ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3594/2011

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de față reține următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 25 martie 2009 reclamantul O.V. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul de Finanțe, Municipiul București prin Primar General și S.A.M.B. solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună: 1) constatarea inexistentei dreptului de proprietate al Statului Român și al Municipiului București și inexistența dreptului de administrare al S.A.M.B., în numele Statului, asupra terenului de 5.144 m.p., situat în strada M.E., București; 2) obligarea pârâtelor la lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului în suprafață de 5.144 m.p.

menționat, precum și confirmarea existenței dreptului de superficie al Municipiului București asupra clădirilor în care funcționează S.A.M.B. și a dreptului de servitute al S.A.M.B., cu obligarea Municipiului București și a S.A.M.B.

la contravaloarea lipsei de folosință asupra acestui teren în valoare de 5.000 euro/lună; 3) în situația respingerii cererii de mai sus, constatându-se că terenul ar fi afectat de utilitate publică, atunci: a) să fie obligate pârâtele la lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului în suprafață de 2.355 m.p., teren liber; b) pentru terenul ocupat de clădiri și servitutea de trecere plata de despăgubiri în valoare de 5.578.000 euro; 4) în cazul în care se va respinge primul capăt de cerere privind cererea de restituire în natură a întregului teren de 5.144 m.p., atunci în temeiul Primului Protocol Adițional la Conveția Europeană a Drepturilor Omului să fie obligat Statul Român sau Municipiul București la despăgubiri pentru lipsirea de proprietatea asupra imobilului în litigiu în valoare de 10.288.000 euro; 5) dispunerea ca până la executarea hotărârii aceasta să constituie: a) titlu de proprietate pentru suprafața restituită în natură de 5.144 mp.

sau respectiv 2.355 m.p. sau b) titlu de creanță pentru sumele de 5.578.000 euro sau 10.288.000 euro conform celor menționate mai sus. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 475, art. 480 și 481 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conveția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1026 și urm. C. civ. Prin sentința civilă nr. 1010 din 06 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii și s-a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul O.V., în întregul ei. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 111A din 16 februarie 2010, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței sus-menționată, pe care a desființat-o în parte, cu trimiterea spre rejudecare a capătului 4 de cerere având ca obiect pretenția reclamantului la suma de 10.288.000 euro cu titlu de despăgubiri, pentru considerentele ce urmează.

Prin dispoziția din 27 decembrie 2005 emisă de Primăria Municipiului București, soluționându-se notificarea formulată în condițiile Legii nr. 10/2001 sub nr. XX/2001 de reclamant, s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în București, strada M.E., compus din teren de 5.083 m.p. și construcție, stabilindu-se totodată a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobil, urmând ca dispoziția să se comunice Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. În același sens s-a dispus și prin decizia din 16 mai 2005 emisă de S.A.M.B. în soluționarea notificării nr. AA/2005 depusă de reclamant. Împotriva dispoziției din 27 decembrie 2005, emisă de Primăria Municipiului București, reclamantul a formulat contestație, solicitând să se dispună ca măsura reparatorie să fie de restituire în natură a întregului teren său, în subsidiar, parțial.

Prin sentința civilă nr. 900 din 06 iulie 2006 a Tribunalului București a fost respinsă cererea, apreciindu-se în esență următoarele: pentru suprafața de teren de 5.083 m.p. pentru care reclamantul a formulat notificare conform Legii nr. 10/2001 nu poate fi dispusă restituirea în natură a terenului, acesta fiind ocupat de construcții noi edificate ulterior preluării imobilului de către stat și de elemente de sistematizare (parcări, căi de acces etc.), care deservesc unei unități spitalicești, iar construcțiile vechi au fost demolate, astfel că reclamantului i se cuvin numai măsuri reparatorii prin echivalent. S-a reținut totodată că pentru o suprafață de teren de 462 m.p. (diferența de la 5.545 m.p.

teren până la 5.083 m.p. teren) reclamantul nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/ 2001, astfel că a pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii pentru această suprafață de teren. În cauza prezentă reclamantul a solicitat în primul rând prin cererea formulată la capătul 1 din petit să se constate inexistența dreptului de proprietate al Statului Român și al Municipiului București și inexistența dreptului de administrate al S.A.M.B., în numele Statului, asupra terenului de 5.144 m.p., situat în strada M.E., sector 2 București. Pretențiile formulate la capetele 2 și 3 de cerere se referă la obligarea pârâtelor să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie terenul, fie integral, 5.144 m.p.

(cu corolarul confirmării dreptului de superficie și de servitute în favoarea pârâtelor), fie parțial 2.355 m.p. Curtea a constatat că în mod corect Tribunalul a apreciat că aceste capete de cerere sunt inadmisibile în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, precum și în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Dispozițiile art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998 prevăd că „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”.

