ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 555/2016

Decizia nr. 555/2016 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 16 ianuarie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., pentru ca prin hotărârea ce va fi pronunțată instanța să dispună, în baza Legii nr. 10/2001: obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, la cursul zilei - prețul de piață al imobilului situat în București, sector 1, preț stabilit conform standardelor internaționale de evaluare și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 504 din 14 martie 2013, Tribunalul București, secția V-a civilă, a respins ca nefondată acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1996, reclamantul a cumpărat de la Primăria Municipiului București, prin SC C. SA, un imobil compus din 4 camere, situat în București, sector 1. Prin sentința civilă nr. 1665 din 06 februarie 2008 pronunțată de Judecătoria sectorul 1 București în Dosar nr. x/299/2007, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 984 din 09 iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, reclamantul a fost obligat să lase numitei D., în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, sector 1, astfel cum a fost modificat, precum și terenul aflat sub construcție, în suprafață de 132,6 mp.

În ceea ce privește pretenția reclamantului, întemeiată pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, Tribunalul a constatat că actul de vânzare-cumpărare ce a reprezentat titlul reclamantului asupra imobilului a fost încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995. Din considerentele Deciziei civile nr. 984 din 09 iunie 2009 pronunțate de Curtea de Apel București rezultă că prin Decizia nr. 2771 din 12 decembrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București s-a reținut irevocabil ca imobilul a trecut în patrimoniul statului fără titlu, Decretul nr. 223/1974, în temeiul căruia imobilul a trecut în patrimoniul statului, fiind contrar art. 36 din Constituția României din anul 1965, art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 481 C. civ.

Împotriva acestei sentințe, la data de 26 aprilie 2013 a declarat apel reclamantul A., criticând soluția pentru netemeinicie și nelegalitate. Prin Decizia civilă nr. 239/A din 16 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a anulat sentința apelată și a reținut cauza pentru evocarea fondului. Ținând seama de raportul juridic dedus judecății, în mod corect tribunalul a avut în vedere, la soluționarea cererii, prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Legea nr. 10/2001 a instituit un debitor unic pentru cumpărătorii imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, ale căror titluri de proprietate au fost desființate în mod irevocabil, respectiv B., reglementându-se, astfel, un caz special de răspundere pentru evicțiune, sub aspectul restituirii prețului plătit, care derogă de la dreptul comun reprezentat de art. 1337 și urm. C. civ.

Curtea a constatat, contrar celor reținute de prima instanță, că din probele administrate în cauză nu rezultă că apartamentul dobândit de apelantul-reclamant prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1996 a fost înstrăinat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Trebuie subliniat că domeniul de reglementare a Legii nr. 112/1995, sub aspectul care interesează în cauză, anume al imobilelor ce puteau fi vândute chiriașilor, era determinat de dispozițiile art. 1 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 9, fiind reprezentat de acele imobile cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu și care nu se restituiau foștilor proprietari.

De vreme ce imobilul care a făcut obiectul vânzării către reclamant, în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995, era un imobil pe care statul îl preluase în baza Decretului nr. 223/1974, decret pe care chiar normele de aplicare îl menționau exemplificativ în categoria titlurilor cu care imobilele ce erau suspuse restituirii fuseseră preluate de stat, a considera că Legea nr. 112/1995 a fost încălcată prin aceea că imobilul nu făcea obiectul său de reglementare, nefiind preluat cu titlu valabil, este în mod cert o concluzie greșită. Așadar, Curtea a apreciat că puterea de lucru judecat de care se bucură decizia civilă nu este încălcată prin aceea că raportarea se face la noțiunea de titlu, în accepțiunea pe care legiuitorul a avut-o în vedere la adoptarea Legii nr. 112/1995, în analiza pe care instanțele sunt datoare să o facă sub aspectul respectării dispozițiilor acestui act normativ la încheierea contractului de vânzare.

