ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 143/2013

Asupra recursurilor civile de față; Prin sentința civilă nr. 1109 din 17 septembrie 2010 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, a admis cererea formulată de reclamanta P.C. în baza Legii nr. 10/2001 împotriva pârâului Municipiul București și a restituit reclamantei, în natură, terenul în suprafață de 1437 mp situat în București, astfel cum a fost identificat în anexa 3 a raportului de expertiză; a constatat dreptul reclamantei la despăgubiri pentru restul terenului, imposibil de restituit în natură și pentru construcția demolată - despăgubiri ce vor fi acordate în condițiile legii speciale. Prin decizia civilă nr. 78/A din 21 februarie 2012, Curtea de Apel București - Secția IV-a civilă a respins, ca nefondată, cererea de apel formulată de apelantul Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței menționată anterior.

S-a respins, ca nedovedită, cererea formulată de intimată, având ca obiect obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele. Instanța de fond a stabilit situația juridică și de fapt a imobilului și o nouă expertiză a fost efectuată și în faza apelului. Deși zona în care s-a aflat terenul preluat de stat din patrimoniul mamei reclamantei a fost restructurată și sistematizată, o parte din suprafața totală a terenului, de 4736,93 mp, poate fi restituită în natură, și anume suprafața de 1435,72 mp, aspect ce rezultă fără echivoc din expertiza efectuată în apel, deoarece terenul este liber (vezi filele 42-48 dosar apel).

Față de situația de fapt menționată și de dispozițiile art. 9 și 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în conformitate cu care „în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă" - instanța de apel constată legalitatea și temeinicia sentinței atacate, deoarece terenul liber poate fi restituit în natură, astfel că, în majoritate, apelul a fost respins ca nefondat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta P.C. și continuat de moștenitorul P.M.I. și pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

În motivarea recursului reclamanta a arătat că în mod nelegal instanța de apel a respins cererea sa având ca obiect obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecata, ca nedovedita, în condițiile în care la dosarul cauzei exista chitanța din data de 11 aprilie 2011, ce reprezintă dovada achitării onorariului expertului, în cuantum de 301,70 iei. La termenul din data de 01 martie 2011, instanța de apel a acordat pârtilor cuvântul în probațiune, iar, din oficiu, apreciind ca expertiza efectuata în dosarul de fond nu este lămuritoare cu privire la anumite aspecte, a considerat necesara efectuarea unei noi expertize, cu obiectivele stabilite în încheierea de la acel termen.

Totodată s-a fixat și un onorariu provizoriu de 600 lei, în sarcina ambelor părți, câte 300 lei pentru fiecare parte (apelant și intimata), onorariu ce a fost achitat de reclamantă la data de 11 aprilie 2011 cu chitanța sus indicata, aflata la dosar la fila 21. Prin faptul ca instanța a respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecata ca nedovedite, în condițiile în care dovada achitării acestora era la dosar, au fost încălcate dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc civ., care arata ca judecătorii trebuie sa stăruie pentru a preveni greșelile privind aflarea adevărului în cauza, a stabilirii faptelor și aplicării corecte a legii. Din interpretare dispozițiilor art. 274 alin. (2) C. proc civ., rezulta ca fac parte din categoria cheltuielilor de judecata și sumele de bani privind plata experților, sume pe care instanța de judecata nu le poate micșora și pe care în mod greșit le-a respins ca nedovedite.

Având în vedere aceste aspecte, a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecata în cuantum de 301,70 lei conform chitanței aflata la dosarul cauzei. În motivarea recursului pârâtul Municipiul București a arătat următoarele. Potrivit dispozițiilor art. 10.3. și art. 10.1. din H.G.

nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în toate cazurile, entitatea investită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsura, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuala a terenului solicitat și a suprafeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existenta pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existenta și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apa, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea care nu pot fi observate printr-o expertiza care nu are confirmarea instituțiilor care le administrează.

În cazul în care se constata astfel de situații, restituirea în natura se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normala a amenajărilor subterane, Sintagma amenajări de utilitate publica ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității. Astfel, întregul teren este afectat de elemente de sistematizare și se impune pentru acesta acordarea de masuri reparatorii.

