ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3733/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1150 din 25 mai 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantul-pârât M.D., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă I.E., a obligat pârâta să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie apartamentul, situat în București, str. B., sectorul 1, în suprafață utilă de 126,16 m.p., împreună cu cota indiviză de 3,5% din părțile comune ale imobilului și 15,40 m.p. teren sub construcție, a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă I.E. în contradictoriu cu reclamantul-pârât M.D. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că imobilul a fost naționalizat de la I.V.

prin decretul nr. A. - poziția B. (dosarul judecătoriei). În baza acestei situații și a titlului menționat, prin sentința civilă nr. 6535/1997, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea reclamantului M.D. privitoare la acest imobil precum și la un alt apartament din București și, constatând nulitatea operațiunii de trecere a bunurilor în proprietatea statului, a constatat că reclamantul este proprietarul celor două imobile (dosar judecătorie). Imobilul a fost înstrăinat de Primăria Municipiului București, în baza Legii nr. 112/1995, pârâtei I.E., prin contractul de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996 (dosar tribunal).

Totodată, tribunalul a constatat că actul de vânzare-cumpărare al autoarei reclamantului este preferabil contractului propus de pârâtă, întrucât acesta din urmă provine de la un neproprietar, nefiind făcută dovada regulatei treceri a dreptului de proprietate în patrimoniul Statului și apoi al pârâtei, titlul reclamantului având și dată mai veche. Au fost înlăturate apărările pârâtei relative la exceptarea de la restituirea în natură a bunurilor care intră sub incidența dispozițiilor art. 7 alin. (11), art. 18 lit. c) și art. 45 alin. (2) și (21) din Legea nr. 10/2001, deși pârâta justifică un „bun” în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O., același lucru este valabil și în cazul reclamantului, care deține la rândul său un „bun actual” conform Convenției.

Prin sentința civilă nr. 6535/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost constatat dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu. În privința cererii reconvenționale, aceasta a fost respinsă, întrucât obligația încheierii unui contract de închiriere conform O.U.G. nr. 40/1999 se poate naște în sarcina reclamantului, în condițiile art. 6 din ordonanță, doar în măsura în care va fi confirmat definitiv și irevocabil ca proprietar al apartamentului și în măsura întrunirii unor condiții dintre care unele nu pot fi verificate sau impuse părților în acest stadiul al procedurii. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta I.E. Prin decizia civilă nr. 444/A din 03 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că s-a respins acțiunea ca neîntemeiată și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele: Cu privire la invocarea tardivității prin cererea de apel, a modului în care a fost soluționată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare prin încheierea de ședință din 30 martie 2012, Curtea a avut în vedere împrejurarea că tribunalul a făcut o corectă aplicare a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008. Este adevărat că apelanta a precizat prin cererea de apel formulată la 12 iunie 2012 că apelul este declarat împotriva sentinței civile nr. 1150/2012, dar motivarea depusă la 13 noiembrie 2012 critică și modul în care a fost soluționată excepția inadmisibilității acțiunii. În prezenta cauză, analiza Curții s-a făcut asupra fondului cauzei și nu asupra excepțiilor invocate, cererea în revendicare fiind admisibilă în principiu, așa cum s-a arătat mai sus.

În mod greșit tribunalul a reținut că reclamantul are un titlu, acesta neavând „un bun actual” în sensul jurisprudenței C.E.D.O. așa cum noțiunea a fost conturată în cauza Atanasiu și alții contra României. În paragrafele 140 și 143 din decizia mai sus menționată se arată că „un bun actual” există în patrimoniul proprietarului deposedat abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, dar s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. Curtea a constatat că sentința nr. 6535 pronunțată la 16 mai 1997 este o hotărâre prin care s-a admis o acțiune în constatarea nulității operațiunii de trecere în proprietatea statului a imobilului în litigiu și s-a constatat că reclamantul este proprietarul celor două imobile.

Această hotărâre s-a pronunțat în contradictoriu cu Consiliul General al Primăriei București, apelanta fiind terț față de această hotărâre. O hotărâre dată într-o acțiune în constatare este neexecutorie, neputând constitui titlu executoriu. Potrivit Legii nr. 10/2001, în cauză sunt incidente dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu prevederile art. 480 C. civ. invocate de reclamant în acțiune. De asemenea, compararea titlurilor de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare formulată potrivit dreptului comun, dincolo de criteriile jurisprudențiale făcute privind proveniența titlurilor, nu poate să ignore dispozițiile unei legi speciale respectiv dispozițiile art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Or, recurentul, la data apariției Legii nr. 10/2001, nu era exceptat de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, având posibilitate de a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare și măsuri reparatorii prin restituirea în natură sau în echivalent, dacă formula notificare în termen. Împotriva menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, intimatul-pârât-reclamant M.D. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că decizia a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și ale art. 137 alin. (1) C. proc. civ. Asupra excepției tardivității, instanța de apel nu s-a pronunțat în niciun fel, aceasta excepția nu a fost invocată prin cererea de apel formulată de apelanta I. - așa cum eronat reține instanța - ci în fața instanței de judecată.