Cât privește inexistența unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care titlul reclamantului să fi fost anulat, Curtea a constatat că acest aspect nu poate conduce la concluzia potrivit cu care cea de-a doua condiție prevăzută de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu ar fi îndeplinită. Aceasta întrucât, deși prevederile legale menționate fac vorbire de contracte desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, noțiunea de desființare folosită de legiuitor nu presupune în mod exclusiv o hotărâre prin care instanța să pronunțe nulitatea contractului, același rezultat cât privește efectele juridice (mai precis lipsa acestora în ce privește contractul) producându-l și o hotărâre prin care s-a admis acțiunea în revendicare a proprietarului deposedat prin naționalizare.

În evocarea fondului, prin Decizia civilă nr. 359/A din 17 septembrie 2014 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 360.989 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în București, sector 1. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că a dispus efectuarea unei expertize tehnice imobiliare în vederea stabilirii valorii de piață a imobilului, aceasta fiind efectuată de expert E., iar raportul final întocmit a fost depus la dosar la data de 31 iulie 2014. Împotriva acestei decizii, la data de 23 octombrie 2014 a declarat recurs pârâtul B., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 28 octombrie 2014. Prin Decizia nr. 30 din 14 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I-a civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut, cu privire la critica de recurs prin care pârâtul a susținut lipsa calității sale procesuale pasive, că, întrucât specialul derogă de la general și se aplică cu întâietate, se înțelege că în prezența normelor speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, republicată, și regăsite în art. 50 și 50 1 , menite să regleze raporturile între chiriașii cumpărători și stat, în urma evingerii celor dintâi, acestea se aplică cu prioritate și înlătură de la aplicare normele dreptului comun care atribuie vânzătorului din contract obligația de garanție contra evicțiunii.

Decizia intermediară nr. 239/A din 16 octombrie 2013, în care instanța de apel a efectuat o judecată cu depășirea limitelor legale de învestire (față de faptul că singura critică a apelantului a constat în greșita nerecunoaștere a dreptului său de a fi despăgubit la nivelul valorii de piață, în temeiul art. 1337-1341 C. civ.) nu a fost atacată pe calea recursului de către recurentul-pârât, astfel încât dezlegările pe care le conține nu pot face obiect de critică prin intermediul căii de atac declarate exclusiv împotriva Deciziei finale pronunțate în apel, nr. 359/A din 17 septembrie 2014, și care a avut ca unic obiect determinarea concretă a drepturilor cuvenite reclamantului în raport de temeiurile de drept reținute ca fiind aplicabile prin decizia intermediară.

Sunt însă întemeiate susținerile recurentului-pârât subsumate celei de-a doua critici a recursului său, prin care a invocat faptul că omologarea raportului de expertiză administrat în fața instanței de apel a validat o soluție ce conduce la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului pe seama statului.

Susținerea apare ca întemeiată și reală în raport de particularitatea cazului, constând în aceea că în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, reclamantul a dobândit un imobil - construcție cu 4 camere, pivniță, anexe, terasă acoperită și garaj, împreună cu terenul de sub construcție, în suprafață de 132 mp, în timp ce valoarea de piață determinată prin expertiza administrată a vizat imobilul nou construit de reclamant pe amplasamentul celui vechi, ce a fost demolat (potrivit susținerilor sale din cuprinsul cererii de chemare în judecată), construcția actuală, amplasată pe aceeași suprafață de 132 mp teren, având o structură de P+E+M, un număr de 12 camere, pivniță și garaj.

Tot ceea ce reprezintă element de construcție nou sau creanțe rezultând din îmbunătățirile necesare și utile aduse imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate face obiectul obligației speciale de garanție instituite în sarcina statului prin dispozițiile legale sus menționate, aceste creanțe urmând a fi recuperate de cei îndreptățiți într-un alt cadru procesual, pe baza altor temeiuri legale și de la alte subiecte de drept (aspect reglementat, spre exemplu, prin dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001). Se impune, în vederea refacerii expertizei, care să determine valoarea de piață a bunului imobil în structura și componența regăsite în contractul de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1996, fără să prezinte relevanță, sub acest aspect, împrejurarea invocată prin recursul pârâtului, respectiv faptul că terenul a fost dobândit de cumpărător prin efectul legii, iar nu în schimbul unui preț, ori că prețul de cumpărare a bunului a fost unul social.

