ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1102/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1102/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanții I.V., V.B.S.

și D.E. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București

prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Guvernul României, în principal, să

se stabilească cuantumul despăgubirilor ce li se cuvin pentru preluarea abuzivă,

fără titlu, în proprietatea statului, a suprafeței de teren de 5.000 m.p. situată

în București, fosta moșie a comunei M. și să fie obligate pârâtele, în solidar,

la plata către reclamanți a sumei ce li se cuvine cu titlu de despăgubiri, iar,

în subsidiar, să fie obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor de pe lângă Cancelaria Primului Ministru și Guvernul României să

stabilească cuantumul despăgubirilor ce li se cuvin pentru terenul sus menționat

și să fie obligate pârâtele, în solidar, să le plătească suma care va fi stabilită

că reprezintă despăgubirile, cu obligația pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii față de acest pârât în raport de dispozițiile art. 2

alin. (1) lit. b) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, susținând că în materia

contenciosului administrativ poate sta în judecată numai în condițiile prevăzute

de acte normative speciale și prin autoritățile publice despre care se prevede în

mod expres că reprezintă Statul Român în acele litigii.

A fost invocată și excepția

lipsei calității procesuale pasive având în vedere dispozițiile art. 25 și 37

alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, precum și dispozițiile Titlului VII al Legii

nr. 247/2005, Ministerul Finanțelor Publice neputând răspunde în cazul în care entitățile

prevăzute de acest act normativ nu își îndeplinesc obligațiile, neexistând un temei

legal pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să suplinească neefectuarea operațiunilor

administrative de către instituțiile publice abilitate în acest sens.

De asemenea, a fost invocată

excepția prematurității punctului 3 al acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile

față de acest pârât.

Reclamanții au invocat

excepția necompetenței materiale, excepție respinsă de instanța de fond pentru considerentele

menționate în încheierea de ședință din 23 februarie 2010.

Pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare prin care a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive față de solicitarea reclamanților privind

plata despăgubirilor ce li se cuvin.

Curtea de apel, din oficiu,

a invocat excepția inadmisibilității cererii prin care se solicită instanței stabilirea

cuantumului despăgubirilor, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâților Primăria Municipiului București și Guvernul României.

Prin sentința civilă

nr. 1944 din 27 aprilie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității cererii prin care s-a

solicitat instanței stabilirea cuantumului despăgubirilor fiind respinsă această

cerere ca inadmisibilă; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților

cu privire la cererea de plată a despăgubirilor și a respins această cerere ca fiind

formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României cu privire la cererea de

stabilire a cuantumului despăgubirilor și a respins cererea în contradictoriu cu

acest pârât, pentru lipsa calității procesuale pasive; a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanți și a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor să emită titlul de despăgubire în favoarea reclamanților, aferent

dispoziției din 16 noiembrie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului București.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut că este întemeiată excepția inadmisibilității

cererii prin care reclamanții au solicitat instanței stabilirea cuantumului despăgubirilor,

având în vedere că Titlul VII al Legii nr. 247/2005 reglementează sursele de finanțare,

cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu

pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.

S-a constatat, că stabilirea

cuantumului despăgubirilor se poate face numai în cadrul procedurii administrative

sus menționate și nu direct de către instanța de contencios administrativ pe baza

unei expertize efectuate în cursul judecății, acesta fiind motivul pentru care instanța

a respins proba cu expertiză solicitată de reclamanți.

Instanța nu se poate substitui

autorității care are ca atribuție emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire

și nu poate stabili cuantumul despăgubirilor fără a fi parcursă procedura administrativă

prevăzută de lege, care are caracter obligatoriu, având doar competența de a cenzura

decizia cu emiterea căreia se finalizează această procedură.

În consecință, excepția

a fost admisă, iar cererea prin care s-a solicitat instanței stabilirea cuantumului

despăgubirilor a fost respinsă ca inadmisibilă.

Instanța de fond a considerat

întemeiată și excepția lipsei calității procesuale a pârâților cu privire la cererea

de plată a despăgubirilor, în raport de dispozițiile art. 13

1

din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, potrivit cărora A.N.R.P.

coordonează procesul de acordare a despăgubirilor, realizând activitățile prevăzute

în acte normative speciale, precum și activitățile necesare implementării prezentei

legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea

conversiei în acțiuni și admiterea despăgubirilor în numerar.

