ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3594/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3594/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând în condițiile

art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de față reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, la data de 25 martie 2009 reclamantul O.V. a chemat

în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul de Finanțe, Municipiul București

prin Primar General și S.A.M.B. solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să

se dispună: 1) constatarea inexistentei dreptului de proprietate al Statului Român

și al Municipiului București și inexistența dreptului de administrare al S.A.M.B.,

în numele Statului, asupra terenului de 5.144 m.p., situat în strada M.E., București;

2) obligarea pârâtelor la lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului

în suprafață de 5.144 m.p. menționat, precum și confirmarea existenței dreptului

de superficie al Municipiului București asupra clădirilor în care funcționează S.A.M.B.

și a dreptului de servitute al S.A.M.B., cu obligarea Municipiului București și

a S.A.M.B. la contravaloarea lipsei de folosință asupra acestui teren în valoare

de 5.000 euro/lună; 3) în situația respingerii cererii de mai sus, constatându-se

că terenul ar fi afectat de utilitate publică, atunci: a) să fie obligate pârâtele

la lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului în suprafață de 2.355 m.p.,

teren liber; b) pentru terenul ocupat de clădiri și servitutea de trecere plata

de despăgubiri în valoare de 5.578.000 euro; 4) în cazul în care se va respinge

primul capăt de cerere privind cererea de restituire în natură a întregului teren

de 5.144 m.p., atunci în temeiul Primului Protocol Adițional la Conveția Europeană

a Drepturilor Omului să fie obligat Statul Român sau Municipiul București la despăgubiri

pentru lipsirea de proprietatea asupra imobilului în litigiu în valoare de 10.288.000

euro; 5) dispunerea ca până la executarea hotărârii aceasta să constituie: a) titlu

de proprietate pentru suprafața restituită în natură de 5.144 mp. sau respectiv

2.355 m.p. sau b) titlu de creanță pentru sumele de 5.578.000 euro sau 10.288.000

euro conform celor menționate mai sus.

Cererea a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 475, art. 480 și 481 C.

civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conveția Europeană a Drepturilor Omului,

art. 1026 și urm. C. civ.

Prin sentința civilă

nr. 1010 din 06 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii și s-a respins ca inadmisibilă acțiunea

formulată de reclamantul O.V., în întregul ei.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 111A din 16 februarie 2010, a admis apelul

declarat de reclamant împotriva sentinței sus-menționată, pe care a desființat-o

în parte, cu trimiterea spre rejudecare a capătului 4 de cerere având ca obiect

pretenția reclamantului la suma de 10.288.000 euro cu titlu de despăgubiri, pentru

considerentele ce urmează.

Prin dispoziția din

27 decembrie 2005 emisă de Primăria Municipiului București, soluționându-se notificarea

formulată în condițiile Legii nr. 10/2001 sub nr. XX/2001 de reclamant, s-a respins

cererea de restituire în natură a imobilului situat în București, strada M.E., compus

din teren de 5.083 m.p. și construcție, stabilindu-se totodată a se acorda măsuri

reparatorii prin echivalent pentru imobil, urmând ca dispoziția să se comunice Secretariatului

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. În același sens s-a dispus și

prin decizia din 16 mai 2005 emisă de S.A.M.B. în soluționarea notificării nr. AA/2005

depusă de reclamant.

Împotriva dispoziției

din 27 decembrie 2005, emisă de Primăria Municipiului București, reclamantul a formulat

contestație, solicitând să se dispună ca măsura reparatorie să fie de restituire

în natură a întregului teren său, în subsidiar, parțial. Prin sentința civilă

nr. 900 din 06 iulie 2006 a Tribunalului București a fost respinsă cererea, apreciindu-se

