ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1145/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1145/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin notificarea formulată la 20

iulie 2001, C.S. și S.V. au solicitat Primăriei Municipiului București ca, în

temeiul Legii nr. 10/2001, să le restituie în natură terenul în suprafață de

2040 mp, situat în București, rămas liber, urmare preluării abuzive a

suprafeței totale de 4900 mp, în baza Decretului de expropriere nr. 90/1965.

Printr-o altă cerere, adresată

Prefecturii Municipiului București, la 2 iulie 2002, aceeași notificatori au

solicitat acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma

despăgubirilor bănești, pentru construcția ce se afla pe terenul expropriat,

demolată ulterior preluării și suprafața de 2860 mp, reprezentând diferența

dintre suprafața totală expropriată – 4900 mp – și terenul liber, de 2040 mp,

în legătură cu care au solicitat restituirea în natură.

Întrucât entitățile investite cu

soluționarea notificărilor, nu s-au conformat dispozițiilor art. 23 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 (în redactarea anterioară republicării acesteia, la 2

septembrie 2005) aceleași solicitări au fost reiterate și prin acțiunile

formulate de S.V., la 29 mai 2008, înregistrate pe rolul Tribunalului București,

secția a IV-a, și respectiv secția a V-a civilă, în motivarea cărora reclamanta

a arătat că suprafețele în legătură cu care a solicitat acordarea măsurilor

reparatorii prevăzute de lege, au fost dobândite de defuncții săi părinți – C.S.

(coautor al notificărilor) și C.M. – prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 29258 din 1 septembrie 1941, întocmit pentru suprafața

totală de 4900 mp teren pe care ulterior au construit o casă, imobilul în

întregul său – teren și construcții – fiind expropriat și trecut abuziv în

proprietatea statului prin Decretul nr. 90/1965, poziția 82.

Investit în primă instanță cu

soluționarea cererii vizând restituirea în natură a suprafeței de 2040 mp

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția de conexitate a

celor două cereri formulate de persoana îndreptățită, iar prin încheierea din

16 octombrie 2008, a conexat dosarele având ca obiect aceste cereri, formulate

în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Aceeași instanță, prin sentința

civilă nr. 268 din 26 februarie 2009, a admis în parte cererea, ce face

obiectul dosarului nr. 20500/3/2008, formulată în contradictoriu cu Municipiul

București, prin Primar General.

A respins cererea privind

restituirea în natură a suprafeței de 1998 mp, din imobilul situat în

București, sector 6, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea conexă ce

face obiectul dosarului nr. 20500/3/2008.

A constatat că reclamanta este

îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri

acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru terenul în

suprafață totală de 4015 mp, situat în București, sector 6.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut în esență că entitățile investite nu au respectat termenul

de 60 de zile, prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în vederea

soluționării notificărilor, situație în care, potrivit cererilor introductive

conexe, se impune ca instanța să evoce fondul și să se pronunțe – pe baza

materialului probator – dacă solicitările vizând restituirea în natură și

respectiv acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sunt sau nu

întemeiate.

Potrivit probelor administrate, se

mai arată, imobilul – identificat de expert, ca fiind în suprafață de 4015 mp –

a aparținut părinților contestatoarei, fiind dobândit prin contract autentic de

vânzare-cumpărare și a fost preluat de stat prin expropriere, în baza

Decretului nr. 90/1965.

Întrucât terenul notificat, conform

planurilor cadastrale existente înainte de sistematizarea zonei, urmare

exproprierilor operate în anul 1965, este afectat unui ansamblu compus din

blocurile nr. 24 – 25, trotuare, spații verzi și alte suprafețe destinate

afectațiunii clădirilor de locuit din imediata vecinătate, acesta nu poate fi

restituit în natură, reclamanta fiind îndreptățită la acordarea măsurilor

reparatorii în echivalent, potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, al

căror cuantum va fi stabilit de către Comisia Centrală, potrivit legii.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 356/A

din 9 iunie 2009 a respins apelul declarat în cauză de Municipiul București,

prin Primar General și admițând apelul reclamantei, a schimbat în parte

sentința în sensul că a dispus restituirea în natură a suprafeței de 1304 mp,

identificat ca fiind lotul nr. 4 din anexa nr. 3 a raportului de expertiză

tehnică topografică întocmit de expertul C.N.

A constatat că reclamanta este

îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 2711 mp,

teren situat în București, sector 6.

A menținut celelalte dispoziții ale

sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de

control judiciar a reținut că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, a fost cu mult depășit de unitatea deținătoare care,

prin Direcția sa Juridică, Contencios și Legislație i-a comunicat reclamantei,

la peste 6 ani de la înregistrarea notificării, împrejurarea că este necesară

depunerea de înscrisuri în completare, împrejurare ce nu atrage prelungirea

termenului defipt prin lege, cu atât mai mult cu cât, anterior promovării

cererilor de chemare în judecată – la 4 decembrie 2007 – reclamanta a adus la

cunoștință Municipiului București, că nu deține alte înscrisuri.

