ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1092/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1092/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții P.A. și P.F.

au formulat contestație împotriva dispoziției nr. 8994 din 05 noiembrie 2007, emisă

de Primarul General al Municipiului București, solicitând, în contradictoriu cu

emitentul, anularea dispoziției, respectiv să se dispună restituirea în natură

a terenului în suprafață de 960 mp, situat în București, sector 2.

Prin dispoziția sus-menționată

s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură a terenului în litigiu,

motivat de faptul că acesta este afectat în totalitate de construcții și elemente

de sistematizare.

În ședința publică din

data de 31 octombrie 2008, terțul intervenient SC M.P.M. SA a formulat cerere

de intervenție în interesul pârâtului, prin care a solicitat respingerea, ca

nefondată, a contestației.

Prin sentința civilă

nr. 1052 din 02 octombrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins contestația reclamanților și a admis cererea de intervenție accesorie.

În fapt, s-a reținut

că prin dispoziția nr. 8994 din 05 noiembrie 2007 a fost respinsă cererea de restituire

în natură a terenului în litigiu, cu propunerea de acordare de despăgubiri

pentru terenul în suprafață de 970 mp, identificat conform înscrisurilor aflate

în dosar, ca fiind situat în sector 2, față de imposibilitatea restituirii în

natură a terenului.

S-au avut în vedere expertiza

topografică extrajudiciară privind situația actuală a imobilului în litigiu,

care a concluzionat că pe terenul astfel identificat sunt edificate patru

corpuri de construcții, C1, parter și etaj, C2, C3, și C4, anexe parter,

totalizând o suprafață de 136,88 mp, respectiv expertiza topografică efectuată

în instanță - terenul fiind identificat între punctele 1-13, conform anexei 4 a

raportului de expertiză - care a constatat că terenul este împrejmuit în partea

nordică și estică de un gard vechi din beton, cu acces direct și din str. iar

la sud se află poarta de acces în incinta P.T. SA.

Reclamanții au

achiesat la aceste concluzii ale raportului de expertiză și au solicitat

restituirea în natură a întregii suprafețe de teren indicată în notificare și

identificată de expert.

Tribunalul însă a

apreciat că nu pot fi reținute concluziile raportului de expertiză cu privire

la posibilitatea de restituire în natură a terenului, întrucât acestea reprezintă

o opinie subiectivă și personală a expertului, neargumentată din punct de

vedere legal și nesusținută de anexele raportului de expertiză.

Tribunalul a

constatat că pe terenul despre care expertul a susținut că este liber de

elemente de sistematizare, notat cu S II, se află și o construcție P+2, despre

care a concluzionat că este provizorie și demontabilă, pentru care nu s-a emis

autorizație de construire - anexa 8 a raportului de expertiză.

Tribunalul a

constatat totodată că s-au efectuat mențiuni cu privire la un teren în

proprietate în suprafață de 920,3 mp, sector 2 București, proprietar SC P.T. SA,

pentru care s-a notat autorizația de construire în vederea edificării unei

construcții metalice demontabile, în baza autorizației de construire nr. 374/59

P din 5 mai 2006, emisă de Primăria Sectorului 2 București - ceea ce înseamnă autorizație

legală conform Legii nr. 50/1996 - notându-se dreptul de construire asupra P

1/1, iar ulterior, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 7503/2006, s-a

intabulat dreptul de proprietate în favoarea SC P.T. SA asupra P 1/1, cu titlu

de cumpărare.

Tribunalul a observat

că acest corpul de construcție, P+2, aparține SC P.T. SA, că a fost edificată

în mod legal, respectiv că au fost efectuate mențiunile necesare în cartea

funciară pentru opozabilitatea față de terți, așa încât nu se poate reține

concluzia expertului că acest teren ar fi liber de detalii de sistematizare.

În ceea ce privește

punctul de transformare ce aparține E.M.S. SA, tribunalul a apreciat că

susținerile expertului potrivit cărora acesta ar fi amplasat pe o perioadă

provizorie , fără respectarea normelor de securitate și că ar putea fi mutat

înspre stradă, nu fac obiectul prezentei cauze, verificarea legalității și

respectarea normelor de securitate fiind atributul instituției căreia îi

aparține punctul de alimentare cu energie electrică și nu poate constitui un

argument pentru a se reține că terenul este liber și poate fi restituit în

natură.

Normele Metodologice

prevăd obligativitatea restituirii în natură doar pentru terenurile pe care

sunt edificate construcții în mod ilegal sau sunt construcții ușoare sau

demontabile. Or, punctul de electricitate nu se încadrează în această

categorie.

