ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2639/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2639/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2639/2015

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

După parcurgerea mai multor cicluri

procesuale, s-a pronunțat sentința civilă nr. 1286 din 11 iunie 2013 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin care s-a admis acțiunea

reclamantei A. în contradictoriu cu pârâții B., Primăria Municipiului București

și SC C. SA și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

din 1998 încheiat între pârâți în baza Legii nr. 112/1995 cu privire la

imobilul situat în București, sector 1.

A fost obligat

pârâtul persoană fizică să lase reclamantei în proprietate și posesie imobilul

menționat.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că pârâții, în baza unui „concert fraudulos” au

încheiat contractul de vânzare-cumpărare și că titlul de proprietate al

reclamantei este preferabil celui al pârâtului persoană fizică.

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâtul B., arătând că a cumpărat legal apartamentul în baza

Legii nr. 112/1995, că reclamanta nu și-a dovedit calitatea sa de moștenitoare

a proprietarei imobilului, că a fost de bună-credință, că era notorie calitatea

de proprietar a Statului Român și că deține un „bun” în înțelesul Convenției

europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin Decizia nr. 148/A

din 16 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

apelul formulat de apelantul-pârât B., împotriva sentinței civile nr. 1286 din 11

iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul

nr. x/3/2012, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Primăria Municipiului

București, SC C. SA și intimata-reclamantă A. și, a schimbat în tot sentința,

în sensul că respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Prin cererea

precizată, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de pârât din 1998, în baza Legii nr. 112/1995 pentru apartamentul situat

în București, sector 1.

A mai solicitat reclamanta

ca pârâtul să fie obligat să-i lase reclamantei apartamentul în proprietate și

posesie, temeiul acestei cereri fiind art. 480 și urm. C. civ.

În mod corect

judecătorul fondului a apreciat că aspectele referitoare la calitatea

procesuală activă a reclamantei, pe ambele capete de cerere, au fost tranșate

prin deciziile de casare din ciclurile procesuale anterioare, astfel încât

acestea nu mai pot fi puse în discuție.

În legătură cu

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995,

Curtea reține că acesta a fost legal încheiat.

Din actele depuse la

dosar (pag. 31-34 Dosar nr. x/299/2006 Judecătoria sectorului 1 București)

rezultă neechivoc că la data încheierii contractului din 1998 nu erau înregistrate

în evidențele autorității administrative locale înființate pentru aplicarea

Legii nr. 112/1995, nici pe rolul instanțelor de judecată, demersuri din partea

reclamantei care să vizeze imobilul în care locuia pârâtul în calitate de

chiriaș, situat în sector 1.

În acest context

probatoriu, s-a apreciat că mențiunea judecătorului fondului privind existența

unui „concert fraudulos” între pârâții contractanți, mențiune neargumentată, nu

constituie decât o simplă speculație a judecătorului, ce va fi înlăturată.

Este adevărat că

reclamanta a formulat o cerere către Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995

în luna iulie 1996, în legătură cu întregul imobil în care se află și

apartamentul în litigiu, indicând însă o adresă greșită a acestuia, fapt care,

pe de o parte, a justificat adresele emise de Primărie în sensul inexistenței

vreunei cereri a fostului proprietar pentru imobilul din București, iar pe

de altă parte, l-a îndreptățit pe pârâtul persoană fizică să solicite

cumpărarea apartamentului în litigiu, în baza Legii nr. 112/1995, în calitatea

sa de chiriaș și beneficiar al legii amintite.

În opoziție cu

judecătorul fondului s-a apreciat că demersurile ambelor părți contractante au

fost și necesare, dar și suficiente pentru încheierea cu bună-credință a

tranzacției, eroarea reclamantei privind indicarea greșită a adresei poștale,

neputând fi transferată sub formă de sancțiune în sarcina pârâților. De altfel,

a pretinde pârâtului să efectueze cercetări istoric-urbanistice constituie o

sarcină nerezonabilă și disproporționată în raport chiar cu prevederile legale

în vigoare la acea dată.