în esență următoarele: pentru suprafața de teren de 5.083 m.p. pentru care reclamantul

a formulat notificare conform Legii nr. 10/2001 nu poate fi dispusă restituirea

în natură a terenului, acesta fiind ocupat de construcții noi edificate ulterior

preluării imobilului de către stat și de elemente de sistematizare (parcări, căi

de acces etc.), care deservesc unei unități spitalicești, iar construcțiile vechi

au fost demolate, astfel că reclamantului i se cuvin numai măsuri reparatorii prin

echivalent. S-a reținut totodată că pentru o suprafață de teren de 462 m.p. (diferența

de la 5.545 m.p. teren până la 5.083 m.p. teren) reclamantul nu a formulat notificare

în termenul prevăzut de Legea nr. 10/ 2001, astfel că a pierdut dreptul de a solicita

în justiție măsuri reparatorii pentru această suprafață de teren.

În cauza prezentă reclamantul

a solicitat în primul rând prin cererea formulată la capătul 1 din petit să se constate

inexistența dreptului de proprietate al Statului Român și al Municipiului București

și inexistența dreptului de administrate al S.A.M.B., în numele Statului, asupra

terenului de 5.144 m.p., situat în strada M.E., sector 2 București. Pretențiile

formulate la capetele 2 și 3 de cerere se referă la obligarea pârâtelor să lase

reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie terenul, fie integral,

5.144 m.p. (cu corolarul confirmării dreptului de superficie și de servitute în

favoarea pârâtelor), fie parțial 2.355 m.p.

Curtea a constatat că

în mod corect Tribunalul a apreciat că aceste capete de cerere sunt inadmisibile

în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, precum și în raport de

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile art. 6

alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998 prevăd că „bunurile preluate de stat fără

un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul

unor legi speciale de reparație. Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească

valabilitatea titlului”.

Or, în cauză reclamantul

a solicitat instanței să facă această verificare pentru un imobil care cade sub

incidența Legii nr. 10/2001, în condițiile art. 2 din acest act normativ, procedură

de care reclamantul de altfel a și uzat, prin formularea notificării, soluționată

conform celor de mai sus.

Așa fiind, este inadmisibilă

învestirea instanței cu această pretenție de verificare a titlului statului pe calea

dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și pentru a se repune

în discuție aspecte care deja au fost soluționate în procedura acestei legi.

De altfel, în acest sens

a decis și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia dată în recurs în interesul

Legii nr. 33/2008, invocată chiar de către apelantul-reclamant.

Legea nr. 10/2001 reglementează

măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel

că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile

aflate în această situație.

Pe de altă parte, Legea

nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite

termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute

în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

De altfel, problema raportului

dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta

Curte de Casație și Justiție atunci când a decis, în interesul legii, că dispozițiile

art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică

nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989 (decizia nr. LIII din 4 iunie 2007).

Cu atât mai mult, persoanele

care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni

în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor

juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza

Brumărescu contra României - 1997 ș.a.).

În consecința celor arătate

mai sus, Curtea a constatat că primul capăt de cerere formulat de reclamant prin

care se tinde la contestarea dreptului pârâților asupra terenului drept cerere prealabilă

pretențiilor formulate în continuarea cererii și care vizează direct lăsarea în

deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului este inadmisibilă după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001 și mai ales după ce reclamantul a uzat de calea dată

de această lege specială.

În ce privește pretențiile

formulate la capetele 2 și 3 din cerere prin care se solicita obligarea pârâtelor

să lase reclamantului în deplina proprietate și liniștita posesie terenul, fie integral

5.144 m.p., fie parțial 2.355 m.p., sunt deopotrivă valabile aceleași considerente

dezvoltate mai sus.

Instanțele de judecată

deja au analizat dreptul reclamantului la restituirea în natură, totală sau parțială

a terenului în litigiu, în cadrul procedurii speciale aplicabile imobilelor naționalizate

în perioada 1945-1989, reclamantul nu mai are deschisă calea dreptului comun

Nu este admisibilă repunerea

în discuție a unor aspecte deja tranșate pe calea legii speciale prin apelul făcut

la dispozițiile dreptului comun, el însuși inaplicabil, unei asemenea soluții opunându-se

iarăși principiul securității raporturilor juridice civile și principiul aplicării

legii speciale în concursul cu legea generală.