În ceea ce privește

capacele rețelelor edilitare despre care expertul a susținut că, așa cum sunt

folosite de către SC P.T. SA, pot fi folosite și de către reclamanții,

tribunalul a apreciat că, de asemenea, este o concluzie eronată a expertului,

câtă vreme terenul afectat de amenajări subterane, respectiv de rețele

edilitare, nu se poate restitui în natură conform art. 10. 3 din Norme.

Referitor la

argumentul invocat de expert, potrivit căruia reclamanții nu doresc să

construiască pe terenul în litigiu, ci intenționează să îl folosească tot ca

parcare, cum este utilizat și în prezent, tribunalul a apreciat că nu este

concludent în prezenta cauză, întrucât, pe de o parte, nici terenurile pe care

se află parcări amenajate nu se pot restitui în natură, iar pe de altă parte,

este lipsit de relevanță faptul că urmează a fi menținută destinația actuală a

terenului, întrucât legea nu prevede o astfel de condiționare pentru această

măsură.

Tribunalul a

constatat astfel că expertul și-a depășit atribuțiile prevăzute de lege și a

propus măsuri pe care doar instanța de judecată le poate dispune, afirmațiile acestuia

fiind subiective și neîntemeiate, întrucât sunt contrazise de probele analizate

mai sus și de dispozițiile legale invocate de către instanță.

Așa fiind, tribunalul

a apreciat că în mod corect s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură

a terenului în litigiu, astfel că, față de considerentele expuse, și în raport

de art. 10 din Legea nr. 10/2001 și de art. 10 din Norme, a respins contestația

ca neîntemeiată.

Față de soluția dată

cererii principale, tribunalul a admis cererea de intervenție accesorie

formulată în interesul pârâtului.

Prin decizia civilă

nr. 238 A din 29 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul reclamanților.

Prin dispoziția

contestată s-a reținut că terenul solicitat este afectat de detalii de

sistematizare, respectiv construcție tip A (P+4), tip B (corp nou), tip M

(punct transformare), în incintă împrejmuită, respectiv că pe suprafața lui pozează

capace de rețele edilitare subterane.

În ceea ce o privește

pe intervenientă, aceasta a solicitat respingerea contestației, arătând că

terenul ce formează obiectul cererii de restituire în natură a fost dobândit în

proprietate de companii din trustul de presă M.P., în cadrul procesului de

privatizare a fostei SC C.C. București SA, aspect ce face imposibilă

restituirea în natură a terenului către foștii proprietari.

S-a susținut astfel

că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 29, coroborat cu art. 21 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

A mai arătat intervenienta

că terenul în litigiu este afectat de elemente de sistematizare care asigură

buna funcționare a activității în cadrul studiourilor P.T. din imobilul situat

în sector 2.

S-a apreciat,

totodată, că argumentele prezentate în sprijinul cererii de intervenție

accesorie nu sunt neapărat specifice susținerii unei cereri de intervenție în

interes personal, ci ele tind la menținerea situației create prin emiterea

dispoziției contestate. De aceea, cererea de intervenție accesorie nu putea fi

respinsă ca inadmisibilă și s-a impus analiza argumentelor prezentate de

intervenientă, ceea ce instanța de fond a și făcut.

În ceea ce privește

împrejurarea că intervenientul nu ar fi depus originalul certificatului de

atestare M 10 nr. 0125, această chestiune a fost complinită în faza apelului,

în ședința de judecată din data de 03 martie 2010.

În ceea ce privește

chestiunea prezentării originalului actelor de proprietate ale autorilor

reclamanților, s-a precizat a fi lipsită de relevanță, atâta timp cât nici una

dintre intimate nu a contestat titlul autorilor reclamanților, ba dimpotrivă

acesta a fost valorificat prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Chestiunea rămasă în

dezbatere în prezentul litigiu vizează natura măsurilor reparatorii la care au

dreptul reclamanții, aceștia susținând că terenul poate fi restituit în natură.

Din actele depuse

rezultă că imobilul solicitat a fi restituit în natură a fost evidențiat în

patrimoniul unei companii privatizate - SC C.C. București SA.

În această situație

devin incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001,

persoana îndreptățită având numai dreptul la despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată al despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor

solicitate.

În ceea ce privește

critica privind înlăturarea nejustificată a raportului de expertiză din

ansamblul probator administrat în cauză, s-a reținut că instanța de fond a

ținut cont de constatările la fața locului realizate de expert, înlăturând doar

acele concluzii care depășeau atribuțiile ce revin unui expert.

Potrivit art. 201 C.

proc. civ., expertiza se efectuează pentru lămurirea unor împrejurări de fapt.

