ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1092/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții P.A. și P.F. au formulat contestație împotriva dispoziției nr. 8994 din 05 noiembrie 2007, emisă de Primarul General al Municipiului București, solicitând, în contradictoriu cu emitentul, anularea dispoziției, respectiv să se dispună restituirea în natură a terenului în suprafață de 960 mp, situat în București, sector 2. Prin dispoziția sus-menționată s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură a terenului în litigiu, motivat de faptul că acesta este afectat în totalitate de construcții și elemente de sistematizare. În ședința publică din data de 31 octombrie 2008, terțul intervenient SC M.P.M.

SA a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului, prin care a solicitat respingerea, ca nefondată, a contestației. Prin sentința civilă nr. 1052 din 02 octombrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins contestația reclamanților și a admis cererea de intervenție accesorie. În fapt, s-a reținut că prin dispoziția nr. 8994 din 05 noiembrie 2007 a fost respinsă cererea de restituire în natură a terenului în litigiu, cu propunerea de acordare de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 970 mp, identificat conform înscrisurilor aflate în dosar, ca fiind situat în sector 2, față de imposibilitatea restituirii în natură a terenului.

S-au avut în vedere expertiza topografică extrajudiciară privind situația actuală a imobilului în litigiu, care a concluzionat că pe terenul astfel identificat sunt edificate patru corpuri de construcții, C1, parter și etaj, C2, C3, și C4, anexe parter, totalizând o suprafață de 136,88 mp, respectiv expertiza topografică efectuată în instanță - terenul fiind identificat între punctele 1-13, conform anexei 4 a raportului de expertiză - care a constatat că terenul este împrejmuit în partea nordică și estică de un gard vechi din beton, cu acces direct și din str. iar la sud se află poarta de acces în incinta P.T. SA. Reclamanții au achiesat la aceste concluzii ale raportului de expertiză și au solicitat restituirea în natură a întregii suprafețe de teren indicată în notificare și identificată de expert.

Tribunalul însă a apreciat că nu pot fi reținute concluziile raportului de expertiză cu privire la posibilitatea de restituire în natură a terenului, întrucât acestea reprezintă o opinie subiectivă și personală a expertului, neargumentată din punct de vedere legal și nesusținută de anexele raportului de expertiză. Tribunalul a constatat că pe terenul despre care expertul a susținut că este liber de elemente de sistematizare, notat cu S II, se află și o construcție P+2, despre care a concluzionat că este provizorie și demontabilă, pentru care nu s-a emis autorizație de construire - anexa 8 a raportului de expertiză. Tribunalul a constatat totodată că s-au efectuat mențiuni cu privire la un teren în proprietate în suprafață de 920,3 mp, sector 2 București, proprietar SC P.T.

SA, pentru care s-a notat autorizația de construire în vederea edificării unei construcții metalice demontabile, în baza autorizației de construire nr. 374/59 P din 5 mai 2006, emisă de Primăria Sectorului 2 București - ceea ce înseamnă autorizație legală conform Legii nr. 50/1996 - notându-se dreptul de construire asupra P 1/1, iar ulterior, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 7503/2006, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea SC P.T. SA asupra P 1/1, cu titlu de cumpărare. Tribunalul a observat că acest corpul de construcție, P+2, aparține SC P.T. SA, că a fost edificată în mod legal, respectiv că au fost efectuate mențiunile necesare în cartea funciară pentru opozabilitatea față de terți, așa încât nu se poate reține concluzia expertului că acest teren ar fi liber de detalii de sistematizare.

În ceea ce privește punctul de transformare ce aparține E.M.S. SA, tribunalul a apreciat că susținerile expertului potrivit cărora acesta ar fi amplasat pe o perioadă provizorie , fără respectarea normelor de securitate și că ar putea fi mutat înspre stradă, nu fac obiectul prezentei cauze, verificarea legalității și respectarea normelor de securitate fiind atributul instituției căreia îi aparține punctul de alimentare cu energie electrică și nu poate constitui un argument pentru a se reține că terenul este liber și poate fi restituit în natură. Normele Metodologice prevăd obligativitatea restituirii în natură doar pentru terenurile pe care sunt edificate construcții în mod ilegal sau sunt construcții ușoare sau demontabile.

