ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3733/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3733/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1150 din 25 mai 2012,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantul-pârât

M.D., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă I.E., a obligat pârâta să lase reclamantului

în deplină proprietate și posesie apartamentul, situat în București, str. B., sectorul

1, în suprafață utilă de 126,16 m.p., împreună cu cota indiviză de 3,5% din părțile

comune ale imobilului și 15,40 m.p. teren sub construcție, a respins cererea reconvențională

formulată de pârâta-reclamantă I.E. în contradictoriu cu reclamantul-pârât M.D.

Pentru a pronunța această

sentință, tribunalul a reținut că imobilul a fost naționalizat de la I.V. prin decretul

nr. A. - poziția B. (dosarul judecătoriei).

În baza acestei situații

și a titlului menționat, prin sentința civilă nr. 6535/1997, Judecătoria Sectorului

1 București a admis acțiunea reclamantului M.D. privitoare la acest imobil precum

și la un alt apartament din București și, constatând nulitatea operațiunii de trecere

a bunurilor în proprietatea statului, a constatat că reclamantul este proprietarul

celor două imobile (dosar judecătorie).

Imobilul a fost înstrăinat

de Primăria Municipiului București, în baza Legii nr. 112/1995, pârâtei I.E., prin

contractul de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996 (dosar tribunal).

Totodată, tribunalul a

constatat că actul de vânzare-cumpărare al autoarei reclamantului este preferabil

contractului propus de pârâtă, întrucât acesta din urmă provine de la un neproprietar,

nefiind făcută dovada regulatei treceri a dreptului de proprietate în patrimoniul

Statului și apoi al pârâtei, titlul reclamantului având și dată mai veche.

Au fost înlăturate apărările

pârâtei relative la exceptarea de la restituirea în natură a bunurilor care intră

sub incidența dispozițiilor art. 7 alin. (11), art. 18 lit. c) și art. 45 alin.

(2) și (21) din Legea nr. 10/2001, deși pârâta justifică un „bun” în sensul

art. 1 alin. (1) din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O., același lucru este valabil

și în cazul reclamantului, care deține la rândul său un „bun actual” conform Convenției.

Prin sentința civilă

nr. 6535/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost constatat dreptul de

proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu.

În privința cererii reconvenționale,

aceasta a fost respinsă, întrucât obligația încheierii unui contract de închiriere

conform O.U.G. nr. 40/1999 se poate naște în sarcina reclamantului, în condițiile

art. 6 din ordonanță, doar în măsura în care va fi confirmat definitiv și irevocabil

ca proprietar al apartamentului și în măsura întrunirii unor condiții dintre care

unele nu pot fi verificate sau impuse părților în acest stadiul al procedurii.

Împotriva acestei sentințe

a formulat apel pârâta I.E.

Prin decizia civilă

nr. 444/A din 03 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul, s-a schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că s-a respins acțiunea ca neîntemeiată și s-au menținut

celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut următoarele:

Cu privire la invocarea

tardivității prin cererea de apel, a modului în care a fost soluționată excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare prin încheierea de ședință din 30

martie 2012, Curtea a avut în vedere împrejurarea că tribunalul a făcut o corectă

aplicare a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008.

Este adevărat că apelanta

a precizat prin cererea de apel formulată la 12 iunie 2012 că apelul este declarat

împotriva sentinței civile nr. 1150/2012, dar motivarea depusă la 13 noiembrie 2012

critică și modul în care a fost soluționată excepția inadmisibilității acțiunii.

În prezenta cauză, analiza Curții s-a făcut asupra fondului cauzei și nu asupra

excepțiilor invocate, cererea în revendicare fiind admisibilă în principiu, așa

cum s-a arătat mai sus.

În mod greșit tribunalul

a reținut că reclamantul are un titlu, acesta neavând „un bun actual” în sensul

jurisprudenței C.E.D.O. așa cum noțiunea a fost conturată în cauza Atanasiu și alții

contra României. În paragrafele 140 și 143 din decizia mai sus menționată se arată

că „un bun actual” există în patrimoniul proprietarului deposedat abuziv de către

stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, dar s-a

și dispus expres în sensul restituirii bunului.