Obiect al Legii nr. 10/2001 ii constituie imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. În înțelesul legii, noțiunea de imobil se refera atât la teren, cat și la construcție, motiv pentru care legiuitorul a precizat și în alin. (11) al art. 10 din lege ca se interzic înstrăinarea sau schimbarea destinației imobilului a cărui restituire în natura nu este posibila datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publica. Așadar, afectarea unui bun de utilitate publica poate viza atât construcția, cat și terenul. Suprafața de 1437 mp nu poate fi restituita în natura, terenul fiind afectat de aleea de circulație, spațiu verde ca urmare a realizării blocului de locuințe și o secțiune din zona amenajata ca parcare betonata prin grija Primăriei sectorului 5. La anexa H.C.G.M.B.

nr. 186/2008 este înscrisa aceasta parcare. În drept au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte a constatat nefondat recursul declarat de către reclamantă și fondat recursul declarat de către pârât pentru considerentele expuse mai jos. În ceea ce privește recursul declarat de către pârât înalta Curte a reținut că potrivit adresei din 13 ianuarie 2012 a Primăriei municipiului București - Direcția Patrimoniu - Serviciul Evidență domeniu public și privat imobilul cu adresa Calea 13 septembrie, a făcut obiectul Decretului nr. 51 din 27 februarie 1987 privind exproprierea unor terenuri și construcții, demolarea unor construcții, scoaterea din funcțiune a unor fonduri fixe, precum și realizarea și desființarea unor artere de circulație situate în municipiul București.

Înainte de aplicarea acestui decret imobilul figura la nivelul anului 1986 ca proprietate de stat, cu posesor de parcelă la data întocmirii evidențelor Administrația domeniului public sector 5, construcțiile care se aflau pe teren la acel moment fiind folosite ca depozite, neexistând date în evidențele statului al modului în care imobilul în cauză a intrat în proprietatea acestuia, de la autorii reclamantei. Pentru a se determina modalitatea în care se va realiza reparația cauzată de preluarea abuzivă a imobilului, în natură sau prin echivalent, și anume norma juridică aplicabilă, nu se poate face abstracție de faptul că imobilul în cauză a făcut obiectul Decretului nr. 51 din 27 februarie 1987 privind exproprierea unor terenuri si construcții.

Așa cum susține chiar reclamanta construcțiile care au existat pe teren au fost demolate ca urmare a aplicării decretului de expropriere. De asemenea lucrările pentru care s-a dispus exproprierea au fost executate,. fiind reprezentate de un ansamblu de blocuri și amenajările publice aferente. Potrivit alin. (4) al art. 11 din Legea nr. 10/2001 în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.

Conform art. 11 alin. (3) în cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. Dispozițiile art. 10 alin. (3), (4), (5) și (6) se vor aplica în mod corespunzător. Ca atare, pentru a se determina dacă vreo parte din teren poate fi restituită în natură se impunea mai întâi stabilirea dacă lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, și apoi dacă există teren liber, adică dacă terenul neocupat de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea nu este afectat servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale.

Potrivit adresei din 13 ianuarie 2012 a Primăriei municipiului București - Direcția Patrimoniu - Serviciul Evidență domeniu public și privat, terenul de 1437 de mp considerat de către expert ca fiind posibil a fi restituit în natură reprezintă - o secțiune din aleea de circulație fără denumire și o secțiune din terenul amenajat ca spațiu verde ca urmare a realizării blocului de locuințe din aleea Botorani; - o secțiune din zona amenajată/construită ca parcare betonată prin grija Primăriei sector 5-Administrația domeniului public sector 5. La poziția 6564 din anexa Hotărârii Consiliului General al municipiului București din 8 mai 2008 privind însușirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al municipiului București, modificată prin H.G.M.B.

nr. 14/2010 și completată cu H.C.G.M.B. nr. 108/2010, 14/2010, 321/2010 este înscrisă această parcare cu elementele de identificare descriptive: 48 de locuri. În planul se. 1:500 actualizat în anul 1994 (f.66, dosar apel) apar reprezentate pe terenul despre care expertul susține că ar putea fi restituit în natură baterii de garaje tablă, ca atare încă de la nivelul anului 1994 acest spațiu era utilizat ca parcare aferentă blocurilor construite pe terenul expropriat în 1987. Astfel, prin Hotărârea Consiliului General al municipiului București nr. 186 din 8 mai 2008 nu s-a făcut altceva decât să se inventarieze bunurile care alcătuiesc domeniul public al municipiului București cu destinațiile preexistente, neconstituind primul act de aprobare a amenajării acestei parcări.