Or, potrivit

încheierii din data de 08 februarie 2008, obiectivul expertizei a fost acela de

a stabili dacă terenul pentru care s-a solicitat restituirea în natură este în

prezent afectat de elementele de sistematizare indicate în dispoziția

contestată, iar în cazul în care se va constata existența unei suprafețe libere

de elemente de sistematizare, măsurarea și individualizarea acestei suprafețe.

Expertul însă a făcut

aprecieri ce exced investirii sale, făcând aprecieri asupra titlului cu care

intervenienta deține construcțiile și asupra utilității și caracterului de

detaliu de sistematizare a elementelor reținute în decizia contestată.

Aceste aspecte nu

sunt constatări faptice ci concluzii pe aplicarea normelor legale care sunt

atributul exclusiv al instanței.

Ca atare, concluziile

expertizei nu au fost înlăturate neîntemeiat, expertul neavând abilitarea de a

stabili situația juridică a bunului în litigiu.

Aceste aspecte au

fost evidențiate de instanța de fond în cuprinsul hotărârii, însă, în mod

netemeinic, apelanții-reclamanți au insistat în validarea raportului de

expertiză întocmit în fața instanței de fond, fără să solicite în apel o altă

expertiză.

Concluziile

raportului de expertiză sunt contrazise de actele dosarului din care rezultă că

suprafața de teren S II de 671,17 mp, notată cu S II, este ocupată de

construcția P+2 ce aparține SC P.T. SA și pentru care s-a notat autorizația de

construire în vederea edificării unei construcții metalice demontabile în baza

autorizației de construire nr. 374/59P din 5 mai 2006, emisă de Primăria

Sectorului 2 București, notându-se dreptul de construire asupra PI/1 iar,

ulterior, în baza contractului de vânzare-cumpărare 7503/2006 s-a intabulat

dreptul de proprietate în favoarea SC P.T. SA asupra PI/1. Ca atare, acest

teren nu poate fi liber de detalii de sistematizare așa cum afirmă expertul.

De asemenea, cu

privire la punctul de transformare, acesta aparține unui terț, E.M.S. SA,

hotărârea neputând produce efecte asupra acestei persoane care nu este parte în

prezentul dosar.

Cu privire la

rețelele edilitare marcate prin prezența capacelor, Curtea a constatat că prin

simpla enunțare a existenței acestora, expertul confirmă poziția emisă de

Primarul General în procedura administrativă, celelalte concluzii neputând fi

primite, excedând atribuțiilor expertului tehnic.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 28 mai 2010,

reclamanții P.A. și P.F., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub

următoarele aspecte:

Pe temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel nu a motivat

hotărârea pronunțată, ci doar a menținut, ca legală, hotărârea atacată, fără a

se pronunța în mod explicit asupra existenței sau inexistenței elementelor de

sistematizare pe teren și fără a se pronunța asupra unor înscrisuri importante

existente la dosar și indicate prin cererea de apel, respectiv, contractul de

închiriere nr. 165 din 16 noiembrie 2007 care atestă faptul ca intervenienta

deține cu contract de închiriere o suprafață de 574 mp din terenul reclamanților,

pentru care plătește o chirie de 5 Euro/mp. Instanțele anterioare au ignorat

aceste înscrisuri din care a rezultat că suprafața închiriată de intervenientă corespunde

cu terenul reclamanților, fiind exact partea din spate a imobilului,

identificată de expert din suprafața expropriată de 671 mp.

În mod nelegal, instanțele

anterioare au admis în principiu cererea intervenientei. Fără a motiva în drept

această decizie, instanțele au ignorat faptul că nu există nici o legătura de

conexitate între contestația reclamanților, având, în esență, ca obiect

existența sau inexistența detaliilor de sistematizare pe terenul în litigiu, și

cererea terțului intervenient prin care se solicită constatarea unui drept

propriu de proprietate.

Nu s-a avut în vedere

că reclamanților le fusese recunoscut dreptul de proprietate, aspect ce nu mai

putea fi pus în discuție, contestația vizând doar posibilitatea restituirii în

natură a terenului în litigiu.

De principiu, terțul

intervenient în numele altei persoane nu poate să invoce un drept al său, ci doar

al acelei persoane în interesul căreia a intervenit, așadar, să sprijine apărarea

acesteia.

Instanța de apel,

preluând argumentele instanței de fond, a admis în principiu cererea de

intervenție în interesul altei persoane, considerând că argumentele prezentate

în cerere "tind la menținerea situației create prin emiterea dispoziției

contestate", fără a arata care anume aspecte din cererea de intervenție au

condus la concluzia că terenul în litigiu este ocupat de detalii de sistematizare.

