ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1335/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1335/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1362 din 26

octombrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte

cererea, astfel cum a fost precizată și modificată, formulată de reclamanții O.C.

și O.S.G., în contradictoriu cu pârâții primarul general al Municipiului

București, Municipiul București și Statul Român, prin M.F.P.; a constatat

calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire pentru imobilul

teren și construcții situat în București, sector 2; a dispus restituirea în

natură a imobilului teren în suprafață de 238,85 mp situat în București, sector

2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat de

expert P.C.C.; a dispus restituirea prin compensare a imobilului teren în

suprafață de 39,05 mp situat în București, sector 2, astfel cum a fost

identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat de expert P.C.C., iar, în

cazul imposibilității aducerii la îndeplinire a acestei măsuri, a dispus

restituirea prin echivalent a imobilului teren în suprafață de 39,05 mp situat

în București, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză

tehnică efectuat de expert P.C.C.; a dispus restituirea prin echivalent a

imobilului construcție demolat în suprafață de 169 mp, ce a fost amplasat pe

imobilul teren în suprafață de 238,85 mp situat în București, sector 2, astfel

cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat de expert P.C.C.;

despăgubirile urmează a fi acordate în condițiile legii speciale; a respins

cererea formulată în contradictoriu cu pârâții primarul general al Municipiului

București și Statul Român, prin M.F.P., ca neîntemeiată; a obligat pârâtul

Municipiul București la plata sumei de 1.900 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că, la data de 17 iulie 2001, defuncta

I.E. a depus notificarea, prin intermediul executorului judecătoresc S. și N.,

în baza Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului situat

în București, sector 3, compus din 287 mp teren și despăgubiri bănești pentru

imobilul construcție demolată, notificare înregistrată la 23 martie 2001.

Deși defuncta I.E. a

făcut mai multe demersuri în sensul soluționării de către pârâtul Municipiul

București a notificării, prin emiterea unei decizii motivate, acesta nu a

respectat dispozițiile legii, refuzând să comunice un răspuns.

Având în vedere

dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 a secțiilor

unite, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cărora instanța de

judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea

persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, tribunalul a

analizat fondul cererii de restituire formulată de defuncta I.E.

Sub acest aspect, tribunalul

a apreciat că cererea este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Imobilul în litigiu,

situat în București, sector 3, a fost proprietatea defunctului I.A., astfel cum

rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 18 aprilie 1921 de

Tribunalul Ilfov, Secția Notariat. De pe urma defunctului I.A., a rămas unică

moștenitoare defuncta I.E., astfel cum rezultă din certificatul de calitate din

29 iunie 2001, eliberat de notar public E.B., iar, de pe urma defunctei I.E.,

au rămas în calitate de moștenitori reclamanții O.C. și O.S.G., astfel cum

rezultă din certificatul de moștenitor testamentar din 07 decembrie 2009,

eliberat de notar public M.P.A.

Instanța a mai

reținut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza

Decretului-Lege nr. 92/1950, poziția 3432, fiind compus din teren în suprafață

de 287 mp, din care construcții în suprafață de 171 mp Totodată, prin Decretul nr.

41/1989, în anexa 2, poziția 51, se prevede că imobilul construcție, în suprafață

desfășurată de 183,97 mp, proprietate de stat la data emiterii decretului, a

fost scos din funcțiune în vederea demolării.

Imobilul în litigiu a

fost identificat prin raportul de expertiză tehnică efectuat de expert P.C.C.,

astfel: terenul - fost loc de casă, în suprafață de 277,90 mp, din care

trotuarul ocupă o suprafață de 39,05 mp, pe teren fiind amplasate construcții

provizorii, în suprafață de 45,44 mp, și platforma betonată folosită ca

parcare.

Astfel, instanța a

reținut că, prin raportare la prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

10/2001, imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt calificate de

lege ca fiind preluate în mod abuziv, ceea ce înseamnă că imobilul în litigiu,

situat în București, sector 3, se circumscrie calificării date de lege și face

obiectul de reglementare a legii speciale de reparație.

Potrivit art.

4 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali

și testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Sub acest aspect, tribunalul

a apreciat că reclamanții au justificat pe deplin calitatea lor de succesori în

drepturi de pe urma autorului, defunctul I.A.

Sub aspectul

modalității concrete de restituire, tribunalul a reținut, din concluziile

raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, că suprafața de teren liberă

este de 238,85 mp, în vreme ce suprafața de 39,05 mp este ocupată de trotuar.

