ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1533/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1533/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, la 27 mai 2008, reclamanta S.Ș. a chemat în

judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul general, solicitând ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se constate preluarea fără titlu valabil a

terenului situat în București, str. D.S., sector 5, în suprafață de 996,75

m.p., să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită la restituirea

acestui teren și să se dispună restituirea terenului prin acordarea de

despăgubiri conform legii speciale.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că terenul menționat a fost proprietatea sa și a

soțului, S.G.P., dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat

din 13 decembrie 1948 și transcris din 13 decembrie 1948 la Tribunalul Ilfov. A

mai precizat că terenul a fost preluat fără titlu și fără a-i fi acordate

despăgubiri, iar în prezent este ocupat de o construcție și căile de acces și

de întreținere ale acesteia.

De asemenea,

reclamanta a arătat că, deși a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001,

înregistrată la Prefectura București din 9 octombrie 2001 și transmisă la

Primăria Municipiului București cu adresa nr. 3146/2002, nu a primit nici un

răspuns, cu toate că a depus toate actele privitoare la proprietate și dreptul

de moștenire, precum și acte referitoare la situația juridică, urbanistică,

istoric de rol fiscal, dosarul fiind complet.

La termenul de

judecată de la 23 iunie 2008, reclamanta a formulat cerere modificatoare,

solicitând restituirea parțială a terenului în natură și, prin acordarea de

despăgubiri conform legii speciale, pentru partea ce nu se poate restitui în

natură.

În motivarea cererii

modificatoare, reclamanta a arătat că au aplicabilitate dispozițiile art. 1, art.

7, art. 9 și art. 21 din Legea nr. 10/2001, care instituie principiul

restituirii în natură și numai acolo unde aceasta nu este posibilă, acordarea,

ca măsură subsidiară, de măsuri reparatorii.

La termenul de

judecată din 11 mai 2009, reclamanta și-a precizat cererea, în sensul că

suprafața totală a terenului în litigiu este de 996,75 m.p., din care suprafața

pentru care solicită restituirea în natură este de 576 m.p., compusă din

loturile S1 – 460 m.p. și S2 – 116 m.p., iar suprafața pentru care solicită

acordarea de despăgubiri conform legii speciale este de 420,75 m.p., astfel cum

a rezultat din raportul de expertiză.

Prin sentința civilă nr.

1346 din 16 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

în parte cererea formulată de reclamanta S.Ș. și l-a obligat pe pârâtul

Municipiul București prin Primarul General să emită dispoziție de restituire în

natură pentru terenul în suprafață de 460 m.p., situat în București, str. D.S.,

sector 5, iar pentru diferența de 536,75 m.p. să acorde măsuri reparatorii în

echivalent sub forma despăgubirilor bănești ce se vor stabili potrivit legii

speciale.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a apreciat că, în conformitate cu interpretarea

dată art. 26 din Legea nr. 10/2001, reclamanta este îndreptățită să solicite

soluționarea pe fond a notificării nesoluționate până în prezent.

S-a reținut că

terenul ce formează obiectul notificării a aparținut reclamantei și soțului

său, S.G.P., decedat la 1 ianuarie 1984, fiind aplicabile dispozițiile art. 4

alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a

constatat că, în prezent, terenul se află în proprietatea statului, fără ca

vreuna dintre instituțiile abilitate să poată furniza informații cu privire la

modalitatea de preluare, astfel încât s-a stabilit că sunt aplicabile

dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere

expertiza tehnică efectuată în cauză, necontestată de părți, tribunalul a

reținut că terenul în suprafață de 996,75 m.p. se regăsește între clădirea

fostului cinematograf din D.S. și blocul x din str. D.S., sector 5, București,

însă doar suprafața de 460 m.p., notată cu S1 poate fi restituită în natură,

restul de 536,75 m.p. fiind afectați de amenajări de utilitate publică.

Împotriva sentinței

menționate au declarat apel ambele părți.

În motivarea apelului

său, pârâtul Municipiul București prin Primarul General a susținut că terenul

în litigiu îi sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001

și ale art. 10.3 din H.G. nr. 250 din 7 martie 2007, acesta fiind în întregime

afectat de rețele de apă potabilă, cabluri electrice și conducte de gaze, de utilitate

publică, astfel că nu se putea dispune restituirea în natură.

În ceea ce privește

măsurile reparatorii prin echivalent, apelantul pârât a susținut că reclamanta

avea obligația de a depune dovezi prin care să probeze că nu s-au încasat

despăgubiri la momentul preluării terenului în proprietatea statului și nici nu

a beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind

reglementarea problemelor financiare în suspensie, conform art. 5 din Legea nr.

10/2001.

La rândul său,

reclamanta a solicitat schimbarea în parte a sentinței în sensul ca instanța să

dispună restituirea în natură a terenului în suprafață de 460 m.p. și să-i

acorde despăgubiri pentru suprafața de 576,75 m.p., având în vedere că instanța

de judecată a fost investită cu soluționarea notificării pe fondul său, iar

hotărârea judecătorească reprezintă titlul său, în baza căruia va dobândi

imobilul, aceasta înlocuind practic dispoziția.