Curtea a constatat de

asemenea corectă soluția tribunalului cu privire la ultimele capete de cerere formulate

de reclamant, anume acelea de a se dispune ca, până la executarea hotărârii, aceasta

să constituie titlu de proprietate, respectiv titlu de creanță, însă pentru alte

motive decât cele ale tribunalului, anume Curtea a constatat că prin aceste petite

se solicită instanței de judecată să dispună pentru hotărârea judecătorească anumite

efecte pe care nu judecătorul le poate acorda, ci care sunt recunoscute după caz

prin lege. Judecătorul nu poate acorda actului jurisdicțional anumite efecte sau

altele, la aprecierea sa, ci aceste efecte sunt date prin lege, lege care este obiectul

atribuțiilor unei alte puteri în stat - Parlamentul. Or, reclamantul a solicitat

la acest capăt de cerere ca instanța să „dispună" aceste efecte hotărârii judecătorești.

Curtea a constatat însă

greșită soluția tribunalului de declarare a inadmisibilității pretenției reclamantului

de acordare a despăgubirilor bănești pentru terenul imposibil de restituit în natură.

Astfel, reclamantul a

solicitat în subsidiar, pentru situația în care cererea sa de restituire în natura

va fi respinsă (pentru întregul teren sau doar pentru suprafața de 2.789 m.p.),

să fie obligați pârâții Statul Român și Municipiul București, alternativ, la plata

despăgubirilor bănești în suma precizată de reclamant de 10.288.000 euro pentru

întreaga suprafață de 5.144 m.p.

Odată ce a stabilit ca

restituirea în natură a terenului - în integralitatea lui - nu poate avea loc în

prezenta cauză, pentru ca cererea în acest sens în justiție este inadmisibilă pe

calea dreptului comun, iar în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 i s-a recunoscut

dreptul reclamantului la masuri reparatorii prin echivalent fiindu-i de asemenea

respinsă cererea de restituire în natură, Tribunalul în mod greșit a stabilit că

și această cerere în despăgubiri bănești este inadmisibilă datorită existenței dispozițiilor

legii speciale Legea nr. 24/2005 Titlul VII.

Într-adevăr, în această

analiză Curtea a constatat corecta susținere a apelantului reclamant că dispoziția

emisă anterior de autoritate administrativă în procedura prevăzută de Legea nr.

10/2001, confirmat și în justiție, îi recunoaște acestuia un bun în sensul Convenției

Europene a Drepturilor Omului, anume un drept de creanță drept echivalent valoric

al imobilului preluat abuziv de către stat și a cărei restituire în natură nu este

posibilă.

Sunt de asemenea perfect

întemeiate criticile apelantului-reclamant în sensul că această lege specială,

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nu oferă o reparație echitabilă și efectivă dreptului

său de proprietate, astfel că nu poate fi obligat la parcurgerea procedurii instituită

de această lege (cauza Faimblat împotriva României).

Așa fiind, față de aceste

principii enunțate în practica Curții Europene a Drepturilor Omului și față de faptul

că procedura instituită de Legea nr. 247/2005 și Fondul Proprietatea nu asigură

o reparație efectivă și echitabilă a drepturilor reclamantului, Curtea a apreciat

că această lege specială nu poate întemeia o împiedicare a instanței de judecată

de a soluționa ea însăși, în mod direct, pretențiile reclamantului, pe calea dreptului

comun și a altor texte legale care s-ar putea dovedi incidente în cauză (inclusiv

din Legea nr. 10/2001), în măsura în care acestea nu ar împieta asupra dreptului

însuși la acces la instanță și asupra dreptului la proprietate invocate de reclamant

în favoarea sa și recunoscute acestuia de legislația europeană și cea națională.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamantul și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Reclamantul, prin recursul

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 9 C. proc. civ. critică decizia pentru

motivele de mai jos.