Prin urmare, tribunalul a dispus restituirea în natură a imobilului teren în

suprafață de 238,85 mp, situat în București, sector 2, reținând că, pe teren,

nu sunt amplasate conducte de gaze, apa sau canalizare sau alte lucrări

edilitare ori servituți legale de natură a împiedica restituirea imobilului în

natură. Privitor la adresa din 13 septembrie 2010, emisă de Primăria

Municipiului București, potrivit căreia terenul în litigiu este afectat de

construcții provizorii tip garaj și posibil rețele subterane de utilități,

tribunalul a reținut că, în cauză, nu au fost administrate dovezi pertinente și

concludente în sensul existenței unor astfel de rețele subterane, motiv pentru

care va înlătura această alegație, în lipsa altor probe cu care să se

coroboreze. Privitor la construcțiile tip garaj amplasate pe teren, tribunalul a

constatat că acestea au caracter provizoriu, fiind, astfel, ușoare și ușor

demontabile, neîmpiedicând restituirea imobilului în natură.

Tribunalul a

constatat că, privitor la suprafața de 39,05 mp, urmează a se dispune acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent. Sub acest aspect, tribunalul a reținut

că art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 instituie regula acordării de măsuri

reparatorii prin compensare cu alte bunuri sau servicii și, numai în ipoteza în

care acest lucru nu este posibil, se vor acorda despăgubiri.

Astfel, în cauză,

tribunalul a apreciat că se poate stabili, în sarcina pârâtului, obligația

alternativă referitoare la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în

sensul de a stabili două prestații, iar executarea de către debitorul

obligației a uneia dintre ele va fi de natură să conducă la stingerea

obligației.

Așadar, față de

regula instituită de dispozițiile legale anterior menționate și având în vedere

principiul disponibilității care guvernează procesul civil, tribunalul a dispus

restituirea prin compensare a imobilului teren în suprafață de 39,05 mp, situat

în București, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză

tehnică efectuat de expert P.C.C., iar, în cazul imposibilității aducerii la

îndeplinire a acestei măsuri, a dispus restituirea prin echivalent a imobilului

teren în suprafață de 39,05 mp, situat în București, sector 2, astfel cum a

fost identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat de expert P.C.C.

În privința

imobilului construcție, față de dispozițiile legale evocate și probele

administrate la dosar, tribunalul a dispus restituirea prin echivalent a

imobilului construcție demolat, în suprafață de 169 mp, ce a fost amplasat pe

imobilul teren în suprafață de 238,85 mp situat în București, sector 2, astfel

cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat de expert P.C.C.

Totodată, în temeiul

Titlului VII al Legii nr. 247/2005, instanța a constatat că despăgubirile

urmează a fi acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În privința cererii

formulate în contradictoriu cu pârâții primarul general al Municipiului

București,

și Statul Român, prin M.F.P., tribunalul a apreciat că este neîntemeiată, având

în vedere că, potrivit dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cei

doi pârâți nu exercită niciun fel de atribuții în procedura administrativă de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În plus, tribunalul a reținut că menținerea în cauză a celor doi pârâți, doar

pentru asigurarea opozabilității hotărârii, nu ar putea fi reținută, întrucât

legitimarea procesuală pasivă este condiționată de justificarea unei obligații

corelative dreptului alegat de reclamanți în raportul juridic dedus judecății.

Și, cum în sarcina celor doi pârâți nu se poate reține vreo astfel de

obligație, tribunalul a apreciat cererea formulată în contradictoriu cu aceștia

ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe, au formulat apel atât reclamanții, cât și pârâtul.

Reclamanții au arătat

că hotărârea este nelegală, întrucât:

- Încalcă

dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, atunci când lasă la aprecierea intimaților

măsura reparatorie aplicabilă doar procedurii administrative.

Obligația alternativă

instituită de instanța de fond există doar pentru procedura administrativă și

doar în ipoteza în care ar fi fost învestită cu o acțiune în obligație de a

face.

Noțiunea de

imposibilitate poate fi invocată oricând de intimați, care se pot sustrage de

la acordarea unui alt imobil în compensare, situație în care hotărârea

judecătorească este lipsită de efectele legale pe care trebuie să le producă.

- Hotărârea nesocotește

art. 6 din Legea nr. 10/2001 și, fără existența unui argument legal care să

justifice un tratament juridic diferențiat între teren și clădire, determină

corect restituirea prin compensare pentru teren și, în mod nelegal, restituirea

prin despăgubiri, acordate în condițiile legii speciale, pentru clădirea

demolată.