În același timp, este

disproporționat să se impute pârâților că nu au avut în vedere calitatea de

neproprietar a Statului, în condițiile în care imobilul fusese preluat în baza

unui act normativ, Decretul nr. 92/1950, nu exista nicio hotărâre

judecătorească privind eventuala preluare abuzivă a imobilului în baza

respectivului act normativ și în condițiile în care, la nivel legislativ,

calificarea ca abuzivă a preluării prin Decretul nr. 92/1950 a fost consacrată

ulterior, în timp, încheierii contractului, prin Legea nr. 10/2001.

În legătură cu

acțiunea în revendicare s-a reținut că în urma unei practici neunitare la

nivelul instanțelor de judecată în materia revendicării imobiliare pe calea

dreptului comun în concurs cu legea specială de reparație, Legea nr. 10/2001,

s-a adoptat pe calea recursului în interesul legii, Decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat preeminența legii

speciale în raport cu dreptul comun. În același sens, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a stabilit în cauza Maria Atanasiu vs România, caracterul

subsidiar al demersului de revendicare imobiliară pe calea dreptului comun în

raport cu legea specială de reparație. Curtea a mai stabilit admisibilitatea

acțiunii în revendicare pe dreptul comun, pe cale principală, dar numai în

condițiile preexistenței unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a dreptului

pretins, condiție neîndeplinită în cauza de față.

În ciclurile

procesuale anterioare ale speței s-a clarificat faptul că acțiunea în

revendicare prezentă este admisibilă în principiu. Achiesând la această

situație de necombătut, prezenta acțiune în revendicare este neîntemeiată.

Este de necontestat

că reclamanta deține un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat. Dar,

potrivit deciziilor amintite mai sus, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție

și ale Curții Europene, respectivul titlu de proprietate afectat în exercițiul

său de intervenția Decretului nr. 92/1950, trebuie validat juridic pe calea

legii speciale, în termenele și condițiile acolo prevăzute.

În lipsa unei atari

recunoașteri/validări, titlul de proprietate al reclamantei este lipsit de

eficiență juridică, atestând doar o realitate formală ce poate fi valorificată

în concretețea efectelor sale juridice pe calea specială de reparație adoptată

în acest scop de legiuitorul român.

Nu se pune problema,

în contextul de mai sus, a unei aplicări retroactive a deciziei Înaltei Curți

de Casație și Justiție sau a hotărârii Curții Europene, pentru că acestea nu au

făcut altceva decât să statueze, ca obligație, o opțiune exprimată și anterior

adoptării lor, aceea a aplicării principiului specialia generalibus derogant în

materia revendicării imobiliare, principiu aplicat într-o jurisprudență

neunitară, dar acceptat ulterior, cu nuanțele de mai sus în interpretarea celor

două Curți.

Așa fiind, în compararea

celor două titluri s-a constatat că, pe de o parte există un titlu valid

juridic și legal încheiat în baza Legii nr. 112/1995, aparținând pârâtului B.,

iar pe de altă parte, există un titlu exhibat de reclamantă, afectat în

existența lui de efectele Decretului nr. 92/1950 și susceptibil de a produce

efecte juridice numai în urma validării sale pe calea legii speciale de

reparație, conform deciziilor neechivoce ale Înaltei Curți din România și ale

Curții Europene.

În aceste condiții,

s-a acordat preferabilitate singurului titlu producător de efecte juridice,

contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârât în baza Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta A., criticând soluția pentru

nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9

și 315 C. proc. civ.

O primă critică

vizează reținerea de instanța de casare, cu putere de lucru judecat,

într-un ciclu procesual anterior, prin Decizia nr. 635 din 12 mai 2005,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a

admisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun. În

consecință, instanța de apel era ținută să analizeze cauza pe

fondul acțiunii în revendicare, în sensul analizei titlurilor

părților, fără a mai discuta de incidența legii speciale, respectiv

Legea nr. 10/2001. În strânsă legătură cu această critică se aduce și

argumentul că Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în recurs în interesul legii, nu se aplică

în speță, deoarece acțiunea a fost introdusă înainte de

pronunțarea acestei decizii (dar înăuntrul termenului de un an prevăzut de

lege), la fel ca și acțiunea în constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare.

