ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1102/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamanții I.V., V.B.S. și D.E. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Guvernul României, în principal, să se stabilească cuantumul despăgubirilor ce li se cuvin pentru preluarea abuzivă, fără titlu, în proprietatea statului, a suprafeței de teren de 5.000 m.p.

situată în București, fosta moșie a comunei M. și să fie obligate pârâtele, în solidar, la plata către reclamanți a sumei ce li se cuvine cu titlu de despăgubiri, iar, în subsidiar, să fie obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de pe lângă Cancelaria Primului Ministru și Guvernul României să stabilească cuantumul despăgubirilor ce li se cuvin pentru terenul sus menționat și să fie obligate pârâtele, în solidar, să le plătească suma care va fi stabilită că reprezintă despăgubirile, cu obligația pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii față de acest pârât în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, susținând că în materia contenciosului administrativ poate sta în judecată numai în condițiile prevăzute de acte normative speciale și prin autoritățile publice despre care se prevede în mod expres că reprezintă Statul Român în acele litigii.

A fost invocată și excepția lipsei calității procesuale pasive având în vedere dispozițiile art. 25 și 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, precum și dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, Ministerul Finanțelor Publice neputând răspunde în cazul în care entitățile prevăzute de acest act normativ nu își îndeplinesc obligațiile, neexistând un temei legal pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să suplinească neefectuarea operațiunilor administrative de către instituțiile publice abilitate în acest sens. De asemenea, a fost invocată excepția prematurității punctului 3 al acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile față de acest pârât.

Reclamanții au invocat excepția necompetenței materiale, excepție respinsă de instanța de fond pentru considerentele menționate în încheierea de ședință din 23 februarie 2010. Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive față de solicitarea reclamanților privind plata despăgubirilor ce li se cuvin. Curtea de apel, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității cererii prin care se solicită instanței stabilirea cuantumului despăgubirilor, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primăria Municipiului București și Guvernul României.

Prin sentința civilă nr. 1944 din 27 aprilie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității cererii prin care s-a solicitat instanței stabilirea cuantumului despăgubirilor fiind respinsă această cerere ca inadmisibilă; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților cu privire la cererea de plată a despăgubirilor și a respins această cerere ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României cu privire la cererea de stabilire a cuantumului despăgubirilor și a respins cererea în contradictoriu cu acest pârât, pentru lipsa calității procesuale pasive; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită titlul de despăgubire în favoarea reclamanților, aferent dispoziției din 16 noiembrie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului București.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că este întemeiată excepția inadmisibilității cererii prin care reclamanții au solicitat instanței stabilirea cuantumului despăgubirilor, având în vedere că Titlul VII al Legii nr. 247/2005 reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001. S-a constatat, că stabilirea cuantumului despăgubirilor se poate face numai în cadrul procedurii administrative sus menționate și nu direct de către instanța de contencios administrativ pe baza unei expertize efectuate în cursul judecății, acesta fiind motivul pentru care instanța a respins proba cu expertiză solicitată de reclamanți.

Instanța nu se poate substitui autorității care are ca atribuție emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire și nu poate stabili cuantumul despăgubirilor fără a fi parcursă procedura administrativă prevăzută de lege, care are caracter obligatoriu, având doar competența de a cenzura decizia cu emiterea căreia se finalizează această procedură. În consecință, excepția a fost admisă, iar cererea prin care s-a solicitat instanței stabilirea cuantumului despăgubirilor a fost respinsă ca inadmisibilă. Instanța de fond a considerat întemeiată și excepția lipsei calității procesuale a pârâților cu privire la cererea de plată a despăgubirilor, în raport de dispozițiile art. 13 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin O.U.G.

nr. 81/2007, potrivit cărora A.N.R.P. coordonează procesul de acordare a despăgubirilor, realizând activitățile prevăzute în acte normative speciale, precum și activitățile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acțiuni și admiterea despăgubirilor în numerar. În consecință, cu privire la cererea de plată a despăgubirilor, nu există identitate între pârâți și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, astfel încât excepția a fost admisă, iar cererea a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. Ca urmare a admiterii excepției, nu au mai fost analizate celelalte excepții invocate prin întâmpinare de Ministerul Finanțelor Publice.