Cât privește apelul reclamantei, s-a

reținut că lotul nr. 4, din terenul notificat, în suprafață de 1304 mp, astfel

cum a fost identificat prin raportul de expertiză este o zonă situată între

două blocuri, cu vegetație, nefăcându-se dovada că suprafața ar fi afectată

unei amenajări de utilitate publică sau vreunei servituți legale, astfel că se

impune restituirea în natură a acesteia.

Cât privește motivul de apel vizând

omisiunea primei instanțe de a dispune acordarea măsurilor reparatorii și

pentru construcția compusă din 2 camere în suprafață de 49,30 mp edificată pe

terenul expropriat s-a reținut că această solicitare nu a fost reiterată de

persoana îndreptățită prin niciuna din cele două cereri conexe, care nu au fost

completate în termenul procedural, astfel că instanța nu se poate considera

legal investită cu cererea de acordare a măsurilor reparatorii și pentru

construcție.

Tot astfel, se mai arată, nu s-a

făcut dovada, prin probele administrate că există posibilitatea atribuirii unor

bunuri sau servicii în compensare, situație în care, în mod corect prima

instanță a constatat dreptul reclamantei la acordarea măsurilor reparatorii

prin echivalent, pentru suprafața ce nu se poate restitui în natură, stabilită

de instanța de control judiciar ca fiind de 2711 mp.

În cauză, au declarat recurs în

termen legal, atât reclamanta S.V. cât și pârâtul Municipiul București, prin

Primar General.

În recursul său, reclamanta, fără a

face trimitere la temeiul de drept pe care-și fundamentează calea extraordinară

de atac, critică hotărârea dată în apel, susținând în esență că în mod greșit

s-a reținut că nu a solicitat și acordarea măsurilor reparatorii în echivalent

pentru construcția demolată, în condițiile în care, în cererea introductivă ce

face obiectul cauzei conexe, a solicitat soluționarea petitelor formulate pe

calea notificării, notificare în care a arătat expres că solicită măsuri

reparatorii pentru întreg imobilul expropriat: construcție și teren.

Cât privește, modalitatea acordării

în compensare a unor bunuri, recurenta arată că deși a formulat la 11 februarie

2009 o cerere prin care a solicitat instanței fondului să dispună obligarea

pârâților de a depune la dosar lista bunurilor imobile ce ar putea fi acordate

în compensare, aceasta nu s-a pronunțat în legătură cu respectiva solicitare.

Mai mult, se arată, instanța de

apel, căreia cererea i-a fost reiterată, a apreciat că este de datoria

reclamantei să „identifice” eventualele imobile ce pot fi acordate în

compensare.

Se apreciază că aceste critici pot

fi încadrate în temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi

analizate în consecință.

În recursul formulat de pârâtul

Municipiul București prin Primar General, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., hotărârea dată în apel este criticată pe considerentul

greșitei sale obligări la restituirea în natură a suprafeței de 1304 mp, din

București, și respectiv acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

terenul de 2711 mp, situat la aceeași adresă.

Astfel, se arată, suprafața ce s-a

dispus a se restitui în natură este formată de spațiu verde (pe care sunt

situați arbori) înconjurat de trotuare, alei pietonale și blocuri, și destinat

afectațiunii clădirilor de locuit din imediata vecinătate.

Mai mult, potrivit unor acte

normative – cum sunt O.U.G. nr. 114/2007 pentru modificarea și completarea

O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului și Legea nr. 24/2007 – este

interzisă schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi,

prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor

acestora sau strămutarea lor din perspectiva caracterului lor de obiective de

interes public.

Tot astfel, se mai arată, potrivit

HCGMB nr. 308 din 16 decembrie 1999, terenurile amplasate între blocurile de

locuințe (componente ale ansamblurilor de locuințe) care prin proiectare și

execuție au destinația de spații verzi locale și de joacă pentru copii,

constituie proprietate publică și sunt trecute, ca atare, în administrarea

primăriilor sectoarelor 1 – 6.

Cât privește capătul de cerere

vizând acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 2711

mp, reclamanta avea obligația să dea o declarație autentificată, pe propria

răspundere că ea sau autorii ei nu au beneficiat de acordurile internaționale

încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie

sau să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării

terenului în proprietatea statului.

Recursurile se privesc ca fondate,

urmând a fi admise, în limitele și pentru considerentele ce succed.

Cazul dedus litigiului de față, a

pus în primul rând în discuție conduita culpabilă a celor două entități

investite cu soluționarea notificărilor care, nu și-au îndeplinit obligația

stipulată prin dispozițiile art. 25 alin. (1) din lege de a se pronunța, prin

decizie sau dispoziție motivată, în termenul de 60 de zile de la înregistrarea

notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, asupra

cererii de restituire în natură și respectiv a celei de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent.