Pe temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., s-a susținut că, în mod netemeinic,

instanța de apel a preluat fără nici un argument propriu, motivarea primei

instanțe cu privire la raportul de expertiză efectuat în cauză, considerând că

concluziile acestuia sunt contrazise de actele dosarului.

Din actele dosarului a

rezultat că această construcție, P+2, nu se află pe toată suprafața terenului

de 671,17 mp, ci este o construcție provizorie, așa cum rezultă din extrasul de

carte funciară, construcție ce a fost edificată numai pentru consolidarea

clădirii P.T. Expertul nu s-a contrazis ci, dimpotrivă, a identificat această

construcție provizorie, constatând că este demontabilă.

Instanța de apel nu

precizează dacă, în opinia sa, respectiva „construcție provizorie demontabilă”

este motivul pentru care nu le-a restituit, reclamanților, imobilul în natură,

respectiv dacă această construcție provizorie reprezintă sau nu un element de

sistematizare.

Cât privește raportul

de expertiză efectuat în cauză, s-a susținut că prin acest raport de expertiză

a fost identificat terenul, au fost stabilite obiectivele ce ocupau acest teren,

cu detalii privind construcțiile conform actelor existente la dosarul cauzei, a

fost stabilită suprafața liberă și suprafața ocupată de aceste obiective, lucruri

pe care, de regulă, le face un expert prin măsurători și constatări la fața

locului și pentru care nu poate fi învinovățit de subiectivism.

În mod nelegal a

reținut instanța de fond că expertul nu a răspuns argumentat obiectivelor

solicitate de către instanță, respectiv că a „avut o opinie subiectivă și

personală”.

Instanțele anterioare

au înțeles să înlăture această expertiză fără a dovedi contrariul celor

reținute prin argumente tehnice sau juridice.

Concluziile

raportului de expertiză au fost în sensul că terenul în suprafață de 671 mp

este liber și are ieșire în str., iar o afirmație a expertului că acesta poate

fi restituit în natură, a supărat instanțele, apreciat-o ca fiind o depășire a

atribuțiilor sale. Instanța are ultimul și cel mai important cuvânt, însă prin

înlăturarea în întregime a raportului de expertiză, instanțele au apreciat greșit

că nici una din constatările expertului nu ar fi reală, iar terenul în

suprafață de 671 mp ar fi ocupat în întregime de construcții.

Această expertiză se

coroborează cu toate celelalte probe administrate în cauză și anume: extrasul

de carte funciara din care rezultă că la adresa exista o construcție

provizorie; raportul de expertiză din care rezultă că această construcție, P+4,

nu se afla pe terenul reclamanților, ci numai corpul B (care este construcția

provizorie); raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de către Primăria

Municipiului București, fotografiile din care rezultă că terenul în suprafață

de 671 mp are ieșire în str.; actele noi pe care aceștia le-au obținut cu mari

diligențe, respectiv autorizația de construire emisă de Primăria sector 2 din

care rezultă că "s-a autorizat executarea lucrărilor de construire pentru

edificarea unei construcții metalice, demontabile în vederea amenajării unor

studiouri P.T....pe perioada executării lucrărilor de consolidare a corpului

principal P+UE."; lista imobilelor expertizate tehnic din punct de vedere

seismic consolidate, în care nu intra imobilul de la nr. 109.

Din documentele

atașate la cererea de recurs rezultă că Societatea M.P. (P.T.) nu a fost

trecută în lista imobilelor ce urmează a fi consolidate ce intră în această

categorie, așa încât respectiva construcție provizorie edificată în acest scop

trebuia demontată în 7 zile de la efectuarea consolidării.

Cât privește

existența capacelor aflate pe suprafața de 237 mp, aceasta nu înseamnă automat

că terenul respectiv este afectat de rețele edilitare.

Fără a exemplifica

care anume ar fi elementele de sistematizare care ar putea conduce la

respingerea contestației, instanța de apel a apreciat că simpla enunțare a

existenței unor capace conduce la concluzia că dispoziția atacata a fost

confirmată.

Fără a-și exercita în

vreun fel rolul activ, instanța de apel a preluat motivele invocate de

intervenientă (că terenul în litigiu face parte din patrimoniul unei societăți

comerciale), respectiv argumentele instanței de fond (că expertul și-a depășit

atribuțiile), fără a avea propria sa motivare cu privire la existența acelor

elemente de sistematizare care ar face imposibilă restituirea în natură.

Instanța de apel nu

face nici o precizare cu privire la existența sau inexistența elementelor de

sistematizare pe teren - obiectul contestației noastre - ci numai critică

raportul de expertiză prin aceea ca „ar contrazice actele de la dosar” (fără a

preciza care anume acte).

