CASE OF CHIOREAN v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 1 of Protocol No. 1 - Protection of property
CASE OF CHIOREAN v. ROMANIA (CtEDO, 2008)
CAUZA DE CHIOREAN vs. ROMANIA (Doc. nr. 20535/03) JUDGMENT STRASBOURG 21 octombrie 2008 FINAL 21/01/2009 Această hotărâre poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Chiorean vs. România Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința ca o cameră compusă din: Josep Casadevill, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Luis López Guerra, Ann Power, judecători și Santiago Quesada, secretarul de secțiune care a deliberat în privat la 30 septembrie 2008, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 20535/03) împotriva României depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de trei resortisanți români, dl Viorel Chiorean, dl Vintilă Chiorean și dl Maria Chioreanu („reclamanții”), la 3 iunie 2003. Reclamanții au fost reprezentați de dna Anca Ioana Chiorean, un avocat care practică în Cluj-Napoca. Guvernul român („Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl Răzvan-Horațiu Radu. La 27 februarie 2006, Președintele Secțiunii A treia a hotărât să anunțe cererea guvernului. De asemenea, s-a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa (art. 29 § 3). FACTELE CIRCUMSTĂRILOR CAUZULUI Reclamanții sunt frați, care s-au născut în 1941, 1933 și, respectiv, 1937 și trăiesc în Cluj-Napoca. În 1950, o proprietate situată în Cluj-Napoca, Strada 15-17 Someșului, proprietatea părinților reclamanților, a fost confiscată de stat în conformitate cu decretul 92/1950 privind naționalizarea. Proprietatea a fost constituită din zece apartamente și teren aprovizionat. La 31 ianuarie 2001, Curtea de Apel Cluj, prin decizia finală, a permis o acțiune a reclamantilor, a anulat crizele ca fiind ilegale și a ordonat restabilio în integrum Deși au avut recunoașterea judiciară a dreptului lor de proprietate, reclamanții nu au putut recupera posesia apartamentelor 5-9 pentru că statul le-a vândut în 1996-1997 către chiriașii în cauză Păduraru v. România , nr. 63252/00 , § ..., CEDH 2005 ... (extracte) Legea nr. 112/1995. La 12 iulie 2001, reclamanții au solicitat restituirea în felul de proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001 care reglementează proprietatea imobilă pe care statul le-a confiscat în mod incorect. Până în prezent nu au primit niciun răspuns. La 6 decembrie 2002, Curtea de Apel Cluj, prin decizia finală, a susținut în parte o acțiune a reclamanților de declarare a vânzării de către statul Apartamentelor 5-9 nule și nule. Curtea a declarat vânzarea Apartamentelor 8 și 9 nule și nule, lovindu-le terțelor din Registrul Landului, din cauza faptului că vânzarea a fost efectuată după intrarea în vigoare a Deciziei guvernamentale nr. 11/1997 interzicerea vânzării de către statul de proprietate la care nu avea titlu legal. În ceea ce privește Apartamentele 5 și 6, a considerat că terții au făcut achiziția de bună credință. 10. La 16 decembrie 2002, reclamanții au luat posesia Apartamentelor 1-4, 7 și 10 și de 1,490 m mp de teren absorbant. II. RELEVANT HOTĂRÂREA DOMESTICĂ 11. Dispozițiile juridice relevante și jurisprudența sunt descrise în hotărârile Brumărescu v. România ([GC], nr. 28342/95, §§ 31-33, ECHR 1999 VII); Străin și alții v. România (n. 57001/00, § 19-26, ECHR 2005 VII); Păduraru v. România (n. 63252/00, § 38-53, ECHR 2005 ...(extracții)); și Tudor v. România (n. 29035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008). ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUIUI 1 A PROTOCOLULUI nr. 1 12. Reclamanții au susținut că vânzarea de către statul apartamentelor 5 și 6 către terți implică o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care se citește după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Admisibilitatea 13. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, ci și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Guvernul a reiterat argumentele pe care le-au prezentat anterior în cazuri similare, susținând în special că reclamanții ar fi putut solicita compensații în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005. 15. Reclamanții au susținut că cererile lor de restituire în felul de bunuri în temeiul Legii nr. 10/2001 nu au fost rezolvate și nu au fost de acord cu sistemul de compensare prin acțiuni din diferite societăți deținute de stat. 16. Curtea reiterează că, în conformitate cu jurisprudența sa, vânzarea de bunuri de către stat, chiar înainte ca problema de proprietate să fi fost reglementată în cele din urmă de către instanțe, va fi considerată o privare de bunuri. Această privație, în combinație cu lipsa totală de compensare, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Străin și altele) , citat mai sus, §§ 39, 43 și 59, și Porteanu c. România , nr. 4596/03, § 35, 16 februarie 2006). 