ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1335/2015

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1362 din 26 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată și modificată, formulată de reclamanții O.C.

și O.S.G., în contradictoriu cu pârâții primarul general al Municipiului București, Municipiul București și Statul Român, prin M.F.P.; a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire pentru imobilul teren și construcții situat în București, sector 2; a dispus restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 238,85 mp situat în București, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat de expert P.C.C.; a dispus restituirea prin compensare a imobilului teren în suprafață de 39,05 mp situat în București, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat de expert P.C.C., iar, în cazul imposibilității aducerii la îndeplinire a acestei măsuri, a dispus restituirea prin echivalent a imobilului teren în suprafață de 39,05 mp situat în București, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat de expert P.C.C.; a dispus restituirea prin echivalent a imobilului construcție demolat în suprafață de 169 mp, ce a fost amplasat pe imobilul teren în suprafață de 238,85 mp situat în București, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat de expert P.C.C.; despăgubirile urmează a fi acordate în condițiile legii speciale;

a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții primarul general al Municipiului București și Statul Român, prin M.F.P., ca neîntemeiată; a obligat pârâtul Municipiul București la plata sumei de 1.900 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, la data de 17 iulie 2001, defuncta I.E. a depus notificarea, prin intermediul executorului judecătoresc S. și N., în baza Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 3, compus din 287 mp teren și despăgubiri bănești pentru imobilul construcție demolată, notificare înregistrată la 23 martie 2001. Deși defuncta I.E. a făcut mai multe demersuri în sensul soluționării de către pârâtul Municipiul București a notificării, prin emiterea unei decizii motivate, acesta nu a respectat dispozițiile legii, refuzând să comunice un răspuns.

Având în vedere dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 a secțiilor unite, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cărora instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, tribunalul a analizat fondul cererii de restituire formulată de defuncta I.E. Sub acest aspect, tribunalul a apreciat că cererea este întemeiată, pentru următoarele considerente: Imobilul în litigiu, situat în București, sector 3, a fost proprietatea defunctului I.A., astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 18 aprilie 1921 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat.

De pe urma defunctului I.A., a rămas unică moștenitoare defuncta I.E., astfel cum rezultă din certificatul de calitate din 29 iunie 2001, eliberat de notar public E.B., iar, de pe urma defunctei I.E., au rămas în calitate de moștenitori reclamanții O.C. și O.S.G., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor testamentar din 07 decembrie 2009, eliberat de notar public M.P.A. Instanța a mai reținut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului-Lege nr. 92/1950, poziția 3432, fiind compus din teren în suprafață de 287 mp, din care construcții în suprafață de 171 mp Totodată, prin Decretul nr. 41/1989, în anexa 2, poziția 51, se prevede că imobilul construcție, în suprafață desfășurată de 183,97 mp, proprietate de stat la data emiterii decretului, a fost scos din funcțiune în vederea demolării.

Imobilul în litigiu a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică efectuat de expert P.C.C., astfel: terenul - fost loc de casă, în suprafață de 277,90 mp, din care trotuarul ocupă o suprafață de 39,05 mp, pe teren fiind amplasate construcții provizorii, în suprafață de 45,44 mp, și platforma betonată folosită ca parcare. Astfel, instanța a reținut că, prin raportare la prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt calificate de lege ca fiind preluate în mod abuziv, ceea ce înseamnă că imobilul în litigiu, situat în București, sector 3, se circumscrie calificării date de lege și face obiectul de reglementare a legii speciale de reparație.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali și testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Sub acest aspect, tribunalul a apreciat că reclamanții au justificat pe deplin calitatea lor de succesori în drepturi de pe urma autorului, defunctul I.A. Sub aspectul modalității concrete de restituire, tribunalul a reținut, din concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, că suprafața de teren liberă este de 238,85 mp, în vreme ce suprafața de 39,05 mp este ocupată de trotuar. Prin urmare, tribunalul a dispus restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 238,85 mp, situat în București, sector 2, reținând că, pe teren, nu sunt amplasate conducte de gaze, apa sau canalizare sau alte lucrări edilitare ori servituți legale de natură a împiedica restituirea imobilului în natură.