O a doua critică

vizează reținerea calității procesuale active a reclamantei, cu

putere de lucru judecat, prin Decizia civilă nr. 674 din 21 martie 2006,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

întrucât s-a făcut dovada că este unica moștenitoare a autorului

Zamfirescu Constantin, care, la rândul său, a fost proprietarul imobilului.

O a treia critică se

referă la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1, 9 și 14 din

Legea nr. 112/1995 pentru constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare din 21 aprilie 1998, încheiat între Primăria Municipiului

București, prin mandatar SC C. SA, în calitate de vânzător și B., în

calitate de cumpărător pentru apartamentul situat în București, sector 1.

Astfel, deși

reclamanta a formulat o cerere de restituire în natură a întregului imobil, în

luna iulie 1996, către Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995, s-a

reținut în mod eronat de instanța de apel că au fost respectate

dispozițiile legale pentru vânzarea apartamentului în litigiu către pârât,

de vreme ce acesta se putea vinde numai după soluționarea cererii

reclamantei. S-a reproșat reclamantei că ar fi indicat o adresă

greșită în solicitarea adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995,

însă această susținere trebuie înlăturată, deoarece schimbările de

denumire a străzilor au survenit de-a lungul timpului, iar imobilul era perfect

identificabil din actele depuse la dosarul cauzei.

Mai mult, trebuie

reținut că există fraudă la lege, întrucât unitatea vânzătoare știa

că s-a depus o cerere de restituire în natură de către fosta proprietară, după

cum știa și pârâtul, așa cum rezultă dintr-o serie de documente

depuse la dosarul cauzei, în fața instanței de fond.

Pârâtul a fost de

rea-credință la încheierea contractului, deoarece există

recunoașterea expresă a acestuia cu privire la situația imobilului

și a foștilor proprietari, aspect reținut corect de

instanța de fond. Așa fiind, contractul nu poate fi salvat de la

nulitate, chiar în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

deoarece cumpărătorul nu a fost de bună-credință, aspect ce rezultă chiar

din declarațiile pârâtului și cele ale mamei sale. Pârâtul a declarat

că a așteptat trei ani de zile pentru a vedea dacă rudele fostului

proprietar vor depune cerere de restituire a imobilului, ceea ce ilustrează

faptul că avea cunoștință despre posibilitatea depunerii unei astfel

de cereri.

În ceea ce

privește acțiunea în revendicare, în măsura, în care se reține

că actul de vânzare a apartamentului în litigiu este nul absolut, atunci,

pârâtul nu are titlu, iar cererea trebuie apreciată pe dreptul comun, urmând a

se efectua compararea de titluri. Or, în speță, s-a reținut cu putere

de lucru judecat printr-o hotărâre pronunțată într-un ciclu procesual

anterior, respectiv Decizia nr. 635 din 12 mai 2005, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă, că acțiunea în revendicare

este admisibilă și trebuie judecată pe fond.

S-a mai invocat

și existența unor alte hotărâri irevocabile, pronunțate în alte

litigii care statuează în sensul admiterii acțiunii în revendicare în

favoarea reclamantei, pentru apartamente situate în același imobil.

Cererea formulată de

reclamantă trebuia analizată pe fond și din perspectiva faptului că în

considerentele instanței de apel s-a statuat că este de necontestat că

reclamanta deține un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat.

Pârâtul B. a depus

întâmpinare și a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Pârâtul

arătat că reclamanta a formulat o cerere pentru întreg imobilul situat în București

și nu doar pentru o unitate locativă, așa cum prevedea art. 3 din

Legea nr. 112/1995. Pe de altă parte, imobilul revendicat nu se afla la

aceeași adresă cu apartamentul cumpărat de pârât, astfel încât reclamanta

nu era îndreptățită să-l revendice.

Pe de altă parte,

pârâtul a fost de bună-credință, pentru că viza oficiului juridic pentru

întocmirea actului de vânzare a fost în sensul că nu există o cerere de

revendicare pentru imobilul în litigiu, astfel încât era îndreptățit să

ceară cumpărarea apartamentului în care locuia.