Or, în cauză reclamantul a solicitat instanței să facă această verificare pentru un imobil care cade sub incidența Legii nr. 10/2001, în condițiile art. 2 din acest act normativ, procedură de care reclamantul de altfel a și uzat, prin formularea notificării, soluționată conform celor de mai sus. Așa fiind, este inadmisibilă învestirea instanței cu această pretenție de verificare a titlului statului pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și pentru a se repune în discuție aspecte care deja au fost soluționate în procedura acestei legi. De altfel, în acest sens a decis și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia dată în recurs în interesul Legii nr. 33/2008, invocată chiar de către apelantul-reclamant.

Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație. Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

De altfel, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a decis, în interesul legii, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (decizia nr. LIII din 4 iunie 2007). Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.).

În consecința celor arătate mai sus, Curtea a constatat că primul capăt de cerere formulat de reclamant prin care se tinde la contestarea dreptului pârâților asupra terenului drept cerere prealabilă pretențiilor formulate în continuarea cererii și care vizează direct lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului este inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și mai ales după ce reclamantul a uzat de calea dată de această lege specială. În ce privește pretențiile formulate la capetele 2 și 3 din cerere prin care se solicita obligarea pârâtelor să lase reclamantului în deplina proprietate și liniștita posesie terenul, fie integral 5.144 m.p., fie parțial 2.355 m.p., sunt deopotrivă valabile aceleași considerente dezvoltate mai sus.

Instanțele de judecată deja au analizat dreptul reclamantului la restituirea în natură, totală sau parțială a terenului în litigiu, în cadrul procedurii speciale aplicabile imobilelor naționalizate în perioada 1945-1989, reclamantul nu mai are deschisă calea dreptului comun Nu este admisibilă repunerea în discuție a unor aspecte deja tranșate pe calea legii speciale prin apelul făcut la dispozițiile dreptului comun, el însuși inaplicabil, unei asemenea soluții opunându-se iarăși principiul securității raporturilor juridice civile și principiul aplicării legii speciale în concursul cu legea generală.

Curtea a constatat de asemenea corectă soluția tribunalului cu privire la ultimele capete de cerere formulate de reclamant, anume acelea de a se dispune ca, până la executarea hotărârii, aceasta să constituie titlu de proprietate, respectiv titlu de creanță, însă pentru alte motive decât cele ale tribunalului, anume Curtea a constatat că prin aceste petite se solicită instanței de judecată să dispună pentru hotărârea judecătorească anumite efecte pe care nu judecătorul le poate acorda, ci care sunt recunoscute după caz prin lege. Judecătorul nu poate acorda actului jurisdicțional anumite efecte sau altele, la aprecierea sa, ci aceste efecte sunt date prin lege, lege care este obiectul atribuțiilor unei alte puteri în stat - Parlamentul.

Or, reclamantul a solicitat la acest capăt de cerere ca instanța să „dispună" aceste efecte hotărârii judecătorești. Curtea a constatat însă greșită soluția tribunalului de declarare a inadmisibilității pretenției reclamantului de acordare a despăgubirilor bănești pentru terenul imposibil de restituit în natură. Astfel, reclamantul a solicitat în subsidiar, pentru situația în care cererea sa de restituire în natura va fi respinsă (pentru întregul teren sau doar pentru suprafața de 2.789 m.p.), să fie obligați pârâții Statul Român și Municipiul București, alternativ, la plata despăgubirilor bănești în suma precizată de reclamant de 10.288.000 euro pentru întreaga suprafață de 5.144 m.p.

Odată ce a stabilit ca restituirea în natură a terenului - în integralitatea lui - nu poate avea loc în prezenta cauză, pentru ca cererea în acest sens în justiție este inadmisibilă pe calea dreptului comun, iar în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 i s-a recunoscut dreptul reclamantului la masuri reparatorii prin echivalent fiindu-i de asemenea respinsă cererea de restituire în natură, Tribunalul în mod greșit a stabilit că și această cerere în despăgubiri bănești este inadmisibilă datorită existenței dispozițiilor legii speciale Legea nr. 24/2005 Titlul VII.

Într-adevăr, în această analiză Curtea a constatat corecta susținere a apelantului reclamant că dispoziția emisă anterior de autoritate administrativă în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, confirmat și în justiție, îi recunoaște acestuia un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, anume un drept de creanță drept echivalent valoric al imobilului preluat abuziv de către stat și a cărei restituire în natură nu este posibilă. Sunt de asemenea perfect întemeiate criticile apelantului-reclamant în sensul că această lege specială, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nu oferă o reparație echitabilă și efectivă dreptului său de proprietate, astfel că nu poate fi obligat la parcurgerea procedurii instituită de această lege (cauza Faimblat împotriva României).