Privitor la adresa din 13 septembrie 2010, emisă de Primăria Municipiului București, potrivit căreia terenul în litigiu este afectat de construcții provizorii tip garaj și posibil rețele subterane de utilități, tribunalul a reținut că, în cauză, nu au fost administrate dovezi pertinente și concludente în sensul existenței unor astfel de rețele subterane, motiv pentru care va înlătura această alegație, în lipsa altor probe cu care să se coroboreze. Privitor la construcțiile tip garaj amplasate pe teren, tribunalul a constatat că acestea au caracter provizoriu, fiind, astfel, ușoare și ușor demontabile, neîmpiedicând restituirea imobilului în natură. Tribunalul a constatat că, privitor la suprafața de 39,05 mp, urmează a se dispune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Sub acest aspect, tribunalul a reținut că art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 instituie regula acordării de măsuri reparatorii prin compensare cu alte bunuri sau servicii și, numai în ipoteza în care acest lucru nu este posibil, se vor acorda despăgubiri. Astfel, în cauză, tribunalul a apreciat că se poate stabili, în sarcina pârâtului, obligația alternativă referitoare la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în sensul de a stabili două prestații, iar executarea de către debitorul obligației a uneia dintre ele va fi de natură să conducă la stingerea obligației.

Așadar, față de regula instituită de dispozițiile legale anterior menționate și având în vedere principiul disponibilității care guvernează procesul civil, tribunalul a dispus restituirea prin compensare a imobilului teren în suprafață de 39,05 mp, situat în București, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat de expert P.C.C., iar, în cazul imposibilității aducerii la îndeplinire a acestei măsuri, a dispus restituirea prin echivalent a imobilului teren în suprafață de 39,05 mp, situat în București, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat de expert P.C.C.

În privința imobilului construcție, față de dispozițiile legale evocate și probele administrate la dosar, tribunalul a dispus restituirea prin echivalent a imobilului construcție demolat, în suprafață de 169 mp, ce a fost amplasat pe imobilul teren în suprafață de 238,85 mp situat în București, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat de expert P.C.C. Totodată, în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, instanța a constatat că despăgubirile urmează a fi acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În privința cererii formulate în contradictoriu cu pârâții primarul general al Municipiului București, și Statul Român, prin M.F.P., tribunalul a apreciat că este neîntemeiată, având în vedere că, potrivit dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cei doi pârâți nu exercită niciun fel de atribuții în procedura administrativă de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. În plus, tribunalul a reținut că menținerea în cauză a celor doi pârâți, doar pentru asigurarea opozabilității hotărârii, nu ar putea fi reținută, întrucât legitimarea procesuală pasivă este condiționată de justificarea unei obligații corelative dreptului alegat de reclamanți în raportul juridic dedus judecății.

Și, cum în sarcina celor doi pârâți nu se poate reține vreo astfel de obligație, tribunalul a apreciat cererea formulată în contradictoriu cu aceștia ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe, au formulat apel atât reclamanții, cât și pârâtul. Reclamanții au arătat că hotărârea este nelegală, întrucât: - Încalcă dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, atunci când lasă la aprecierea intimaților măsura reparatorie aplicabilă doar procedurii administrative. Obligația alternativă instituită de instanța de fond există doar pentru procedura administrativă și doar în ipoteza în care ar fi fost învestită cu o acțiune în obligație de a face. Noțiunea de imposibilitate poate fi invocată oricând de intimați, care se pot sustrage de la acordarea unui alt imobil în compensare, situație în care hotărârea judecătorească este lipsită de efectele legale pe care trebuie să le producă.