În situația în care

instanța de apel ar fi constatat, ca și prima instanță, că raportul de

expertiză nu este edificator, pentru dezlegarea pricinii, avea posibilitatea ca

instanță de control, în vederea aflării adevărului, să pună în discuție, din oficiu,

necesitatea efectuării unei noi expertize.

Or, din actele depuse

la dosarul cauzei, coroborate cu raportul de expertiză efectuat în cauză,

rezultă fără putință de tăgada că dispoziția atacată este netemeinică și

nelegală, întrucât construcția tip A(P+4), deși se află la aceeași adresă, sector

2, nu se află pe terenul în litigiu, aspect dovedit cu ocazia constatărilor

făcute pe teren de către expert ( lucru constatat și în expertiza

extrajudiciară făcută împreună cu entitatea investită).

Conform adresei nr. 33558

emisă de Direcția Generală de Dezvoltare Teritorială rezultă că intervenienta

nu are cum să dețină în proprietate terenul reclamanților, dat fiind faptul că

"în cuprinsul H.G. nr. 89/1991 privind înființarea unor societăți

comerciale ...nu există dispoziții referitoare la transferul vreunui drept de

administrare sau de proprietate a terenurilor de la C.C. București către

societăți comerciale nou înființate" și cu atât mai mult cu cât intervenienta

deține cu contract de închiriere peste jumătate din terenul în litigiu.

Terenul nu are numai

920 mp, în realitate are 1673 mp, conform adresei aflată la fila 379 și

măsurătorilor întocmite în baza H.G. nr. 834/1991.

Or, dacă

intervenienta deține în proprietate 4172 mp. de unde rezultă că suprafața reclamanților,

de 970 mp, este inclusă în suprafața acesteia.

În realitate, s-a

susținut că este vorba de terenuri alăturate, însă intervenienta pentru a ocupa

în continuare și terenul reclamanților pe care își parchează mașinile, încearcă

să inducă în eroare instanța, prevalându-se de faptul că în dispoziția atacată le-a

fost trecut același număr poștal.

În anul 1940,

intervenienții au deținut teren la numărul 107-121, în timp ce terenul reclamanților

a avut în anul 1940, numărul 123.

De asemenea, str. P. a

mai purtat denumirea de T., iar intervenienții au avut nr. 199 pe str. T., în

timp ce reclamanții au avut str. T. nr. 123, în anul 1956.

De asemenea, din

certificatul de atestare M10, ca și din actele despre care instanța de apel

face vorbire, rezultă că intervenienta deține teren în B-dul C. nr. 109, iar reclamanții

au fost trecuți în dispoziția contestată în str. P. 109, care nu este același

lucru.

Cu toate că au arătat

și susținut aceste aspecte în mod repetat, în fața ambelor instanțe, nici una

dintre instanțe nu a înțeles să verifice adevărata situație de fapt și de

drept, iar dacă aceste lucruri au fost constatate de către expert în raportul

de expertiză - " că terenul și clădirea P.T. nu se află pe terenul în

litigiu", și că "terenul nostru trebuia notat cu "A", ca

fiind P. 109 A, - aceste argumente nu au fost avute în vedere de către

instanțe.

Instanța de apel, ca

și instanța de fond, avea posibilitatea să verifice dacă dispoziția atacată a

fost emisă corect.

Cu atât mai mult,

prin admiterea cererii de intervenție avea obligația să facă verificări cu

privire la adresa stradală și poștală, atât a terenului reclamanților, cât și a

terenului intervenienților.

Aceste verificări nu

au fost făcute, deși instanțele au reținut, fără nici un suport legal, că

terenul reclamanților este afectat de detaliile de sistematizare - construcția

provizorie și capacele canalelor aflate numai pe o porțiune mică din față a

terenului - cât despre transformator, instanțele nu se mai pronunță,

considerând ca aparține SC E. SA.

Reclamanții au

obținut acte noi din care rezultă că la adresa din P. nr. 109 (în spatele

clădirii P.T., în curtea acestuia) Primăria Municipiului București a restituit

în natură, în baza Legii nr. 10/2001, foștilor proprietari, terenul în

suprafață de 920 mp, fost str. P. nr. 121, sector 2. Din procesul verbal de

punere în posesie a rezultat că terenul în suprafață de 920 mp s-a identificat

ca fiind la nr. 109 B, învecinat cu nr. 109 A(terenul reclamanților). Acest

teren aparține în prezent P.T. conform actului de vânzare-cumpărare anexat (anexa

5).