Or, punctul de electricitate nu se încadrează în această categorie. În ceea ce privește capacele rețelelor edilitare despre care expertul a susținut că, așa cum sunt folosite de către SC P.T. SA, pot fi folosite și de către reclamanții, tribunalul a apreciat că, de asemenea, este o concluzie eronată a expertului, câtă vreme terenul afectat de amenajări subterane, respectiv de rețele edilitare, nu se poate restitui în natură conform art. 10. 3 din Norme.

Referitor la argumentul invocat de expert, potrivit căruia reclamanții nu doresc să construiască pe terenul în litigiu, ci intenționează să îl folosească tot ca parcare, cum este utilizat și în prezent, tribunalul a apreciat că nu este concludent în prezenta cauză, întrucât, pe de o parte, nici terenurile pe care se află parcări amenajate nu se pot restitui în natură, iar pe de altă parte, este lipsit de relevanță faptul că urmează a fi menținută destinația actuală a terenului, întrucât legea nu prevede o astfel de condiționare pentru această măsură. Tribunalul a constatat astfel că expertul și-a depășit atribuțiile prevăzute de lege și a propus măsuri pe care doar instanța de judecată le poate dispune, afirmațiile acestuia fiind subiective și neîntemeiate, întrucât sunt contrazise de probele analizate mai sus și de dispozițiile legale invocate de către instanță.

Așa fiind, tribunalul a apreciat că în mod corect s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură a terenului în litigiu, astfel că, față de considerentele expuse, și în raport de art. 10 din Legea nr. 10/2001 și de art. 10 din Norme, a respins contestația ca neîntemeiată. Față de soluția dată cererii principale, tribunalul a admis cererea de intervenție accesorie formulată în interesul pârâtului. Prin decizia civilă nr. 238 A din 29 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților. Prin dispoziția contestată s-a reținut că terenul solicitat este afectat de detalii de sistematizare, respectiv construcție tip A (P+4), tip B (corp nou), tip M (punct transformare), în incintă împrejmuită, respectiv că pe suprafața lui pozează capace de rețele edilitare subterane.

În ceea ce o privește pe intervenientă, aceasta a solicitat respingerea contestației, arătând că terenul ce formează obiectul cererii de restituire în natură a fost dobândit în proprietate de companii din trustul de presă M.P., în cadrul procesului de privatizare a fostei SC C.C. București SA, aspect ce face imposibilă restituirea în natură a terenului către foștii proprietari. S-a susținut astfel că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 29, coroborat cu art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001. A mai arătat intervenienta că terenul în litigiu este afectat de elemente de sistematizare care asigură buna funcționare a activității în cadrul studiourilor P.T. din imobilul situat în sector 2. S-a apreciat, totodată, că argumentele prezentate în sprijinul cererii de intervenție accesorie nu sunt neapărat specifice susținerii unei cereri de intervenție în interes personal, ci ele tind la menținerea situației create prin emiterea dispoziției contestate.

De aceea, cererea de intervenție accesorie nu putea fi respinsă ca inadmisibilă și s-a impus analiza argumentelor prezentate de intervenientă, ceea ce instanța de fond a și făcut. În ceea ce privește împrejurarea că intervenientul nu ar fi depus originalul certificatului de atestare M 10 nr. 0125, această chestiune a fost complinită în faza apelului, în ședința de judecată din data de 03 martie 2010. În ceea ce privește chestiunea prezentării originalului actelor de proprietate ale autorilor reclamanților, s-a precizat a fi lipsită de relevanță, atâta timp cât nici una dintre intimate nu a contestat titlul autorilor reclamanților, ba dimpotrivă acesta a fost valorificat prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Chestiunea rămasă în dezbatere în prezentul litigiu vizează natura măsurilor reparatorii la care au dreptul reclamanții, aceștia susținând că terenul poate fi restituit în natură. Din actele depuse rezultă că imobilul solicitat a fi restituit în natură a fost evidențiat în patrimoniul unei companii privatizate - SC C.C. București SA. În această situație devin incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită având numai dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată al despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

În ceea ce privește critica privind înlăturarea nejustificată a raportului de expertiză din ansamblul probator administrat în cauză, s-a reținut că instanța de fond a ținut cont de constatările la fața locului realizate de expert, înlăturând doar acele concluzii care depășeau atribuțiile ce revin unui expert. Potrivit art. 201 C. proc. civ., expertiza se efectuează pentru lămurirea unor împrejurări de fapt. Or, potrivit încheierii din data de 08 februarie 2008, obiectivul expertizei a fost acela de a stabili dacă terenul pentru care s-a solicitat restituirea în natură este în prezent afectat de elementele de sistematizare indicate în dispoziția contestată, iar în cazul în care se va constata existența unei suprafețe libere de elemente de sistematizare, măsurarea și individualizarea acestei suprafețe.

