- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 30 septembrie 2008
- Stat pârât
- ROU
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
S.C. Comprimex S.A. împotriva României
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA TERZĂ CAUZĂ A S.C. COMPRIMEX S.A. c. ROMANIA (Declarare nr. 3228/02) HOTĂRÂREA Strasburg 30 septembrie 2008 FINAL 06/04/2009 Această hotărâre poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul S.C. Comprimex S.A. c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care stă în calitate de Cameră compusă de: Josep Casadevill, Președinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători și Stanley Naismith, grefierul adjunct al secțiunii care a deliberat în privat la 9 septembrie 2008, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 3228/02) împotriva României depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către o societate română, S.C.
Comprimex S.A. (nr. 21 ianuarie 2002). Reclamantul a fost reprezentat de dl Francisc Andras, directorul său de administrație. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Răzvan-Horațiu Radu. La 23 mai 2007, președintele secțiunii a treia a hotărât să anunte cererea guvernului. De asemenea, s-a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa (art. 29 §) 3). FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul este o societate de stoc comună care se află în Brașov. La 25 august 1994, reclamantul a interzis o procedură împotriva Universitatei Transilvania din Brașov care solicită plata de către aceasta din urmă a unei sume de bani care rezultă din contractul în care au fost încheiate, ceea ce a avut în vedere reparațiile care trebuiau efectuate de către reclamant la una dintre salele de reședință ale universității.
La 27 octombrie 1995, Curtea Regională Brașov („Curtea Regională”) a respins acțiunea ca prematură, având în vedere faptul că contractul nu s-a încheiat. La 8 februarie 1996, Curtea de Apel Brașov („Curtea de Apel”) a permis recursul reclamantului, a anulat hotărârea anterioară și a trimis cazul la Curtea Regională pentru o examinare proaspătă și a considerat că instanța de primă instanță a ajuns la o decizie pe baza unei excepții care nu sunt aplicabile.
În timpul reexaminării, a nouăi audieri care au avut loc între 25 iunie 1996 și 4 februarie 1998, două au fost suspendate la cererea reclamantului, care a inclus audierea din 25 iunie 1996 când a solicitat o suspendare pentru a permite Curții Supreme de Justiție să decidă despre cererea sa de a transfera cazul la o altă instanță, audierea fiind stabilită pentru 16 iulie 1996. Curtea Regională a suspendat audierea până la 29 octombrie 1996. Potrivit reclamantului, la 16 iulie 1996, Curtea Supremă de Justiție și-a respins cererea. La 11 februarie 1998, Curtea Regională a respins acțiunea reclamantului ca fiind nefondată. 10. La 25 iunie 1998, Curtea de Apel a respins recursul reclamantului.
11. La 18 martie 1999, Curtea Supremă de Justiție a permis printr-o decizie finală un recurs asupra punctelor de drept de către reclamant, a anulat hotărârea anterioară și a trimis cazul Curții pentru o procedură proaspătă și a constatat că unul dintre judecători a participat, de asemenea, la procedura în care instanța de primă instanță a dat hotărârea din 27 octombrie 1995. 12. În cursul reexaminării, la 15 noiembrie 1999, reclamantul a informat Curtea de Apel că a depus o cerere în fața Curții Supreme de Justiție de a transfera cazul la o altă instanță, audierea fiind stabilită pentru 17 februarie 2000. Curtea de Apel a hotărât să rămână la procedură și a trimis dosarul în arhive. Audierile au fost reluate la 21 aprilie 2000. La 3 mai 2000, Curtea de Apel a respins un recurs din partea reclamantului împotriva hotărârii din 11 februarie 1998, din cauza faptului că argumentele reclamantului nu au fost dovedite.
14. La 22 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiție prin o decizie finală respinsă ca fiind fără motiv un recurs asupra punctelor de drept ale reclamantului. ARTICOLUL 6 § 1 ALICULUI 15. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „tempo rațional”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal...” 17. Perioada care va fi luată în considerare a început la 25 august 1994 și s-a încheiat la 22 iunie 2001. Prin urmare, a durat șase ani, nouă luni și douăzeci și opt zile pentru trei niveluri de jurisdicție.
Șapte instanțe au examinat cazul în această perioadă. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). 20. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele din acest caz (a se vedea Frydlender , citat mai sus).