- Hotărârea nesocotește art. 6 din Legea nr. 10/2001 și, fără existența unui argument legal care să justifice un tratament juridic diferențiat între teren și clădire, determină corect restituirea prin compensare pentru teren și, în mod nelegal, restituirea prin despăgubiri, acordate în condițiile legii speciale, pentru clădirea demolată. Art. 6 din Legea nr. 10/2001 determină că noțiunea de imobil, la care face referire art. 26, este conferită întotdeauna terenului, cu sau fără construcții, caz în care construcțiile devin accesorii ale terenului. Astfel fiind, pe lângă această inechitate în aprecierea măsurii reparatorii, instanța de fond face o greșită aplicare a legii atunci când nu dispune restituirea prin compensare și pentru clădirea demolată.

- Hotărârea este nelegală și netemeinică în ceea ce privește acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și nepronunțarea pe cererea de acordare de despăgubiri bănești pentru partea de imobil care nu mai poate fi restituit în natură, decise cu încălcarea dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituția României, raportate la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea pilot din 8 iunie 2010, pronunțată de C.E.D.O. și Decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Pentru toate aceste motive, reclamanții au solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul restituirii prin compensare, pentru partea de imobil care nu mai poate fi restituită în natură, sau acordarea de despăgubiri bănești la valoarea din expertize, în cazul imposibilității acordării unui alt imobil prin compensare.

Municipiul București, prin primarul general, nu a motivat apelul exercitat. Prin Decizia civilă nr. 403/A din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile declarate de apelanții reclamanți O.C., O.S.G. și de către apelantul pârât Municipiul București, prin primarul general, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că, pentru terenul în suprafață de 39,05 mp, a acordat reclamanților măsuri reparatorii în echivalent, menținând restul dispozițiilor sentinței. Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că, d in raportul de expertiză efectuat în cauză, a rezultat că numai o parte din teren poate fi restituit în natură, restul fiind ocupat de utilități publice.

Pentru diferența de teren de 39,05 mp, ocupat de trotuar și care nu a putut fi restituit în natură, instanța de fond a stabilit o măsură alternativă, și anume acordarea unui teren în compensare sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, fără însă a identifica terenul ce urma a fi astfel acordat. Or, instanța învestită cu soluționarea pe fond a cauzei este obligată să administreze probele necesare și să aleagă una dintre măsurile reparatorii prevăzute de lege, fiind nelegal să-i acorde intimatului posibilitatea de a alege după bunul său plac una sau alta dintre măsuri. Având în vedere că, la fila 28 dosar fond, se află o notă din care rezultă că, în prezent, primăria nu dispune de bunuri sau servicii, precum și faptul că suprafața de teren ce ar fi trebuit acordată în compensare, de numai 39,05 mp este foarte mică, acest teren neputând fi practic utilizat, Curtea a constatat întemeiate ambele apeluri cu privire la acest capăt de cerere.

Pentru aceleași considerente, critica apelantului reclamant privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în teren, și pentru construcție a fost apreciată ca neîntemeiată. Curtea a apreciat ca fiind nefondată și critica referitoare la nepronunțarea asupra cererii de obligare a entității deținătoare la plata sumei stabilită prin raportul de expertiză, față de dispozițiile imperative ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Astfel, potrivit art. 16, entitatea deținătoare are doar obligația de a înainta propunerea motivată de acordare a despăgubirilor Secretariatului C.C.S.D., care, la rândul lui, urmează procedura stabilită în același articol în vederea emiterii titlurilor de despăgubire.

Din economia ambelor legi de reparație, nu rezultă obligația entității deținătoare sau a Statului Român, prin M.F.P., de a achita sumele stabilite ca reprezentând contravaloarea bunului preluat abuziv, despăgubirea urmând a fi achitată în condițiile procedurii stabilite prin Legea nr. 247/2005. În cauza pilot Atanasiu, invocată de reclamanți drept temei al admiterii pretențiilor lor, în forma solicitată, a fost instituită în sarcina Statului Român o obligație de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente, nu echivalează, așa cum se susține, cu obligația de restituire în natură a bunului, de acordare a unui teren prin compensare ori de obligare directă la plata unor sume de bani, ci echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Prin Decizia civilă nr. 3497 din 18 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanți, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că susținerile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) și art. 296 teza a II-a C. proc. civ., în sensul că recurenților li s-ar fi creat o situație mai grea în propriul apel, nu sunt întemeiate. Schimbarea formei de reparație în echivalent, din cea a compensării, pentru imobilul în suprafață de 39 mp, dispusă ca opțiune, alternativ, cu despăgubirile acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de către prima instanță, exclusiv în cea a despăgubirilor, s-a realizat în cadrul apelului declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general. Nu se poate, astfel, considera că apelanților reclamanți li s-a creat o situație mai grea în propria cale de atac, atât timp cât nu în calea declarată de aceste părți s-a schimbat sentința, ci în cea declarată de partea adversă.