Curtea a constatat că

sentința nr. 6535 pronunțată la 16 mai 1997 este o hotărâre prin care s-a admis

o acțiune în constatarea nulității operațiunii de trecere în proprietatea statului

a imobilului în litigiu și s-a constatat că reclamantul este proprietarul celor

două imobile. Această hotărâre s-a pronunțat în contradictoriu cu Consiliul General

al Primăriei București, apelanta fiind terț față de această hotărâre. O hotărâre

dată într-o acțiune în constatare este neexecutorie, neputând constitui titlu executoriu.

Potrivit Legii nr. 10/2001,

în cauză sunt incidente dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții

ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu prevederile

art. 480 C. civ. invocate de reclamant în acțiune.

De asemenea, compararea

titlurilor de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare formulată potrivit dreptului

comun, dincolo de criteriile jurisprudențiale făcute privind proveniența titlurilor,

nu poate să ignore dispozițiile unei legi speciale respectiv dispozițiile art. 18

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care măsurile reparatorii se

stabilesc numai în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Or, recurentul, la data

apariției Legii nr. 10/2001, nu era exceptat de la aplicarea dispozițiilor legii

speciale, având posibilitate de a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare

și măsuri reparatorii prin restituirea în natură sau în echivalent, dacă formula

notificare în termen.

Împotriva menționatei

decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, intimatul-pârât-reclamant

M.D. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea acestora

s-a arătat că decizia a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 129

alin. (5) C. proc. civ. și ale art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

Asupra excepției tardivității,

instanța de apel nu s-a pronunțat în niciun fel, aceasta excepția nu a fost invocată

prin cererea de apel formulată de apelanta I. - așa cum eronat reține instanța -

ci în fața instanței de judecată.

Instanța nu numai că nu

a analizat și nu s-a pronunțat asupra excepției tardivității invocate în fața instanței

de apel de către intimat, dar nici măcar nu a înțeles care din părțile din dosar

au invocat această excepție și nici cu privire la ce aspect a fost invocată excepția

tardivității.

În speță nu sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 112/1996 (de altfel, în hotărârea irevocabilă instanța a

reținut și acest aspect) întrucât, Legea nr. 112/1996 viza înstrăinarea imobilelor

preluate de stat cu titlu valabil: imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil,

autoarea reclamantului nefăcând parte din categoriile supuse naționalizării.

În speță nu sunt aplicabile

nici dispozițiile Legii nr. 10/2001, la data apariției Legii nr. 10/2001, reclamantul

fiind proprietar al apartamentului în virtutea sentinței civile irevocabile, astfel

că o eventuală cerere adresată în baza legii speciale apărea ca fiind inadmisibilă,

tocmai pe considerentul că, odată cu rămânerea irevocabilă a hotărârii, părțile

erau puse în situația anterioară decretului de naționalizare, drept urmare imobilul

se afla în patrimoniul acestuia.

Cum Legea nr. 112/1995

viza imobilele preluate de stat cu titlu, iar imobilul în litigiu a fost preluat

fără titlu valabil, rezultă că acest bun nu făcea obiectul niciuneia dintre cele

două legi.

În ciuda bunei-credințe

pe care o invocă, apelanta a dobândit imobilul în anul 1996 și l-a înscris la cartea

funciară abia în anul 2007.

Ca atare, în mod legal,

reclamantul M.D. s-a judecat cu proprietarul tabular al imobilului - Primăria municipiului

București, întrucât nu avea de unde să cunoască că a fost încheiat un contract de

vânzare-cumpărare. Or, exclusiv în ipoteza în care pârâta I. și-ar fi respectat

obligațiile legale și și-ar fi înscris imobilul în cartea funciară, s-ar fi putut

reține o culpă în sarcina reclamantului în ceea ce privește formularea acțiunii

în contradictoriu cu Primăria municipiului București.

În speță nu suntem în

ipoteza avută în vedere în cauza Maria Atanasiu împotriva României - unde reclamantele

aveau o hotărâre care constata abuzivă naționalizarea unui imobil de apartamente,

drept pentru care Curtea a apreciat că hotărârea nu constituie titlu executoriu

pentru apartamentul ce făcea obiectul cauzei; dimpotrivă, în prezenta cauză, suntem

în prezenta unei hotărâri irevocabile prin care s-a constatat atât nulitatea operațiunii

de trecere în proprietatea statului (nu doar faptul că naționalizarea a fost abuzivă,

ci chiar faptul că operațiunea a fost nulă) și totodată s-a constatat dreptul de

proprietate al reclamantului.