Art. 6 din Legea nr. 10/2001

determină că noțiunea de imobil, la care face referire art. 26, este conferită

întotdeauna terenului, cu sau fără construcții, caz în care construcțiile devin

accesorii ale terenului.

Astfel fiind, pe

lângă această inechitate în aprecierea măsurii reparatorii, instanța de fond

face o greșită aplicare a legii atunci când nu dispune restituirea prin

compensare și pentru clădirea demolată.

- Hotărârea este

nelegală și netemeinică în ceea ce privește acordarea de despăgubiri în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și nepronunțarea pe cererea de

acordare de despăgubiri bănești pentru partea de imobil care nu mai poate fi

restituit în natură, decise cu încălcarea dispozițiilor art. 11 și 20 din

Constituția României, raportate la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea pilot din 8 iunie 2010, pronunțată de

C.E.D.O. și Decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție.

Pentru toate aceste

motive, reclamanții au solicitat admiterea apelului, modificarea în parte

a sentinței atacate, în sensul restituirii prin compensare, pentru partea de

imobil care nu mai poate fi restituită în natură, sau acordarea de despăgubiri

bănești la valoarea din expertize, în cazul imposibilității acordării unui alt

imobil prin compensare.

Municipiul București,

prin primarul general, nu a motivat apelul exercitat.

Prin Decizia civilă nr.

403/A din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a

admis apelurile declarate de apelanții

reclamanți O.C., O.S.G. și de către apelantul pârât Municipiul București, prin primarul

general, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că, pentru terenul în

suprafață de 39,05 mp, a acordat reclamanților măsuri reparatorii în

echivalent, menținând restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța

această decizie, tribunalul a reținut că, d

in raportul de expertiză efectuat în cauză, a

rezultat că numai o parte din teren poate fi restituit în natură, restul fiind

ocupat de utilități publice.

Pentru diferența de

teren de 39,05 mp, ocupat de trotuar și care nu a putut fi restituit în natură,

instanța de fond a stabilit o măsură alternativă, și anume acordarea unui teren

în compensare sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, fără însă a

identifica terenul ce urma a fi astfel acordat.

Or, instanța învestită

cu soluționarea pe fond a cauzei este obligată să administreze probele necesare

și să aleagă una dintre măsurile reparatorii prevăzute de lege, fiind nelegal

să-i acorde intimatului posibilitatea de a alege după bunul său plac una sau

alta dintre măsuri.

Având în vedere că,

la fila 28 dosar fond, se află o notă din care rezultă că, în prezent, primăria

nu dispune de bunuri sau servicii, precum și faptul că suprafața de teren ce ar

fi trebuit acordată în compensare, de numai 39,05 mp este foarte mică, acest

teren neputând fi practic utilizat, Curtea a constatat întemeiate ambele

apeluri cu privire la acest capăt de cerere.

Pentru aceleași

considerente, critica apelantului reclamant privind acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent, constând în teren, și pentru construcție a fost

apreciată ca neîntemeiată.

Curtea a apreciat ca

fiind nefondată și critica referitoare la nepronunțarea asupra cererii de

obligare a entității deținătoare la plata sumei stabilită prin raportul de

expertiză, față de dispozițiile imperative ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Astfel, potrivit art.

16, entitatea deținătoare are doar obligația de a înainta propunerea motivată

de acordare a despăgubirilor Secretariatului C.C.S.D., care, la rândul lui,

urmează procedura stabilită în același articol în vederea emiterii titlurilor

de despăgubire.

Din economia ambelor

legi de reparație, nu rezultă obligația entității deținătoare sau a Statului

Român, prin M.F.P., de a achita sumele stabilite ca reprezentând contravaloarea

bunului preluat abuziv, despăgubirea urmând a fi achitată în condițiile procedurii

stabilite prin Legea nr. 247/2005.

În cauza pilot

Atanasiu, invocată de reclamanți drept temei al admiterii pretențiilor lor, în

forma solicitată, a fost instituită în sarcina Statului Român o obligație de a

adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv

drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din

Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu,

măsuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației

statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin

amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri

simplificate și eficiente, nu echivalează, așa cum se susține, cu obligația de

restituire în natură a bunului, de acordare a unui teren prin compensare ori de

obligare directă la plata unor sume de bani, ci echivalează, în același timp,

cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu

acordarea de despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin Decizia civilă nr.