Așa fiind, față de aceste principii enunțate în practica Curții Europene a Drepturilor Omului și față de faptul că procedura instituită de Legea nr. 247/2005 și Fondul Proprietatea nu asigură o reparație efectivă și echitabilă a drepturilor reclamantului, Curtea a apreciat că această lege specială nu poate întemeia o împiedicare a instanței de judecată de a soluționa ea însăși, în mod direct, pretențiile reclamantului, pe calea dreptului comun și a altor texte legale care s-ar putea dovedi incidente în cauză (inclusiv din Legea nr. 10/2001), în măsura în care acestea nu ar împieta asupra dreptului însuși la acces la instanță și asupra dreptului la proprietate invocate de reclamant în favoarea sa și recunoscute acestuia de legislația europeană și cea națională.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantul și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Reclamantul, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 9 C. proc. civ. critică decizia pentru motivele de mai jos. Instanța a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și art. 329 alin. (3) teza a II-a C. proc.

civ.; a aplicat greșit decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, și nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite; nu a aplicat cu prioritate față de Legea nr. 10/2001 dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; a încălcat art. 147 alin. (4) din Constituție, coroborat cu art. 29 din Legea nr. 47/1992 cu referire la Decizia nr. 73/1995 a Curții Constituționale; a încălcat art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și soluțiile date în cazurile Smoleanu, Brumărescu, Faimblat, Katz și Viașu vs. România.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanța de apel: nu s-a pronunțat asupra obiectului cererii de chemare, o revendicare de drept comun și capetele de cerere subsidiare; nu a aplicat cu prioritate Convenția Europeană a Drepturilor Omului și deciziile Curții Europene Europene a Drepturilor Omului, deoarece instanțele sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului, reclamantul având dreptul de a revendica imobilele pe calea dreptului comun; nu a judecat procesul în mod echitabil atunci când nu a hotărât asupra încălcării dreptului de proprietate al reclamantului, încălcând liberul acces la instanță; a încălcat dreptul reclamantului de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile dobândite în mod legal.

Pârâtul prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocă admiterea greșită a apelului reclamantului față de dispozițiile art. 16 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 referitoare la modalitatea de acordare a despăgubirilor. Reclamantul, prin întâmpinarea formulată în conformitate cu dispozițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., invocă: excepția lipsei calității de reprezentant a Direcției Generale a Finanțelor Publice a Primăriei Municipiului București, deoarece calitatea de reprezentant o are Ministerul Finanțelor; excepția lipsei calității procesuale a Agenției Naționale de Administrație Fiscală de a interveni direct în recurs; nulitatea deciziei pentru nemotivare precum și nulitatea hotărârii față de cauza Atanasiu vs. România și Vieșu vs. România.

Pe fondul recursului solicită respingerea acestuia. Înalta Curte, analizând cu prioritate excepțiile invocate în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ. reține următoarele: Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, include, printre altele, obligația instanței de a examina efectiv, real mijloacele, argumentele și probatoriilor invocate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Pentru ca o hotărâre judecătorească să fie motivată, în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ., este necesar ca judecătorul să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere (fiecărui motiv de apel) și nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților, care sprijină aceste capete de cerere (motive de apel).

În speță, considerentele deciziei pronunțate de instanța superioară de fond conțin argumente cu trimitere la mijloacele de probă administrate și la identificarea și nominalizarea textelor de lege aplicabile – răspunzându-se problemelor esențiale care au fost puse în discuție, ceea ce permite concluzia că hotărârea este motivată. Conform art. 67 alin. (1) C. proc. civ. părțile pot să-și exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar. Ministerul Finanțelor Publice, reprezentant al Statului Român, a înțeles să mandateze Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, conform mandatului din 25 martie 2010, să reprezinte interesele statului în cauza de față. Drept urmare, dispozițiile art. 161 C. proc.

civ. referitoare la lipsa calității de reprezentant a părții, nu sunt incidente în cauză, întrucât, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București a făcut dovada calității sale de reprezentant prin mandatul mai sus arătat. - Recurentul a invocat și lipsa calității procesuale a Agenției Naționale de Administrație Fiscală, în condițiile în care Agenția Națională de Administrație Fiscală nu a a avut calitate de parte în proces și nici nu a intervenit în condițiile art. 49 C. proc. civ., așa cum se pretinde, în etapa procesuală a recursului. Pentru motivele de mai sus excepțiile invocate de recurentul-reclamant vor fi respinse. - Obiectul cererii de chemare, astfel cum a fost solicitat, a fost cercetat în totalitate de instanța de apel, fără încălcarea principiului disponibilității înscris în art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. Astfel, instanța s-a pronunțat asupra acțiunii în revendicare prin raportare la legislația internă, la prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a conținutului deciziei recurate. Totodată, apreciind că soluționarea pe cale de excepție a capătului de cerere referitor la acordarea despăgubirilor pentru faptul că Legea nr. 247/2005 nu oferă o reparație echitabilă și efectivă dreptului său de proprietate, a dispus desființarea sentinței în parte și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond. - Aprecierea existenței unui „bun" în patrimoniul reclamantului - implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual", cât și a unei „speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun". Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, parag.