Un alt argument

invocat se referă la faptul că în jurisprudența Curții Europene de la

Strasbourg s-a statuat că acțiunea în revendicare este admisibilă numai în

condițiile preexistenței unei hotărâri de recunoaștere a

dreptului pretins. Or, preluarea imobilului prin Decretul nr. 92/1950 impunea

validarea titlului reclamantei pe calea legii speciale, astfel încât prin

aplicarea Deciziei nr. 33/2008, se impunea respingerea acțiunii.

Recursul reclamantei este

fondat pentru următoarele considerente:

Înalta Curte, examinând

susținerile reclamantei, reține că acestea se subsumează dispozițiilor

art. 304 pct. 9 și art. 315 C. proc. civ., urmând să fie analizate din

această perspectivă.

Este întemeiat

motivul de recurs privind greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

în ceea ce privește nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

pentru apartamentul în litigiu.

Înalta Curte

reține că, înainte de încheierea contractului de pârât în anul 1998, a

fost înregistrată la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, o cerere de

restituire a imobilului în litigiu de către reclamanta A., respectiv în cursul

lunii iulie 1996.

La momentul

înregistrării cererii de restituire a imobilului de către reclamantă, dar

și la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, era în vigoare art.

13 din Hotărârea nr. 20 din 17 ianuarie 1996, pentru aprobarea Normelor

Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, potrivit căruia era interzisă

înstrăinarea oricărui imobil ce intra sub incidența acestei legi, ori de

câte ori exista o suspiciune cu privire la valabilitatea titlului statului.

Aceste norme sunt

subsumate, în acest context, dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995

care atrag incidența actului normativ numai în ceea ce privește

imobilele preluate cu titlu. Cu alte cuvinte, dacă se contesta titlul statului,

fie și printr-o cerere adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995,

până la clarificarea situației juridice a imobilului, acesta nu putea fi

înstrăinat.

În cauza Păduraru c.

României (parag. 78), Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că Legea nr.

112/1995 nu se aplică decât în cazul situației bunurilor față de care statul

deținea un titlu de proprietate și că nicio altă dispoziție internă nu acorda

statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul său și

pentru care nu avea, așadar, un titlu. În parag. 79, Curtea reține că la

momentul vânzării statul nu avea o bază legală, având în vedere că Legea nr. 112/1995

nu permitea decât vânzarea bunurilor cu titlu.

Fiind o normă

imperativă, sancțiunea pentru nerespectarea acesteia este nulitatea absolută.

Așa fiind, este evident că motivul de nulitate era reglementat de lege,

astfel încât instanța era îndreptățită să-l analizeze, așa cum a fost

invocat de reclamantă.

Potrivit

dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, așa cum se

prezenta textul inițial, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele

făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate

fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care

actul a fost încheiat cu bună-credință.

Or, în speță,

deși atât instanța de fond, cât și instanța de apel au

stabilit corect situația de fapt, au dat o interpretare diferită normelor

juridice incidente cu privire la cauza de nulitate.

Astfel, s-a stabilit

că reclamanta a depus o cerere de restituire în natură a întregului imobil la

Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 și că apartamentul în litigiu

făcea parte din imobilul solicitat, a cărui adresă a suferit o serie de

modificării ale denumirii străzii, respectiv din București. Acest lucru este

atestat prin adresa din 19 iulie 1996, emisă de Consiliul General al

Municipiului București, Direcția Generală de Urbanism și

Amenajarea Teritoriului, aflată la fila 107 din Dosarul nr. x/2002 al

Judecătoriei sectorului 1 București.

În ceea ce-l

privește pe pârât, acesta printr-o cerere depusă la filele 77-81 din Dosarul

nr. x/2004 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă,

cerere întocmită și semnată de acesta - recunoaște că știa

situația foștilor proprietari, că atât el, cât și mama sa îi cunoșteau

pe foștii proprietari și, mai mult, erau în legătură cu aceștia.