3497 din 18 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

declarat de reclamanți, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru a pronunța această

decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că susținerile

referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) și art. 296 teza a

II-a C. proc. civ., în sensul că recurenților li s-ar fi creat o situație mai

grea în propriul apel, nu sunt întemeiate.

Schimbarea formei de

reparație în echivalent, din cea a compensării, pentru imobilul în suprafață de

39 mp, dispusă ca opțiune, alternativ, cu despăgubirile acordate în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de către prima instanță, exclusiv în cea a

despăgubirilor, s-a realizat în cadrul apelului declarat de pârâtul Municipiul

București, prin primarul general.

Nu se poate, astfel,

considera că apelanților reclamanți li s-a creat o situație mai grea în propria

cale de atac, atât timp cât nu în calea declarată de aceste părți s-a schimbat

sentința, ci în cea declarată de partea adversă.

Pentru aceleași

argumente, nu se poate reține nici nerespectarea dispozițiilor art. 295 alin.

(1) din același cod, care vizează verificarea situației de fapt și a aplicării

legii, de către prima instanță, în limitele de învestire fixate prin cererea de

apel, Curtea respectând aceste limite, raportat la art. 292 alin. (2) C. proc.

civ. și la înscrisul depus în dosarul de fond, menționat mai sus.

Cât privește motivele

de apel formulate de reclamanți, în legătură cu nepronunțarea instanței de fond

asupra dreptului lor la acordarea despăgubirilor bănești, pentru imobilele

imposibil de restituit în natură, Curtea a avut în vedere și acest motiv,

analizând în ce măsură subzistă un asemenea drept în favoarea reclamanților,

față de procedura specială reglementată de Legea nr. 247/2005.

Prin urmare, nu se

poate constata o neanalizare a acestui motiv de apel, în condițiile art. 304 pct.

7 C. proc. civ., chiar dacă instanța de apel nu a arătat în mod expres în ce

măsură prima instanță a verificat sau nu cererea reclamanților cu privire la

despăgubirile bănești, ci a examinat direct pretențiile reclamanților sub acest

aspect.

Nu se poate reține că

instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, cu

privire la prevalența compensării, ca formă de reparație în echivalent, în

raport de cea a despăgubirilor, deoarece nu un asemenea argument a fost avut în

vedere de instanța respectivă la înlăturarea compensării. Soluția pronunțată de

instanța de apel a fost determinată de faptul că unitatea deținătoare nu

dispunea de bunuri care să poată fi oferite în compensare, potrivit înscrisului

de la fila 28 dosar fond, iar suprafața de teren, de 39 mp, pentru care se

punea problema compensării, este foarte mică.

Aprecierea instanței

referitoare la imposibilitatea reclamanților de a alege dintre cele două forme

de măsuri reparatorii prin echivalent viza nu faptul că măsura compensării nu

ar fi prioritară față de despăgubirile acordate în condițiile legii speciale,

ci că forma de reparație concretă trebuie stabilită prin hotărârea

judecătorească, iar nu lăsată la latitudinea persoanei îndreptățite.

În ceea ce privește

lipsa de rol activ al instanței de apel în determinarea posibilității acordării

de teren în compensare, la momentul pronunțării sentinței, ca, de altfel, și în

faza apelului, criticile recurenților sunt parțial corecte.

Potrivit art. 129 alin.

(5) C. proc. civ., judecătorul trebuie să stăruie în aflarea adevărului, pe

baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul

pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

De asemenea, dacă

probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a

procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele.

În speță, Curtea s-a

rezumat să țină seama de înscrisul depus de pârât, în sensul că nu dispune de

bunuri sau servicii ce să poată fi acordate în compensare, fără să le pună în

vedere apelanților reclamanți să indice astfel de bunuri, deși, raportat la

motivele de apel formulate de aceste părți, era fără dubiu că optează pentru

măsura compensării, nu numai pentru terenul de 39 mp, ci și pentru

celelalte bunuri imposibil de restituit în natură și pentru care tribunalul a

stabilit reparația sub forma despăgubirilor acordate în condițiile Titlului VII

din Legea nr. 247/2005.

Și în prezentul

dosar, cu ocazia cuvântului pe fond, apărătorul recurenților a menționat că

este în măsură să indice bunuri din patrimoniul unității deținătoare, care să

poată forma obiect al compensării.

Pentru a se verifica

acest aspect de către instanța de apel, raportat și la poziția reclamanților,

care au optat pentru măsura compensării, Înalta Curte a admis prezentul recurs

și a dispus casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare,

la instanța de apel.