Cu privire la pârâtul Guvernul României, instanța de fond a constatat că acesta nu are calitate procesuală pasivă nici cu privire la cererea subsidiară de stabilire a cuantumului despăgubirilor, având în vedere dispozițiile art. 3 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 conform cărora titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român. Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că prin dispoziția din 16 noiembrie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului București s-a propus acordarea în favoarea reclamanților a unor măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 5.000 m.p.

situat în București, fosta Moșie a comunei M., imposibil de restituit persoanelor îndreptățite. Dosarul aferent acestei dispoziții a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind înregistrat sub nr. 35039/CC și a fost selectat aleatoriu, în conformitate cu decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 2 din 28 februarie 2006. Această decizie a fost înlocuită în anul 2008 cu o nouă decizie care stabilea că soluționarea se va face în ordinea cronologică a înregistrării dosarelor. Deși dosarul a fost selectat anterior înlocuirii deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 2 din 28 februarie 2006 în anul 2008, abia la data de 09 februarie 2010, cu adresa nr. z pârâta solicită reclamanților completarea dosarului cu o declarație autentificată la notar, pe proprie răspundere, în care să precizeze dacă reclamanta sau predecesorii lor au încasat despăgubiri în urma preluării de către Statul Român a imobilului.

După solicitarea adresată reclamanților la data de 09 februarie 2010, dosarul putea fi transmis evaluatorului, urmând ca după efectuarea raportului de evaluare, la stabilirea despăgubirilor să fie avută în vedere declarația pe care reclamanții o vor transmite pârâtei. În condițiile în care au trecut aproape 3 ani și jumătate de la emiterea dispoziției prin care se propune acordarea despăgubirilor și doi ani de la data selectării de către pârâtă a dosarului de despăgubire al reclamanților fără a fi parcursă integral procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, s-a constatat că termenul rezonabil de soluționare a cererii reclamanților a fost depășit. Împotriva sentinței civilă nr. 1944 din 27 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs în termen legal atât reclamanții I.V., V.B.S.

și D.E. cât și pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care s-a solicitat, de către recurenții reclamanți, admiterea căii extraordinare de atac formulate și pe fond respingerea excepției inadmisibilității capătului principal de cerere și respingerea excepției lipsei calității procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu consecința casării și trimiterii cauzei spre rejudecare și de către pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii introductive de instanță formulată de reclamanți ca neîntemeiată, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței recurate.

Reclamanții I.V., V.B.S. și D.E. au învederat, prin motivele de recurs, că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică sub aspectul soluționării capătului principal de cerere având ca obiect stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților și obligarea solidară a pârâtelor la plata sumei cuvenite cu titlu de despăgubiri. Soluționarea acestui capăt de cerere este greșită, au apreciat reclamanții, atât în ceea ce privește admiterea excepției inadmisibilității cât și pe cea a lipsei calității procesual pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Cu privire la excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice reclamanții au precizat că în mod greșit Curtea de apel a admis această excepție, argumentația folosită fiind eronată.

Chiar dacă A.N.R.P. coordonează procesul de acordare a despăgubirilor, aceasta nu înseamnă și faptul că plata despăgubirilor se face din bugetul acesteia, rezultând din interpretarea art. 14 1 alin. (4), (5), art. 14 2 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 că sursele de finanțare pentru plata despăgubirilor sunt reprezentate de bugetul de stat și bugetul Ministerului Finanțelor Publice și că se conferă astfel Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice calitate procesuală pasivă. Calitatea procesuală pasivă a Statului prin Ministerul Finanțelor Publice decurge și din faptul că el este acela care a preluat în trecut, în mod abuziv imobilul pentru care se solicită acum despăgubiri, tot el s-a folosit de el culegând fructele, astfel încât el este cel care trebuie să răspundă pentru abuzurile comise.

Cu privire la excepția inadmisibilității capătului de cerere prin care s-a solicitat instanței să stabilească cuantumul despăgubirilor, invocată din oficiu de către instanța de judecată și admisă, cu motivația că instanțele nu se pot substitui Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta fiind singura autoritate care are ca atribuție emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire și cuantumul despăgubirilor, în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, reclamanții recurenți au arătat că argumentația este forțată și vine în contradicție chiar cu motivele instanței folosite pentru admiterea capătului subsidiar de cerere. Admiterea excepției inadmisibilității de către instanța de fond reprezintă o încălcare a Constituției României - art. 21 privind liberul acces la justiție, a C. civ.

- art. 3 potrivit căruia judecătorului nu îi este îngăduit să refuze a judeca, precum și a Convenției Europene a Drepturilor Omului art. 6. În soluționarea excepției, au precizat reclamanții, trebuie făcută aplicarea Convenției Europene în materia drepturilor omului, care va înlătura norma internă (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005), în virtutea prevalenței normei internaționale, potrivit art. 20 din Constituția României. Or, admiterea excepției inadmisibilității cu consecința respingerii acțiunii reprezintă o denegare de dreptate și în același timp o ingerință în dreptul de acces al reclamanților la o instanță judecătorească, în condițiile în care, după mai mult de 9 ani de la inițierea procedurii, nu s-a ajuns la acordarea niciunei despăgubiri în favoarea reclamanților.