În consecință, cu privire

la cererea de plată a despăgubirilor, nu există identitate între pârâți și persoana

obligată în raportul juridic dedus judecății, astfel încât excepția a fost admisă,

iar cererea a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate

procesuală pasivă.

Ca urmare a admiterii

excepției, nu au mai fost analizate celelalte excepții invocate prin întâmpinare

de Ministerul Finanțelor Publice.

Cu privire la pârâtul

Guvernul României, instanța de fond a constatat că acesta nu are calitate procesuală

pasivă nici cu privire la cererea subsidiară de stabilire a cuantumului despăgubirilor,

având în vedere dispozițiile art. 3 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 conform

cărora titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama Statului Român, care încorporează

drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român.

Pe fondul cauzei, instanța

de fond a reținut că prin dispoziția din 16 noiembrie 2006 emisă de Primarul General

al Municipiului București s-a propus acordarea în favoarea reclamanților a unor

măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 5.000 m.p. situat

în București, fosta Moșie a comunei M., imposibil de restituit persoanelor îndreptățite.

Dosarul aferent acestei

dispoziții a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind înregistrat

sub nr. 35039/CC și a fost selectat aleatoriu, în conformitate cu decizia Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 2 din 28 februarie 2006.

Această decizie a fost

înlocuită în anul 2008 cu o nouă decizie care stabilea că soluționarea se va face

în ordinea cronologică a înregistrării dosarelor.

Deși dosarul a fost selectat

anterior înlocuirii deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor

nr. 2 din 28 februarie 2006 în anul 2008, abia la data de 09 februarie 2010, cu

adresa nr. z pârâta solicită reclamanților completarea dosarului cu o declarație

autentificată la notar, pe proprie răspundere, în care să precizeze dacă reclamanta

sau predecesorii lor au încasat despăgubiri în urma preluării de către Statul Român

a imobilului.

După solicitarea adresată

reclamanților la data de 09 februarie 2010, dosarul putea fi transmis evaluatorului,

urmând ca după efectuarea raportului de evaluare, la stabilirea despăgubirilor să

fie avută în vedere declarația pe care reclamanții o vor transmite pârâtei.

În condițiile în care

au trecut aproape 3 ani și jumătate de la emiterea dispoziției prin care se propune

acordarea despăgubirilor și doi ani de la data selectării de către pârâtă a dosarului

de despăgubire al reclamanților fără a fi parcursă integral procedura administrativă

prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, s-a constatat că termenul rezonabil

de soluționare a cererii reclamanților a fost depășit.

Împotriva sentinței civilă

nr. 1944 din 27 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a

de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs în termen legal atât reclamanții

I.V., V.B.S. și D.E. cât și pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, prin care s-a solicitat, de către recurenții reclamanți, admiterea

căii extraordinare de atac formulate și pe fond respingerea excepției inadmisibilității

capătului principal de cerere și respingerea excepției lipsei calității procesual

pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu consecința casării

și trimiterii cauzei spre rejudecare și de către pârâta Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate

în sensul respingerii cererii introductive de instanță formulată de reclamanți ca

neîntemeiată, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței recurate.

Reclamanții I.V., V.B.S.

și D.E. au învederat, prin motivele de recurs, că hotărârea atacată este nelegală

și netemeinică sub aspectul soluționării capătului principal de cerere având ca

obiect stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților

și obligarea solidară a pârâtelor la plata sumei cuvenite cu titlu de despăgubiri.

Soluționarea acestui capăt de cerere este greșită, au apreciat reclamanții, atât

în ceea ce privește admiterea excepției inadmisibilității cât și pe cea a lipsei

calității procesual pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Cu privire la excepția

lipsei calității procesual pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice reclamanții au precizat că în mod greșit Curtea de apel a admis această

excepție, argumentația folosită fiind eronată. Chiar dacă A.N.R.P. coordonează procesul

de acordare a despăgubirilor, aceasta nu înseamnă și faptul că plata despăgubirilor

se face din bugetul acesteia, rezultând din interpretarea art. 14

1

alin. (4), (5), art. 14

2

alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005 că sursele de finanțare pentru plata despăgubirilor sunt reprezentate

de bugetul de stat și bugetul Ministerului Finanțelor Publice și că se conferă astfel

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice calitate procesuală pasivă. Calitatea

procesuală pasivă a Statului prin Ministerul Finanțelor Publice decurge și din faptul

că el este acela care a preluat în trecut, în mod abuziv imobilul pentru care se

solicită acum despăgubiri, tot el s-a folosit de el culegând fructele, astfel încât

el este cel care trebuie să răspundă pentru abuzurile comise.