Aceste acte,

coroborate cu expertiza efectuată în cauză, conduc la concluzia că terenul reclamanților

se afla în str. P. nr. 109 A, și nu nr. 109, care ar fi adresa intervenientei.

Pentru toate aceste

considerente, recurenții-reclamanți au solicitat să se constate că, terenul în

suprafață de 671,17 mp este liber de elemente de sistematizare și le poate fi

restituit în natură, terenul în suprafață de 287,89 mp, pe care se află capace

de canale, transformatorul le poate fi, de asemenea, restituit, întrucât

terenul nu trebuie folosit neapărat pentru construcție, acesta nefiind

impediment al restituirii, construcția tip B (P+2) a fost înregistrată în

cartea funciară ca fiind provizorie și a fost construită în anul 2006, după ce reclamanții

depuseseră notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Din extrasul de carte

funciară nr. 68492, rezultă că P.T. a obținut în data de 5 mai 2006 o

autorizație provizorie emisă de Primăria sector 2. Cum autorizația definitivă

se eliberează de PMB, nu de primăria de sector, rezultă că nici în prezent nu se

poate vorbi de o autorizație definitivă pentru construcția edificată de

intervenientă pe terenul reclamanților, iar această construcție, așa cum a

reținut și expertul, este construcție provizorie și demontabilă și nu

constituie element de sistematizare, intervenienții având obligația demontării

acesteia după consolidarea clădirii pentru care a fost edificată.

Nici pârâta

Municipiul București, nici intervenienta nu au dovedit faptul că, pe terenul în

litigiu, se află elemente de sistematizare.

Pe terenul în litigiu

nu există nici o parcare amenajată așa cum în mod neîntemeiat reține instanța

de fond, ci pur și simplu acest teren este folosit ca parcare.

Punctul de

transformare funcționează, de asemenea, din anul 2006, când aceștia aveau deja notificare

formulată și nu constituie un element de sistematizare, întrucât nu deservește

decât o persoană juridică și nu o stradă, un cartier etc.

În drept,

recurenții-reclamanți au invocat și prevederile art. 1 din Protocolul adițional

la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

conform cărora „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

bunurilor. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate

publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale

dreptului internațional”.

Recursul este

întemeiat, pentru considerentele de fapt și de drept ce urmează:

În fapt, prin

dispoziția nr. 8994 din 05 noiembrie 2007, emisă de Primarul General al

Municipiului București, a fost respinsă cererea de restituire în natură a

terenului în litigiu, respectiv s-a propus acordarea de despăgubiri pentru

terenul în suprafață de 970 mp, identificat, conform înscrisurilor aflate în

dosar, ca având adresa de situație în București, sector 2.

Prin această dispoziție

s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură a terenului în litigiu,

motivat de faptul că acesta este afectat în totalitate de construcții și elemente

de sistematizare.

Pe de o parte,

instanțele anterioare, față de probatoriul administrat, au constatat

imposibilitatea restituirii în natură a terenului în litigiu - constatând în

fapt că terenul este afectat de amenajări subterane, respectiv de rețele

edilitare, corpul de construcție P+2, ce aparține SC P.T. SA, a fost edificat

în mod legal, fiind totodată efectuate mențiunile necesare în cartea funciară,

pentru opozabilitatea față de terți, așa încât nu se poate reține concluzia

expertului conform căreia acest teren ar fi liber de detalii de sistematizare -

considerentele de drept avute în vedere de aceste instanțe raportându-se în mod

explicit la art. 10 din Legea nr. 10/2001, respectiv pct. 10 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte,

prin prezența în proces a intervenientei, care a susținut în mod explicit că terenul

ce formează obiectul cererii de restituire în natură a fost dobândit în

proprietate de companii din trustul de presă M.P. în cadrul procesului de

privatizare al fostei SC C.C. București SA, aspect care face imposibilă

restituirea în natură a terenului către foștii proprietari, instanțele

anterioare și-au susținut soluția și pe dispozițiile art. 29, coroborat cu art.

21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 (astfel cum a susținut intervenienta).

În expunerea de

motive a hotărârii s-a consemnat în mod explicit că, din actele depuse la

dosar, rezultă că imobilul solicitat a fi restituit în natură a fost evidențiat

în patrimoniul unei companii privatizate - SC C.C. București SA, respectiv că,

în această situație, devin incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită având numai dreptul la despăgubiri în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată al

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare

valorii de piață a imobilelor solicitate.

Important de reținut

este faptul că, în contextul procedural al cauzei pendinte, chestiunea supusă dezbaterii

vizează natura măsurilor reparatorii la care au dreptul reclamanții, restituire

în natură sau prin echivalent.