Curtea de Apel

București, secția a IX- a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

prin decizia civilă nr. 294/ A din 21 decembrie 2010, a respins ca nefondat

apelul declarat de Municipiul București prin Primarul general și a admis apelul

reclamantei S.Ș., schimbând în parte sentința apelată în sensul că a dispus

restituirea în natură de către pârât a terenului în suprafață de 460 m.p.,

situat în București, str. D.S., identificat ca S1 prin raportul de expertiză

efectuat de expert P.R.C. și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că probele administrate nu au confirmat

susținerile pârâtului în sensul că suprafața restituită ar reprezenta spațiu

verde, iar față de declarația dată pe proprie răspundere de reclamantă și în

lipsa oricărui act administrativ care să ateste plata de despăgubiri, este

neîntemeiată și critica formulată prin cel de-al doilea motiv de apel al

pârâtului.

Referitor la apelul

reclamantei, curtea de apel a reținut că sunt aplicabile dispozițiile de

principiu cuprinse în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în speță, în

lipsa soluționării notificării de către autoritatea administrativă, instanța

subrogându-se în atribuțiile acesteia și urmând să dispună direct restituirea

în natură a terenului liber.

Privitor la

modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru terenurile afectate de lucrări

de utilitate publică, curtea de apel a reținut că nu poate fi aplicat același

principiu, al substituirii instanței în atribuțiile autorității administrative,

deoarece Legea nr. 10/2001 în forma modificată, prevede o procedură specială de

determinare a cuantumului despăgubirilor, care nu poate fi suplinită în etapa

judiciară.

Împotriva deciziei

menționate au declarat recurs, în termenul legal, ambele părți.

Prin recursul său,

pârâtul Municipiul București prin Primarul General a criticat decizia atacată

pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

invocând încălcarea pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003, ce condiționează

pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații exprese în sensul

că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la

restituire.

De asemenea s-a

criticat hotărârea pentru greșita restituire în natură a terenului, care

constituie domeniu public, spațiu verde, conform H.C.G.M.B. nr. 308 din 16

decembrie 1999, fiindu-i aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 114/2007 și ale

Legii nr. 24/2007, precum și prevederile alin. (11) al art. 10, care interzic

înstrăinarea sau schimbarea destinației imobilului a cărui restituire în natură

nu este posibilă datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate

publică.

S-a susținut că

terenul este ocupat funcțional în întregime de rețeaua termică, rețeaua de gaze

natural și de canalizare, astfel că se încadrează în prevederea cuprinsă în art.

11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Dezvoltând motivele

sale de recurs, reclamanta a criticat decizia atacată pentru motivele prevăzute

de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., susținând că, în ceea ce privește

respingerea celui de-al doilea motiv de apel, hotărârea este motivată superficial,

cu încălcarea art. 261, pct. 5 C. proc. civ., prin modul în care a fost

soluționat litigiul încălcându-se dreptul său la un proces echitabil, astfel

cum este prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a învederat, în acest

context, că instanța putea să acorde direct cuantumul măsurilor reparatorii,

înlăturând aplicarea dispozițiilor art. 16 din Capitolul V Titlul VII al Legii nr.

247/2005 și apelând la prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, în

temeiul dispozițiilor imperative ale art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din

Constituția României.

Intimata recurentă S.Ș.

a formulat întâmpinare la recursul promovat de Municipiul București prin

Primarul General, solicitând respingerea acestuia.

Examinând criticile

invocate de pârâtul recurent Municipiul București prin Primarul General,

raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Curtea va constata că recursul declarat de acesta este fondat pentru

considerentele ce succed:

Restituirea prin

echivalent reprezintă o excepție de la principiul restituirii în natură

instituit de dispozițiile Legii nr. 10/2001 (art. 20 alin. (1)), conform pct. 10.3

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată prin H.G.

nr. 250/2007, entitatea investită cu soluționarea notificării având obligația

de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și suprafața acestuia,

spre a nu afecta căile de acces, existența și utilizarea unor amenajări

subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, electricitate de mare calibru,

etc.

Dispozițiile art. 10

și art. 11 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 10.3 din Normele metodologice de

aplicare a acesteia trebuie interpretate în sensul că sintagma „amenajări de

utilitate publică” are în vedere acele suprafețe de teren supuse unor amenajări

destinate a servi nevoile comunității, căi de comunicație, dotări tehnico -

edilitare subterane, amenajări de spații verzi, parcuri și grădini publice,

etc.

Amenajările de

utilitate publică nu presupun cu necesitate includerea bunului a cărui

restituire s-a solicitat în domeniul public al localității, neputând fi

definită prin raportare la dispozițiile Legii nr. 213/1998, act normativ cu un

domeniu distinct de reglementare.

Astfel, instanța nu

trebuie să verifice dacă bunul face parte din domeniul public și dacă a fost

respectată procedura prevăzută de Legea nr. 213/1998, ci trebuie să examineze

utilitatea publică a amenajării în sensul Legii nr. 10/2001 și a H.G. nr. 205/2007.