Cu privire la excepția

inadmisibilității capătului de cerere prin care s-a solicitat instanței să stabilească

cuantumul despăgubirilor, invocată din oficiu de către instanța de judecată și admisă,

cu motivația că instanțele nu se pot substitui Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, aceasta fiind singura autoritate care are ca atribuție

emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire și cuantumul despăgubirilor, în

cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

reclamanții recurenți au arătat că argumentația este forțată și vine în contradicție

chiar cu motivele instanței folosite pentru admiterea capătului subsidiar de cerere.

Admiterea excepției inadmisibilității de către instanța de fond reprezintă o încălcare

a Constituției României - art. 21 privind liberul acces la justiție, a C. civ.  -

art. 3 potrivit căruia judecătorului nu îi este îngăduit să refuze a judeca, precum

și a Convenției Europene a Drepturilor Omului art. 6. În soluționarea excepției,

au precizat reclamanții, trebuie făcută aplicarea Convenției Europene în materia

drepturilor omului, care va înlătura norma internă (Legea nr. 10/2001, Legea

nr. 247/2005), în virtutea prevalenței normei internaționale, potrivit art. 20 din

Constituția României. Or, admiterea excepției inadmisibilității cu consecința respingerii

acțiunii reprezintă o denegare de dreptate și în același timp o ingerință în dreptul

de acces al reclamanților la o instanță judecătorească, în condițiile în care, după

mai mult de 9 ani de la inițierea procedurii, nu s-a ajuns la acordarea niciunei

despăgubiri în favoarea reclamanților. Reclamanții au relevat că procedura administrativă

prevăzută de Legea nr. 247/2005 este greoaie și îndelungată, că legea nu prevede

un timp în care să fie soluționate dosarele, astfel încât această procedură nu este

în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata vreunei despăgubiri în favoarea

persoanelor îndreptățite și nu oferă nici o garanție în ceea ce privește durata

sau rezultatul ei, și că Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un

mod care să poată fi considerat ca echivalent cu acordarea efectivă de despăgubiri.

Pentru aceste considerente, în condițiile în care nici după 9 ani cererea nu a fost

soluționată și nu s-a soldat cu acordarea vreunei despăgubiri, fiind deci încălcat

"termenul rezonabil" arătat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, reclamanții au deschisă calea justiției pentru valorificarea dreptului lor

la reparație.

Pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a arătat, prin motivele de recurs, că

sentința recurată, prin care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a

fost obligată să emită decizia conținând titlul de despăgubire aferent dispoziției

din 16 noiembrie 2006 emisă de Primarul Municipiului București, este neîntemeiată,

având în vedere următoarele aspecte:

Instanța de fond, în mod

greșit, a reținut că, în speță, au fost încălcate dispozițiile privind respectarea

unui termen rezonabil de soluționare a cauzei. În cauza supusă judecății, etapa

transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul

privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanților, în sensul că

dosarul eferent dispoziției din 16 noiembrie 2006 a fost transmis de Primăria Municipiului

București, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat Ia Secretariatul

Comisiei Centrale sub nr. 35039/CC. Totodată, dosarul a fost analizat sub aspectul

legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat de

reclamanți, cu mențiunea că s-a constatat lipsa înscrisurilor privind situația despăgubirilor

la data preluării imobilului, fiind înaintată Primăriei Municipiului București,

Direcției Municipiului București a Arhivelor Naționale, Arhivelor Naționale, SC

O. SA și Administrației Fondului Imobiliar, adresa din 9 februarie 2010, depusă

în copie în litigiu. S-a mai constatat că, în cuprinsul dispoziției din 16

noiembrie 2006 se menționează faptul că imobilul-teren este ocupat de elemente de

sistematizare: blocuri de locuințe și de către SC P.V. SA și că în raportul de expertiză

tehnică privind Dosarul nr. 2490/97/T.M.B., secția a III-a civilă, se reține că

SC P.V. SA posedă certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor

seria M nr. X din 29 august 1996. În aceste condiții, se impune necesitatea verificării