Pentru aceleași argumente, nu se poate reține nici nerespectarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) din același cod, care vizează verificarea situației de fapt și a aplicării legii, de către prima instanță, în limitele de învestire fixate prin cererea de apel, Curtea respectând aceste limite, raportat la art. 292 alin. (2) C. proc. civ. și la înscrisul depus în dosarul de fond, menționat mai sus. Cât privește motivele de apel formulate de reclamanți, în legătură cu nepronunțarea instanței de fond asupra dreptului lor la acordarea despăgubirilor bănești, pentru imobilele imposibil de restituit în natură, Curtea a avut în vedere și acest motiv, analizând în ce măsură subzistă un asemenea drept în favoarea reclamanților, față de procedura specială reglementată de Legea nr. 247/2005.

Prin urmare, nu se poate constata o neanalizare a acestui motiv de apel, în condițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., chiar dacă instanța de apel nu a arătat în mod expres în ce măsură prima instanță a verificat sau nu cererea reclamanților cu privire la despăgubirile bănești, ci a examinat direct pretențiile reclamanților sub acest aspect. Nu se poate reține că instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, cu privire la prevalența compensării, ca formă de reparație în echivalent, în raport de cea a despăgubirilor, deoarece nu un asemenea argument a fost avut în vedere de instanța respectivă la înlăturarea compensării. Soluția pronunțată de instanța de apel a fost determinată de faptul că unitatea deținătoare nu dispunea de bunuri care să poată fi oferite în compensare, potrivit înscrisului de la fila 28 dosar fond, iar suprafața de teren, de 39 mp, pentru care se punea problema compensării, este foarte mică.

Aprecierea instanței referitoare la imposibilitatea reclamanților de a alege dintre cele două forme de măsuri reparatorii prin echivalent viza nu faptul că măsura compensării nu ar fi prioritară față de despăgubirile acordate în condițiile legii speciale, ci că forma de reparație concretă trebuie stabilită prin hotărârea judecătorească, iar nu lăsată la latitudinea persoanei îndreptățite. În ceea ce privește lipsa de rol activ al instanței de apel în determinarea posibilității acordării de teren în compensare, la momentul pronunțării sentinței, ca, de altfel, și în faza apelului, criticile recurenților sunt parțial corecte. Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul trebuie să stăruie în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

De asemenea, dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. În speță, Curtea s-a rezumat să țină seama de înscrisul depus de pârât, în sensul că nu dispune de bunuri sau servicii ce să poată fi acordate în compensare, fără să le pună în vedere apelanților reclamanți să indice astfel de bunuri, deși, raportat la motivele de apel formulate de aceste părți, era fără dubiu că optează pentru măsura compensării, nu numai pentru terenul de 39 mp, ci și pentru celelalte bunuri imposibil de restituit în natură și pentru care tribunalul a stabilit reparația sub forma despăgubirilor acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Și în prezentul dosar, cu ocazia cuvântului pe fond, apărătorul recurenților a menționat că este în măsură să indice bunuri din patrimoniul unității deținătoare, care să poată forma obiect al compensării. Pentru a se verifica acest aspect de către instanța de apel, raportat și la poziția reclamanților, care au optat pentru măsura compensării, Înalta Curte a admis prezentul recurs și a dispus casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Referitor la posibilitatea acordării despăgubirilor bănești, capăt de cerere formulat în subsidiar, de către reclamanți, ca alternativă la măsura compensării, Curtea de Apel a considerat în mod corect că pretențiile părților menționate în acest sens sunt neîntemeiate.