Expertul însă a făcut aprecieri ce exced investirii sale, făcând aprecieri asupra titlului cu care intervenienta deține construcțiile și asupra utilității și caracterului de detaliu de sistematizare a elementelor reținute în decizia contestată. Aceste aspecte nu sunt constatări faptice ci concluzii pe aplicarea normelor legale care sunt atributul exclusiv al instanței. Ca atare, concluziile expertizei nu au fost înlăturate neîntemeiat, expertul neavând abilitarea de a stabili situația juridică a bunului în litigiu. Aceste aspecte au fost evidențiate de instanța de fond în cuprinsul hotărârii, însă, în mod netemeinic, apelanții-reclamanți au insistat în validarea raportului de expertiză întocmit în fața instanței de fond, fără să solicite în apel o altă expertiză.

Concluziile raportului de expertiză sunt contrazise de actele dosarului din care rezultă că suprafața de teren S II de 671,17 mp, notată cu S II, este ocupată de construcția P+2 ce aparține SC P.T. SA și pentru care s-a notat autorizația de construire în vederea edificării unei construcții metalice demontabile în baza autorizației de construire nr. 374/59P din 5 mai 2006, emisă de Primăria Sectorului 2 București, notându-se dreptul de construire asupra PI/1 iar, ulterior, în baza contractului de vânzare-cumpărare 7503/2006 s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea SC P.T. SA asupra PI/1. Ca atare, acest teren nu poate fi liber de detalii de sistematizare așa cum afirmă expertul. De asemenea, cu privire la punctul de transformare, acesta aparține unui terț, E.M.S.

SA, hotărârea neputând produce efecte asupra acestei persoane care nu este parte în prezentul dosar. Cu privire la rețelele edilitare marcate prin prezența capacelor, Curtea a constatat că prin simpla enunțare a existenței acestora, expertul confirmă poziția emisă de Primarul General în procedura administrativă, celelalte concluzii neputând fi primite, excedând atribuțiilor expertului tehnic. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 28 mai 2010, reclamanții P.A. și P.F., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., s-a susținut că instanța de apel nu a motivat hotărârea pronunțată, ci doar a menținut, ca legală, hotărârea atacată, fără a se pronunța în mod explicit asupra existenței sau inexistenței elementelor de sistematizare pe teren și fără a se pronunța asupra unor înscrisuri importante existente la dosar și indicate prin cererea de apel, respectiv, contractul de închiriere nr. 165 din 16 noiembrie 2007 care atestă faptul ca intervenienta deține cu contract de închiriere o suprafață de 574 mp din terenul reclamanților, pentru care plătește o chirie de 5 Euro/mp. Instanțele anterioare au ignorat aceste înscrisuri din care a rezultat că suprafața închiriată de intervenientă corespunde cu terenul reclamanților, fiind exact partea din spate a imobilului, identificată de expert din suprafața expropriată de 671 mp.

În mod nelegal, instanțele anterioare au admis în principiu cererea intervenientei. Fără a motiva în drept această decizie, instanțele au ignorat faptul că nu există nici o legătura de conexitate între contestația reclamanților, având, în esență, ca obiect existența sau inexistența detaliilor de sistematizare pe terenul în litigiu, și cererea terțului intervenient prin care se solicită constatarea unui drept propriu de proprietate. Nu s-a avut în vedere că reclamanților le fusese recunoscut dreptul de proprietate, aspect ce nu mai putea fi pus în discuție, contestația vizând doar posibilitatea restituirii în natură a terenului în litigiu. De principiu, terțul intervenient în numele altei persoane nu poate să invoce un drept al său, ci doar al acelei persoane în interesul căreia a intervenit, așadar, să sprijine apărarea acesteia.