În acest context,

Curtea va reține că terenul în litigiu este ocupat funcțional în întregime,

fiind străbătut de rețele de apă potabilă, canalizare și conducte de gaze ce

deservesc blocurile V 59 și V 50 din D.S.

Astfel, așa cum

rezultă din adresa Apa Nova din 9 noiembrie 2010 (fila 90 apel), rețeaua de

canalizare ce deservește cele două blocuri (V 59 și V50) afectează ambele

terenuri, atât terenul de 116 m.p. numit parcare trotuar, cât și terenul de 460

m.p., numit teren viran.

De asemenea, din

adresa Distrigaz Sud din 29 octombrie 2010 (fila 98 apel) a rezultat că pe

terenul în litigiu există o conductă de gaze și un branșament, iar din adresa

Regiei Autonome de Distribuție a Energiei Termice București din 2 noiembrie

2010 (fila 118 apel) a reieșit că terenul este traversat de rețeaua termică

secundară, ce străbate zona de la blocul V 57, către blocul V 59.

Prin urmare,

instanțele de fond și apel au apreciat eronat că restituirea în natură a

terenului în suprafață de 460 m.p. nu ar afecta accesul și normala utilizare a

amenajărilor subterane, față de amplasamentul utilităților menționate, stabilit

prin expertiza tehnică omologată de instanță, fiind evident că acestea servesc

normalei folosințe a blocurilor de locuințe din imediata vecinătate.

Ca atare, s-a reținut

eronat că terenul este liber în sensul Legii nr. 10/2001 și, drept urmare,

poate fi restituit în natură.

Critica formulată

prin primul motiv de recurs al pârâtului nu va fi primită.

Interpretarea dată de

recurent dispozițiilor art. 23.1 și 28.1 din H.G. nr. 498/2003 este eronată,

legiuitorul neimpunând obligativitatea existenței unei declarații, prin care

notificatorul să arate, în mod expres, că nu are alte dovezi de prezentat.

Art. 23.1 din Norme

se referă doar la momentul de la care începe să curgă termenul de 60 de zile în

care entitatea notificată este obligată să răspundă la notificare, în funcție

de depunerea actelor doveditoare odată cu notificarea, sau separat.

Precizarea în sensul

că notificatorul nu mai deține alte probe, dacă este făcută, determină doar

curgerea termenului pentru soluționarea notificării de la acel moment.

Termenul pentru

îndeplinirea obligației menționate se poate proroga cu acordul expres sau tacit

al persoanei îndreptățite dacă unitatea deținătoare, urmare a analizei actelor

doveditoare depuse, comunică notificatorului faptul că documentația depusă nu

este suficientă pentru fundamentarea deciziei sau dispoziției.

Depunerea actelor

solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă

respectivele acte are semnificația acceptării prorogării termenului, care, în

această ipoteză, curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la

data comunicării răspunsului.

În ceea ce privește

recursul declarat de reclamanta S.Ș., Curtea va reține că acesta este nefondat,

pentru considerentele expuse în analiza recursului pârâtului.

Totodată, se va

reține în ceea ce privește critica soluției instanțelor de fond și apel cu

privire la modalitatea acordării despăgubirilor că hotărârea instanței de apel

este motivată cu respectarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, s-a apreciat, în mod legal, că instanțele de judecată nu se pot

substitui în atribuțiile autorității administrative și nu pot acorda în mod

direct despăgubirile pentru terenul nerestituit în natură.

Legea nr. 10/2001, în

forma modificată prin Legea nr. 247/2005 prevede o procedură specială de

determinare a cuantumului despăgubirilor, ce nu poate fi suplinită în etapa

judiciară, acestea urmând a se acorda Titlului VII (al Legii nr. 247/2005),

conform legii speciale.

Celelalte critici,

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu vor fi examinate,

motivul de casare menționat fiind invocat formal.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea va respinge ca nefondat recursul reclamantei, va admite

recursul pârâtului și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., va modifica decizia recurată în sensul respingerii ca nefondat a apelului

reclamantei și admiterii apelului declarat de Municipiul București prin

Primarul General împotriva sentinței civile nr. 1346 din 16 noiembrie 2009 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Se va schimba în

parte sentința menționată în sensul că va fi obligat pârâtul să emită

dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent

pentru întregul teren în suprafață de 996,75 m.p. situat în str. D.S., sector

5, București, identificat prin expertiza tehnică efectuată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de contestatoarea S.Ș. împotriva deciziei nr. 294/ A

din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Admite recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva

deciziei nr. 294/ A din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a

IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Modifică decizia

recurată, în sensul că, respinge, ca nefondat, apelul contestatoarei și admite

apelul pârâtului împotriva sentinței civile nr. 1346 din 16 noiembrie 2009 a

Tribunalului București, secția a IV a civilă.

Schimbă, în parte,

sentința în sensul că obligă pârâtul să emită dispoziție cu propunere de

acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru întreaga suprafață de

teren solicitata prin acțiune.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 martie 2012.