Referitor la

posibilitatea acordării despăgubirilor bănești, capăt de cerere formulat în

subsidiar, de către reclamanți, ca alternativă la măsura compensării, Curtea de

Apel a considerat în mod corect că pretențiile părților menționate în acest

sens sunt neîntemeiate.

Au susținut

recurenții neconcordanța între dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005

și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și, respectiv, art. 6 din Convenție; ca atare, neasigurarea unei

reparații efective și echitabile a prejudiciului produs, prin stabilirea

măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru obținerea cărora trebuie urmată o

altă procedură, în cadrul căreia F.P., menit să asigure valorificarea

drepturilor reclamanților, nu funcționează în realitate.

Pe de o parte,

susținerile recurenților nu pot fi analizate în contradictoriu cu unitatea

deținătoare a imobilului preluat și imposibil de restituit în natură.

Aceasta deoarece, de

implementarea corectă, coerentă și eficientă a unui act normativ, care să

asigure finalitatea dispozițiilor pe care le cuprinde în materie de reparație

acordată pentru foștii proprietari, deposedați abuziv de bunurile lor, în

perioada regimului comunist, nu poate răspunde decât Statul, prin organul său

reprezentativ competent, și anume M.F.P., iar nu deținătorul actual al bunului.

De asemenea,

procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 pentru obținerea despăgubirilor se

încadrează în limitele marjei de apreciere a statului privind condițiile de

restituire a imobilelor preluate abuziv, iar, potrivit jurisprudenței recente a

C.E.D.O. (hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu ș.a. din 12 octombrie

2010), deși se recunoaște, în esență, faptul că F.P. nu funcționează în

condiții corespunzătoare, se acordă Statului Român un termen de 18 luni de la

data rămânerii definitive a hotărârii (12 ianuarie 2011) pentru a eficientiza

mecanismele de garantare a protecției efective a drepturilor enunțate de art. 6

parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional, conform

principiilor consacrate de Convenție. Or, termenul respectiv nu a expirat la

data pronunțării prezentei hotărâri.

În acest sens, Înalta

Curte de Casație și Justiție, prin decizia pronunțată în interesul Legii nr. 27/2011,

obligatorie potrivit art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ., a

stabilit că „Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele

preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd

măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct

împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această Convenție, sunt

inadmisibile”.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori

desemnată de C.C.S.D., care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la

emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al

instanței de contencios administrativ, doar după ce despăgubirile au fost

stabilite prin decizie de C.C.S.D.

Cu privire la acest

aspect, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă

cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță,

aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții

împotriva României (parag. 115).

Din această

perspectivă, Curtea de Apel a reținut în mod corect că reclamanții nu au calea

acțiunii în despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură.

Imposibilitatea

obținerii despăgubirilor pretinse de reclamanți prin intermediul mijlocului

procedural pentru care aceștia au optat în subsidiar nu înseamnă nici

încălcarea dreptului de acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția

României și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci este

rezultatul respectării altor principii și dispoziții legale, agreate inclusiv

de Convenție și examinate în precedent.

De asemenea, nu se

poate reține încălcarea accesului la justiție, atât timp cât, în cazul urmării

procedurii Legii nr. 247/2005 pentru obținerea despăgubirilor, reclamanții au

la îndemână procedura contenciosului administrativ pentru a remedia, pe cale

judiciară, eventualele disfuncționalități ale instituțiilor implicate în

rezolvarea demersului lor.

În ceea ce privește

acordarea despăgubirilor bănești în temeiul art. 33 din Legea nr. 10/2001 și art.

998-999 C. civ., raportat la faptul că unitatea deținătoare nu a respectat

termenul de 60 de zile de a răspunde la notificare, ceea ce a creat

reclamanților un prejudiciu, acestea reprezintă un nou temei juridic al

acțiunii, fundamentat pe o altă motivare în fapt a cauzei despăgubirilor față

de cele invocate în cererea de chemare în judecată (filele 97-99 dosar fond)

și, ca atare, nu poate fi examinat direct în recurs.

Susținerile

referitoare la dreptul reclamanților la despăgubiri bănești pentru imobilele cu

destinația de locuință imposibil de restituit în natură, sub imperiul Legii nr.

10/2001, în forma inițială (art. 24 alin. (2) și art. 36), nu pot fi primite,

deoarece, în prezent, această formă de reparație nu mai este prevăzută de lege,

art. 24 alin. (2) fiind abrogat prin art. 1 pct. 57 din Legea nr. 247/2005.