Instanța de apel, preluând argumentele instanței de fond, a admis în principiu cererea de intervenție în interesul altei persoane, considerând că argumentele prezentate în cerere "tind la menținerea situației create prin emiterea dispoziției contestate", fără a arata care anume aspecte din cererea de intervenție au condus la concluzia că terenul în litigiu este ocupat de detalii de sistematizare. Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., s-a susținut că, în mod netemeinic, instanța de apel a preluat fără nici un argument propriu, motivarea primei instanțe cu privire la raportul de expertiză efectuat în cauză, considerând că concluziile acestuia sunt contrazise de actele dosarului.

Din actele dosarului a rezultat că această construcție, P+2, nu se află pe toată suprafața terenului de 671,17 mp, ci este o construcție provizorie, așa cum rezultă din extrasul de carte funciară, construcție ce a fost edificată numai pentru consolidarea clădirii P.T. Expertul nu s-a contrazis ci, dimpotrivă, a identificat această construcție provizorie, constatând că este demontabilă. Instanța de apel nu precizează dacă, în opinia sa, respectiva „construcție provizorie demontabilă” este motivul pentru care nu le-a restituit, reclamanților, imobilul în natură, respectiv dacă această construcție provizorie reprezintă sau nu un element de sistematizare.

Cât privește raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a susținut că prin acest raport de expertiză a fost identificat terenul, au fost stabilite obiectivele ce ocupau acest teren, cu detalii privind construcțiile conform actelor existente la dosarul cauzei, a fost stabilită suprafața liberă și suprafața ocupată de aceste obiective, lucruri pe care, de regulă, le face un expert prin măsurători și constatări la fața locului și pentru care nu poate fi învinovățit de subiectivism. În mod nelegal a reținut instanța de fond că expertul nu a răspuns argumentat obiectivelor solicitate de către instanță, respectiv că a „avut o opinie subiectivă și personală”. Instanțele anterioare au înțeles să înlăture această expertiză fără a dovedi contrariul celor reținute prin argumente tehnice sau juridice.

Concluziile raportului de expertiză au fost în sensul că terenul în suprafață de 671 mp este liber și are ieșire în str., iar o afirmație a expertului că acesta poate fi restituit în natură, a supărat instanțele, apreciat-o ca fiind o depășire a atribuțiilor sale. Instanța are ultimul și cel mai important cuvânt, însă prin înlăturarea în întregime a raportului de expertiză, instanțele au apreciat greșit că nici una din constatările expertului nu ar fi reală, iar terenul în suprafață de 671 mp ar fi ocupat în întregime de construcții.

Această expertiză se coroborează cu toate celelalte probe administrate în cauză și anume: extrasul de carte funciara din care rezultă că la adresa exista o construcție provizorie; raportul de expertiză din care rezultă că această construcție, P+4, nu se afla pe terenul reclamanților, ci numai corpul B (care este construcția provizorie); raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de către Primăria Municipiului București, fotografiile din care rezultă că terenul în suprafață de 671 mp are ieșire în str.; actele noi pe care aceștia le-au obținut cu mari diligențe, respectiv autorizația de construire emisă de Primăria sector 2 din care rezultă că "s-a autorizat executarea lucrărilor de construire pentru edificarea unei construcții metalice, demontabile în vederea amenajării unor studiouri P.T…

pe perioada executării lucrărilor de consolidare a corpului principal P+UE."; lista imobilelor expertizate tehnic din punct de vedere seismic consolidate, în care nu intra imobilul de la nr. 109. Din documentele atașate la cererea de recurs rezultă că Societatea M.P. (P.T.) nu a fost trecută în lista imobilelor ce urmează a fi consolidate ce intră în această categorie, așa încât respectiva construcție provizorie edificată în acest scop trebuia demontată în 7 zile de la efectuarea consolidării. Cât privește existența capacelor aflate pe suprafața de 237 mp, aceasta nu înseamnă automat că terenul respectiv este afectat de rețele edilitare. Fără a exemplifica care anume ar fi elementele de sistematizare care ar putea conduce la respingerea contestației, instanța de apel a apreciat că simpla enunțare a existenței unor capace conduce la concluzia că dispoziția atacata a fost confirmată.