Instanța a încălcat dispozițiile

art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și art. 329 alin. (3) teza a II-a C. proc.

civ.; a aplicat greșit decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secțiile unite, și nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite; nu a aplicat cu prioritate față de Legea nr. 10/2001 dispozițiile art. 6

alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; a încălcat art. 147

alin. (4) din Constituție, coroborat cu art. 29 din Legea nr. 47/1992 cu referire

la Decizia nr. 73/1995 a Curții Constituționale; a încălcat art. 6 din Legea

nr. 213/1998, art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și soluțiile

date în cazurile Smoleanu, Brumărescu, Faimblat, Katz și Viașu vs. România.

Prin dezvoltarea motivelor

de recurs se arată că instanța de apel: nu s-a pronunțat asupra obiectului cererii

de chemare, o revendicare de drept comun și capetele de cerere subsidiare; nu a

aplicat cu prioritate Convenția Europeană a Drepturilor Omului și deciziile Curții

Europene Europene a Drepturilor Omului, deoarece instanțele sunt competente să stabilească

valabilitatea titlului statului, reclamantul având dreptul de a revendica imobilele

pe calea dreptului comun; nu a judecat procesul în mod echitabil atunci când nu

a hotărât asupra încălcării dreptului de proprietate al reclamantului, încălcând

liberul acces la instanță; a încălcat dreptul reclamantului de a deține în proprietate,

de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile dobândite în mod legal.

Pârâtul prin recursul

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocă admiterea greșită

a apelului reclamantului față de dispozițiile art. 16 și urm. din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005 referitoare la modalitatea de acordare a despăgubirilor.

Reclamantul, prin întâmpinarea

formulată în conformitate cu dispozițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., invocă:

excepția lipsei calității de reprezentant a Direcției Generale a Finanțelor Publice

a Primăriei Municipiului București, deoarece calitatea de reprezentant o are Ministerul

Finanțelor; excepția lipsei calității procesuale a Agenției Naționale de

Administrație Fiscală de a interveni direct în recurs; nulitatea deciziei pentru

nemotivare precum și nulitatea hotărârii față de cauza Atanasiu vs. România și Vieșu

vs. România. Pe fondul recursului solicită respingerea acestuia.

Înalta Curte, analizând

cu prioritate excepțiile invocate în conformitate cu dispozițiile art. 137 C.

proc. civ. reține următoarele:

Dreptul la un proces echitabil,

garantat de art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, include,

printre altele, obligația instanței de a examina efectiv, real mijloacele, argumentele

și probatoriilor invocate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Pentru ca o hotărâre judecătorească

să fie motivată, în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ., este necesar ca judecătorul

să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere (fiecărui motiv de apel) și nu

să răspundă separat diferitelor argumente ale părților, care sprijină aceste capete

de cerere (motive de apel).

În speță, considerentele

deciziei pronunțate de instanța superioară de fond conțin argumente cu trimitere

la mijloacele de probă administrate și la identificarea și nominalizarea textelor

de lege aplicabile – răspunzându-se problemelor esențiale care au fost puse în discuție,

ceea ce permite concluzia că hotărârea este motivată.

Conform art. 67 alin.

(1) C. proc. civ. părțile pot să-și exercite drepturile procedurale personal sau

prin mandatar.

Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentant al Statului Român, a înțeles să mandateze Direcția Generală

a Finanțelor Publice a Municipiului București, conform mandatului din 25 martie

2010, să reprezinte interesele statului în cauza de față.

Drept urmare, dispozițiile

art. 161 C. proc. civ. referitoare la lipsa calității de reprezentant a părții,

nu sunt incidente în cauză, întrucât, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București a făcut dovada calității sale de reprezentant prin mandatul mai sus arătat.