Instanța nu numai că nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra excepției tardivității invocate în fața instanței de apel de către intimat, dar nici măcar nu a înțeles care din părțile din dosar au invocat această excepție și nici cu privire la ce aspect a fost invocată excepția tardivității. În speță nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1996 (de altfel, în hotărârea irevocabilă instanța a reținut și acest aspect) întrucât, Legea nr. 112/1996 viza înstrăinarea imobilelor preluate de stat cu titlu valabil: imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, autoarea reclamantului nefăcând parte din categoriile supuse naționalizării.

În speță nu sunt aplicabile nici dispozițiile Legii nr. 10/2001, la data apariției Legii nr. 10/2001, reclamantul fiind proprietar al apartamentului în virtutea sentinței civile irevocabile, astfel că o eventuală cerere adresată în baza legii speciale apărea ca fiind inadmisibilă, tocmai pe considerentul că, odată cu rămânerea irevocabilă a hotărârii, părțile erau puse în situația anterioară decretului de naționalizare, drept urmare imobilul se afla în patrimoniul acestuia. Cum Legea nr. 112/1995 viza imobilele preluate de stat cu titlu, iar imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil, rezultă că acest bun nu făcea obiectul niciuneia dintre cele două legi. În ciuda bunei-credințe pe care o invocă, apelanta a dobândit imobilul în anul 1996 și l-a înscris la cartea funciară abia în anul 2007. Ca atare, în mod legal, reclamantul M.D.

s-a judecat cu proprietarul tabular al imobilului - Primăria municipiului București, întrucât nu avea de unde să cunoască că a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare. Or, exclusiv în ipoteza în care pârâta I. și-ar fi respectat obligațiile legale și și-ar fi înscris imobilul în cartea funciară, s-ar fi putut reține o culpă în sarcina reclamantului în ceea ce privește formularea acțiunii în contradictoriu cu Primăria municipiului București.

În speță nu suntem în ipoteza avută în vedere în cauza Maria Atanasiu împotriva României - unde reclamantele aveau o hotărâre care constata abuzivă naționalizarea unui imobil de apartamente, drept pentru care Curtea a apreciat că hotărârea nu constituie titlu executoriu pentru apartamentul ce făcea obiectul cauzei; dimpotrivă, în prezenta cauză, suntem în prezenta unei hotărâri irevocabile prin care s-a constatat atât nulitatea operațiunii de trecere în proprietatea statului (nu doar faptul că naționalizarea a fost abuzivă, ci chiar faptul că operațiunea a fost nulă) și totodată s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantului.

Reclamantului nu-i poate fi imputat faptul că nu a urmat calea prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și pentru că, dincolo de faptul că la momentul apariției legii deținea o hotărâre judecătorească care constata dreptul său de proprietate, nu a cunoscut și nu avea cum să cunoască faptul că imobilul fusese înstrăinat de către Primăria municipiului București în temeiul Legii nr. 112/1995. De altfel, acest aspect nu-i poate fi opus nici măcar de către pârâta cumpărătoare pe Legea nr. 112/1995, întrucât aceasta și-a intabulat dreptul de proprietate și l-a făcut opozabil terților abia în anul 2007. Hotărârea instanței este eronată și pentru că și-a însușit în totalitate susținerile apelantei-pârâte, făcând trimitere doar la motivarea C.E.D.O.

din cauza Raicu împotriva României și ignorând în totalitate practica constantă a C.E.D.O. care a statuat în nenumărate cauze în sensul restituirii bunului către adevăratul proprietar (cauzele Brumarescu vs. României, Străin vs. României, Katz vs. Romanici, etc). Instanța a reținut în mod eronat situația de fapt și de drept a imobilului ce face obiectul prezentei cauze. Sentința civilă irevocabilă nr. 6535 din 16 mai 1997 a fost pronunțată într-o acțiune având ca obiect constatarea nulității naționalizării. Ca atare, față de dispozitivul hotărârii irevocabile care „constată nulitate”, se impun următoarele concluzii: - principiul retroactivității efectelor nulității impune înlăturarea efectelor produse în temeiul actului respectiv; - constatarea calității de proprietar constituie un efect al admiterii acțiunii în declararea nulității, astfel încât nu ne aflăm în prezența unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 111 C. proc.