În cadrul

rejudecării, instanța de apel va verifica în ce măsură există bunuri care să

poată fi oferite în compensare pentru imobilele în litigiu și va avea în vedere

această formă de reparație, dacă este posibilă, și pentru construcțiile

demolate, care au aparținut autorilor reclamanților. Aceasta deoarece art. 10 alin.

(1) cu referire la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală,

prevede în mod expres, ca formă de reparație în echivalent, acordarea de bunuri

sau servicii în compensare și pentru construcțiile demolate.

Cauza s-a reânregistrat

pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, la data de 25 octombrie 2012.

Prin Decizia civilă nr.

164/A

din 16 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

apelantul pârât Municipiul București, prin primarul general, împotriva

sentinței civile nr. 1362 din 26 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă.

A admis apelul

declarat de apelanții reclamanți O.C., O.S.G., împotriva sentinței civile nr.

1362 din 26 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

în contradictoriu cu intimații pârâți primarul general al Municipiului

București și Statul Român, prin M.F.P.; a schimbat în parte sentința apelată,

în sensul că a dispus restituirea prin compensare a imobilelor: teren în

suprafață de 39,05 mp, situat în București, sector 2 și a construcției demolate,

în suprafață de 169 mp, cu imobilul - teren în suprafață de 408,78 mp, situat

în București, sector 6, astfel cum este acesta individualizat prin raportul de

expertiză întocmit de expert P.C.C., varianta II și schița anexă la acest

raport (fila 190 dosar apel).

A atribuit în

proprietate apelanților, în urma compensării, imobilul - teren în suprafață de

408,78 mp, situat în București, astfel cum este el individualizat prin raportul

de expertiză de mai sus.

A menținut restul

dispozițiilor sentinței.

A obligat pârâtul

apelant Municipiul București, prin primarul general, la plata sumei de 1.000

lei, cheltuieli de judecată față de apelanți.

Asupra apelului

declarat de reclamanți, Curtea a expus următoarele considerente:

Înalta Curte de

Casație și Justiție a admis recursul, a casat Decizia civilă nr. 403/2011 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, și a trimis cauza spre rejudecare pentru deplina determinare a

situației de fapt, respectiv administrarea de probe din care să rezulte dacă

reclamanților li se poate atribui în compensare un alt imobil pentru terenul de

39 mp, nerestituit în natură, și pentru construcția demolată.

Toate celelalte

probleme de drept ale cauzei au fost dezlegate irevocabil de către Înalta Curte

de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 3497/2012, nemaiputând fi

analizate de prezenta instanță, în rejudecarea apelului.

La termenul din data

de 12 februarie 2013, apelanții reclamanți, prin apărător, au indicat imobilul

care le poate fi acordat în compensare, respectiv imobilul situat în sector 6,

București. La același termen de judecată, instanța a dispus verificarea

situației juridice a imobilului indicat, prin emiterea unor adrese în acest

sens către Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului București și

către D.G.I.T.L. sector 6 București.

Instanța de apel a

administrat și proba cu expertiză construcții, care a stabilit valoarea

terenului de 39,02 mp din București și a construcției demolate (117.216

euro) și a concluzionat că, pentru acest imobil, pârâtul poate acorda în

compensare teren în București, în două variante, prezentate în raportul de

expertiză.

Din întregul material

probator, Curtea a constatat că, pentru terenul de 39,02 mp și construcția

demolată, în suprafață de 169 mp (pentru care apelanții reclamanți sunt

îndreptățiți să primească măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001),

apelanții reclamanți pot primi în compensare terenul în suprafață de 408,78 mp

din București, individualizat de expert P.C.C., în varianta a II-a a

raportului de expertiză, conform schiței atașate acestei expertize.

Pentru a stabili

astfel, instanța a avut în vedere dispozițiile imperative ale art. 315 C. proc.

civ., conformându-se deciziei de casare, precum și dispozițiilor Legii nr. 368/2013,

lege care, modificând Legea nr. 165/2013, a dispus reintroducerea măsurii

compensatorii ca o măsură reparatorie a Legii nr. 10/2001.

Curtea a omologat

varianta a II-a din raportul de expertiză, având în vedere faptul că această

variantă a fost solicitată de apelanții reclamanți, iar apelantul pârât

Municipiul București nu s-a opus, susținând în cuvântul pe fondul apelului că,

în subsidiar, este de acord cu omologarea oricăreia dintre cele două variante

indicate de expert, întrucât acestea au valori și suprafețe sensibil egale.