În plus, Curtea a constatat deja că, deși nu este în măsură să analizeze calitatea juridică a jurisprudenței instanțelor interne, întrucât remiterea cazurilor de reexaminare este, de obicei, ordonată ca urmare a erorilor comise de instanțe mai mici, repetarea unor astfel de decizii în cadrul unui set de proceduri dezvăluie o deficiență gravă în sistemul judiciar. În plus, această deficiență este imputabilă autorităților și nu reclamanților (a se vedea Wierciszewska c. Polonia , nr. 41431/98, § 46, 25 noiembrie 2003, și Matica c. România , nr. 19567/02, § 24, 2 noiembrie 2006). 21. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în cazul în cauză.
Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că, în cazul instant, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rațională”. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. II. ALTE VIOLĂȚI ALEGATE A CONVENȚIEI 22. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 că rezultatul este nedrept, că instanța internă nu a evaluat corect faptele, a interpretat greșit dreptul intern, nu a fost independent și imparțial și nu a considerat cazul pe fonduri, de asemenea, s-a bazat pe articolele 7, 14 și 17 din Convenție și la art. 1 din Protocolul nr. 1. 23. Având în vedere observațiile reclamantului în funcție de tot materialul în posesia sa, Curtea constată că, în măsura în care chestiunile reclamate sunt de competența sa, acestea nu dezvăluie nici o apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale.
24. Rezultă că această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă, vădit nefondat, în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 25. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul a solicitat 1.210.910 de dolari americani (USD) în ceea ce privește prejudiciu material. La 15 februarie 2008, a solicitat 20.403.573 euro (EUR) sub acest cap. De asemenea, a solicitat 1 000.000 USD în ceea ce privește prejudiciile morale.
27. Guvernul a contestat aceste afirmații. 28. Curtea nu dispune de nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Cu toate acestea, consideră că reclamantul trebuie să fi susținut prejudiciu moral (a se vedea Cominersoll S.A. c. Portugal [GC], nr. 35382/97, § 35, CEDO 2000 IV). Reclamantul a solicitat, de asemenea, 10.000 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în instanța internă și în fața Curții și nu a furnizat niciun document justificativ. 30. Guvernul a contestat reclamația ca fiind nefondată.
31. Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 41 din Convenție, acesta va rambursa doar costurile și cheltuielile care se dovedește că au fost suportate de fapt și neapărat și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea Arvelakis c. Grecia , nr. 41354/98 , § 34, 12 aprilie În plus, art. 60 § 2 din Regulamentul Curții prevede că trebuie depuse, împreună cu documentele justificative sau bonuri justificative relevante, informațiile referitoare la orice afirmație formulată în temeiul articolului 41 din Convenție, în lipsa căreia Curtea poate respinge reclamația în întregime sau în parte. 32. Curtea remarcă că reclamantul nu a prezentat niciun document justificativ sau informații care să își justifice cererea.
Prin urmare, Curtea nu atribuie nici o sumă în temeiul acestui șef. Dobânzile implicite 33. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
În ceea ce privește aceste motive, Curtea declară în mod inevitabil plângerea privind lungimea excesivă a procedurii admisibile și restul cererii inadmisibilă; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 1200 EUR (1 mie două sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale, care va fi transformat în moneda națională a statului contestat la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 30 septembrie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Josep Casadevall Președintele adjunct al grefierului
THIRD SECTION
CASE OF S.C. COMPRIMEX S.A. v. ROMANIA (Application no. 32228/02) JUDGMENT STRASBOURG 30 September 2008 FINAL 06/04/2009 This judgment may be subject to editorial revision. In the case of S.C. Comprimex S.A. v. Romania, The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Chamber composed of: Josep Casadevall, President, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judges, and Stanley Naismith, Deputy Section Registrar , Having deliberated in private on 9 September 2008, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 32228/02) against Romania lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Romanian company, S.C. Comprimex S.A. (“the applicant”), on 21 January 2002.
The applicant was represented by Mr Francisc Andras, its managing director. The Romanian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr Răzvan-Horațiu Radu.
On 23 May 2007 the President of the Third Section decided to give notice of the application to the Government. It was also decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility (Article 29 § 3). THE FACTS
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
4. The applicant is a joint stock company based in Brașov.
On 25 August 1994 the applicant brought proceedings against the Transilvania University of Brașov seeking payment by the latter of an amount of money allegedly resulting from a contract they had entered into, which concerned repairs that had to be carried out by the applicant to one of the university’s halls of residence.
On 27 October 1995 the Brașov Regional Court (“the Regional Court”) dismissed the action as premature, considering that the contract had not come to an end.
On 8 February 1996 the Brașov Court of Appeal (“the Court of Appeal”) allowed an appeal by the applicant, quashed the previous judgment and sent the case back to the Regional Court for fresh examination. It considered that the first-instance court had come to a decision on the basis of an exception that was inapplicable.