Fără a-și exercita în vreun fel rolul activ, instanța de apel a preluat motivele invocate de intervenientă (că terenul în litigiu face parte din patrimoniul unei societăți comerciale), respectiv argumentele instanței de fond (că expertul și-a depășit atribuțiile), fără a avea propria sa motivare cu privire la existența acelor elemente de sistematizare care ar face imposibilă restituirea în natură. Instanța de apel nu face nici o precizare cu privire la existența sau inexistența elementelor de sistematizare pe teren - obiectul contestației noastre - ci numai critică raportul de expertiză prin aceea ca „ar contrazice actele de la dosar” (fără a preciza care anume acte). În situația în care instanța de apel ar fi constatat, ca și prima instanță, că raportul de expertiză nu este edificator, pentru dezlegarea pricinii, avea posibilitatea ca instanță de control, în vederea aflării adevărului, să pună în discuție, din oficiu, necesitatea efectuării unei noi expertize.

Or, din actele depuse la dosarul cauzei, coroborate cu raportul de expertiză efectuat în cauză, rezultă fără putință de tăgada că dispoziția atacată este netemeinică și nelegală, întrucât construcția tip A(P+4), deși se află la aceeași adresă, sector 2, nu se află pe terenul în litigiu, aspect dovedit cu ocazia constatărilor făcute pe teren de către expert ( lucru constatat și în expertiza extrajudiciară făcută împreună cu entitatea investită). Conform adresei nr. 33558 emisă de Direcția Generală de Dezvoltare Teritorială rezultă că intervenienta nu are cum să dețină în proprietate terenul reclamanților, dat fiind faptul că "în cuprinsul H.G. nr. 89/1991 privind înființarea unor societăți comerciale ...nu există dispoziții referitoare la transferul vreunui drept de administrare sau de proprietate a terenurilor de la C.C.

București către societăți comerciale nou înființate" și cu atât mai mult cu cât intervenienta deține cu contract de închiriere peste jumătate din terenul în litigiu. Terenul nu are numai 920 mp, în realitate are 1673 mp, conform adresei aflată la fila 379 și măsurătorilor întocmite în baza H.G. nr. 834/1991. Or, dacă intervenienta deține în proprietate 4172 mp. de unde rezultă că suprafața reclamanților, de 970 mp, este inclusă în suprafața acesteia. În realitate, s-a susținut că este vorba de terenuri alăturate, însă intervenienta pentru a ocupa în continuare și terenul reclamanților pe care își parchează mașinile, încearcă să inducă în eroare instanța, prevalându-se de faptul că în dispoziția atacată le-a fost trecut același număr poștal.

În anul 1940, intervenienții au deținut teren la numărul 107-121, în timp ce terenul reclamanților a avut în anul 1940, numărul 123. De asemenea, str. P. a mai purtat denumirea de T., iar intervenienții au avut nr. 199 pe str. T., în timp ce reclamanții au avut str. T. nr. 123, în anul 1956. De asemenea, din certificatul de atestare M10, ca și din actele despre care instanța de apel face vorbire, rezultă că intervenienta deține teren în B-dul C. nr. 109, iar reclamanții au fost trecuți în dispoziția contestată în str. P. 109, care nu este același lucru. Cu toate că au arătat și susținut aceste aspecte în mod repetat, în fața ambelor instanțe, nici una dintre instanțe nu a înțeles să verifice adevărata situație de fapt și de drept, iar dacă aceste lucruri au fost constatate de către expert în raportul de expertiză - " că terenul și clădirea P.T.

nu se află pe terenul în litigiu", și că "terenul nostru trebuia notat cu "A", ca fiind P. 109 A, - aceste argumente nu au fost avute în vedere de către instanțe. Instanța de apel, ca și instanța de fond, avea posibilitatea să verifice dacă dispoziția atacată a fost emisă corect. Cu atât mai mult, prin admiterea cererii de intervenție avea obligația să facă verificări cu privire la adresa stradală și poștală, atât a terenului reclamanților, cât și a terenului intervenienților. Aceste verificări nu au fost făcute, deși instanțele au reținut, fără nici un suport legal, că terenul reclamanților este afectat de detaliile de sistematizare - construcția provizorie și capacele canalelor aflate numai pe o porțiune mică din față a terenului - cât despre transformator, instanțele nu se mai pronunță, considerând ca aparține SC E. SA.