În rejudecare, după casare, prin Decizia civilă nr. 565/A din 24 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, evocând fondul, după anularea sentinței: a admis în parte acțiunea și cererea de intervenție și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 488.990,5 lei și intervenientei suma de 488.990,5 lei, reprezentând valoarea imobilului situat în București, sector 1. La data de 18 februarie 2015, a formulat cerere de intervenție A., prin care a arătat că dreptul de proprietate asupra imobilul îl deținea și aceasta, având calitate de soție la momentul cumpărării acestui imobil, iar pierderea acestui drept i-a cauzat pagube în egală măsură, prejudiciul fiind suportat de ambii soți, pârâtul B. fiind obligat la despăgubirea amândurora, nu doar a unuia din ei.

La data de 28 septembrie 2015 a fost întocmit raportul de expertiză tehnică judiciară de către expert F., cu obiectivele stabilite de instanța de recurs. Astfel, în legătură cu componența sumei pe care cumpărătorul din contractul de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului București, prin SC C. SA, este îndreptățit să o primească în temeiul art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001, prin decizia instanței de recurs s-a statuat cu putere obligatorie că acesta este cadrul procesual dedus judecății. Totodată, conform prevederilor art. 53 C. proc. civ.: „Cel care intervine va lua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenției”, astfel încât forța obligatorie a acestor considerente se impune și persoanei care a intervenit într-un stadiu procesual ulterior, adică în rejudecare.

Autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești irevocabile, pe care intervenienta și-a asumat-o solicitând introducerea sa în cauză în faza rejudecării apelului, împiedică repunerea în discuție a aspectului privind dreptul acesteia de a obține de la pârâtul B. și contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului după cumpărare, chiar în cadrul aceluiași proces și chiar prin invocarea unor mijloace de apărare noi. Pe cale de consecință, apărările formulate pe calea obiecțiunilor depuse la termenul din 08 octombrie 2015 și reluate la termenul din 24 noiembrie 2015, urmează a fi înlăturate.

Curtea a reținut că intervenienta, nemenționată în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a avut calitatea de pârâtă în dosarul finalizat prin Decizia civilă nr. 984 din 09 iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/299/2007, având ca obiect revendicarea imobilului situat în București, sector 1 de către D., în care s-a dovedit calitatea acestuia de bun comun. De asemenea, din informațiile din programul informatic Ecris rezultă că prin sentința civilă nr. 23001 din 21 decembrie 2001 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. x/299/2011 a fost desfăcută căsătoria părților, iar soția a revenit la numele purtat anterior.

Întrucât, la desfacerea căsătoriei comunitatea de bunuri a soților încetează, creanța în restituirea prețului nu este una solidară între creditori în sensul art. 1034-1038 C. civ., iar părțile nu au răsturnat prezumția simplă a cotelor de contribuție egale la dobândirea bunurilor comune, pârâtul va fi obligat să plătească reclamantului, respectiv intervenientei, câte o cotă de ½ din valoarea imobilului la data evicțiunii (09 martie 2009), stabilită de expert ca fiind de 977.981 lei. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamantul A., intervenienta G. și pârâtul B., reprezentat prin H. Reclamantul A. și intervenienta G. au formulat o cerere de recurs comună și au criticat decizia, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. din 1865. O primă critică vizează acordarea unei sume fixe în lei, deși valoarea a fost inițial calculată în moneda euro, fără a se lua în considerare, cursul din anul 2009, dobânda și indicele de inflație până la achitarea integrală a debitului. O a doua critică se referă la identificarea imobilului, întrucât instanța nu a avut în vedere faptul că a fost retrocedat un imobil cu patru camere, iar cel din care au fost evacuați are 12 camere, ignorându-se astfel faptul că a fost construit un nou imobil. În acest context, trebuia identificată construcția, înainte de a se acorda despăgubiri. Că este așa, rezultă din sentința civilă nr. 1665 din 06 februarie 2008, pronunțată de judecătoria sectorului 1 București, care a statuat că noua construcție este edificată pe terenul proprietatea reclamantei (în procesul de revendicare), astfel a devenit proprietară prin accesiune, în temeiul art. 482 C. civ.