competenței de soluționare a notificării, având în vedere prevederile art. 21

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora imobilele-terenuri

și construcții preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute

la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă, o societate sau

companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației

publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație

cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite

persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată

a organelor de conducere ale unității deținătoare. Mai mult, în conformitate cu

prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, în situația imobilelor

evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, măsurile reparatorii

în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz,

a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod

corespunzător. Față de textele legale enunțate, prin adresa din 12 aprilie 2010,

depusă, în copie, s-a solicitat Primăriei Municipiului București să motiveze soluția

adoptată în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 prin

emiterea dispoziției din 16 noiembrie 2006, în ceea ce privește acordarea beneficiului

legii pentru imobilul teren în suprafață de 5.000 m.p. situat în Municipiul București,

fosta Moșie a comunei M. În privința etapei evaluării, recurenta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a menționat că această etapă este condiționată

de completarea dosarului cu înscrisurile amintite mai sus, precum și a aspectelor

legate de competența soluționării notificării depuse de reclamanți. În acest context,

s-a mai precizat că Secretariatul Comisiei Centrale, asigurat de A.N.R.P., nu are

atribuții privind stabilirea competenței de soluționare a notificărilor formulate

în temeiul Legii nr. 10/2001.

Recurenta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor a mai învederat că instanța de fond a obligat această

entitate la emiterea directă a deciziei conținând titlul de despăgubire, fără a

lua în considerare că impunerea unei astfel de obligații cu trecerea peste etapele

administrative, este nu numai nejudicioasă dar poate conduce și la conjuncturi juridice

anormale și anume existența unor hotărâri judecătorești irevocabile, care nu pot

fi puse în executare, având în vedere aspectele legate de legalitatea dispoziției

emise de entitatea notificată, devenind astfel aplicabile dispozițiile art. 24 din

Legea contenciosului administrativ. Altfel spus, s-ar ajunge la situația acceptată

ca Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie obligată să emită decizia

de despăgubire în cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă

a hotărârii, deși executarea obligației nu mai depinde în totalitate de această

entitate, ci de evaluatori.

Totodată, pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a mai apreciat, prin motivele de recurs,

că susținerile instanței de fond privind controlul asupra dreptului de apreciere

al autorității administrative se constituie într-o analiză a aspectelor de oportunitate

ale deciziilor emise de Comisia Centrală cu privire la ordinea de soluționare a

dosarelor de despăgubire, analiză incompatibilă atât cu principiul separației puterilor

în stat, cât și cu principiul legalității în procesul civil, întrucât instanța face

aprecieri în legătură cu necesitatea unor astfel de decizii, aprecieri care intră

în competența autorității administrative care a emis actul administrativ, respectiv

Comisia Centrală, în temeiul libertății de apreciere care i-a fost conferită prin

prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În cauză au formulat întâmpinare

Guvernul României și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care

s-a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanții I.V.,

V.B.S. și D.E.

Recursurile sunt nefondate.

Se reține, cât privește

motivele de recurs invocate de reclamanții I.V., V.B.S. și D.E., că în mod întemeiat

instanța de fond a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere din acțiune

prin care s-a solicitat instanței de judecată stabilirea cuantumului despăgubirilor,

a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților cu privire la cererea

de plată a despăgubirilor și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtului Guvernului României cu privire la cererea de stabilire a cuantumului

despăgubirilor.

Într-adevăr, s-a reținut

în mod just, prin considerentele hotărârii recurate, că prin Titlul VII al Legii

nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele

măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, s-au reglementat sursele

de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor

care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, republicată, a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 94/2000

privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din

România, cu modificările și completările ulterioare, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 501/2002, a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind

restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând

minorităților naționale din România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 66/2004

cu modificările și completările ulterioare.