Faptul că unitatea

mandatată să efectueze vânzarea a omis să menționeze că imobilul a fost

solicitat de reclamantă, deși cererea era înregistrată din 26 iulie 1998

la Primăria sectorului 1 București, nu înlătură răspunderea acesteia

și demonstrează reaua-credință în efectuarea actului de vânzare. Din

înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă și reaua-credință a

pârâtului, deoarece acesta îi cunoștea pe foștii proprietari și

a așteptat trei ani soluționarea situației imobilului.

Respectarea

principiului legalității presupune ca toate organismele de stat, inclusiv

cele administrative să respecte dispozițiile legale și drepturile

părților, rezolvând solicitările depuse în conformitate cu prevederile din

actele normative incidente. Nu se poate statua ab initio, că reclamanta nu avea

dreptul la restituirea imobilului, fără ca solicitarea să fie examinată, în

temeiul actelor depuse și să fie dată o rezolvare administrativă.

Garanțiile de legalitate

trebuie să existe pe toată durata procedurii, indiferent de rezultatul

acesteia, iar ignorarea cererilor depuse, nerespectarea drepturilor persoanelor

interesate, demonstrează o incapacitate administrativă care duce la o

răspundere obiectivă a statului. Actele normative trebuie să aibă o

continuitate în protejarea valorilor sociale și economice, în sensul unei

predictibilități care să permită securitatea circuitului juridic civil.

Succesiunea actelor normative în materia restituirii proprietăților

preluate de stat în perioada 1945-1989 a determinat o ineficacitate structurală

care a generat crearea unor drepturi, concomitent în patrimoniul mai multor

persoane, aspect identificat, în mod constant, în jurisprudența

Curții Europene de la Strasbourg (cauza Maria Atanasiu și alții

contra României).

Așa fiind, sunt

incidente în cauză dispozițiile art. 1, raportat la art. 9 din Legea nr. 112/1995

și art. 3 din Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 2006, care fundamentează

cauza de nulitate absolută a contractului din 21 aprilie 1998, încheiat de

pârâtul B. cu SC C. SA.

În situația în

care se constată nulitatea absolută a contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995,

pârâtul nu are calitatea de proprietar și în consecință nu a dobândit

un bun în patrimoniu, în conformitate cu jurisprudența Curții

Europene.

În ceea ce

privește acțiunea în revendicare, trebuie subliniat că titlul

reclamantei a fost consacrat prin hotărâre judecătorească, respectiv prin Decizia

civilă nr. 236/A din 27 februarie 2004, pronunțată de Tribunalul

București, în Dosarul nr. x/2003, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 795

din 19 mai 2005, pronunțată de Curtea de apel București, secția

a IV-a civilă.

Prin decizia

Tribunalului București s-a statuat că reclamanta A. a dovedit calitatea de

unică moștenitoare legală a defunctului său tată D., prin certificatul de

moștenitor din 1967 și certificatul de moștenitor din 03 mai 2001.

Instanța a mai reținut că prin Decretul nr. 92/1950, imobilul a fost

naționalizat pe numele lui D. care a fost avocat se încadra în categoria

de intelectual profesionist, făcând parte din categoriile socio-profesionale

exceptate de la naționalizare, conform art. 2 din actul normativ

menționat.

Tribunalul a statuat

cu putere de lucru judecat că imobilul a fost preluat abuziv și că

Decretul nr. 92/1950 nu constituie un titlu valabil de preluare a

proprietății de către stat și a dispus restituirea sa în

contradictoriu cu Primăria Municipiului București, SC C. SA și E.

și D. care ocupau un apartament, în calitate de cumpărători, în temeiul

Legii nr. 112/1995.

Este adevărat că

pârâtul B. nu a fost parte în acel dosar, însă esențial pentru

soluționarea cauzei este faptul că în motivarea Tribunalului

București s-a reținut că imobilul care a aparținut autorului

reclamantei, D. a fost preluat abuziv de către stat.