Despre aleea de circulație fără denumire dintre blocuri se vorbește chiar în expertiză, menționându-se că se poate ajunge la terenul identificat pe aceasta. La această alee se referă recurentul pârât iar nu la aleea Botorani, astfel că sunt nerelevante afirmațiile reclamantei din întâmpinare în sensul că aleea Botorani ar fi în altă parte decât terenul propus a fi restituit în natură. Reclamanta nu a negat existența parcării pe suprafața restituită în natură dar a susținut că nu s-a făcut dovada existenței autorizației de construire a acestei parcări. Or, Legea nr. 10/2001 prevede că se restituie terenurile pe care se află construcții pentru care nu există autorizație de construcție (art. 10 alin. (3)), în timp ce amenajarea unei parcări, nereprezentând o construcție, necesită alt gen de autorizări.

De altfel, la punctul 10.3 din H.G. nr. 250/2007 se arată că entitățile învestite cu soluționarea notificării vor verifica existența amenajărilor de utilitate publică prin raportare la documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism. Parcarea este o amenajare de utilitate publică, așa cum este definită la punctul 10.3 din H.G. nr. 250/2007 prin care s-au adoptat Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, adică suprafață de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, terenul având această destinație încă din 1994, așa cum rezultă din planul menționat anterior, în prezent fiind administrată de Primăria sectorului 5, așa cum s-a reținut mai sus, cu funcție de parcare aferentă.

Astfel această suprafață de teren nu poate fi restituită în natură, intrând în categoria terenurilor pentru care Legea nr. 10/2001 prevede restituirea prin echivalent. De altfel, chiar dacă nu s-ar porni de la premisa că terenul în cauză are regimul juridic al unui imobil expropriat, și că i s-ar aplica prevederile regulă în ceea ce privește restituirea în natură sau echivalent (raportat la faptul că a fost preluat fără titlu înainte de emiterea decretului de expropriere), tot aceasta ar fi soluția prin aplicarea art. 10 alin. (1), (2) coroborat cu alin. (11) din Legea nr. 10/2001. Astfel, potrivit art. 10 în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

(1) În cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale, spațiilor verzi, așa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a) - f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. (..) (11) Este interzisă înstrăinarea sau schimbarea destinației imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică.

Interdicția subzistă pe o perioadă de 5 ani, calculată cu începere de la data emiterii deciziei/dispoziției de acordare de măsuri reparatorii în echivalent motivată pe afectarea acestuia. " Așa cum s-a reținut mai sus parcarea este o amenajare de utilitate publică (alături de spațiile verzi, aleile dintre blocuri etc.) așa cum rezultă și din reglementările pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, prin care au fost adoptate normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Nu se poate susține inaplicabilitatea normelor metodologice, raportat la reglementările Legii nr. 10/2001, atâta timp cât chiar Legea nr. 10/2001 prevede acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, iar nu restituirea în natură în cazul terenurilor ocupate în afară de construcții noi autorizate, și de servituțile legale, spații verzi, alte lucrări de amenajare publică.

Normele metodologice nu fac altceva decât să ofere o interpretare, în scopul aplicării unitare a legii, a unor termeni folosiți de Legea nr. 10/2001, cu trimiterea, când consideră necesar, la exemple concrete. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va modifica, în tot, decizia atacată, în temeiul art. 296 raportat la art. 295 C. proc. civ., va admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței nr. 1109 din 17 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, va schimba, în parte, sentința, va înlătura mențiunea privind restituirea în natură a terenului în suprafață de 1437 mp, va constata dreptul la despăgubiri și pentru această suprafață, va menține restul dispozițiilor sentinței.

Având în vedere soluția pronunțată în recursul pârâtului înalta Curte va respinge recursul formulat de către reclamantă care viza doar neacordarea cheltuielilor de judecată în apel. Or, atâta timp cât admiterea recursului pârâtului a avut drept consecință admiterea apelului declarat de către pârât, și astfel căderea în pretenții a reclamantei iar nu a pârâtului, nu sunt îndeplinite condițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. pentru ca reclamantei să i se restituie cheltuielile de judecată efectuate în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarate de reclamanta P.C. și continuat de moștenitorul P.M.I. împotriva deciziei nr. 78/A din 21 februarie 2012 a Curții de Apel București - Secția IV-a civilă. Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general împotriva aceleiași decizii. Modifică în tot decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței nr. 1109 din 17 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Schimbă în parte sentința. înlătură mențiunea privind restituirea în natură a terenului în suprafață de 1437 mp. Constată dreptul la despăgubiri și pentru această suprafață. Menține restul dispozițiilor sentinței.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2013.