Recurenții au arătat, în esență, că prețul acordat de instanță este prea mic și că din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se impunea acordarea valorii venale a imobilului, adică prețul de piață, incluzând și îmbunătățirile aduse de cei doi recurenți în cursul perioadei în care au locuit în imobilul în litigiu. S-a arătat că instanța a făcut o greșită a aplicare a dispozițiilor art. 48 din legea nr. 10/2001 și că terțul evingător profită de cheltuielile făcute de reclamanți, preluând imobilul cu îmbunătățiri, care trebuiau evidențiate separat, iar terțul să fie obligat la despăgubiri. Recurentul-pârât B. a criticat decizia prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând greșita aplicare a Legii nr. 10/2001 și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia acordării despăgubirilor pentru casele preluate de regimul comunist. S-a invocat faptul că nu erau incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, deoarece dintr-o hotărâre judecătorească anterioară rezultă că reclamantul și intervenienta au cumpărat imobilul cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, acesta fiind preluat fără titlu și nu intra sub incidența actului normativ menționat. O a doua critică privește valoarea despăgubirilor acordate pentru imobil, mai ales din perspectiva faptului că la momentul achiziționării sale nu s-a plătit prețul de piață, ci un preț social, astfel încât nu se justifică obligarea pârâtului la plata unei sume atât de mari, cum este cea stabilită de instanță.

Mai mult, în măsura în care se invocă faptul că au fost aduse îmbunătățiri imobilului, atunci B., în calitate de chemat în garanție, nu răspunde pentru despăgubirea chiriașilor, fosta proprietară care a câștigat în acțiunea în revendicare, fiind cea care ar putea fi obligată în cadrul acestui raport juridic ce implică îmbogățirea fără justă cauză. Recursul reclamantului și al intervenientei este nefondat, pentru următoarele considerente: Examinând susținerile recurenților, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9, C. proc. civ. și urmează să fie analizate din această perspectivă. Este neîntemeiată susținerea că prețul de piață trebuia acordat în moneda euro, deoarece pe teritoriul României, plățile efectuate de instituțiile publice se fac în lei, așa cum rezultă din interpretarea sistematică a mai multor acte normative.

Astfel, potrivit art. 13 din Legea nr. 312/2004, moneda națională este leul, iar plățile pentru titlurile executorii se efectuează conform O.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare. În ceea ce privește dobânzile și indicele de inflație, din moment ce suma este clar precizată, pot fi cerute în cadrul executării silite, dacă debitorul refuză plata. Este nefondată și susținerea că trebuia să li se acorde despăgubiri pentru imobilul nou-ridicat cu 12 camere, de vreme ce prin Decizia de casare nr. 30 din 14 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut cu valoare obligatorie că în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, reclamantul a dobândit un imobil - construcție cu 4 camere, pivniță, anexe, terasă acoperită și garaj, împreună cu terenul de sub construcție, în suprafață de 132 mp.

Este neîndoielnic că evicțiunea suferită de reclamant, urmare a admiterii acțiunii în revendicare a constat în lipsirea de bunul imobil nou, de 12 camere, în componența actuală așa cum a fost reconstruit. Totuși, obligația de garanție instituită prin dispozițiile art. 50 și 50 1 în sarcina statului român, prin B., este una specială și diferită de cea care revine, spre exemplu, vânzătorului din contract în temeiul dreptului comun, aceasta limitându-se, după caz, fie la nivelul prețului actualizat plătit în baza contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (în cazul acțiunilor având ca temei art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată), fie la nivelul valorii de piață a bunului ce a făcut obiectul contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 50 1 din lege, ca în litigiul de față).