Deși au reținut corect dreptul

persoanei care a formulat notificările de a sesiza instanța, în condițiile în

care finalizarea procedurii administrative a întârziat nepermis de mult, față

de termenele stipulate de legiuitor, instanțele nu au analizat toate

solicitările adresate entităților investite, pe calea notificării, reținându-se

greșit că cererile introductive conexe, priveau doar restituirea în natură și

respectiv acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru o parte din

terenul ce a făcut obiectul exproprierii.

Or, prin cererea formulată la 29 mai

2008, înregistrată sub nr. 20501/2008, pe rolul Tribunalului București, secția

a V-a civilă, reclamanta solicită, fără echivoc, instanței să se pronunțe

asupra cererilor ce au făcut obiectul notificării nr. 1596 din 16 iulie 2001,

notificare ce viza, acordarea măsurilor reparatorii în echivalent atât pentru

partea de teren ce nu se putea restitui în natură cât și pentru construcția cu

două camere, aflată pe acest teren, demolată ulterior preluării (fila 3 – dosar

nr. 20501/2008 – conexat).

Ca atare, demersul judiciar al

persoanei îndreptățite, trebuia să aibă ca finalitate, soluționarea cererilor

formulate pe calea notificării și respectiv acțiunii în justiție, în raport cu

dovezile prezentate de aceasta și probele administrate.

Tot astfel, nu s-a examinat cererea

reclamantei (formulată la fond și reiterată în apel) vizând analizarea

posibilității ca, pentru suprafața de teren ce nu poate fi restituită în

natură, să se stabilească măsuri reparatorii prin echivalent constând în

compensarea cu alte bunuri sau servicii, în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (2)

teza 1 din Legea nr. 10/2001.

Cu prilejul rejudecării, urmează a

se solicita unității deținătoare ca, în conformitate cu alin. (5) al textului

mai sus citat să comunice instanței tabelul cu bunurile disponibile și, după

caz, serviciile care ar putea fi acordate în compensare, avându-se în vedere că

din adresa nr. 2945 emisă la 16 octombrie 2008 a Primăriei Municipiului

București, la care prima instanță face trimitere (fila 96 – 97 dosar fond)

rezultă că operațiunea de inventariere a acestora nu fusese încă finalizată la

acea dată.

Deasemenea, instanța de apel urmează

a reaprecia asupra posibilității restituirii în natură a suprafeței de 1304 mp,

identificată ca fiind lotul nr. 4, în anexa nr. 3 a raportului de expertiză

tehnică topografică, întocmit în cauză (fila 115 – dos. fond).

Astfel, opoziția pârâtului la

restituirea în natură a terenului în legătură cu care s-a formulat notificarea,

trebuie examinată și prin prisma dispozițiilor art. 10.3 din H.G. nr. 250 din 7

martie 2007, pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001, potrivit cărora, înainte de a aprecia asupra posibilității de a

restitui în natură terenul solicitat pe calea notificării, entitatea investită

are obligația de a identifica cu exactitate imobilul și vecinătățile și

totodată de a verifica destinația actuală a acestuia, pentru ca acordarea

acestei măsuri reparatorii să nu afecteze existența și utilizarea normală a

unor investiții sau amenajări de utilitate publică.

În această sintagmă sunt cuprinse

toate acele amenajări destinate a servi nevoilor comunității, inclusiv

amenajările de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcurile și

grădinile publice, piețele pietonale, etc.

În cazul când se constată astfel de

situații, restituirea în natură trebuie limitată numai la terenurile libere sau

la acele suprafețe care nu sunt cuprinse într-un plan urbanistic general sau

zonal.

În acest sens sunt și dispozițiile

Legii nr. 24 din 15 ianuarie 2007 „privind reglementarea și administrarea

spațiilor verzi din zonele urbane” care consacră apartenența la domeniul public

și instituie măsuri de protecție pentru toate spațiile verzi create în baza

unor documentații de urbanism și amenajare a teritoriului, aprobate conform legii.

Tot astfel, O.U.G. nr. 195/2005

„privind protecția mediului”, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 114/2007,

interzice schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi,

prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor sau

strămutarea acestora.

Or, în speță, din actele cauzei

rezultă că terenul ce a făcut obiectul restituirii în natură este afectat unor

amenajări de utilitate publică, respectiv spațiul verde ce deservește blocurile

din zonă, fiind traversat, potrivit chiar expertizei efectuată în cauză, pe una

din laturi, de o conductă de gaze, aferentă aceluiași complex de locuințe.

În exercitarea rolului său activ,

instanța trebuie să stabilească deasemenea care este valoarea despăgubirilor

încasate de autorii reclamantei ca efect al exproprierii, urmând ca, în

procedura ulterioară prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, valoarea

actualizată a acestora să fie scăzută din valoarea totală a măsurilor

reparatorii în echivalent, ce urmează a se stabili, în situația în care

compensarea cu alte bunuri sau servicii nu este posibilă.

Așa fiind, în considerarea celor ce

succed, recursurile urmează a se admite cu consecința casării deciziei atacate

și a trimiterii cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile reclamantei S.V.

și pârâtului Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei nr.

356/A din 9 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează și trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie

2010.