Au susținut recurenții neconcordanța între dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, respectiv, art. 6 din Convenție; ca atare, neasigurarea unei reparații efective și echitabile a prejudiciului produs, prin stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru obținerea cărora trebuie urmată o altă procedură, în cadrul căreia F.P., menit să asigure valorificarea drepturilor reclamanților, nu funcționează în realitate. Pe de o parte, susținerile recurenților nu pot fi analizate în contradictoriu cu unitatea deținătoare a imobilului preluat și imposibil de restituit în natură.

Aceasta deoarece, de implementarea corectă, coerentă și eficientă a unui act normativ, care să asigure finalitatea dispozițiilor pe care le cuprinde în materie de reparație acordată pentru foștii proprietari, deposedați abuziv de bunurile lor, în perioada regimului comunist, nu poate răspunde decât Statul, prin organul său reprezentativ competent, și anume M.F.P., iar nu deținătorul actual al bunului. De asemenea, procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 pentru obținerea despăgubirilor se încadrează în limitele marjei de apreciere a statului privind condițiile de restituire a imobilelor preluate abuziv, iar, potrivit jurisprudenței recente a C.E.D.O. (hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu ș.a.

din 12 octombrie 2010), deși se recunoaște, în esență, faptul că F.P. nu funcționează în condiții corespunzătoare, se acordă Statului Român un termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii (12 ianuarie 2011) pentru a eficientiza mecanismele de garantare a protecției efective a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional, conform principiilor consacrate de Convenție. Or, termenul respectiv nu a expirat la data pronunțării prezentei hotărâri. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia pronunțată în interesul Legii nr. 27/2011, obligatorie potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., a stabilit că „Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile”. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D., care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ, doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D. Cu privire la acest aspect, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag. 115). Din această perspectivă, Curtea de Apel a reținut în mod corect că reclamanții nu au calea acțiunii în despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură.

Imposibilitatea obținerii despăgubirilor pretinse de reclamanți prin intermediul mijlocului procedural pentru care aceștia au optat în subsidiar nu înseamnă nici încălcarea dreptului de acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci este rezultatul respectării altor principii și dispoziții legale, agreate inclusiv de Convenție și examinate în precedent. De asemenea, nu se poate reține încălcarea accesului la justiție, atât timp cât, în cazul urmării procedurii Legii nr. 247/2005 pentru obținerea despăgubirilor, reclamanții au la îndemână procedura contenciosului administrativ pentru a remedia, pe cale judiciară, eventualele disfuncționalități ale instituțiilor implicate în rezolvarea demersului lor.

În ceea ce privește acordarea despăgubirilor bănești în temeiul art. 33 din Legea nr. 10/2001 și art. 998-999 C. civ., raportat la faptul că unitatea deținătoare nu a respectat termenul de 60 de zile de a răspunde la notificare, ceea ce a creat reclamanților un prejudiciu, acestea reprezintă un nou temei juridic al acțiunii, fundamentat pe o altă motivare în fapt a cauzei despăgubirilor față de cele invocate în cererea de chemare în judecată (filele 97-99 dosar fond) și, ca atare, nu poate fi examinat direct în recurs. Susținerile referitoare la dreptul reclamanților la despăgubiri bănești pentru imobilele cu destinația de locuință imposibil de restituit în natură, sub imperiul Legii nr. 10/2001, în forma inițială (art. 24 alin. (2) și art. 36), nu pot fi primite, deoarece, în prezent, această formă de reparație nu mai este prevăzută de lege, art. 24 alin. (2) fiind abrogat prin art. 1 pct. 57 din Legea nr. 247/2005.