Pentru a cerceta

fiecare din motivele de nelegalitate invocate - in esență, pretinse

neregularități de ordin procedural, începând cu chestiunea admisibilității în

principiu a cererii de intervenție în interesul unei alte persoane, dar și

pretinse încălcări ale unor dispoziții concrete de drept substanțial, art. 10

din Legea nr. 10/2001, pct. 10 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001, respectiv art. 29, coroborat cu art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr.

10/2001 - Înalta Curte, ca instanță de recurs, este ținută ea însăși să-și

circumscrie activitatea de control judiciar, dispozițiilor legale procedurale

incidente în ceea ce o privește.

Astfel, din conținutul normativ al art. 312 alin. (1), (2)

și (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 313 și art. 314 C. proc. civ. – „Înalta

Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă

judecată instanței care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când

interesele bunei administrări a justiției o cer, altei instanțe de același

grad, cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență, când trimite

cauza instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională

competent potrivit legii”, respectiv „Înalta Curte de Casație și Justiție

hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea

atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au

fost deplin stabilite”

-

rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea situației de fapt este

atributul suveran al instanțelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, în

accepțiunea conturată în mod constant de doctrina si jurisprudența națională,

dreptul acestor instanțe de a constata faptele și de a aprecia forța probantă a

dovezilor administrate în cauză.

Dovada îndeplinirii

condiției prescrise de normele procedurale sus-menționate este reprezentată

chiar de conținutul actului de dispoziție al instanței de judecată, respectiv

hotărârea judecătorească pronunțată și atacată cu recurs.

Prin urmare,

obligația instanței de recurs este aceea de a verifica și de a se asigura ca

hotărârea judecătorească atacată in această cale extraordinară de atac cuprinde

“motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele

pentru care s-au înlăturat cererile părților", realizând astfel situația-premisa

pentru o judecată concretă și efectivă în recurs - împrejurările de fapt să fi

fost pe deplin stabilite.

Dispozițiile legale

sus-menționate au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune

administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de

judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de

înfăptuire a actului de justiție în etapele procesuale anterioare.

În ceea ce privește

cauza de față, hotărârea instanței de apel - obiect al cererii de recurs - nu

cuprinde în mod complet, clar, pertinent, premisele de fapt și de drept care au

condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv, astfel cum

aceasta se conjugă cu soluția de primă instanță, nu realizează o analiză

pertinentă a tuturor susținerilor părților, a tuturor probelor administrate de

acestea, nu s-a preocupat să înlăture în mod justificat apărările formulate de

fiecare din părțile cu interese contrare din cauză, inclusiv susținerile

intervenientei, deși toate acestea se conturau a fi pertinente și concludente

cauzei.

O astfel de analiză

detaliată si strict aplicată a chestiunilor de esență ale raportului juridic

dedus judecății, in principal clarificarea situației de fapt si de drept a

imobilului in litigiu la data preluării efective a acestuia in stăpânirea

statului, dar si la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de

la data formulării cererii de restituire, era cerută de complexitatea cauzei

(din perspectiva susținerilor părților, uneori contradictorii în cursul

derulării procedurilor legale, apărărilor formulate, circumstanțelor

administrării probatoriului, relevanței acestora pentru proces, timpului scurs

de la data trecerii imobilului în stăpânirea statului, stabilirii argumentelor

de fapt și de drept decisive pentru clarificarea și, in final, pentru

soluționarea raportului juridic litigios etc.), de importanta deosebita a

litigiului pentru fiecare din părțile din proces, de modalitatea concretă in

care legiuitorul a înțeles să restabilească situația anterioară pentru

titularul dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate in mod abuziv in

patrimoniul statului, fără insă a ignora situațiile juridice create sau

angrenate de circuitul civil general, pentru a căror conservare se impune

justificarea legală corespunzătoare.

