ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1533/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la 27 mai 2008, reclamanta S.Ș. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul general, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate preluarea fără titlu valabil a terenului situat în București, str. D.S., sector 5, în suprafață de 996,75 m.p., să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită la restituirea acestui teren și să se dispună restituirea terenului prin acordarea de despăgubiri conform legii speciale. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că terenul menționat a fost proprietatea sa și a soțului, S.G.P., dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 13 decembrie 1948 și transcris din 13 decembrie 1948 la Tribunalul Ilfov.

A mai precizat că terenul a fost preluat fără titlu și fără a-i fi acordate despăgubiri, iar în prezent este ocupat de o construcție și căile de acces și de întreținere ale acesteia. De asemenea, reclamanta a arătat că, deși a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată la Prefectura București din 9 octombrie 2001 și transmisă la Primăria Municipiului București cu adresa nr. 3146/2002, nu a primit nici un răspuns, cu toate că a depus toate actele privitoare la proprietate și dreptul de moștenire, precum și acte referitoare la situația juridică, urbanistică, istoric de rol fiscal, dosarul fiind complet. La termenul de judecată de la 23 iunie 2008, reclamanta a formulat cerere modificatoare, solicitând restituirea parțială a terenului în natură și, prin acordarea de despăgubiri conform legii speciale, pentru partea ce nu se poate restitui în natură.

În motivarea cererii modificatoare, reclamanta a arătat că au aplicabilitate dispozițiile art. 1, art. 7, art. 9 și art. 21 din Legea nr. 10/2001, care instituie principiul restituirii în natură și numai acolo unde aceasta nu este posibilă, acordarea, ca măsură subsidiară, de măsuri reparatorii. La termenul de judecată din 11 mai 2009, reclamanta și-a precizat cererea, în sensul că suprafața totală a terenului în litigiu este de 996,75 m.p., din care suprafața pentru care solicită restituirea în natură este de 576 m.p., compusă din loturile S1 – 460 m.p. și S2 – 116 m.p., iar suprafața pentru care solicită acordarea de despăgubiri conform legii speciale este de 420,75 m.p., astfel cum a rezultat din raportul de expertiză.

Prin sentința civilă nr. 1346 din 16 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.Ș. și l-a obligat pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General să emită dispoziție de restituire în natură pentru terenul în suprafață de 460 m.p., situat în București, str. D.S., sector 5, iar pentru diferența de 536,75 m.p. să acorde măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor bănești ce se vor stabili potrivit legii speciale. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a apreciat că, în conformitate cu interpretarea dată art. 26 din Legea nr. 10/2001, reclamanta este îndreptățită să solicite soluționarea pe fond a notificării nesoluționate până în prezent.

S-a reținut că terenul ce formează obiectul notificării a aparținut reclamantei și soțului său, S.G.P., decedat la 1 ianuarie 1984, fiind aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Tribunalul a constatat că, în prezent, terenul se află în proprietatea statului, fără ca vreuna dintre instituțiile abilitate să poată furniza informații cu privire la modalitatea de preluare, astfel încât s-a stabilit că sunt aplicabile dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001. Având în vedere expertiza tehnică efectuată în cauză, necontestată de părți, tribunalul a reținut că terenul în suprafață de 996,75 m.p. se regăsește între clădirea fostului cinematograf din D.S. și blocul x din str. D.S., sector 5, București, însă doar suprafața de 460 m.p., notată cu S1 poate fi restituită în natură, restul de 536,75 m.p.

fiind afectați de amenajări de utilitate publică. Împotriva sentinței menționate au declarat apel ambele părți. În motivarea apelului său, pârâtul Municipiul București prin Primarul General a susținut că terenul în litigiu îi sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și ale art. 10.3 din H.G. nr. 250 din 7 martie 2007, acesta fiind în întregime afectat de rețele de apă potabilă, cabluri electrice și conducte de gaze, de utilitate publică, astfel că nu se putea dispune restituirea în natură. În ceea ce privește măsurile reparatorii prin echivalent, apelantul pârât a susținut că reclamanta avea obligația de a depune dovezi prin care să probeze că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării terenului în proprietatea statului și nici nu a beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, conform art. 5 din Legea nr. 10/2001.