Reclamantului nu-i poate

fi imputat faptul că nu a urmat calea prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001

și pentru că, dincolo de faptul că la momentul apariției legii deținea o hotărâre

judecătorească care constata dreptul său de proprietate, nu a cunoscut și nu avea

cum să cunoască faptul că imobilul fusese înstrăinat de către Primăria municipiului

București în temeiul Legii nr. 112/1995. De altfel, acest aspect nu-i poate fi opus

nici măcar de către pârâta cumpărătoare pe Legea nr. 112/1995, întrucât aceasta

și-a intabulat dreptul de proprietate și l-a făcut opozabil terților abia în anul

2007.

Hotărârea instanței este

eronată și pentru că și-a însușit în totalitate susținerile apelantei-pârâte, făcând

trimitere doar la motivarea C.E.D.O. din cauza Raicu împotriva României și ignorând

în totalitate practica constantă a C.E.D.O. care a statuat în nenumărate cauze în

sensul restituirii bunului către adevăratul proprietar (cauzele Brumarescu vs. României,

Străin vs. României, Katz vs. Romanici, etc).

Instanța a reținut în

mod eronat situația de fapt și de drept a imobilului ce face obiectul prezentei

cauze.

Sentința civilă irevocabilă

nr. 6535 din 16 mai 1997 a fost pronunțată într-o acțiune având ca obiect constatarea

nulității naționalizării. Ca atare, față de dispozitivul hotărârii irevocabile care

„constată nulitate”, se impun următoarele concluzii:

- principiul retroactivității

efectelor nulității impune înlăturarea efectelor produse în temeiul actului respectiv;

- constatarea calității

de proprietar constituie un efect al admiterii acțiunii în declararea nulității,

astfel încât nu ne aflăm în prezența unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile

art. 111 C. proc. civ.;

- acțiunea care a făcut

obiectul dosarului în care s-a pronunțat sentința irevocabilă, fiind o acțiune în

declararea nulității absolute, constatarea calității de proprietar a fost parte

derivată din acțiunea principală;

- hotărârea instanței

de apel ce face obiectul prezentului recurs nu conciliază problema efectelor hotărârii

irevocabile din 1997.

În hotărârea Atanasiu,

C.E.D.O. nu a infirmat întreaga sa practică anterioară. Dacă până la hotărârea Atanasiu,

Curtea considera că simpla constatare a caracterului ilegal al naționalizării, în

cauza Atanasiu Curtea își dezvoltă jurisprundența și nu schimbă cu nimic abordarea

anterioară.

Instanța a dat o interpretare

eronată constatărilor Curții din paragrafele 143-144 a hotărârii Atanasiu - în sensul

că, în lipsa unei hotărâri irevocabile care să dispună restituirea bunului, nu ne

aflăm în prezența unui bun actual. Acest argument ar fi valabil doar în ipoteza

în care nu se constata, printr-o hotărâre anterioară, caracterul ilegal al naționalizării.

Dacă exista o hotărâre prin care se constata caracterul ilegal al naționalizării,

jurisprudența anterioară a Curții va fi aplicată și reclamantul va avea un bun în

sensul Convenției, în legătură cu imobilul respectiv.

Aprecierile în ceea ce

privește principiul specialia generalibus derogant sunt corecte exclusiv sub aspect

principial, însă acest principiu nu este incident în prezenta cauză, dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nefiind aplicabile speței.

Procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o cale de drept efectivă și eficientă, atât timp

cât, chiar dacă partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă și

eventual contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive

se face tot prin intermediul Fondului Proprietatea. Or, Curtea Europeană a stabilit

deja că acest Fond nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat

ca echivalent cu acordarea efectivă de despăgubiri, Legea nr. 247/2005 nefiind în

prezent în măsură să conducă la despăgubiri.

Lipsa de despăgubiri pentru

o perioadă de peste 60 ani, a produs reclamantei o sarcină disproporționată și excesivă,

incompatibilă cu dreptul de a beneficia de bunurile sale, fapt garantat de art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat

pentru următoarele considerente:

Instanța de apel și-a

îndeplinit

rolul activ și a identificat și analizat excepția tardivității formulării motivului

de apel privind greșita respingere a excepției inadmisibilității cererii de către

prima instanță de fond.