civ.; - acțiunea care a făcut obiectul dosarului în care s-a pronunțat sentința irevocabilă, fiind o acțiune în declararea nulității absolute, constatarea calității de proprietar a fost parte derivată din acțiunea principală; - hotărârea instanței de apel ce face obiectul prezentului recurs nu conciliază problema efectelor hotărârii irevocabile din 1997. În hotărârea Atanasiu, C.E.D.O. nu a infirmat întreaga sa practică anterioară. Dacă până la hotărârea Atanasiu, Curtea considera că simpla constatare a caracterului ilegal al naționalizării, în cauza Atanasiu Curtea își dezvoltă jurisprundența și nu schimbă cu nimic abordarea anterioară. Instanța a dat o interpretare eronată constatărilor Curții din paragrafele 143-144 a hotărârii Atanasiu - în sensul că, în lipsa unei hotărâri irevocabile care să dispună restituirea bunului, nu ne aflăm în prezența unui bun actual.

Acest argument ar fi valabil doar în ipoteza în care nu se constata, printr-o hotărâre anterioară, caracterul ilegal al naționalizării. Dacă exista o hotărâre prin care se constata caracterul ilegal al naționalizării, jurisprudența anterioară a Curții va fi aplicată și reclamantul va avea un bun în sensul Convenției, în legătură cu imobilul respectiv. Aprecierile în ceea ce privește principiul specialia generalibus derogant sunt corecte exclusiv sub aspect principial, însă acest principiu nu este incident în prezenta cauză, dispozițiile Legii nr. 10/2001 nefiind aplicabile speței. Procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o cale de drept efectivă și eficientă, atât timp cât, chiar dacă partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă și eventual contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul Fondului Proprietatea.

Or, Curtea Europeană a stabilit deja că acest Fond nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă de despăgubiri, Legea nr. 247/2005 nefiind în prezent în măsură să conducă la despăgubiri. Lipsa de despăgubiri pentru o perioadă de peste 60 ani, a produs reclamantei o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de a beneficia de bunurile sale, fapt garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Instanța de apel și-a îndeplinit rolul activ și a identificat și analizat excepția tardivității formulării motivului de apel privind greșita respingere a excepției inadmisibilității cererii de către prima instanță de fond.

Împrejurarea că în motivarea deciziei s-a făcut referire la „invocarea tardivității prin cererea de apel, a modului în care a fost soluționată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare prin încheierea de ședință din 30 martie 2012”, constituie numai o greșeală de exprimare, care nu poate atrage casarea, câtă vreme din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a identificat în ce constă această excepție și a respins-o arătând că, prin motivarea apelului, depusă la 13 noiembrie 2012, a fost criticat și modul în care a fost soluționată excepția inadmisibilității acțiunii, iar analiza Curții s-a făcut asupra fondului cauzei și nu asupra excepțiilor invocate, cererea în revendicare fiind admisibilă în principiu.

Prin această motivare, Curtea de Apel a răspuns excepției tardivității formulării unuia dintre motivele de apel, invocată de către intimat în faza apelului, susținând că nu este tardiv formulat motivul de apel care vizează greșita respingere a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată de către prima instanță, întrucât apelul nu se referă numai la sentință, ci și la încheierea din 30 martie 2012, în care a fost soluționată această excepție. Pe de altă parte, Înalta Curte observă că instanța de apel a analizat modul în care a fost soluționată excepția inadmisibilității formulării cererii de chemare în judecată, deci chiar motivul de apel, considerând că respingerea excepției este corectă, deoarece trebuie respectat principiul liberului acces la justiție.

Prin urmare, soluția de respingere a excepției tardivității formulării motivului de apel a fost motivată, trecându-se apoi la analiza acestui motiv de apel care a fost apreciat ca nefundat, soluție care este favorabilă recurentului. În acest context, Înalta Curte apreciază că este lipsită de interes criticarea în recurs a neanalizării excepției tardivității formulării acestui motiv de apel, întrucât o astfel de omisiune nu îi poate produce nici o vătămare recurentului. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile din recurs cu privire la încălcarea art. 129 și 137 C. proc. civ.

În ceea ce privește modul în care instanța de apel a răspuns criticilor vizând fondul cauzei, Înalta Curte consideră că nu este incident motivul de recurs invocat, pentru considerentele ce succed: Prezenta cerere de chemare în judecată a fost introdusă la 2 martie 2009, în contradictoriu cu pârâta I.E., și are ca obiect revendicarea apartamentului din str. B. sector 1. Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl constituie art. 480 C. civ., care reprezintă dreptul comun în materie de revendicare.