Reclamanții au obținut acte noi din care rezultă că la adresa din P. nr. 109 (în spatele clădirii P.T., în curtea acestuia) Primăria Municipiului București a restituit în natură, în baza Legii nr. 10/2001, foștilor proprietari, terenul în suprafață de 920 mp, fost str. P. nr. 121, sector 2. Din procesul verbal de punere în posesie a rezultat că terenul în suprafață de 920 mp s-a identificat ca fiind la nr. 109 B, învecinat cu nr. 109 A(terenul reclamanților). Acest teren aparține în prezent P.T. conform actului de vânzare-cumpărare anexat (anexa 5). Aceste acte, coroborate cu expertiza efectuată în cauză, conduc la concluzia că terenul reclamanților se afla în str. P. nr. 109 A, și nu nr. 109, care ar fi adresa intervenientei.

Pentru toate aceste considerente, recurenții-reclamanți au solicitat să se constate că, terenul în suprafață de 671,17 mp este liber de elemente de sistematizare și le poate fi restituit în natură, terenul în suprafață de 287,89 mp, pe care se află capace de canale, transformatorul le poate fi, de asemenea, restituit, întrucât terenul nu trebuie folosit neapărat pentru construcție, acesta nefiind impediment al restituirii, construcția tip B (P+2) a fost înregistrată în cartea funciară ca fiind provizorie și a fost construită în anul 2006, după ce reclamanții depuseseră notificare în baza Legii nr. 10/2001. Din extrasul de carte funciară nr. 68492, rezultă că P.T.

a obținut în data de 5 mai 2006 o autorizație provizorie emisă de Primăria sector 2. Cum autorizația definitivă se eliberează de PMB, nu de primăria de sector, rezultă că nici în prezent nu se poate vorbi de o autorizație definitivă pentru construcția edificată de intervenientă pe terenul reclamanților, iar această construcție, așa cum a reținut și expertul, este construcție provizorie și demontabilă și nu constituie element de sistematizare, intervenienții având obligația demontării acesteia după consolidarea clădirii pentru care a fost edificată. Nici pârâta Municipiul București, nici intervenienta nu au dovedit faptul că, pe terenul în litigiu, se află elemente de sistematizare. Pe terenul în litigiu nu există nici o parcare amenajată așa cum în mod neîntemeiat reține instanța de fond, ci pur și simplu acest teren este folosit ca parcare.

Punctul de transformare funcționează, de asemenea, din anul 2006, când aceștia aveau deja notificare formulată și nu constituie un element de sistematizare, întrucât nu deservește decât o persoană juridică și nu o stradă, un cartier etc. În drept, recurenții-reclamanți au invocat și prevederile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, conform cărora „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Recursul este întemeiat, pentru considerentele de fapt și de drept ce urmează: În fapt, prin dispoziția nr. 8994 din 05 noiembrie 2007, emisă de Primarul General al Municipiului București, a fost respinsă cererea de restituire în natură a terenului în litigiu, respectiv s-a propus acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 970 mp, identificat, conform înscrisurilor aflate în dosar, ca având adresa de situație în București, sector 2. Prin această dispoziție s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură a terenului în litigiu, motivat de faptul că acesta este afectat în totalitate de construcții și elemente de sistematizare. Pe de o parte, instanțele anterioare, față de probatoriul administrat, au constatat imposibilitatea restituirii în natură a terenului în litigiu - constatând în fapt că terenul este afectat de amenajări subterane, respectiv de rețele edilitare, corpul de construcție P+2, ce aparține SC P.T.

SA, a fost edificat în mod legal, fiind totodată efectuate mențiunile necesare în cartea funciară, pentru opozabilitatea față de terți, așa încât nu se poate reține concluzia expertului conform căreia acest teren ar fi liber de detalii de sistematizare - considerentele de drept avute în vedere de aceste instanțe raportându-se în mod explicit la art. 10 din Legea nr. 10/2001, respectiv pct. 10 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Pe de altă parte, prin prezența în proces a intervenientei, care a susținut în mod explicit că terenul ce formează obiectul cererii de restituire în natură a fost dobândit în proprietate de companii din trustul de presă M.P. în cadrul procesului de privatizare al fostei SC C.C.