Împrejurarea că în motivarea

deciziei s-a făcut referire la „invocarea tardivității prin cererea de apel, a modului

în care a fost soluționată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare prin

încheierea de ședință din 30 martie 2012”, constituie numai o greșeală de exprimare,

care nu poate atrage casarea, câtă vreme din considerentele deciziei recurate rezultă

că instanța de apel a identificat în ce constă această excepție și a respins-o arătând

că, prin motivarea apelului, depusă la 13 noiembrie 2012, a fost criticat și modul

în care a fost soluționată excepția inadmisibilității acțiunii, iar analiza Curții

s-a făcut asupra fondului cauzei și nu asupra excepțiilor invocate, cererea în revendicare

fiind admisibilă în principiu.

Prin această motivare,

Curtea de Apel a răspuns excepției tardivității formulării unuia dintre motivele

de apel, invocată de către intimat în faza apelului, susținând că nu este tardiv

formulat motivul de apel care vizează greșita respingere a excepției inadmisibilității

cererii de chemare în judecată de către prima instanță, întrucât apelul nu se referă

numai la sentință, ci și la încheierea din 30 martie 2012, în care a fost soluționată

această excepție.

Pe de altă parte, Înalta

Curte observă că instanța de apel a analizat modul în care a fost soluționată excepția

inadmisibilității formulării cererii de chemare în judecată, deci chiar motivul

de apel, considerând că respingerea excepției este corectă, deoarece trebuie respectat

principiul liberului acces la justiție.

Prin urmare, soluția de

respingere a excepției tardivității formulării motivului de apel a fost motivată,

trecându-se apoi la analiza acestui motiv de apel care a fost apreciat ca nefundat,

soluție care este favorabilă recurentului. În acest context, Înalta Curte apreciază

că este lipsită de interes criticarea în recurs a neanalizării excepției tardivității

formulării acestui motiv de apel, întrucât o astfel de omisiune nu îi poate produce

nici o vătămare recurentului.

Pentru argumentele expuse,

Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile din recurs cu privire la încălcarea

art. 129 și 137 C. proc. civ.

În ceea ce privește modul

în care instanța de apel a răspuns criticilor vizând fondul cauzei, Înalta Curte

consideră că nu este incident motivul de recurs invocat, pentru considerentele ce

succed:

Prezenta cerere de chemare

în judecată a fost introdusă la 2 martie 2009, în contradictoriu cu pârâta I.E.,

și are ca obiect revendicarea apartamentului din str. B. sector 1.

Temeiul juridic al cererii

de chemare în judecată îl constituie art. 480 C. civ., care reprezintă dreptul comun

în materie de revendicare.

Imobilul în litigiu a

fost preluat de statul român în temeiul Decretului A., astfel încât în mod corect

s-a considerat în apel că intră sub incidența Legii nr. 10/2001, în temeiul prevederilor

cuprinse în art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. a) al acestei legi, potrivit

cărora imobilele preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură

nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi iar, în sensul Legii nr. 10/2001,

prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg și imobilele naționalizate prin Decretul

nr. A.

Cu toate acestea, reclamantul

nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001 pentru a obține măsuri reparatorii, considerând

că dreptul său este deja valorificat prin sentința civilă nr. 6535/1997 a Judecătoriei

Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă prin neapelare, pronunțată în

contradictoriu cu C.G.M.B., prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului

și calitatea reclamantului de proprietar al imobilului în litigiu.

Recurentul susține că,

în raport de această sentință, nu sunt aplicabile în cauză prevederile Legii

nr. 112/1995 și nici cele ale Legii nr. 10/2001, întrucât, pe de o parte, imobilul

a fost preluat fără titlu valabil, deci nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995

care se aplica numai imobilelor preluate cu titlu, iar, pe de altă parte, deținerea

unui titlu de proprietate, respectiv sentința civilă nr. 6535/1997 a Judecătoriei

Sectorului 1 București, îl repune în situația anterioară decretului nr. A., ceea

ce face inutilă urmarea procedurii Legii nr. 10/2001, întrucât apartamentul se află

în patrimoniul său.