Reclamanții au relevat că procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 247/2005 este greoaie și îndelungată, că legea nu prevede un timp în care să fie soluționate dosarele, astfel încât această procedură nu este în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata vreunei despăgubiri în favoarea persoanelor îndreptățite și nu oferă nici o garanție în ceea ce privește durata sau rezultatul ei, și că Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care să poată fi considerat ca echivalent cu acordarea efectivă de despăgubiri. Pentru aceste considerente, în condițiile în care nici după 9 ani cererea nu a fost soluționată și nu s-a soldat cu acordarea vreunei despăgubiri, fiind deci încălcat "termenul rezonabil" arătat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanții au deschisă calea justiției pentru valorificarea dreptului lor la reparație.

Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a arătat, prin motivele de recurs, că sentința recurată, prin care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost obligată să emită decizia conținând titlul de despăgubire aferent dispoziției din 16 noiembrie 2006 emisă de Primarul Municipiului București, este neîntemeiată, având în vedere următoarele aspecte: Instanța de fond, în mod greșit, a reținut că, în speță, au fost încălcate dispozițiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluționare a cauzei. În cauza supusă judecății, etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanților, în sensul că dosarul eferent dispoziției din 16 noiembrie 2006 a fost transmis de Primăria Municipiului București, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat Ia Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 35039/CC.

Totodată, dosarul a fost analizat sub aspectul legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat de reclamanți, cu mențiunea că s-a constatat lipsa înscrisurilor privind situația despăgubirilor la data preluării imobilului, fiind înaintată Primăriei Municipiului București, Direcției Municipiului București a Arhivelor Naționale, Arhivelor Naționale, SC O. SA și Administrației Fondului Imobiliar, adresa din 9 februarie 2010, depusă în copie în litigiu. S-a mai constatat că, în cuprinsul dispoziției din 16 noiembrie 2006 se menționează faptul că imobilul-teren este ocupat de elemente de sistematizare: blocuri de locuințe și de către SC P.V. SA și că în raportul de expertiză tehnică privind Dosarul nr. 2490/97/T.M.B., secția a III-a civilă, se reține că SC P.V.

SA posedă certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M nr. X din 29 august 1996. În aceste condiții, se impune necesitatea verificării competenței de soluționare a notificării, având în vedere prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora imobilele-terenuri și construcții preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.

Mai mult, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, în situația imobilelor evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Față de textele legale enunțate, prin adresa din 12 aprilie 2010, depusă, în copie, s-a solicitat Primăriei Municipiului București să motiveze soluția adoptată în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 prin emiterea dispoziției din 16 noiembrie 2006, în ceea ce privește acordarea beneficiului legii pentru imobilul teren în suprafață de 5.000 m.p.

situat în Municipiul București, fosta Moșie a comunei M. În privința etapei evaluării, recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a menționat că această etapă este condiționată de completarea dosarului cu înscrisurile amintite mai sus, precum și a aspectelor legate de competența soluționării notificării depuse de reclamanți. În acest context, s-a mai precizat că Secretariatul Comisiei Centrale, asigurat de A.N.R.P., nu are atribuții privind stabilirea competenței de soluționare a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a mai învederat că instanța de fond a obligat această entitate la emiterea directă a deciziei conținând titlul de despăgubire, fără a lua în considerare că impunerea unei astfel de obligații cu trecerea peste etapele administrative, este nu numai nejudicioasă dar poate conduce și la conjuncturi juridice anormale și anume existența unor hotărâri judecătorești irevocabile, care nu pot fi puse în executare, având în vedere aspectele legate de legalitatea dispoziției emise de entitatea notificată, devenind astfel aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea contenciosului administrativ. Altfel spus, s-ar ajunge la situația acceptată ca Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie obligată să emită decizia de despăgubire în cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, deși executarea obligației nu mai depinde în totalitate de această entitate, ci de evaluatori.

Totodată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a mai apreciat, prin motivele de recurs, că susținerile instanței de fond privind controlul asupra dreptului de apreciere al autorității administrative se constituie într-o analiză a aspectelor de oportunitate ale deciziilor emise de Comisia Centrală cu privire la ordinea de soluționare a dosarelor de despăgubire, analiză incompatibilă atât cu principiul separației puterilor în stat, cât și cu principiul legalității în procesul civil, întrucât instanța face aprecieri în legătură cu necesitatea unor astfel de decizii, aprecieri care intră în competența autorității administrative care a emis actul administrativ, respectiv Comisia Centrală, în temeiul libertății de apreciere care i-a fost conferită prin prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În cauză au formulat întâmpinare Guvernul României și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care s-a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanții I.V., V.B.S. și D.E. Recursurile sunt nefondate. Se reține, cât privește motivele de recurs invocate de reclamanții I.V., V.B.S. și D.E., că în mod întemeiat instanța de fond a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere din acțiune prin care s-a solicitat instanței de judecată stabilirea cuantumului despăgubirilor, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților cu privire la cererea de plată a despăgubirilor și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernului României cu privire la cererea de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Într-adevăr, s-a reținut în mod just, prin considerentele hotărârii recurate, că prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, s-au reglementat sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, cu modificările și completările ulterioare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 66/2004 cu modificările și completările ulterioare.