În ceea ce privește

apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, Curtea

a constatat că acesta nu a fost motivat și că se impune respingerea lui,

întrucât, făcând aplicabilitatea dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ.,

Curtea nu a găsit, față de cele invocate la prima instanță, motive de

nelegalitate a sentinței apelate, care să profite pârâtului.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primar general,

solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei pronunțate, în sensul

respingerii apelului reclamanților, ca nefondat și menținerii soluției

instanței de fond, ca temeinică și legală.

În dezvoltarea

recursului întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul pârât a

susținut că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, în rejudecare,

instanța de apel a dispus verificarea situației juridice a imobilului solicitat

a fi atribuit în compensare, prin emiterea unor adrese către Direcția

Patrimoniu din cadrul instituției pârâte și către D.G.I.T.L. sector 1,

București, în cauză, administrându-se și o probă cu expertiză construcții, din întregul

material probator, Curtea constatând că, pentru terenul în suprafața de 39,02 mp

și construcția demolată, în suprafață de 169 mp, aceștia pot primi în compensare

terenul în suprafață de 408,78 mp din București, individualizat de expert P.C.C.,

în varianta a II-a a raportului de expertiză, conform schiței atașate acestei

expertize.

Singura motivare a

instanței de apel, în ceea ce privește soluția atribuirii în compensare a

imobilului teren în suprafață de 408,78 mp, situat în București, sector 6, a

fost aceea că a avut în vedere dispozițiile imperative ale art. 315 C. proc.

civ., precum și dispozițiile Legii nr. 368/2013, lege care, modificând Legea nr.

165/2013, a dispus reintroducerea măsurii compensatorii, ca o măsură

reparatorie a Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă admite că sunt

aplicabile dispozițiile art. 315 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile

instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra

necesitații administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului, recurentul consideră că soluția instanței de apel este nelegală,

întrucât această instanță nu a motivat în nici un fel de ce imobilul

situat în București, sector 6 (terenul în suprafața de 408,78 mp) reprezintă un

bun imobil care poate fi atribuit în compensare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Astfel, deși Legea

nr. 368/2013 a reintrodus măsura compensării cu bunuri imobile pentru imobilele

preluate abuziv de către stat, imposibil de restituit în natură, aceasta nu înseamnă

că orice bun imobil identificat de către părți reprezintă un bun care

poate face obiectul unei atribuiri în compensare, potrivit dispozițiilor legale

menționate.

Soluția instanței de

apel este nelegală, în condițiile în care realizează o aplicare greșita a

dispozițiilor Legii nr. 368/2013, fără a arăta motivele pentru care imobilul în

discuție reprezintă efectiv un bun imobil care trebuie sa fie atribuit în compensare,

legiuitorul indicând aceasta posibilitate alternativă, fără a stabili însă

niște criterii precise, punctuale.

În opinia

recurentului, bunul identificat de către apelanții reclamanți nu reprezintă un

bun imobil aflat în patrimoniul Municipiului București, care să poată fi

obiectul unei atribuiri în compensare, potrivit dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, fiind un

bun afectat unei destinații precise, respectiv constituind obiectul unor

contracte de închiriere aflate în derulare.

Recursul este

nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect,

se impune constatarea că, deși recurentul invocă, în susținerea

cererii de recurs, pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., planul în care critică

hotărârea instanței de apel este cel al nemotivării acestei hotărâri,

critică ce s-ar subsuma pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.

Din această

perspectivă, instanța de recurs apreciază că motivarea hotărârii

instanței de apel, ca o garanție a procesului echitabil,

întrunește cerințele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și art.

6 parag. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât

conține, într-o manieră coerentă și substanțială, argumentele

faptice și legale care determină deznodământul judiciar în cauza dedusă

judecății.

În plus, particularitatea

acestei cauze rezidă în faptul că, în rejudecare după casare, instanța de

apel a concretizat pe deplin regula enunțată prin dispozițiile art. 315

alin. (1) C. proc. civ., care impune obligativitatea îndrumărilor date de

instanța de casare cu privire la problemele de drept dezlegate și

necesitatea administrări unor probe, principiu consacrat avându-și

legitimarea în însăși rațiunea controlului judiciar.