17. Având examinat tot materialul în posesia sa, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat nici un fapt sau argument capabil de a-l convinge să ajungă la o concluzie diferită în acest caz. Vânzarea de către statul bunurilor reclamanților îi împiedică încă să își beneficieze de dreptul de proprietate recunoscută prin o decizie finală. Curtea consideră că o astfel de situație constituie o privare de facto de posesie și constată că a continuat mai mult de șapte ani, în absența unei compensații. 18. Curtea constată că în momentul material nu existau mijloace eficace în legislația română care să ofere reclamantului compensații pentru această privație (a se vedea Străin și alții , citate mai sus §§ 23, 26-27, 55-56 și Porteanu , citate mai sus §§ 23-24 și 34-35). În plus, subliniază că până în prezent guvernul nu a demonstrat că sistemul de compensare instituit în iulie 2005 prin Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să recupereze daune care reflectă valoarea comercială a bunurilor de care au fost private, în conformitate cu o procedură și un calendar previzibil. 19. Având în vedere jurisprudența sa privind acest subiect, Curtea consideră că, în cazul instantaneu, privarea bunurilor reclamanților, împreună cu lipsa totală a compensației, impune reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă în încălcarea dreptului lor la bucurarea pașnică a bunurilor lor, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. II. ALTE VIOLĂȚII ALEGATE A CONVENȚIEI 20. Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 6 § 1 din Convenția de un proces nedrept, că judecătorii nu au fost imparțiali și cu privire la rezultatul cazului. 21. Curtea observă că acuzațiile referitoare la abuzurile procesului de către autoritățile sunt nefondate, în timp ce plângerea privind rezultatul este de natură a patra instanție. În plus, Curtea consideră că, în cadrul procedurii reclamate, considerate în ansamblu, nu există nici o apariție de nedreptate sau arbitrare care ar încălca garanțiile unei audieri echitabile în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, rezultând că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 22. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite doar repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” În formularul lor de cerere, reclamanții au solicitat restituirea apartamentelor 5 și 6 ca modalitate cea mai adecvată pentru statul de a oferi reparații. În cazul în care nu se acordă restituirea, au solicitat suma de 50.000 euro (EUR). De asemenea, au solicitat 5.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. Ca răspuns la observațiile Guvernului, primul reclamant a solicitat restituirea celor două apartamente sau, dacă nu este posibil, 150.000 EUR în ceea ce privește prejudiciu material. Septembrie 2007, prezentată de primul reclamant după observațiile Guvernului cu privire la cererile de justă satisfacție, se afirmă că reclamanții au solicitat 120.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile materiale și au prezentat un raport de experți care menționează că valoarea actuală a celor două apartamente a fost 123.857.24 EUR. Guvernul a considerat, în conformitate cu propriul raport de experți, că valoarea de piață a apartamentelor 5 și 6 a fost de 35,385 EUR. . Ei au susținut că raportul lor de experți este tehnic și teoretic și că expertul nu a văzut apartamentele. În plus, ei au considerat că constatarea unei încălcări ar putea constitui în sine o satisfacție suficientă pentru orice prejudiciu moral pe care reclamanții le-ar putea fi suferit. În observația lor suplimentară cu privire la art. 41 din 27 iunie 2007, Guvernul a remarcat că reclamația pentru o justă satisfacție a fost depusă numai de primul reclamant, care nu are competență de la ceilalți doi solicitanți, considerand că primul reclamant poate solicita doar o parte din prejudiciile materiale. 25. Curtea reiterează faptul că o hotărâre în care constată că încălcarea impune statului interesat o obligație juridică în temeiul Convenției de a pune capăt încălcării și de a face reparații pentru consecințele sale. În cazul în care dreptul intern permite doar repararea parțială, art. 41 din Convenție conferă Curții competența de a acorda compensare părții vătămate prin actul sau omisiune care a condus la constatarea unei încălcări a Convenției. Curtea beneficiază de o anumită discreție în exercitarea acestei competențe, ca adjectivul „just” și expresia „dacă este necesar” atestă. 