În acest context, se

poate invoca jurisprudența Curții Europene în cauza Maria Atanasiu

și alții contra României, de vreme ce există o hotărâre

judecătorească irevocabilă de restituire a imobilului în favoarea reclamantei,

într-o acțiune în revendicare anterioară, în care s-a judecat cu organele

administrative care l-au deținut, respectiv Primăria Municipiului

București și SC C. SA.

Așa cum au

reținut instanțele anterioare, apartamentul cumpărat de pârâtul B.

face parte din corpul D, ce face parte din corpurile ce i-au revenit lui D. la

partaj, în 1941, astfel încât prin constatarea nulității absolute a

contractului pârâtului, reclamanta este îndreptățită să îl revendice,

având în vedere hotărârea judecătorească anterioară care-i confirmă titlul de

proprietate.

Compararea de titluri

trebuie efectuată în conformitate cu analiza acțiunii în revendicare pe

calea dreptului comun, așa cum s-a statuat irevocabil într-un ciclu

procesual anterior, prin Decizia de casare nr. 635 din 12 mai 2005,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

în Dosar nr. x/2004.

Așadar, în

cadrul acțiunii în revendicare, reclamanta are un titlu confirmat prin

hotărâre judecătorească, iar contractul pârâtului este nul absolut pentru nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, raportate la art. 45 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, așa cum a fost publicată inițial.

În acest context, se

înlătură, în parte, incidența Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul

legii, numai în ceea ce privește concursul dintre legea specială și

legea generală, deoarece, ca urmare a statuării irevocabile printr-o Decizie pronunțată

într-un ciclu procesual anterior (nr. 635 din 12 mai 2005 a Curții de Apel

București) litigiul intră sub incidența art. 480 C. civ. din 1864.

Teza a doua a Deciziei

nr. 33/2008 impune ca în cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea

speciala, respectiv Legea nr. 10/2001, si Convenția europeana a

drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Aceasta prioritate poate

fi data in cadrul unei acțiuni in revendicare, întemeiata pe dreptul

comun, în măsura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice. În cuprinsul

considerentelor deciziei menționate, Înalta Curte a reținut că unul

dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul

securității raporturilor juridice, care înseamnă, intre altele, ca o

soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu

contra României, parag. 61).

Din cauza

inconsecventei si deficientelor legislative, precum si a eventualelor litigii

anterior soluționate, nu este exclus ca intr-o astfel de acțiune in

revendicare ambele părți sa se poată prevala de existenta unui bun in

sensul Convenției, instanțele fiind puse in situația de a da

preferabilitate unuia in detrimentul celuilalt, cu observarea, in același

timp, a principiului securității raporturilor juridice.

Literatura juridică a

admis de multa vreme faptul ca revendicarea este o acțiune reala, iar

acest caracter se conserva atât timp cât exista si posibilitatea de a se

readuce lucrul revendicat in patrimoniul revendicantului.

Instanța supremă

a mai reținut că nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001

exclude, in toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la

acțiunea in revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune

să se poată prevala la rândul sau de un bun in sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional si trebuie sa i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a

se analiza, in funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, in ce

măsură legea interna intra in conflict cu Convenția europeana a

drepturilor omului si daca admiterea acțiunii in revendicare nu ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității

raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe

între legea internă si Convenție, trebuie sa se verifice pe fond dacă si

pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun in sensul

Convenției.

În speță, în

situația în care contractul pârâtului a fost constatat nul, prin hotărâre

judecătorească irevocabilă, acesta nu are titlu, nu are calitatea de

proprietar, nu a dobândit un bun în patrimoniu, iar reclamanta este singura

care are titlu în cererea în revendicare, formulată pe calea dreptului comun, ceea

ce-i permite să triumfe în acțiunea formulată.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9

și art. 315 raportate la art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

urmează să admită recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 148/A

din 16 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Urmează să

modifice decizia recurată, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul

declarat de pârâtul B., împotriva sentinței nr. 1286 din 11 iunie 2013 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 148/A din 16 martie 2015 a

Curții de Apel București. secția a IV-a civilă.

Modifică decizia recurată,

în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței

nr. 1286 din 11 iunie 2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 24 noiembrie 2015.