Prima etapă a procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor este etapa transmiterii și înregistrării dosarelor, a doua etapă este cea a analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul posibilității restituirii în natură a imobilului ce a format obiectul notificării, a treia etapă este cea a întocmirii raportului de evaluare care va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire iar ultima etapă este cea a emiterii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei administrative reprezentând titlul de despăgubire.

În condițiile expres prevăzute de art. 19 și art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, competența de soluționare a acțiunii în contencios administrativ revenind secției de contencios administrativ a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul. Dacă reclamantul domiciliază în străinătate, cererea se adresează instanței reședinței sale din țară sau, după caz, la instanța domiciliului reprezentantului acestuia din România, iar dacă nu are nici reședință în România și nici reprezentant cu domiciliul în România, cererea se adresează secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Instanța de contencios administrativ, prin urmare, nu are a stabili cuantumul despăgubirilor înainte de a fi parcursă procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ci are doar competența de a analiza legalitatea deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor prin care se stabilește cuantumul despăgubirilor sau, în cazul nerespectării dreptului părților la un proces echitabil, de a obliga Comisia Centrală la finalizarea într-un termen rezonabil a procedurii administrative prevăzute de lege.

Nu sunt incidente, în cauză, statuările cuprinse în decizia nr. XX din data de 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, întrucât prin această decizie s-a dat o dezlegare în vederea aplicării unitare a dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, iar litigiul de față privește aplicarea unor dispoziții legale cuprinse în alt act normativ, respectiv în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.

Pe de altă parte, se constată că prima instanță a dat o rezolvare legală și excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților cât privește capătul de cerere din acțiune prin care s-a solicitat obligarea în solidar la plata către reclamanți a sumelor cuvenite cu titlu de despăgubiri, deoarece în condițiile art. 13 și art. 14 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, acordarea de despăgubiri persoanelor îndreptățite se face nu de către pârâții chemați în judecată de reclamanți ci de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, care are în consecință calitate procesuală pasivă în materie.

Referitor la motivele de recurs invocate de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, se observă că și acestea sunt neîntemeiate, instanța de fond procedând în mod legal la admiterea în parte a acțiunii reclamanților și la obligarea pârâtei recurente la emiterea în favoarea reclamanților a titlului de despăgubire aferent dispoziției din data de 16 noiembrie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului București. S-a probat, în litigiu, că prin dispoziția din 16 noiembrie 2006 a Primarului General al Municipiului București s-a dispus, în favoarea reclamanților, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 5.000 m.p.

situat în București, fosta moșie a Comunei M., sectorul 6, imposibil de restituit în natură persoanelor îndreptățite, și că dosarul aferent dispoziției de restituire a fost înaintat pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a fost înregistrat la Secretariatul acestei comisii sub nr. 35039/CC/2006. Este adevărat că dispozițiile Capitolului V intitulat „Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor din Titlul VII Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, nu prevede un termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul, de despăgubire.

Cu toate acestea, cererea întemeiată pe dispozițiile legale mai sus menționate având ca obiect emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire trebuie să fie soluționată într-un interval de timp rezonabil, calculat de la data sesizării autorității publice competente, în cadrul procedurii administrative preliminare și până la momentul finalizării procedurilor judiciare, prin pronunțarea hotărârii judecătorești irevocabile. Principiul „termenului rezonabil" se referă așadar atât la durata procedurilor administrative preliminare, cât și la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația de a organiza funcționarea sistemului puterilor sale în așa fel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Or, în cauză dosarul de despăgubire al reclamanților a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 35039/CC/2006 și nu a fost încă soluționat, iar în aceste condiții în mod corect prima instanță a apreciat că nu a fost respectată cerința rezolvării dosarului intimatei într-un termen rezonabil și a obligat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită în favoarea reclamanților decizia privind titlul de despăgubire aferent dispoziției din data de 16 noiembrie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului București. În raport de cele mai sus arătate, se va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de reclamanții I.V., V.B.S.

și D.E. și de pârâta împotriva sentinței civile nr. 1.944 din data de 27 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de I.V., V.B.S., D.E. și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile nr. 1944 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2011.