26. Printre chestiunile pe care Curtea le ia în considerare în evaluarea compensației sunt prejudiciu material, adică pierderea suferită în mod direct ca urmare a presupusei încălcări și a prejudiciilor morale, adică repararea anxietatei, inconvenientului și a incertitudinii cauzate de încălcare, precum și a altor pierderi morale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo c. Italia) , nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004). 27. Curtea remarcă că prezenta cerere a fost introdusă de cele trei reclamante și că toate acestea au solicitat daune în formularul de cerere. De asemenea, constată că observațiile și cererile de just satisfacție au fost prezentate doar de una dintre reclamante, în ciuda faptului că toate acestea au avut un reprezentant comun. având în vedere formularea scrisorii din 20 de litere. Septembrie 2007, depusă de primul reclamant, dar referindu-se la toate cele trei reclamante, Curtea nu este convinsă că, în cazul instantaneu, primul reclamant a solicitat satisfacție echitabilă în numele său și nu în numele fraților săi. Prin urmare, Curtea nu va face utilizări imediate în cazul formalismului excesiv și va considera că cererea de prejudiciu a fost introdusă în numele tuturor reclamanților. 28. Curtea consideră, în circumstanțele cauzei, că returnarea proprietăților în cauză (partenele 5 și 6), astfel cum a fost ordonată prin decizia finală din 31 ianuarie 2001 a Curții de Apel Cluj, ar pune reclamanții, în măsura posibilului, într-o situație echivalentă cu cea în care ar fi fost în cazul în care nu ar fi existat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1. 29. În lipsa unei astfel de restituiri de către Statul pârât, Curtea consideră că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în ceea ce privește prejudiciu material, o sumă care corespunde valorii actuale a proprietății. Având în vedere informațiile de la dispoziția sa privind prețurile imobiliare pe piața locală și rapoartele de experți prezentate de părți, Curtea acordă în comun reclamanților 90.000 EUR. 30. Curtea consideră că interferența gravă cu dreptul reclamanților la bucuria pașnică a bunurilor lor nu ar putea fi compensată într-un mod adecvat prin constatarea simplă a unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1. 41 din Convenție, Curtea îi conferă 5.000 EUR în comun în ceea ce privește prejudiciile morale. Costuri și cheltuieli 31. În formularul lor de cerere, reclamanții au solicitat rambursarea costurilor și cheltuielilor, fără a le cuantifica sau a depune documente justificative. 32. Guvernul a contestat reclamația ca fiind nefondată. 33. Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 41 din Convenție, acesta va rambursa doar costurile și cheltuielile care se dovedește că au fost suportate de fapt și neapărat și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea Arvelakis c. Grecia , nr. 41354/98 , § 34, 12 aprilie În plus, art. 60 § 2 din Regulamentul Curții prevede că trebuie depuse, împreună cu documentele justificative sau bonuri justificative relevante, informațiile referitoare la orice afirmație formulată în temeiul articolului 41 din Convenție, în lipsa căreia Curtea poate respinge reclamația în întregime sau în parte. 34. În caz instant, Curtea observă că reclamanții nu și-au justificat în niciun fel reclamația, deoarece nu au cuantificat costurile și nu au prezentat nici documente justificative. În consecință, Curtea nu atribuie nici o sumă sub acest cap (a se vedea CUMPON și MazÄre v. România [GC], nr. 33348/96, §§ 133-134, ECHR 2004 XI). Curtea consideră oportun ca dobânzile nejustificate să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în mod inadmisibil plângerea referitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1 admisibil și la restul cererii inadmisibilă; că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să se întoarcă la reclamanții Apartamentele 5 și 6, Strada Someșului, Cluj-Napoca, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție; (b) faptul că, în lipsa unei astfel de restituiri, Statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în aceleași trei luni, valoarea de 90.000 EUR (nouăzeci de mii de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciu material; (c) că, în orice caz, Statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în aceleași trei luni, valoarea de 5.000 EUR (cincă mii de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (d) că sumele menționate anterior se transformă în moneda națională a statului contestat la rata aplicabilă la data decontare; (e) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 21 octombrie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Santiago Quesada Josep Casadevell Președintele grefierului