S-a avut în vedere,

in mod concret, împrejurarea că, lipsa motivării sau, cum este cazul situației

de față, insuficiența motivării în privința unor aspecte relevante pentru cauză

- amplasamentul precis al terenului în litigiu pe planul de situație, cu limite

și vecinătăți, parcela cadastrală să fie descrisă prin totalitatea elementelor

topografice, amplasarea tuturor construcțiilor edificate pe teren, denumirile

și destinațiile fiecărui corp de construcție, existența sau nu a rețelelor de

utilități urbane in zona amplasamentului (trasee, dimensiuni, etc.),

configurarea pe planul de situație a aleilor, a eventualelor spații verzi etc.,

a oricăror alte informații ce vizează situația imobilelor învecinate și care ar

putea avea relevanță în privința pretenției de restituire în natură, cu toate

consecințele ce derivă din acestea sub aspectul identificării persoanelor

îndreptățite la restituire, dar și a unității deținătoare în sensul legii

speciale, stabilirea dreptului pretins, respectiv a eventualelor forme de

reparație civilă pentru restabilirea situației anterioare - a fost privită în

doctrina si jurisprudența instanțelor naționale ca fiind echivalentă

necercetării fondului cauzei, situație care atrage după sine, sancțiunea

casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Soluția de casare a

hotărârii pronunțate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță

s-a impus, așadar, din necesitatea respectării principiului dublului grad de

jurisdicție, conform căruia o pricină trebuie să fie judecată în fond, din

perspectiva legalității, a normelor de drept aplicabile, dar și a temeiniciei,

a aprecierii probelor administrate în cauză, atât în fața primei instanțe, cât

și în fața instanței de apel.

Toate aceste

considerente de fapt și de drept sunt importante in aprecierea instanței de

recurs pentru configurarea soluției pronunțate și ca o garanție a respectării

depline a dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să

judece orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale cu

caracter civil, pentru situația de față, în sistemul dublului grad de

jurisdicție.

Această dispoziție de

drept convențional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanță de

judecată, ci și toate celelalte garanții cu privire la organizarea și

compunerea instanței, cu privire la desfășurarea procesului civil, la tranșarea

pe fond a litigiului, la obținerea unei soluții asupra temeiniciei pretenției,

inclusiv la motivarea hotărârii judecătorești pronunțate etc., aspecte care

înseamnă, în esență, conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

În procesul de

elaborare a unei hotărârii judecătorești, ca act final al oricărei judecăți,

instanța trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele

administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de

apreciere a acestora, în raport de regulile de drept invocate de părți sau identificate

ca fiind aplicabile raportului juridic litigios - în cauza de față, s-au

invocat dispozițiile art. 10, dar și art. 29 din Legea nr. 10/2001, respectiv

dispozițiile art. 21 din același act normativ.

Instanța de trimitere

va îndeplini această obligație de valorificare a probatoriului, nu numai prin

operațiunea de încuviințare si administrare a probelor considerate pertinente

si concludente cauzei de față (înscrisuri - realizată deja, în mare parte, in

etapele procesuale anterioare, inclusiv in recurs - dar și expertiza tehnică de

specialitate, sub aspectul identificării precise a imobilului în litigiu), ci

și prin operațiunea de apreciere a acestora pe baza intimei convingeri a

judecătorilor și in condițiile prevăzute de lege, operațiune care presupune și

trebuie să se materializeze in redarea considerentelor de fapt si de drept care

au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă in dispozitiv.

Este nevoie, așadar,

de o preocupare reală din partea instanței de judecată de a pune de acord, prin

motivare, datele care rezulta din cuprinsul înscrisurilor existente la dosar, coroborate

cu concluziile unui nou raport de expertiză (cu obiective precise care să

valorifice toate datele furnizate de înscrisurile aflate la dosarul cauzei), cu

susținerile părților (redate in paragrafele anterioare - care prezintă punctual

si persuasiv elemente de fapt concrete ce se impun a fi cercetate,

valorificate, înlăturate de instanță, in mod argumentat).

Instanțele de fond,

de principiu, atunci când pronunță soluția finală trebuie să beneficieze de o

probațiune adecvată complexității raporturilor juridice litigioase, singura în

măsură să evidențieze realitatea situațiilor de fapt, în funcție de care să

aprecieze în cunoștință de cauză asupra chestiunilor de procedură - admisibilitatea

în principiu a cererii de intervenție în interesul unei alte persoane, dar și a

tuturor celorlalte chestiuni de învestire legală (punerea de acord a

solicitărilor reclamanților cu dispozițiile instanței, conservarea situațiilor

necontestate în cauză, pentru a da coerență actului final, cu atât mai mult cu

cât, în raport de soluția pronunțată, s-ar putea pune problema

executării/realizării efective a dreptului), dar și a chestiunilor de substanță

a raportului juridic dedus judecății - posibilitatea acordării reparație civilă

în modalitatea solicitată de reclamanți, toate în raport de clarificările ce se

impun a fi făcute în rejudecare, redate în paragrafele anterioare.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., raportat la art. 313 și art. 314 C. proc.

civ., va admite recursul reclamanților, va casa decizia atacată și va trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de judecată.

Cu ocazia rejudecării,

instanța va analiza și celelalte critici formulate prin recurs, sub formă de

apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanții P.A. și P.F. împotriva deciziei nr. 238A din 29 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează.

Trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 10 februarie 2011.