Imobilul în litigiu a fost preluat de statul român în temeiul Decretului A., astfel încât în mod corect s-a considerat în apel că intră sub incidența Legii nr. 10/2001, în temeiul prevederilor cuprinse în art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. a) al acestei legi, potrivit cărora imobilele preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi iar, în sensul Legii nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg și imobilele naționalizate prin Decretul nr. A. Cu toate acestea, reclamantul nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001 pentru a obține măsuri reparatorii, considerând că dreptul său este deja valorificat prin sentința civilă nr. 6535/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă prin neapelare, pronunțată în contradictoriu cu C.G.M.B., prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului și calitatea reclamantului de proprietar al imobilului în litigiu.

Recurentul susține că, în raport de această sentință, nu sunt aplicabile în cauză prevederile Legii nr. 112/1995 și nici cele ale Legii nr. 10/2001, întrucât, pe de o parte, imobilul a fost preluat fără titlu valabil, deci nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995 care se aplica numai imobilelor preluate cu titlu, iar, pe de altă parte, deținerea unui titlu de proprietate, respectiv sentința civilă nr. 6535/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București, îl repune în situația anterioară decretului nr. A., ceea ce face inutilă urmarea procedurii Legii nr. 10/2001, întrucât apartamentul se află în patrimoniul său.

Înalta Curte observă că, prin sentința civilă nr. 6535/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București, se constată atât nevalabilitatea titlului statului cât și calitatea reclamantului de proprietar al imobilului, hotărârea pronunțată soluționând o acțiune în constatare declaratorie, care, prin natura sa, nu constituie titlu executoriu, astfel încât reclamantul nu și-a putut valorifica dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu prin executare silită pe calea dreptului comun. La data la care a fost pronunțată sentința civilă nr. 6535/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București nu era în vigoare Legea nr. 10/2001 care stabilește o procedură derogatorie de la dreptul comun pentru valorificarea dreptului de proprietate de către foștii proprietari ai imobilelor preluate de stat în mod abuziv de stat în perioada de referință a legii.

Această lege, în art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 în forma inițială, prevedea că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi”. Prin urmare, în temeiul Legii nr. 10/2001 se recunoștea calitatea de proprietar, cu efect retroactiv de la data preluării, persoanelor ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, cum este cazul reclamantului, care urma a fi exercitată după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor Legii nr. 10/2001.

Întrucât deținea un titlu de proprietate care nu putea fi pus în executare, iar prin Legea nr. 10/2001 i se acorda recurentului posibilitatea de a-și valorifica acest titlu prin obținere a unei decizii sau hotărâri judecătorești de restituire pentru același imobil, recurentul trebuia să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia urma a se verifica situația juridică a apartamentului, stabilindu-se dacă imobilul a fost sau nu înstrăinat și care sunt măsurile de reparație ce i se cuveneau. Din cuprinsul art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 se observă că nici Legea nr. 10/2001 nu acorda caracter executoriu titlurilor obținute în temeiul său decât condiționat de obținerea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi.

De altfel, art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 a fost ulterior abrogat prin Legea nr. 1/2009, astfel încât, de la acel moment, persoanelor ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil nu li s-a mai recunoscut cu caracter retroactiv calitatea de proprietar, încă la data preluării. În cadrul procedurii Legii nr. 10/2001 reclamantul putea solicita restituirea în natură a imobilului sau acordarea de măsuri reparatorii, putea cere constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât să își poată valorifica, prin redobândirea în patrimoniu a imobilului în natură sau prin echivalent, pe calea legii speciale, dreptul constatat prin sentința civilă nr. 6535/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

Mai mult, procedura Legii nr. 10/2001 trebuia urmată întrucât apartamentul în litigiu nu se mai afla în posesia C.G.M.B., fiind înstrăinat chiriașei I.E., iar legea specială cuprindea prevederi pentru realizarea dreptului tocmai în această situație. Astfel fiind, apare ca nefondată susținerea recurentului potrivit căreia nu avea obligația de a urma procedura Legii nr. 10/2001, putând formula acțiune direct în temeiul dreptului comun. Raportul dintre legea specială, Legea nr. 10/2001, și dreptul comun reprezentat de art. 480 C. civ., a fost stabilit prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de către secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.”.