În cadrul rejudecării, instanța de apel va verifica în ce măsură există bunuri care să poată fi oferite în compensare pentru imobilele în litigiu și va avea în vedere această formă de reparație, dacă este posibilă, și pentru construcțiile demolate, care au aparținut autorilor reclamanților. Aceasta deoarece art. 10 alin. (1) cu referire la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, prevede în mod expres, ca formă de reparație în echivalent, acordarea de bunuri sau servicii în compensare și pentru construcțiile demolate.

Cauza s-a reânregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 25 octombrie 2012. Prin Decizia civilă nr. 164/A din 16 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât Municipiul București, prin primarul general, împotriva sentinței civile nr. 1362 din 26 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

A admis apelul declarat de apelanții reclamanți O.C., O.S.G., împotriva sentinței civile nr. 1362 din 26 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți primarul general al Municipiului București și Statul Român, prin M.F.P.; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a dispus restituirea prin compensare a imobilelor: teren în suprafață de 39,05 mp, situat în București, sector 2 și a construcției demolate, în suprafață de 169 mp, cu imobilul - teren în suprafață de 408,78 mp, situat în București, sector 6, astfel cum este acesta individualizat prin raportul de expertiză întocmit de expert P.C.C., varianta II și schița anexă la acest raport (fila 190 dosar apel).

A atribuit în proprietate apelanților, în urma compensării, imobilul - teren în suprafață de 408,78 mp, situat în București, astfel cum este el individualizat prin raportul de expertiză de mai sus. A menținut restul dispozițiilor sentinței. A obligat pârâtul apelant Municipiul București, prin primarul general, la plata sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată față de apelanți. Asupra apelului declarat de reclamanți, Curtea a expus următoarele considerente: Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat Decizia civilă nr. 403/2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și a trimis cauza spre rejudecare pentru deplina determinare a situației de fapt, respectiv administrarea de probe din care să rezulte dacă reclamanților li se poate atribui în compensare un alt imobil pentru terenul de 39 mp, nerestituit în natură, și pentru construcția demolată.

Toate celelalte probleme de drept ale cauzei au fost dezlegate irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 3497/2012, nemaiputând fi analizate de prezenta instanță, în rejudecarea apelului. La termenul din data de 12 februarie 2013, apelanții reclamanți, prin apărător, au indicat imobilul care le poate fi acordat în compensare, respectiv imobilul situat în sector 6, București. La același termen de judecată, instanța a dispus verificarea situației juridice a imobilului indicat, prin emiterea unor adrese în acest sens către Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului București și către D.G.I.T.L. sector 6 București.

Instanța de apel a administrat și proba cu expertiză construcții, care a stabilit valoarea terenului de 39,02 mp din București și a construcției demolate (117.216 euro) și a concluzionat că, pentru acest imobil, pârâtul poate acorda în compensare teren în București, în două variante, prezentate în raportul de expertiză. Din întregul material probator, Curtea a constatat că, pentru terenul de 39,02 mp și construcția demolată, în suprafață de 169 mp (pentru care apelanții reclamanți sunt îndreptățiți să primească măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001), apelanții reclamanți pot primi în compensare terenul în suprafață de 408,78 mp din București, individualizat de expert P.C.C., în varianta a II-a a raportului de expertiză, conform schiței atașate acestei expertize.

