespectarea dispozițiilor art. 295 alin.

(1) din același cod, care vizează verificarea situației de fapt și a aplicării

legii, de către prima instanță, în limitele de învestire prin cererea de apel,

Curtea respectând aceste limite raportat la art. 292 alin. (2) și la înscrisul

depus în dosarul de fond, menționat mai sus.

Cât privește motivele

de apel formulate de reclamanți, în legătură cu nepronunțarea instanței de fond

asupra dreptului lor la acordarea despăgubirilor bănești pentru imobilele

imposibil de restituit în natură, Curtea a avut în vedere și acest motiv,

analizând în ce măsură subzistă un asemenea drept în favoarea reclamanților

față de procedura specială reglementată de Legea nr. 247/2005.

Prin urmare, nu se

poate constata o neanalizare a acestui motiv de apel, în condițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ., chiar dacă instanța de apel nu a arătat în mod expres în

ce măsură prima instanță a verificat sau nu cererea reclamanților cu privire la

despăgubirile bănești, ci a examinat direct pretențiile reclamanților sub acest

aspect.

2.1. Nu se poate

reține că instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 26 din Legea nr.

10/2001 cu privire la prevalența compensării, ca formă de reparație în

echivalent, în raport de cea a despăgubirilor, deoarece nu un asemenea argument

a fost avut în vedere de instanța respectivă la înlăturarea compensării.

Soluția pronunțată de Curte a fost determinată de faptul că unitatea

deținătoare nu dispunea de bunuri care să poată fi oferite în compensare,

potrivit înscrisului de la fila 28 dosar fond, iar suprafața de teren, de 39

mp, pentru care se punea problema compensării, este foarte mică.

Aprecierea instanței

referitoare la imposibilitatea reclamanților de a alege dintre cele două forme

de măsuri reparatorii prin echivalent viza nu faptul că măsura compensării nu

ar fi prioritară față de despăgubirile acordate în condițiile legii speciale,

ci că forma de reparație concretă trebuie stabilită prin hotărârea

judecătorească, iar nu lăsată la latitudinea persoanei îndreptățite.

În ceea ce privește

lipsa de rol activ al instanței de apel în determinarea posibilității acordării

de teren în compensare la momentul pronunțării sentinței, ca, de altfel, și în

faza apelului, criticile recurenților sunt parțial corecte.

Potrivit art. 129

alin. (5) C. proc. civ., judecătorul trebuie să stăruie în aflarea adevărului,

pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul

pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

De asemenea, dacă

probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a

procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele.

În speță, Curtea s-a

rezumat să țină seama de înscrisul depus de pârât, în sensul că nu dispune de

bunuri sau servicii ce să poată fi acordate în compensare, fără să le pună în

vedere apelanților reclamanți să indice astfel de bunuri, deși, raportat la

motivele de apel formulate de aceste părți, era fără dubiu că optează pentru

măsura compensării nu numai pentru terenul de 39 mp, ci pentru celelalte bunuri

imposibil de restituit în natură și pentru care Tribunalul a stabilit reparația

sub forma despăgubirilor acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr.

247/2005.

Și în prezentul

dosar, cu ocazia cuvântului pe fond, apărătorul recurenților a menționat că

este în măsură să indice bunuri din patrimoniul unității deținătoare, care să

poată forma obiect al compensării.

Pentru a se verifica

acest aspect de către instanța de apel, raportat și la poziția reclamanților,

care au optat pentru măsura compensării, Înalta Curte va admite prezentul

recurs și va dispune casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei, spre

rejudecare, la instanța de apel.

Cât privește bunurile

care au fost atribuite în compensare, de pârât, prin dispoziții emise în cazul

altor persoane îndreptățite, o asemenea verificare, solicitată de recurenți,

excede rolului activ al instanței și, în plus, este inutilă, întrucât nu

rezolvă situația actuală a bunurilor disponibile din patrimoniul unității

deținătoare, care să poată forma obiect al reparației pentru care au optat

reclamanții.

2.2. Referitor la

posibilitatea acordării despăgubirilor bănești, capăt de cerere formulat în

subsidiar, de către reclamanți, ca alternativă la măsura compensării, Curtea de

Apel a considerat în mod corect că pretențiile părților menționate în acest

sens sunt neîntemeiate.

Au susținut

recurenții neconcordanța între dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005

și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și, respectiv, art. 6 din Convenție; ca atare, neasigurarea unei

reparații efective și echitabile a prejudiciului produs, prin stabilirea

măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru obținerea cărora trebuie urmată o

altă procedură, în cadrul căreia Fondul Proprietatea, menit să asigure valorificarea

drepturilor reclamanților, nu funcționează în realitate.

Pe de o parte,

susținerile recurenților nu pot fi analizate în contradictoriu cu unitatea

deținătoare a imobilului preluat și imposibil de restituit în natură.

Aceasta deoarece, de

implementarea corectă, coerentă și eficientă a unui act normativ, care să

asigure finalitatea dispozițiilor pe care le cuprinde în materie de reparație

acordată pentru foștii proprietari, deposedați abuziv de bunurile lor, în

perioada regimului comunist, nu poate răspunde decât Statul, prin organul său

reprezentativ competent, și anume Ministerul Finanțelor Publice, iar nu

deținătorul actual al bunului.