La rândul său, reclamanta a solicitat schimbarea în parte a sentinței în sensul ca instanța să dispună restituirea în natură a terenului în suprafață de 460 m.p. și să-i acorde despăgubiri pentru suprafața de 576,75 m.p., având în vedere că instanța de judecată a fost investită cu soluționarea notificării pe fondul său, iar hotărârea judecătorească reprezintă titlul său, în baza căruia va dobândi imobilul, aceasta înlocuind practic dispoziția. Curtea de Apel București, secția a IX- a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr. 294/ A din 21 decembrie 2010, a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul București prin Primarul general și a admis apelul reclamantei S.Ș., schimbând în parte sentința apelată în sensul că a dispus restituirea în natură de către pârât a terenului în suprafață de 460 m.p., situat în București, str. D.S., identificat ca S1 prin raportul de expertiză efectuat de expert P.R.C.

și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că probele administrate nu au confirmat susținerile pârâtului în sensul că suprafața restituită ar reprezenta spațiu verde, iar față de declarația dată pe proprie răspundere de reclamantă și în lipsa oricărui act administrativ care să ateste plata de despăgubiri, este neîntemeiată și critica formulată prin cel de-al doilea motiv de apel al pârâtului. Referitor la apelul reclamantei, curtea de apel a reținut că sunt aplicabile dispozițiile de principiu cuprinse în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în speță, în lipsa soluționării notificării de către autoritatea administrativă, instanța subrogându-se în atribuțiile acesteia și urmând să dispună direct restituirea în natură a terenului liber.

Privitor la modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru terenurile afectate de lucrări de utilitate publică, curtea de apel a reținut că nu poate fi aplicat același principiu, al substituirii instanței în atribuțiile autorității administrative, deoarece Legea nr. 10/2001 în forma modificată, prevede o procedură specială de determinare a cuantumului despăgubirilor, care nu poate fi suplinită în etapa judiciară. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, ambele părți. Prin recursul său, pârâtul Municipiul București prin Primarul General a criticat decizia atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând încălcarea pct. 23.1 din H.G.

nr. 498/2003, ce condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații exprese în sensul că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire. De asemenea s-a criticat hotărârea pentru greșita restituire în natură a terenului, care constituie domeniu public, spațiu verde, conform H.C.G.M.B. nr. 308 din 16 decembrie 1999, fiindu-i aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 114/2007 și ale Legii nr. 24/2007, precum și prevederile alin. (11) al art. 10, care interzic înstrăinarea sau schimbarea destinației imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică. S-a susținut că terenul este ocupat funcțional în întregime de rețeaua termică, rețeaua de gaze natural și de canalizare, astfel că se încadrează în prevederea cuprinsă în art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Dezvoltând motivele sale de recurs, reclamanta a criticat decizia atacată pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., susținând că, în ceea ce privește respingerea celui de-al doilea motiv de apel, hotărârea este motivată superficial, cu încălcarea art. 261, pct. 5 C. proc. civ., prin modul în care a fost soluționat litigiul încălcându-se dreptul său la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. S-a învederat, în acest context, că instanța putea să acorde direct cuantumul măsurilor reparatorii, înlăturând aplicarea dispozițiilor art. 16 din Capitolul V Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și apelând la prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, în temeiul dispozițiilor imperative ale art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Intimata recurentă S.Ș. a formulat întâmpinare la recursul promovat de Municipiul București prin Primarul General, solicitând respingerea acestuia. Examinând criticile invocate de pârâtul recurent Municipiul București prin Primarul General, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul declarat de acesta este fondat pentru considerentele ce succed: Restituirea prin echivalent reprezintă o excepție de la principiul restituirii în natură instituit de dispozițiile Legii nr. 10/2001 (art. 20 alin. (1)), conform pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată prin H.G.

nr. 250/2007, entitatea investită cu soluționarea notificării având obligația de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și suprafața acestuia, spre a nu afecta căile de acces, existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, electricitate de mare calibru, etc. Dispozițiile art. 10 și art. 11 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acesteia trebuie interpretate în sensul că sintagma „amenajări de utilitate publică” are în vedere acele suprafețe de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoile comunității, căi de comunicație, dotări tehnico - edilitare subterane, amenajări de spații verzi, parcuri și grădini publice, etc. Amenajările de utilitate publică nu presupun cu necesitate includerea bunului a cărui restituire s-a solicitat în domeniul public al localității, neputând fi definită prin raportare la dispozițiile Legii nr. 213/1998, act normativ cu un domeniu distinct de reglementare.