Drept urmare, reclamantul nu își mai poate valorifica dreptul de proprietate pe calea dreptului comun, cât timp avea la îndemână calea legii speciale pe care nu a valorificat-o prin formularea unei notificări, în termenul de decădere reglementat de art. 22 alin. ultim al Legii nr. 10/2001. Cu toate acestea, singura posibilitate pe care decizia nr. 33/2008 o recunoaște persoanei îndreptățite în temeiul Legii nr. 10/2001 de a recurge la acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun este aceea în care reclamantul, într-o atare acțiune, se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și, în scopul valorificării acestuia, trebuie să i se asigure accesul la justiție, pentru a dovedi deținerea unui asemenea bun.

Numai dacă se realizează această dovadă se va trece la compararea efectivă a titlurilor de proprietate, specifică acțiunii în revendicare, însă criteriile de preferabilitate vor fi cele stipulate în legea specială, Legea nr. 10/2001, iar nu cele de drept comun, tot în aplicarea principiului specialia generalibus derogant generalibus derogant, desigur, avându-se în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie. Recurentul-reclamant susține că deține un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu, drept ce i-a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 6535/2007 a Judecătoriei Sectorului 1 București cu efect retroactiv de la data naționalizării, întrucât sentința a constatat și nevalabilitate titlului statului.

Astfel cum s-a motivat anterior, existența unei hotărâri judecătorești prin care se constată calitatea reclamantului de proprietar asupra imobilului în litigiu nu dovedește deținerea de către reclamant a unui bun, deoarece apartamentul în litigiu nu a reintrat efectiv în patrimoniul său, astfel cum acesta susține, întrucât sentința civilă nr. 6535/2007 a Judecătoriei Sectorului 1 București nu cuprindea obligația restituirii în natură a imobilului de către pârât, deci nu avea caracter executoriu, împrejurare care a permis de altfel și înstrăinarea imobilului către altă persoană.

Analizând accepțiunea noțiunii de bun din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte va avea în vedere jurisprudența recentă a acestei instanțe exprimată în cauza Atanasiu împotriva României, care a statuat că „existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului”. Sentința civilă nr. 6535/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București, deși definitivă, nu are caracter executoriu și întrucât nu există nici un alt titlu prin care să se fi dispus în mod expres restituirea bunului către reclamant, în mod corect instanța de apel a considerat că această hotărâre judecătorească nu dovedește deținerea de către reclamant a unui „bun actual”.

Recurentul susține că, în cauza Atanasiu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu și-a schimbat jurisprudența anterioară. De asemenea, apreciază că, atunci când există o hotărâre prin care se constată caracterul ilegal al naționalizării, trebuie aplicată jurisprudența anterioară a Curții care recunoaște reclamantului deținerea unui bun în sensul Convenției, în legătură cu imobilul în litigiu. Înalta Curte apreciază că precizările aduse de instanța europeană în cauza pilot Atanasiu împotriva României, față de argumentele sale anterioare, constituie o modificare a jurisprudenței sale, fiind esențiale și obligatorii în identificarea existenței unui bun actual, pentru instanțele naționale.

Pe de altă parte, tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menționat că „Hotărârile invocate de reclamante (parag. (19) de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament” (cauza Atanasiu împotriva României parag. 143), astfel încât este nefondată susținerea recurentului că existența unei hotărâri prin care se constată caracterul ilegal al naționalizării dovedește existența unui bun actual.

Rezumând, Înalta Curte apreciază că simpla constatare a calității reclamantului de proprietar al apartamentului nu i-a oferit acestuia calitatea de titular al unui bun actual, întrucât sentința civilă nr. 6353/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București nu a putut fi pusă în executare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 iar, după intrarea în vigoare a acestei legi, sentința trebuia valorificată în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru ca reclamantul să poată beneficia efectiv de dreptul ce i-a fost recunoscut.

Apărarea recurentului că, oricum, Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă deoarece nu oferea o reparație efectivă nu este de natură să deschidă calea formulării unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun, deoarece tinde la înlăturarea legii speciale prin încălcarea principiului specialia generalibus derogant generalibus derogant, în condițiile în care, astfel cum s-a motivat anterior, reclamantul nu face dovada deținerii unui bun actual pentru a avea acces la calea dreptului comun. Nu pot fi primite nici susținerile recurentului, prin care se invocă culpa pârâtei I.E., care și-a intabulat dreptul de proprietate de abia în anul 2007, ceea ce a determinat chemarea în judecată a C.G.M.B.

și neinițierea procedurii Legii nr. 10/2001 de către reclamant, întrucât acesta avea posibilitatea de a identifica actualul proprietar al imobilului prin valorificarea sentinței civile nr. 6535/1997 în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.D. împotriva deciziei nr. 444/A din 3 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 septembrie 2013.