Înalta Curte observă că,

prin sentința civilă nr. 6535/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București, se constată

atât nevalabilitatea titlului statului cât și calitatea reclamantului de proprietar

al imobilului, hotărârea pronunțată soluționând o acțiune în constatare declaratorie,

care, prin natura sa, nu constituie titlu executoriu, astfel încât reclamantul nu

și-a putut valorifica dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu prin

executare silită pe calea dreptului comun.

La data la care a fost

pronunțată sentința civilă nr. 6535/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București nu

era în vigoare Legea nr. 10/2001 care stabilește o procedură derogatorie de la dreptul

comun pentru valorificarea dreptului de proprietate de către foștii proprietari

ai imobilelor preluate de stat în mod abuziv de stat în perioada de referință a

legii.

Această lege, în art.

2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 în forma inițială, prevedea că „persoanele ale

căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar

avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii

judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi”.

Prin urmare, în temeiul

Legii nr. 10/2001 se recunoștea calitatea de proprietar, cu efect retroactiv de

la data preluării, persoanelor ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil,

cum este cazul reclamantului, care urma a fi exercitată după primirea deciziei sau

a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor Legii nr. 10/2001.

Întrucât deținea un titlu

de proprietate care nu putea fi pus în executare, iar prin Legea nr. 10/2001 i se

acorda recurentului posibilitatea de a-și valorifica acest titlu prin obținere a

unei decizii sau hotărâri judecătorești de restituire pentru același imobil, recurentul

trebuia să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia urma a se verifica

situația juridică a apartamentului, stabilindu-se dacă imobilul a fost sau nu înstrăinat

și care sunt măsurile de reparație ce i se cuveneau.

Din cuprinsul art. 2

alin. (2) al Legii nr. 10/2001 se observă că nici Legea nr. 10/2001 nu acorda caracter

executoriu titlurilor obținute în temeiul său decât condiționat de obținerea deciziei

sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi.

De altfel, art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 a fost ulterior abrogat prin Legea

nr. 1/2009, astfel încât, de la acel moment, persoanelor ale căror imobile au fost

preluate fără titlu valabil nu li s-a mai recunoscut cu caracter retroactiv calitatea

de proprietar, încă la data preluării.

În cadrul procedurii Legii

nr. 10/2001 reclamantul putea solicita restituirea în natură a imobilului sau acordarea

de măsuri reparatorii, putea cere constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât să își poată valorifica, prin

redobândirea în patrimoniu a imobilului în natură sau prin echivalent, pe calea

legii speciale, dreptul constatat prin sentința civilă nr. 6535/1997 a Judecătoriei

Sectorului 1 București.

Mai mult, procedura Legii

nr. 10/2001 trebuia urmată întrucât apartamentul în litigiu nu se mai afla în posesia

C.G.M.B., fiind înstrăinat chiriașei I.E., iar legea specială cuprindea prevederi

pentru realizarea dreptului tocmai în această situație.

Astfel fiind, apare ca

nefondată susținerea recurentului potrivit căreia nu avea obligația de a urma procedura

Legii nr. 10/2001, putând formula acțiune direct în temeiul dreptului comun.

Raportul dintre legea

specială, Legea nr. 10/2001, și dreptul comun reprezentat de art. 480 C. civ., a

fost stabilit prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de

către secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că „de

principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu

au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C.

civ.”.

Drept urmare, reclamantul

nu își mai poate valorifica dreptul de proprietate pe calea dreptului comun, cât

timp avea la îndemână calea legii speciale pe care nu a valorificat-o prin formularea

unei notificări, în termenul de decădere reglementat de art. 22 alin. ultim al Legii

nr. 10/2001.

Cu toate acestea, singura

posibilitate pe care decizia nr. 33/2008 o recunoaște persoanei îndreptățite în

temeiul Legii nr. 10/2001 de a recurge la acțiunea în revendicare pe calea dreptului

comun este aceea în care reclamantul, într-o atare acțiune, se prevalează de un

bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și, în scopul valorificării acestuia,

trebuie să i se asigure accesul la justiție, pentru a dovedi deținerea unui asemenea

bun. Numai dacă se realizează această dovadă se va trece la compararea efectivă

a titlurilor de proprietate, specifică acțiunii în revendicare, însă criteriile

de preferabilitate vor fi cele stipulate în legea specială, Legea nr. 10/2001, iar

nu cele de drept comun, tot în aplicarea principiului specialia generalibus derogant

generalibus derogant, desigur, avându-se în vedere jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului în materie.