Pentru a stabili astfel, instanța a avut în vedere dispozițiile imperative ale art. 315 C. proc. civ., conformându-se deciziei de casare, precum și dispozițiilor Legii nr. 368/2013, lege care, modificând Legea nr. 165/2013, a dispus reintroducerea măsurii compensatorii ca o măsură reparatorie a Legii nr. 10/2001. Curtea a omologat varianta a II-a din raportul de expertiză, având în vedere faptul că această variantă a fost solicitată de apelanții reclamanți, iar apelantul pârât Municipiul București nu s-a opus, susținând în cuvântul pe fondul apelului că, în subsidiar, este de acord cu omologarea oricăreia dintre cele două variante indicate de expert, întrucât acestea au valori și suprafețe sensibil egale.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, Curtea a constatat că acesta nu a fost motivat și că se impune respingerea lui, întrucât, făcând aplicabilitatea dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., Curtea nu a găsit, față de cele invocate la prima instanță, motive de nelegalitate a sentinței apelate, care să profite pârâtului. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primar general, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei pronunțate, în sensul respingerii apelului reclamanților, ca nefondat și menținerii soluției instanței de fond, ca temeinică și legală. În dezvoltarea recursului întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentul pârât a susținut că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Astfel, în rejudecare, instanța de apel a dispus verificarea situației juridice a imobilului solicitat a fi atribuit în compensare, prin emiterea unor adrese către Direcția Patrimoniu din cadrul instituției pârâte și către D.G.I.T.L. sector 1, București, în cauză, administrându-se și o probă cu expertiză construcții, din întregul material probator, Curtea constatând că, pentru terenul în suprafața de 39,02 mp și construcția demolată, în suprafață de 169 mp, aceștia pot primi în compensare terenul în suprafață de 408,78 mp din București, individualizat de expert P.C.C., în varianta a II-a a raportului de expertiză, conform schiței atașate acestei expertize.

Singura motivare a instanței de apel, în ceea ce privește soluția atribuirii în compensare a imobilului teren în suprafață de 408,78 mp, situat în București, sector 6, a fost aceea că a avut în vedere dispozițiile imperative ale art. 315 C. proc. civ., precum și dispozițiile Legii nr. 368/2013, lege care, modificând Legea nr. 165/2013, a dispus reintroducerea măsurii compensatorii, ca o măsură reparatorie a Legii nr. 10/2001. Chiar dacă admite că sunt aplicabile dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., potrivit cărora hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesitații administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, recurentul consideră că soluția instanței de apel este nelegală, întrucât această instanță nu a motivat în nici un fel de ce imobilul situat în București, sector 6 (terenul în suprafața de 408,78 mp) reprezintă un bun imobil care poate fi atribuit în compensare în temeiul Legii nr. 10/2001. Astfel, deși Legea nr. 368/2013 a reintrodus măsura compensării cu bunuri imobile pentru imobilele preluate abuziv de către stat, imposibil de restituit în natură, aceasta nu înseamnă că orice bun imobil identificat de către părți reprezintă un bun care poate face obiectul unei atribuiri în compensare, potrivit dispozițiilor legale menționate.

Soluția instanței de apel este nelegală, în condițiile în care realizează o aplicare greșita a dispozițiilor Legii nr. 368/2013, fără a arăta motivele pentru care imobilul în discuție reprezintă efectiv un bun imobil care trebuie sa fie atribuit în compensare, legiuitorul indicând aceasta posibilitate alternativă, fără a stabili însă niște criterii precise, punctuale. În opinia recurentului, bunul identificat de către apelanții reclamanți nu reprezintă un bun imobil aflat în patrimoniul Municipiului București, care să poată fi obiectul unei atribuiri în compensare, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, fiind un bun afectat unei destinații precise, respectiv constituind obiectul unor contracte de închiriere aflate în derulare.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Sub un prim aspect, se impune constatarea că, deși recurentul invocă, în susținerea cererii de recurs, pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., planul în care critică hotărârea instanței de apel este cel al nemotivării acestei hotărâri, critică ce s-ar subsuma pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. Din această perspectivă, instanța de recurs apreciază că motivarea hotărârii instanței de apel, ca o garanție a procesului echitabil, întrunește cerințele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și art. 6 parag. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât conține, într-o manieră coerentă și substanțială, argumentele faptice și legale care determină deznodământul judiciar în cauza dedusă judecății.

În plus, particularitatea acestei cauze rezidă în faptul că, în rejudecare după casare, instanța de apel a concretizat pe deplin regula enunțată prin dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., care impune obligativitatea îndrumărilor date de instanța de casare cu privire la problemele de drept dezlegate și necesitatea administrări unor probe, principiu consacrat avându-și legitimarea în însăși rațiunea controlului judiciar. În acest sens, instanța de control judiciar, în primul ciclu procesual, a accentuat asupra vocației reclamanților la atribuirea unui teren în compensare, pentru imobilul imposibil de restituit în natură, întrucât această măsură reparatorie nu poate fi lăsată exclusiv la latitudinea unității deținătoare, ci trebuie supusă cenzurii unui tribunal, în sensul art. 6 parag.