De asemenea,

procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 pentru obținerea despăgubirilor se

încadrează în limitele marjei de apreciere a statului privind condițiile de

restituire a imobilelor preluate abuziv, iar, potrivit jurisprudenței recente a

Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea pronunțată în cauza Maria

Atanasiu ș.a. din 12 octombrie 2010), deși se recunoaște, în esență, faptul că

Fondul „Proprietatea” nu funcționează în condiții corespunzătoare, se acordă

Statului Român un termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii

(12 ianuarie 2011) pentru a eficientiza mecanismele de garantare a protecției

efective a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din

Primul Protocol adițional, conform principiilor consacrate de Convenție. Or,

termenul respectiv nu a expirat la data pronunțării prezentei hotărâri.

În acest sens, Înalta

Curte de Casație și Justiție, prin decizia pronunțată în interesul legii nr.

27/2011, obligatorie potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., a

stabilit că „Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele

preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd

măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct

împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt

inadmisibile”.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a arătat, în considerentele deciziei în interesul legii, că

primirea unei astfel de acțiuni, în contextul existenței unei proceduri

speciale de valorificare a măsurilor reparatorii în echivalent propuse prin

dispoziția emisă conform Legii nr. 10/2001, încalcă principiul „specialia

generalibus derogant” - „legea specială derogă de la cea generală”.

În ceea ce privește

concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, Înalta Curte a

reținut că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la

latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative

pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de

stat sau acordarea de despăgubiri (Cauza Păduraru împotriva României).

În condițiile în care

Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată

ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o

claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil,

insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se

referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Or, în această

materie, a arătat instanța supremă, statul a decis că restituirea în natură și

acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr.

10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori

desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, care, pe baza

raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul

de despăgubire.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al

instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost

stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest

aspect, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă

cu limitările acceptate de CEDO ale dreptului de acces la o instanță, aspect

reamintit în Hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții

împotriva României (parag. 115).

Prin urmare,

exigențele coerenței și certitudinii statuate de CEDO în jurisprudența sa, în

ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în

mod abuziv, impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte

regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea

de măsuri reparatorii.

Cu atât mai mult nu

se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței CEDO după pronunțarea

hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment

ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii

definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze

protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție în contextul tuturor cauzelor

similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

Din această

perspectivă, Curtea de Apel a reținut în mod corect că reclamanții nu au calea

acțiunii în despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură.

Imposibilitatea

obținerii despăgubirilor pretinse de reclamanți prin intermediul mijlocului

procedural pentru care aceștia au optat în subsidiar nu înseamnă nici

încălcarea dreptului de acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția

României și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci este

rezultatul respectării altor principii și dispoziții legale, agreate inclusiv

de Convenție și examinate în precedent.

De asemenea, nu se poate

reține încălcarea accesului la justiție atât timp cât, în cazul urmării

procedurii Legii nr. 247/2005 pentru obținerea despăgubirilor, reclamanții au

la îndemână procedura contenciosului administrativ pentru a remedia, pe cale

judiciară, eventualele disfuncționalități ale instituțiilor implicate în

rezolvarea demersului lor.

În ceea ce privește

acordarea despăgubirilor bănești în temeiul art. 33 din Legea nr. 10/2001 și

art. 998 - 999 C. civ., raportat la faptul că unitatea deținătoare nu a

respectat termenul de 60 de zile de a răspunde la notificare, ceea ce a creat

reclamanților un prejudiciu, acestea reprezintă un nou temei juridic al

acțiunii, fundamentat pe o altă motivare în fapt a cauzei despăgubirilor față

de cele invocate în cererea de chemare în judecată și, ca atare, nu poate fi

examinat direct în recurs.

Susținerile

referitoare la dreptul reclamanților la despăgubiri bănești pentru imobilele cu

destinația de locuință imposibil de restituit în natură, sub imperiul Legii nr.

10/2001 în forma inițială (art. 24 alin. (2) și 36), nu pot fi primite,

deoarece, în prezent, această formă de reparație nu mai este prevăzută de lege,

art. 24 alin. (2) fiind abrogat prin art. I pct. 57 din Legea nr. 247/2005.

Având în vedere

aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct.

5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanți, va

casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de

apel.

În cadrul

rejudecării, instanța de apel va verifica în ce măsură există bunuri care să

poată fi oferite în compensare pentru imobilele în litigiu și va avea în vedere

această formă de reparație, dacă este posibilă, și pentru construcțiile

demolate, care au aparținut autorilor reclamanților. Aceasta deoarece art. 10

alin. (10) cu referire la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma

actuală prevede în mod expres, ca formă de reparație în echivalent, acordarea

de bunuri sau servicii în compensare și pentru construcțiile demolate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții O.C. și O.S.G. împotriva Deciziei nr. 403A din 13

aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 18 mai 2012.

Procesat de GGC - LM