39; cauza Porțeanu, parag. 35; cauza Andreescu Murăreț și alții - hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag. 20, pentru a da un exemplu recent). S-a apreciat că reclamanții au chiar un „bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui „bun", ca „drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, parag. 83-87, precum și în cauza Porțeanu, parag.

33). Dacă s-ar fi menținut această practică a Curții Europene a Drepturilor Omului, ar fi trebuit să se aprecieze în speță că recunoașterea, în cauza de față, a caracterului necontestat abuziv al preluării imobilului de către stat (în baza Decretului nr. 223/1974, constatat neconstituțional de către prima instanță) este suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul reclamanților, nefiind necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună restituirea bunului. În cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010), se arată, însă, că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag.

140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141, 142 și 143), procedură la care, de altfel, reclamantul a apelat.

Așadar, în speță, nu poate fi recunoscut reclamantului decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), recunoaștere care, de altfel, s-ar fi produs direct în procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condițiilor legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent, fără a fi fost necesară constatarea dreptului pe cale judecătorească. Diferența esențială de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară ori a acordării de despăgubiri pentru nefuncționalitatea Fondului Proprietate.

Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Urmare a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire ori acordarea de despăgubiri, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată de către reclamanți. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului „Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un clement esențial în recunoașterea dreptului la restituire. Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ. Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (parag. 232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

Curtea nu a mai socotit necesar să facă referire, în analiza cerinței existenței unui „bun", la mecanismul actual, din moment ce cuantificarea și plata despăgubirilor cuvenite reclamantului din cauza soluționată de către instanța europeană urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care Statul Român este chemat să le adopte în termenul de 18 luni, întocmai ca și despăgubirile neachitate până la acest moment. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamantul nu are un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun" și în patrimoniul pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți. Ambele instanțe de fond s-au pronunțat aparent pe cale de excepție asupra capătului principal de cerere, revendicarea imobilului ce a aparținut antecesorilor reclamantului ori acordarea despăgubirilor. În realitate a fost analizat efectiv și argumentat dreptul acestuia de a redobândi posesia bunului preluat abuziv de stat.

Referitor la capătul de cerere privind lipsa titlului statului asupra imobilului, instanța superioară de fond a reținut corect inadmisibilitatea acestui capăt de cerere câtă vreme în procedura Legii nr. 10/2001 s-a reținut caracterul abuziv al preluării bunului în patrimoniul statului. Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 329 alin. (3), teza finală – obligativitatea dezlegărilor date problemelor de drept prin recursul în interesul legii, cu referire la deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, cu nr. 33/2008 și nr. 53/2007 se constată, că față de argumentele de mai sus, Înalta Curte reține că instanța superioară de fond a aplicat corespunzător conținutul acestora.

Astfel, măsurile reparatorii stabilite în cadrul procedurii anterioare, în ce privește imobilul în litigiu, au dobândit un caracter definitiv, astfel încât reclamantul, astfel cum deja s-a arătat, nu mai deține un drept actual, care să creeze în favoarea sa vocația la redobândirea proprietății în natură, urmând ca satisfacerea dreptului său să-și găsească aplicarea prin intermediul despăgubirilor care vor reflecta valoarea proprietății de care a fost privată. În acest sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată într-un recurs în interesul legii. Potrivit statuărilor instanței supreme concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogam, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice.

Constatând astfel că reclamantul a uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură ce a fost finalizată, iar dispoziția dată în soluționarea notificării reclamantei nu a fost atacată în instanță, măsurile reparatorii stabilite în favoarea reclamantei dobândind astfel un caracter definitiv, iar prezentul demers judiciar formulat în condițiile dreptului comun, în forma unei veritabile acțiuni în revendicare, aduce atingere securității raporturilor juridice în sensul că, a da curs pretențiilor reclamantei ar însemna practic prelungirea sine die a unei stări de incertitudine, dacă s-ar acorda fostului proprietar posibilitatea de a solicita oricând redobândirea imobilului în natură, aducându-se astfel atingere dreptului concurent de proprietate al pârâților-cumpărători, al căror titlu a intrat în circuitul civil, Tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantă.

Pentru aceleași argumente, cu referire la cauza Atanasiu, soluția instanței de apel de desființare parțială a sentinței nu se mai impune. Înalta Curte, pentru argumentele ce preced, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ. va admite recursul pârâtului și, drept consecință, va respinge apelul reclamantului declarat împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță. Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepțiile invocate de recurentul-reclamant O.V. Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 111/A din 16 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul O.V. împotriva sentinței nr. 1010 din 06 iulie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul O.V. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 mai 2011.