- Recurentul a invocat

și lipsa calității procesuale a Agenției Naționale de Administrație Fiscală, în

condițiile în care Agenția Națională de Administrație Fiscală nu a a avut calitate

de parte în proces și nici nu a intervenit în condițiile art. 49 C. proc. civ.,

așa cum se pretinde, în etapa procesuală a recursului.

Pentru motivele de mai

sus excepțiile invocate de recurentul-reclamant vor fi respinse.

- Obiectul cererii de

chemare, astfel cum a fost solicitat, a fost cercetat în totalitate de instanța

de apel, fără încălcarea principiului disponibilității înscris în art. 129

alin. (6) C. proc. civ.

Astfel, instanța s-a pronunțat

asupra acțiunii în revendicare prin raportare la legislația internă, la prevederile

Convenției Europene a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului în materie, astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a conținutului

deciziei recurate. Totodată, apreciind că soluționarea pe cale de excepție a capătului

de cerere referitor la acordarea despăgubirilor pentru faptul că Legea nr. 247/2005

nu oferă o reparație echitabilă și efectivă dreptului său de proprietate, a dispus

desființarea sentinței în parte și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond.

- Aprecierea existenței

unui „bun" în patrimoniul reclamantului - implică recunoașterea în conținutul

noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv

în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual",

cât și a unei „speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni

în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea

bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei,

ca stare de fapt.

Se observă, în jurisprudența

actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului, o schimbare în raționamentul construit

pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele

Străin și Porțeanu, pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului l-a aplicat constant,

fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual

al noțiunii de „bun".

Astfel, în practica anterior

conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu

are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către

stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate,

din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților

asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași,

privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului,

este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 (cauza Străin, parag. 39; cauza Porțeanu, parag. 35; cauza Andreescu

Murăreț și alții - hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag. 20, pentru a da un exemplu

recent).

S-a apreciat că reclamanții

au chiar un „bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente

din imobile s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial" de a obține

restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește

cerința legală a existenței unui „bun", ca „drept efectiv", în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr.

112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza

Păduraru, parag. 83-87, precum și în cauza Porțeanu, parag. 33).

Dacă s-ar fi menținut

această practică a Curții Europene a Drepturilor Omului, ar fi trebuit să se aprecieze

în speță că recunoașterea, în cauza de față, a caracterului necontestat abuziv al

preluării imobilului de către stat (în baza Decretului nr. 223/1974, constatat neconstituțional

de către prima instanță) este suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul

reclamanților, nefiind necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care

să se dispună restituirea bunului.

În cauza Atanasiu și alții

contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010),

se arată, însă, că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați

abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească

definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar,

ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar, simpla

constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra

imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute

de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii

cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141, 142 și 143), procedură

la care, de altfel, reclamantul a apelat.

Așadar, în speță, nu poate

fi recunoscut reclamantului decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute

de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005

(ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada

de grație de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), recunoaștere care, de altfel,

s-ar fi produs direct în procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condițiilor

legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent, fără a fi fost necesară

constatarea dreptului pe cale judecătorească.

Diferența esențială de

abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din

Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului,

produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare

imobiliară ori a acordării de despăgubiri pentru nefuncționalitatea Fondului Proprietate.

Astfel, până în luna octombrie

2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în

care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii

în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către

stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală

a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul

Fondului „Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi

însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat

de către pârât, în condițiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Urmare a hotărârii Curții

Europene a Drepturilor Omului din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura

celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire ori acordarea de

despăgubiri, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii

nr. 10/2001, inițiată de către reclamanți. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut

independent de nefuncționalitatea Fondului „Proprietatea", ce reprezenta, până

la acel moment, un clement esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Schimbarea de abordare

în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii

hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta,

într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile

prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu,

măsuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației

Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea

mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente

(parag. 232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute

de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării

imobilului către fostul chiriaș.