București SA, aspect care face imposibilă restituirea în natură a terenului către foștii proprietari, instanțele anterioare și-au susținut soluția și pe dispozițiile art. 29, coroborat cu art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 (astfel cum a susținut intervenienta). În expunerea de motive a hotărârii s-a consemnat în mod explicit că, din actele depuse la dosar, rezultă că imobilul solicitat a fi restituit în natură a fost evidențiat în patrimoniul unei companii privatizate - SC C.C. București SA, respectiv că, în această situație, devin incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită având numai dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată al despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

Important de reținut este faptul că, în contextul procedural al cauzei pendinte, chestiunea supusă dezbaterii vizează natura măsurilor reparatorii la care au dreptul reclamanții, restituire în natură sau prin echivalent. Pentru a cerceta fiecare din motivele de nelegalitate invocate - in esență, pretinse neregularități de ordin procedural, începând cu chestiunea admisibilității în principiu a cererii de intervenție în interesul unei alte persoane, dar și pretinse încălcări ale unor dispoziții concrete de drept substanțial, art. 10 din Legea nr. 10/2001, pct. 10 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv art. 29, coroborat cu art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 - Înalta Curte, ca instanță de recurs, este ținută ea însăși să-și circumscrie activitatea de control judiciar, dispozițiilor legale procedurale incidente în ceea ce o privește.

Astfel, din conținutul normativ al art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 313 și art. 314 C. proc. civ.

– „Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiției o cer, altei instanțe de același grad, cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență, când trimite cauza instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent potrivit legii”, respectiv „Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite” - rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea situației de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, în accepțiunea conturată în mod constant de doctrina si jurisprudența națională, dreptul acestor instanțe de a constata faptele și de a aprecia forța probantă a dovezilor administrate în cauză.

Dovada îndeplinirii condiției prescrise de normele procedurale sus-menționate este reprezentată chiar de conținutul actului de dispoziție al instanței de judecată, respectiv hotărârea judecătorească pronunțată și atacată cu recurs. Prin urmare, obligația instanței de recurs este aceea de a verifica și de a se asigura ca hotărârea judecătorească atacată in această cale extraordinară de atac cuprinde “motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", realizând astfel situația-premisa pentru o judecată concretă și efectivă în recurs - împrejurările de fapt să fi fost pe deplin stabilite.

Dispozițiile legale sus-menționate au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de înfăptuire a actului de justiție în etapele procesuale anterioare. În ceea ce privește cauza de față, hotărârea instanței de apel - obiect al cererii de recurs - nu cuprinde în mod complet, clar, pertinent, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv, astfel cum aceasta se conjugă cu soluția de primă instanță, nu realizează o analiză pertinentă a tuturor susținerilor părților, a tuturor probelor administrate de acestea, nu s-a preocupat să înlăture în mod justificat apărările formulate de fiecare din părțile cu interese contrare din cauză, inclusiv susținerile intervenientei, deși toate acestea se conturau a fi pertinente și concludente cauzei.

O astfel de analiză detaliată si strict aplicată a chestiunilor de esență ale raportului juridic dedus judecății, in principal clarificarea situației de fapt si de drept a imobilului in litigiu la data preluării efective a acestuia in stăpânirea statului, dar si la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de la data formulării cererii de restituire, era cerută de complexitatea cauzei (din perspectiva susținerilor părților, uneori contradictorii în cursul derulării procedurilor legale, apărărilor formulate, circumstanțelor administrării probatoriului, relevanței acestora pentru proces, timpului scurs de la data trecerii imobilului în stăpânirea statului, stabilirii argumentelor de fapt și de drept decisive pentru clarificarea și, in final, pentru soluționarea raportului juridic litigios etc.), de importanta deosebita a litigiului pentru fiecare din părțile din proces, de modalitatea concretă in care legiuitorul a înțeles să restabilească situația anterioară pentru titularul dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate in mod abuziv in patrimoniul statului, fără insă a ignora situațiile juridice create sau angrenate de circuitul civil general, pentru a căror conservare se impune justificarea legală corespunzătoare.