Tot ceea ce reprezintă element de construcție nou sau creanțe rezultând din îmbunătățirile necesare și utile aduse imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate face obiectul obligației speciale de garanție instituite în sarcina statului prin dispozițiile legale sus menționate, aceste creanțe urmând a fi recuperate de cei îndreptățiți într-un alt cadru procesual, pe baza altor temeiuri legale și de la alte subiecte de drept (aspect reglementat, spre exemplu, prin dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001).

Atâta timp cât, în mod irevocabil, s-a stabilit că reclamantul este îndreptățit a fi despăgubit pentru evicțiunea suferită la nivelul valorii de piață a bunului imobil dobândit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, este nerelevant a se invoca în recurs valoarea unui imobil nou, pentru care despăgubirea are alt temei de drept, structura raportului obligațional implicând alte persoane decât cele care au calitate procesuală pasivă în acest litigiu. Instanța de fond, ca și cea din apel s-au pronunțat în limitele investirii lor, astfel încât nu puteau obliga un terț la despăgubiri, dacă obligația de plată incumbă B., conform dispozițiilor art. 50 1 din legea nr. 10/2001.

Este nefondat și recursul declarat de pârâtul B., prin H., pentru următoarele considerente: Examinând susținerile pârâtului, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmând să fie analizate din această perspectivă: Este neîntemeiată susținerea pârâtului în ceea ce privește suma datorată drept preț al imobilului, care ar fi trebuit să fie prețul reactualizat, deci cel plătit efectiv, care a fost modic, la data achiziționării imobilului. Astfel, de vreme ce, într-un ciclu procesual anterior, s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că pârâtul datorează prețul de piață, în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, nu se mai poate schimba temeiul juridic al cauzei, în recurs.

În acest context, nici susținerile referitoare la aplicarea dispozițiilor legale privind evicțiunea C. civ. de la 1864, pe calea dreptului comun nu au suport juridic, astfel încât, deși cererea de recurs este foarte cuprinzătoare, argumentele aduse nu pot înlătura valoarea obligatorie a indicațiilor din decizia de casare. Pe de altă parte, în ceea ce privește cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubire, atât reclamantului, cât și intervenientei, această susținere se subsumează evaluării probelor de către instanța de apel, și nu mai poate face obiectul criticilor în recurs, după abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005.

Referitor la momentul calculării prețului de piață, deși se susține că acesta ar trebui plasat la momentul achiziționării imobilului, acest aspect este contrazis de un argument de text - art. 50 1 , alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia valoarea despăgubirilor se acordă prin expertiză. Astfel instanțele au decis, în mod constant, că prețul de piață este cel de la data efectuării expertizei în litigiul declanșat pentru despăgubirea datorată, conform legii. În fine, sunt nefondate și criticile argumentele privind aplicarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Velikov c. Bulgariei, Tudor Tudor c. României, etc.) referitor la acordarea unei despăgubiri echitabile și nu integrale.

Incidența dispozițiilor din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se impune, numai dacă există o contradicție între legislația internă și convenție, situație care nu-și găsește suportul în cauză. Acordarea unei despăgubiri, persoanei care a fost privată de un bun este de esența art. 1 Protocolul 1, adițional la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce s-a și întâmplat în litigiul dedus judecății, conform legii române. Cuantumul sumei acordate ține de administrarea și evaluarea probatoriului, ceea ce nu afectează substanța dreptului și nu reprezintă nicio încălcare a Convenției. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și intervenienta G. și de pârâtul B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și intervenienta G. și de pârâtul B. reprezentat de H. împotriva Deciziei nr. 565/A din 24 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 martie 2016.