1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care să întrunească garanțiile de independență și imparțialitate impuse de aceste dispoziții convenționale. În acest context procesual, instanța de trimitere, conformându-se dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a procedat la administrarea probelor necesare stabilirii situației juridice a imobilului ce urma a fi acordat în compensare, în condiții de contradictorialitate și cu respectarea dreptului la apărare, concluzionând, pe baza acestor probe, că măsura reparatorie a compensării, reglementată de art. 26 din Legea nr. 10/2001 și reluată în Legea nr. 368/2013, poate fi dispusă.

Criticând această soluție, recurentul nu indică în mod expres care sunt dispozițiile legale încălcate de către instanța de apel în dispunerea acestei măsuri, mărginindu-se să invoce faptul că bunul identificat de către reclamanți nu reprezintă un bun imobil aflat în patrimoniul Municipiului București, care să poată fi obiectul unei atribuiri în compensare, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, fiind un bun afectat unei destinații precise, întrucât constituie obiectul unor contracte de închiriere aflate în derulare. Cum procesul civil este guvernat de principiul disponibilității și se aplică regula conform căreia onus probandi incumbit actori, era cel puțin rezonabil ca, în recurs, recurentul pârât să facă dovada celor alegate, dovadă care însă nu a fost realizată, în pofida termenelor acordate în acest sens.

Mai mult, instanța de recurs, în considerarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care reglementează principiul rolului activ al judecătorului, a dispus, ex officio, efectuarea mai multor adrese către diverse departamente din cadrul Primăriei Municipiului București, pentru a lămuri pe deplin situația juridică actuală și regimul juridic al imobilului atribuit în compensare intimaților reclamanți. Concluzionând, din probele administrate în fața instanței de apel, dar și în recurs, sub aspectul situației juridice a imobilului atribuit în compensare reclamanților, situat în București, sector 6, se poate reține că acesta este în domeniul privat al Municipiului București, nu este afectat de utilități publice, de amenajare publică sau de detalii de sistematizare, iar contractul de închiriere din 28 iunie 2002, încheiat cu R.A.S.U.

București, aflată în lichidare, a fost încheiat pe o durată de 5 ani, nefăcându-se proba prelungirii acestuia, în condițiile art. 3 din contract (prelungirea contractului de închiriere se face prin notificare scrisă, cu 30 zile înainte de expirarea perioadei de închiriere, cu acordul scris al ambelor părți). Mai mult, în conținutul contractului de închiriere, se prevede că acesta devine caduc și nul de drept în ipoteza schimbării regimului juridic al imobilului, respectiv a schimbării proprietarului, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001.

În acest context, trebuie menționat și faptul că imobilul din București, cu o suprafață de 2,6116 ha, a făcut obiectul inventarierii și se află înscris la poziția nr. 38, Anexa 6, iar, din această suprafață, prin dispoziția primarului general al municipiului București din 5 martie 2014, „s-a reconstituit dreptul de proprietate, prin compensare, pentru un teren în suprafață de 4.268 mp”, în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile, în favoarea unei persoane fizice îndreptățite la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, aflate într-o situație similară cu cea a reclamanților din prezenta cauză.

Relativ la modalitatea de despăgubire, se reține că, analizând cele două variante propuse de expertul în specialitatea topografie numit în cauză, instanța de apel a optat pentru varianta a II-a, luând în considerare atât suprafața și valoarea fostului imobil teren aparținând reclamanților, cât și valoarea construcțiilor demolate, această variantă fiind agreată de pârât, astfel încât s-a respectat, în cauză, și principiul proporționalității impus de art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, constatând că nu sunt operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva Deciziei nr. 164/A din 16 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva Deciziei nr. 164/A din 16 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 mai 2015.