S-a avut în vedere, in mod concret, împrejurarea că, lipsa motivării sau, cum este cazul situației de față, insuficiența motivării în privința unor aspecte relevante pentru cauză - amplasamentul precis al terenului în litigiu pe planul de situație, cu limite și vecinătăți, parcela cadastrală să fie descrisă prin totalitatea elementelor topografice, amplasarea tuturor construcțiilor edificate pe teren, denumirile și destinațiile fiecărui corp de construcție, existența sau nu a rețelelor de utilități urbane in zona amplasamentului (trasee, dimensiuni, etc.), configurarea pe planul de situație a aleilor, a eventualelor spații verzi etc., a oricăror alte informații ce vizează situația imobilelor învecinate și care ar putea avea relevanță în privința pretenției de restituire în natură, cu toate consecințele ce derivă din acestea sub aspectul identificării persoanelor îndreptățite la restituire, dar și a unității deținătoare în sensul legii speciale, stabilirea dreptului pretins, respectiv a eventualelor forme de reparație civilă pentru restabilirea situației anterioare - a fost privită în doctrina si jurisprudența instanțelor naționale ca fiind echivalentă necercetării fondului cauzei, situație care atrage după sine, sancțiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Soluția de casare a hotărârii pronunțate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță s-a impus, așadar, din necesitatea respectării principiului dublului grad de jurisdicție, conform căruia o pricină trebuie să fie judecată în fond, din perspectiva legalității, a normelor de drept aplicabile, dar și a temeiniciei, a aprecierii probelor administrate în cauză, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel. Toate aceste considerente de fapt și de drept sunt importante in aprecierea instanței de recurs pentru configurarea soluției pronunțate și ca o garanție a respectării depline a dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să judece orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, pentru situația de față, în sistemul dublului grad de jurisdicție.

Această dispoziție de drept convențional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanță de judecată, ci și toate celelalte garanții cu privire la organizarea și compunerea instanței, cu privire la desfășurarea procesului civil, la tranșarea pe fond a litigiului, la obținerea unei soluții asupra temeiniciei pretenției, inclusiv la motivarea hotărârii judecătorești pronunțate etc., aspecte care înseamnă, în esență, conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

În procesul de elaborare a unei hotărârii judecătorești, ca act final al oricărei judecăți, instanța trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept invocate de părți sau identificate ca fiind aplicabile raportului juridic litigios - în cauza de față, s-au invocat dispozițiile art. 10, dar și art. 29 din Legea nr. 10/2001, respectiv dispozițiile art. 21 din același act normativ.

Instanța de trimitere va îndeplini această obligație de valorificare a probatoriului, nu numai prin operațiunea de încuviințare si administrare a probelor considerate pertinente si concludente cauzei de față (înscrisuri - realizată deja, în mare parte, in etapele procesuale anterioare, inclusiv in recurs - dar și expertiza tehnică de specialitate, sub aspectul identificării precise a imobilului în litigiu), ci și prin operațiunea de apreciere a acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor și in condițiile prevăzute de lege, operațiune care presupune și trebuie să se materializeze in redarea considerentelor de fapt si de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă in dispozitiv.

Este nevoie, așadar, de o preocupare reală din partea instanței de judecată de a pune de acord, prin motivare, datele care rezulta din cuprinsul înscrisurilor existente la dosar, coroborate cu concluziile unui nou raport de expertiză (cu obiective precise care să valorifice toate datele furnizate de înscrisurile aflate la dosarul cauzei), cu susținerile părților (redate in paragrafele anterioare - care prezintă punctual si persuasiv elemente de fapt concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate, înlăturate de instanță, in mod argumentat).

Instanțele de fond, de principiu, atunci când pronunță soluția finală trebuie să beneficieze de o probațiune adecvată complexității raporturilor juridice litigioase, singura în măsură să evidențieze realitatea situațiilor de fapt, în funcție de care să aprecieze în cunoștință de cauză asupra chestiunilor de procedură - admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție în interesul unei alte persoane, dar și a tuturor celorlalte chestiuni de învestire legală (punerea de acord a solicitărilor reclamanților cu dispozițiile instanței, conservarea situațiilor necontestate în cauză, pentru a da coerență actului final, cu atât mai mult cu cât, în raport de soluția pronunțată, s-ar putea pune problema executării/realizării efective a dreptului), dar și a chestiunilor de substanță a raportului juridic dedus judecății - posibilitatea acordării reparație civilă în modalitatea solicitată de reclamanți, toate în raport de clarificările ce se impun a fi făcute în rejudecare, redate în paragrafele anterioare.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., raportat la art. 313 și art. 314 C. proc. civ., va admite recursul reclamanților, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de judecată. Cu ocazia rejudecării, instanța va analiza și celelalte critici formulate prin recurs, sub formă de apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții P.A. și P.F. împotriva deciziei nr. 238A din 29 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează. Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2011.