În acest sens, instanța

de control judiciar, în primul ciclu procesual, a accentuat asupra

vocației reclamanților la atribuirea unui teren în compensare, pentru

imobilul imposibil de restituit în natură, întrucât această măsură reparatorie

nu poate fi lăsată exclusiv la latitudinea unității deținătoare, ci

trebuie supusă cenzurii unui tribunal, în sensul art. 6 parag. 1 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, care să întrunească

garanțiile de independență și imparțialitate impuse de

aceste dispoziții convenționale.

În acest context

procesual, instanța de trimitere, conformându-se dispozițiilor art. 315

alin. (1) C. proc. civ., a procedat la administrarea probelor necesare

stabilirii situației juridice a imobilului ce urma a fi acordat în

compensare, în condiții de contradictorialitate și cu respectarea

dreptului la apărare, concluzionând, pe baza acestor probe, că măsura

reparatorie a compensării, reglementată de art. 26 din Legea nr. 10/2001

și reluată în Legea nr. 368/2013, poate fi dispusă.

Criticând această

soluție, recurentul nu indică în mod expres care sunt dispozițiile

legale încălcate de către instanța de apel în dispunerea acestei măsuri,

mărginindu-se să invoce faptul că bunul identificat de către reclamanți nu

reprezintă un bun imobil aflat în patrimoniul Municipiului București, care să

poată fi obiectul unei atribuiri în compensare, potrivit dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, fiind un

bun afectat unei destinații precise, întrucât constituie obiectul unor

contracte de închiriere aflate în derulare.

Cum procesul civil

este guvernat de principiul disponibilității și se aplică regula

conform căreia onus probandi incumbit actori, era cel puțin rezonabil ca,

în recurs, recurentul pârât să facă dovada celor alegate, dovadă care însă nu a

fost realizată, în pofida termenelor acordate în acest sens.

Mai mult,

instanța de recurs, în considerarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C.

proc. civ., care reglementează principiul rolului activ al judecătorului, a

dispus, ex officio, efectuarea mai multor adrese către diverse departamente din

cadrul Primăriei

Municipiului

București, pentru a lămuri pe deplin situația juridică actuală și

regimul juridic al imobilului atribuit în compensare intimaților

reclamanți.

Concluzionând, din

probele administrate în fața instanței de apel, dar și în

recurs, sub aspectul situației juridice a imobilului atribuit în

compensare reclamanților, situat în București, sector 6, se poate

reține că acesta este în domeniul privat al Municipiului București, nu

este afectat de utilități publice, de amenajare publică sau de detalii de

sistematizare, iar contractul de închiriere din 28 iunie 2002, încheiat cu

R.A.S.U. București, aflată în lichidare, a fost încheiat pe o durată de 5

ani, nefăcându-se proba prelungirii acestuia, în condițiile art. 3 din

contract (prelungirea contractului de închiriere se face prin notificare

scrisă, cu 30 zile înainte de expirarea perioadei de închiriere, cu acordul

scris al ambelor părți). Mai mult, în conținutul contractului de

închiriere, se prevede că acesta devine caduc și nul de drept în ipoteza

schimbării regimului juridic al imobilului, respectiv a schimbării

proprietarului, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001.

În acest context,

trebuie menționat și faptul că imobilul din București, cu o

suprafață de 2,6116 ha, a făcut obiectul inventarierii și se află

înscris la poziția nr. 38, Anexa 6, iar, din această suprafață, prin

dispoziția primarului general al municipiului București din 5 martie 2014,

„s-a reconstituit dreptul de proprietate, prin compensare, pentru un teren în

suprafață de 4.268 mp”, în baza unei hotărâri judecătorești

irevocabile, în favoarea unei persoane fizice îndreptățite la restituire

în sensul Legii nr. 10/2001, aflate într-o situație similară cu cea a

reclamanților din prezenta cauză.

Relativ la modalitatea

de despăgubire, se reține că, analizând cele două variante propuse de

expertul în specialitatea topografie numit în cauză, instanța de apel a

optat pentru varianta a II-a, luând în considerare atât suprafața și

valoarea fostului imobil teren aparținând reclamanților, cât și

valoarea construcțiilor demolate, această variantă fiind agreată de pârât,

astfel încât s-a respectat, în cauză, și principiul

proporționalității impus de art. 1 al Primului Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru argumentele

expuse, Înalta Curte, constatând că nu sunt operante motivele de recurs

reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul

București, prin primar general, împotriva Deciziei nr. 164/A din 16 aprilie

2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general,

împotriva Deciziei nr. 164/A din 16 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 20 mai 2015.