Curtea nu a mai socotit

necesar să facă referire, în analiza cerinței existenței unui „bun", la mecanismul

actual, din moment ce cuantificarea și plata despăgubirilor cuvenite reclamantului

din cauza soluționată de către instanța europeană urmează a se efectua în conformitate

cu noile proceduri, pe care Statul Român este chemat să le adopte în termenul de

18 luni, întocmai ca și despăgubirile neachitate până la acest moment.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării

esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi

ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele

pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Așadar, proprietarul care

nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute

de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamantul nu are un

drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru

care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun" și în patrimoniul

pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Ambele instanțe de fond

s-au pronunțat aparent pe cale de excepție asupra capătului principal de cerere,

revendicarea imobilului ce a aparținut antecesorilor reclamantului ori acordarea

despăgubirilor. În realitate a fost analizat efectiv și argumentat dreptul acestuia

de a redobândi posesia bunului preluat abuziv de stat.

Referitor la capătul de

cerere privind lipsa titlului statului asupra imobilului, instanța superioară de

fond a reținut corect inadmisibilitatea acestui capăt de cerere câtă vreme în procedura

Legii nr. 10/2001 s-a reținut caracterul abuziv al preluării bunului în patrimoniul

statului.

Referitor la încălcarea

dispozițiilor art. 329 alin. (3), teza finală – obligativitatea dezlegărilor date

problemelor de drept prin recursul în interesul legii, cu referire la deciziile

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, cu nr. 33/2008 și nr. 53/2007

se constată, că față de argumentele de mai sus, Înalta Curte reține că instanța

superioară de fond a aplicat corespunzător conținutul acestora.

Astfel, măsurile reparatorii

stabilite în cadrul procedurii anterioare, în ce privește imobilul în litigiu, au

dobândit un caracter definitiv, astfel încât reclamantul, astfel cum deja s-a arătat,

nu mai deține un drept actual, care să creeze în favoarea sa vocația la redobândirea

proprietății în natură, urmând ca satisfacerea dreptului său să-și găsească aplicarea

prin intermediul despăgubirilor care vor reflecta valoarea proprietății de care

a fost privată.

În acest sens, s-a pronunțat

și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată

într-un recurs în interesul legii.

Potrivit statuărilor instanței

supreme concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea

legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogam, chiar dacă acesta

nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă

are prioritate.

Această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiuni revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura

în care astfel nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității

raporturilor juridice.

Constatând astfel că reclamantul

a uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură ce a fost

finalizată, iar dispoziția dată în soluționarea notificării reclamantei nu a fost

atacată în instanță, măsurile reparatorii stabilite în favoarea reclamantei dobândind

astfel un caracter definitiv, iar prezentul demers judiciar formulat în condițiile

dreptului comun, în forma unei veritabile acțiuni în revendicare, aduce atingere

securității raporturilor juridice în sensul că, a da curs pretențiilor reclamantei

ar însemna practic prelungirea sine die a unei stări de incertitudine, dacă s-ar

acorda fostului proprietar posibilitatea de a solicita oricând redobândirea imobilului

în natură, aducându-se astfel atingere dreptului concurent de proprietate al pârâților-cumpărători,

al căror titlu a intrat în circuitul civil, Tribunalul a respins ca neîntemeiată

acțiunea civilă formulată de reclamantă.

Pentru aceleași argumente,

cu referire la cauza Atanasiu, soluția instanței de apel de desființare parțială

a sentinței nu se mai impune.

Înalta Curte, pentru argumentele

ce preced, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ. va

admite recursul pârâtului și, drept consecință, va respinge apelul reclamantului

declarat împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță.

Totodată, în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat recursul declarat de

reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile invocate

de recurentul-reclamant O.V.

Admite recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 111/A

din 16 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia în sensul

că respinge apelul declarat de reclamantul O.V. împotriva sentinței nr. 1010

din 06 iulie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul O.V. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 mai 2011.