Recurentul-reclamant susține

că deține un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană

a drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv dreptul de proprietate

asupra apartamentului în litigiu, drept ce i-a fost recunoscut prin sentința civilă

nr. 6535/2007 a Judecătoriei Sectorului 1 București cu efect retroactiv de la data

naționalizării, întrucât sentința a constatat și nevalabilitate titlului statului.

Astfel cum s-a motivat

anterior, existența unei hotărâri judecătorești prin care se constată calitatea

reclamantului de proprietar asupra imobilului în litigiu nu dovedește deținerea

de către reclamant a unui bun, deoarece apartamentul în litigiu nu a reintrat efectiv

în patrimoniul său, astfel cum acesta susține, întrucât sentința civilă nr. 6535/2007

a Judecătoriei Sectorului 1 București nu cuprindea obligația restituirii în natură

a imobilului de către pârât, deci nu avea caracter executoriu, împrejurare care

a permis de altfel și înstrăinarea imobilului către altă persoană.

Analizând accepțiunea

noțiunii de bun din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

Înalta Curte va avea în vedere jurisprudența recentă a acestei instanțe exprimată

în cauza Atanasiu împotriva României, care a statuat

că „existența unui "bun

actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o

hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea

de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea

bunului”.

Sentința

civilă nr. 6535/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București, deși definitivă, nu

are caracter executoriu și întrucât nu există nici un alt titlu prin care să se

fi dispus în mod expres restituirea bunului către reclamant, în mod corect instanța

de apel a considerat că această hotărâre judecătorească nu dovedește deținerea de

către reclamant a unui „bun actual”.

Recurentul

susține că, în cauza Atanasiu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului nu și-a schimbat jurisprudența anterioară. De asemenea, apreciază că, atunci

când

există o hotărâre prin care se constată caracterul ilegal al naționalizării, trebuie

aplicată jurisprudența anterioară a Curții care recunoaște reclamantului deținerea

unui bun în sensul Convenției, în legătură cu imobilul în litigiu.

Înalta

Curte apreciază că precizările aduse de instanța europeană în cauza pilot Atanasiu

împotriva României, față de argumentele sale anterioare, constituie o modificare

a jurisprudenței sale, fiind esențiale și obligatorii în identificarea existenței

unui bun actual, pentru instanțele naționale.

Pe de

altă parte, tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menționat că „Hotărârile

invocate de reclamante (parag. (19) de mai sus), deși toate constată că naționalizarea

întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea

acestui apartament” (cauza Atanasiu împotriva României parag. 143), astfel încât

este nefondată susținerea recurentului că existența unei

hotărâri prin care se

constată caracterul ilegal al naționalizării dovedește existența unui bun actual.

Rezumând, Înalta Curte

apreciază că simpla constatare a calității reclamantului de proprietar al apartamentului

nu i-a oferit acestuia calitatea de titular al unui bun actual, întrucât sentința

civilă nr. 6353/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București nu a putut fi pusă în

executare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 iar, după intrarea în

vigoare a acestei legi, sentința trebuia valorificată în temeiul Legii nr. 10/2001,

pentru ca reclamantul să poată beneficia efectiv de dreptul ce i-a fost recunoscut.

Apărarea recurentului

că, oricum, Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă deoarece nu oferea o reparație

efectivă nu este de natură să deschidă calea formulării unei acțiuni în revendicare

pe calea dreptului comun, deoarece tinde la înlăturarea legii speciale prin încălcarea

principiului specialia generalibus derogant generalibus derogant, în condițiile

în care, astfel cum s-a motivat anterior, reclamantul nu face dovada deținerii unui

bun actual pentru a avea acces la calea dreptului comun.

Nu pot fi primite nici

susținerile recurentului, prin care se invocă culpa pârâtei I.E., care și-a intabulat

dreptul de proprietate de abia în anul 2007, ceea ce a determinat chemarea în judecată

a C.G.M.B. și neinițierea procedurii Legii nr. 10/2001 de către reclamant, întrucât

acesta avea posibilitatea de a identifica actualul proprietar al imobilului prin

valorificarea sentinței civile nr. 6535/1997 în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001.

Pentru aceste argumente

și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul M.D. împotriva deciziei nr. 444/A din 3 decembrie

2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 13 septembrie 2013.