During the retrial, of the nine hearings held between 25 June 1996 and 4 February 1998, two were adjourned at the applicant’s request. This included the hearing of 25 June 1996 when it requested an adjournment to allow the Supreme Court of Justice to decide on its demand to transfer the case to another court, the hearing being fixed for 16 July 1996. The Regional Court adjourned the hearings until 29 October 1996. According to the applicant, on 16 July 1996 the Supreme Court of Justice dismissed its request.
On 11 February 1998 the Regional Court rejected the applicant’s action as being groundless.
On 25 June 1998 the Court of Appeal dismissed an appeal by the applicant.
On 18 March 1999 the Supreme Court of Justice allowed by a final decision an appeal on points of law by the applicant, quashed the previous judgment and remitted the case to the court of appeal for fresh consideration. It found that one of the judges had also taken part in the proceedings when the first-instance court had given the judgment of 27 October 1995.
During the retrial, on 15 November 1999 the applicant informed the Court of Appeal that it had made a request before the Supreme Court of Justice to have the case transferred to another court, the hearing being fixed for 17 February 2000. The Court of Appeal decided to stay the proceedings and sent the file to the archives. The hearings were resumed on 21 April 2000. The Supreme Court of Justice dismissed the applicant’s request.
On 3 May 2000 the Court of Appeal dismissed an appeal by the applicant against the judgment of 11 February 1998, on the grounds that the applicant’s claims had not been proved.
On 22 June 2001 the Supreme Court of Justice by a final decision rejected as groundless an appeal on points of law by the applicant. THE LAW I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
15. The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement, laid down in Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”
The Government contested that argument.
The period to be taken into consideration began on 25 August 1994 and ended on 22 June 2001. It thus lasted six years, nine months and twenty-eight days for three levels of jurisdiction. Seven courts examined the case during this period. A. Admissibility
The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. B. Merits
The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the relevant authorities and what was at stake for the applicant in the dispute (see, among many other authorities, Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).
The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present case (see Frydlender , cited above). Moreover, the Court has already found that, although it is not in a position to analyse the juridical quality of the case-law of the domestic courts, since the remittal of cases for re-examination is usually ordered as a result of errors committed by lower courts, the repetition of such orders within one set of proceedings discloses a serious deficiency in the judicial system. Moreover, this deficiency is imputable to the authorities and not the applicants (see Wierciszewska v. Poland , no. 41431/98, § 46, 25 November 2003, and Matica v. Romania , no. 19567/02, § 24, 2 November 2006).
Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the instant case the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement. There has accordingly been a breach of Article 6 § 1. II.
OTHER ALLEGED VIOLATIONS OF THE CONVENTION
22. The applicant complained under Article 6 § 1 that the outcome was unfair, that the domestic courts had failed to assess the facts correctly, had misinterpreted the domestic law, had not been independent and impartial and had not considered the case on the merits. It also relied on Articles 7, 14 and 17 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1.
Having carefully considered the applicant’s submissions in the light of all the material in its possession, the Court finds that, in so far as the matters complained of are within its competence, they do not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols.
It follows that this part of the application must be declared inadmissible as being manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. III.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
25. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage
The applicant claimed 1,210,910 United States Dollars (USD) in respect of pecuniary damage. On 15 February 2008 it claimed 20,403,573 euros (EUR) under that head. It also claimed USD 1,000,000 in respect of non-pecuniary damage.
The Government contested these claims.
The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. However, it considers that the applicant must have sustained non-pecuniary damage (see Comingersoll S.A. v. Portugal [GC], no. 35382/97, § 35, ECHR 2000 ‑ IV). Ruling on an equitable basis, it awards it EUR 1,200 under that head. B. Costs and expenses
The applicant also claimed EUR 10,000 for the costs and expenses incurred in the domestic courts and before the Court. It did not provide any supporting documents.
The Government contested the claim as unsubstantiated.
The Court reiterates that under Article 41 of the Convention it will reimburse only the costs and expenses that are shown to have been actually and necessarily incurred and are reasonable as to quantum (see Arvelakis v. Greece , no. 41354/98, § 34, 12 April 2001). Furthermore, Rule 60 § 2 of the Rules of Court provides that itemised particulars of any claim made under Article 41 of the Convention must be submitted, together with the relevant supporting documents or vouchers, failing which the Court may reject the claim in whole or in part.
The Court notes that the applicant did not submit any supporting documents or particulars to substantiate its claim. Accordingly, the Court does not award any sum under this head. C. Default interest
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the complaint concerning the excessive length of the proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, EUR 1,200 (one thousand two hundred euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage, to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 30 September 2008, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Stanley Naismith Josep Casadevall Deputy Registrar President