Astfel, instanța nu trebuie să verifice dacă bunul face parte din domeniul public și dacă a fost respectată procedura prevăzută de Legea nr. 213/1998, ci trebuie să examineze utilitatea publică a amenajării în sensul Legii nr. 10/2001 și a H.G. nr. 205/2007. În acest context, Curtea va reține că terenul în litigiu este ocupat funcțional în întregime, fiind străbătut de rețele de apă potabilă, canalizare și conducte de gaze ce deservesc blocurile V 59 și V 50 din D.S. Astfel, așa cum rezultă din adresa Apa Nova din 9 noiembrie 2010 (fila 90 apel), rețeaua de canalizare ce deservește cele două blocuri (V 59 și V50) afectează ambele terenuri, atât terenul de 116 m.p. numit parcare trotuar, cât și terenul de 460 m.p., numit teren viran.

De asemenea, din adresa Distrigaz Sud din 29 octombrie 2010 (fila 98 apel) a rezultat că pe terenul în litigiu există o conductă de gaze și un branșament, iar din adresa Regiei Autonome de Distribuție a Energiei Termice București din 2 noiembrie 2010 (fila 118 apel) a reieșit că terenul este traversat de rețeaua termică secundară, ce străbate zona de la blocul V 57, către blocul V 59. Prin urmare, instanțele de fond și apel au apreciat eronat că restituirea în natură a terenului în suprafață de 460 m.p. nu ar afecta accesul și normala utilizare a amenajărilor subterane, față de amplasamentul utilităților menționate, stabilit prin expertiza tehnică omologată de instanță, fiind evident că acestea servesc normalei folosințe a blocurilor de locuințe din imediata vecinătate.

Ca atare, s-a reținut eronat că terenul este liber în sensul Legii nr. 10/2001 și, drept urmare, poate fi restituit în natură. Critica formulată prin primul motiv de recurs al pârâtului nu va fi primită. Interpretarea dată de recurent dispozițiilor art. 23.1 și 28.1 din H.G. nr. 498/2003 este eronată, legiuitorul neimpunând obligativitatea existenței unei declarații, prin care notificatorul să arate, în mod expres, că nu are alte dovezi de prezentat. Art. 23.1 din Norme se referă doar la momentul de la care începe să curgă termenul de 60 de zile în care entitatea notificată este obligată să răspundă la notificare, în funcție de depunerea actelor doveditoare odată cu notificarea, sau separat.

Precizarea în sensul că notificatorul nu mai deține alte probe, dacă este făcută, determină doar curgerea termenului pentru soluționarea notificării de la acel moment. Termenul pentru îndeplinirea obligației menționate se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite dacă unitatea deținătoare, urmare a analizei actelor doveditoare depuse, comunică notificatorului faptul că documentația depusă nu este suficientă pentru fundamentarea deciziei sau dispoziției. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă respectivele acte are semnificația acceptării prorogării termenului, care, în această ipoteză, curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta S.Ș., Curtea va reține că acesta este nefondat, pentru considerentele expuse în analiza recursului pârâtului. Totodată, se va reține în ceea ce privește critica soluției instanțelor de fond și apel cu privire la modalitatea acordării despăgubirilor că hotărârea instanței de apel este motivată cu respectarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Astfel, s-a apreciat, în mod legal, că instanțele de judecată nu se pot substitui în atribuțiile autorității administrative și nu pot acorda în mod direct despăgubirile pentru terenul nerestituit în natură. Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005 prevede o procedură specială de determinare a cuantumului despăgubirilor, ce nu poate fi suplinită în etapa judiciară, acestea urmând a se acorda Titlului VII (al Legii nr. 247/2005), conform legii speciale.

Celelalte critici, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu vor fi examinate, motivul de casare menționat fiind invocat formal. Pentru toate aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondat recursul reclamantei, va admite recursul pârâtului și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va modifica decizia recurată în sensul respingerii ca nefondat a apelului reclamantei și admiterii apelului declarat de Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 1346 din 16 noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Se va schimba în parte sentința menționată în sensul că va fi obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru întregul teren în suprafață de 996,75 m.p.

situat în str. D.S., sector 5, București, identificat prin expertiza tehnică efectuată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea S.Ș. împotriva deciziei nr. 294/ A din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 294/ A din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Modifică decizia recurată, în sensul că, respinge, ca nefondat, apelul contestatoarei și admite apelul pârâtului împotriva sentinței civile nr. 1346 din 16 noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a IV a civilă. Schimbă, în parte, sentința în sensul că obligă pârâtul să emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru întreaga suprafață de teren solicitata prin acțiune.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2012.