Prima etapă a procedurii

administrative pentru acordarea despăgubirilor este etapa transmiterii și înregistrării

dosarelor, a doua etapă este cea a analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei

Centrale sub aspectul posibilității restituirii în natură a imobilului ce a format

obiectul notificării, a treia etapă este cea a întocmirii raportului de evaluare

care va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile

de despăgubire iar ultima etapă este cea a emiterii de către Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor  a deciziei administrative reprezentând titlul

de despăgubire. În condițiile expres prevăzute de art. 19 și art. 20 din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, deciziile

adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate

în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, competența de soluționare a acțiunii

în contencios administrativ revenind secției de contencios administrativ a Curții

de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul. Dacă reclamantul domiciliază

în străinătate, cererea se adresează instanței reședinței sale din țară sau, după

caz, la instanța domiciliului reprezentantului acestuia din România, iar dacă nu

are nici reședință în România și nici reprezentant cu domiciliul în România, cererea

se adresează secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Instanța de contencios administrativ, prin urmare, nu are a stabili cuantumul despăgubirilor

înainte de a fi parcursă procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, ci are doar competența de a analiza legalitatea deciziei Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor prin care se stabilește cuantumul despăgubirilor

sau, în cazul nerespectării dreptului părților la un proces echitabil, de a obliga

Comisia Centrală la finalizarea într-un termen rezonabil a procedurii administrative

prevăzute de lege. Nu sunt incidente, în cauză, statuările cuprinse în decizia

nr. XX din data de 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite, întrucât prin această decizie s-a dat o dezlegare în vederea aplicării unitare

a dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, iar litigiul

de față privește aplicarea unor dispoziții legale cuprinse în alt act normativ,

respectiv în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.

Pe de altă parte, se constată

că prima instanță a dat o rezolvare legală și excepției lipsei calității procesuale

pasive a pârâților cât privește capătul de cerere din acțiune prin care s-a solicitat

obligarea în solidar la plata către reclamanți a sumelor cuvenite cu titlu de despăgubiri,

deoarece în condițiile art. 13 și art. 14 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

cu modificările și completările ulterioare, acordarea de despăgubiri persoanelor

îndreptățite se face nu de către pârâții chemați în judecată de reclamanți ci de

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, care are în consecință

calitate procesuală pasivă în materie.

Referitor la motivele

de recurs invocate de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

se observă că și acestea sunt neîntemeiate, instanța de fond procedând în mod legal

la admiterea în parte a acțiunii reclamanților și la obligarea pârâtei recurente

la emiterea în favoarea reclamanților a titlului de despăgubire aferent dispoziției

din data de 16 noiembrie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului București.

S-a probat, în litigiu,

că prin dispoziția din 16 noiembrie 2006 a Primarului General al Municipiului București

s-a dispus, în favoarea reclamanților, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent

pentru terenul în suprafață de 5.000 m.p. situat în București, fosta moșie a Comunei

M., sectorul 6, imposibil de restituit în natură persoanelor îndreptățite, și că

dosarul aferent dispoziției de restituire a fost înaintat pârâtei Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a fost înregistrat la Secretariatul

acestei comisii sub nr. 35039/CC/2006.

Este adevărat că dispozițiile

Capitolului V intitulat „Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor

din Titlul VII Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate

în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății

și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările

ulterioare, nu prevede un termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul, de

despăgubire. Cu toate acestea, cererea întemeiată pe dispozițiile legale mai sus

menționate având ca obiect emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire

trebuie să fie soluționată într-un interval de timp rezonabil, calculat de la data

sesizării autorității publice competente, în cadrul procedurii administrative preliminare

și până la momentul finalizării procedurilor judiciare, prin pronunțarea hotărârii

judecătorești irevocabile.

Principiul „termenului

rezonabil" se referă așadar atât la durata procedurilor administrative preliminare,

cât și la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația

de a organiza funcționarea sistemului puterilor sale în așa fel încât să răspundă

acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să poată beneficia efectiv de protecția

asigurată prin prevederile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Or, în cauză dosarul de despăgubire al reclamanților a fost înregistrat la Secretariatul

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 35039/CC/2006 și nu a

fost încă soluționat, iar în aceste condiții în mod corect prima instanță a apreciat

că nu a fost respectată cerința rezolvării dosarului intimatei într-un termen rezonabil

și a obligat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită în favoarea

reclamanților decizia privind titlul de despăgubire aferent dispoziției din data

de 16 noiembrie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului București.

În raport de cele mai

sus arătate, se va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) din C. proc.

civ., respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de reclamanții I.V., V.B.S.

și D.E. și de pârâta împotriva sentinței civile nr. 1.944 din data de 27 aprilie

2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ

și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de I.V., V.B.S., D.E. și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

sentinței civile nr. 1944 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2011.