ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 555/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 555/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 555/2016

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16

ianuarie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul

A. a chemat în judecată pe pârâtul B., pentru ca prin hotărârea ce va fi pronunțată

instanța să dispună, în baza Legii nr. 10/2001: obligarea pârâtului la plata

sumei de 1.000.000 euro, la cursul zilei - prețul de piață al imobilului situat

în București, sector 1, preț stabilit conform standardelor internaționale de

evaluare și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința

civilă nr. 504 din 14 martie 2013, Tribunalul București, secția V-a civilă,

a respins ca nefondată acțiunea.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare din

26 septembrie 1996, reclamantul a cumpărat de la Primăria Municipiului

București, prin SC C. SA, un imobil compus din 4 camere, situat în București,

sector 1.

Prin sentința civilă nr.

1665 din 06 februarie 2008 pronunțată de Judecătoria sectorul 1 București

în Dosar nr. x/299/2007, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 984 din 09

iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, reclamantul a fost obligat să lase numitei D.,

în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, sector 1,

astfel cum a fost modificat, precum și terenul aflat sub construcție, în

suprafață de 132,6 mp.

În ceea ce

privește pretenția reclamantului, întemeiată pe dispozițiile art.

50

1

din Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr.

10/2001, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenție, Tribunalul a constatat că actul de

vânzare-cumpărare ce a reprezentat titlul reclamantului asupra imobilului a

fost încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995. Din considerentele Deciziei civile

nr. 984 din 09 iunie 2009 pronunțate de Curtea de Apel București rezultă

că prin Decizia nr. 2771 din 12 decembrie 2002, pronunțată de Curtea de

Apel București s-a reținut irevocabil ca imobilul a trecut în patrimoniul

statului fără titlu, Decretul nr. 223/1974, în temeiul căruia imobilul a trecut

în patrimoniul statului, fiind contrar art. 36 din Constituția României

din anul 1965, art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului și art. 481 C. civ.

Împotriva acestei

sentințe, la data de 26 aprilie 2013 a declarat apel reclamantul A., criticând

soluția pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin Decizia civilă nr.

239/A din 16 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a anulat sentința apelată

și a reținut cauza pentru evocarea fondului.

Ținând seama de

raportul juridic dedus judecății, în mod corect tribunalul a avut în vedere, la

soluționarea cererii, prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Legea nr. 10/2001 a

instituit un debitor unic pentru cumpărătorii imobilelor în baza Legii nr. 112/1995,

ale căror titluri de proprietate au fost desființate în mod irevocabil,

respectiv B., reglementându-se, astfel, un caz special de răspundere pentru

evicțiune, sub aspectul restituirii prețului plătit, care derogă de la dreptul

comun reprezentat de art. 1337 și urm. C. civ.

Curtea a constatat,

contrar celor reținute de prima instanță, că din probele administrate în cauză

nu rezultă că apartamentul dobândit de apelantul-reclamant prin contractul de

vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1996 a fost înstrăinat cu încălcarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Trebuie subliniat că

domeniul de reglementare a Legii nr. 112/1995, sub aspectul care interesează în

cauză, anume al imobilelor ce puteau fi vândute chiriașilor, era determinat de

dispozițiile art. 1 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 9, fiind reprezentat

de acele imobile cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea

statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu și care nu

se restituiau foștilor proprietari.

De vreme ce imobilul

care a făcut obiectul vânzării către reclamant, în temeiul prevederilor Legii nr.

112/1995, era un imobil pe care statul îl preluase în baza Decretului nr. 223/1974,

decret pe care chiar normele de aplicare îl menționau exemplificativ în

categoria titlurilor cu care imobilele ce erau suspuse restituirii fuseseră

preluate de stat, a considera că Legea nr. 112/1995 a fost încălcată prin aceea

că imobilul nu făcea obiectul său de reglementare, nefiind preluat cu titlu

valabil, este în mod cert o concluzie greșită.

Așadar, Curtea a

apreciat că puterea de lucru judecat de care se bucură decizia civilă nu este

încălcată prin aceea că raportarea se face la noțiunea de titlu, în accepțiunea

pe care legiuitorul a avut-o în vedere la adoptarea Legii nr. 112/1995, în

analiza pe care instanțele sunt datoare să o facă sub aspectul respectării

dispozițiilor acestui act normativ la încheierea contractului de vânzare.

Cât privește

inexistența unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care titlul

reclamantului să fi fost anulat, Curtea a constatat că acest aspect nu poate

conduce la concluzia potrivit cu care cea de-a doua condiție prevăzută de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 nu ar fi îndeplinită. Aceasta întrucât, deși prevederile

legale menționate fac vorbire de contracte desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, noțiunea de desființare folosită de

legiuitor nu presupune în mod exclusiv o hotărâre prin care instanța să

pronunțe nulitatea contractului, același rezultat cât privește efectele

juridice (mai precis lipsa acestora în ce privește contractul) producându-l și

o hotărâre prin care s-a admis acțiunea în revendicare a proprietarului

deposedat prin naționalizare.

În evocarea fondului,

prin Decizia civilă nr. 359/A din 17 septembrie 2014 Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis acțiunea și a

obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 360.989 euro, în echivalent

în lei la data plății, reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în

București, sector 1.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut că a dispus efectuarea unei expertize tehnice

imobiliare în vederea stabilirii valorii de piață a imobilului, aceasta fiind

efectuată de expert E., iar raportul final întocmit a fost depus la dosar la

data de 31 iulie 2014.

Împotriva acestei

decizii, la data de 23 octombrie 2014 a declarat recurs pârâtul B., care a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție

la data de 28 octombrie 2014.

Prin Decizia nr. 30

din 14 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I-a civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut, cu privire la critica de recurs prin care

pârâtul a susținut lipsa calității sale procesuale pasive, că, întrucât

specialul derogă de la general și se aplică cu întâietate, se înțelege că în

prezența normelor speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, republicată, și

regăsite în art. 50 și 50

1

, menite să regleze raporturile între

chiriașii cumpărători și stat, în urma evingerii celor dintâi, acestea se

aplică cu prioritate și înlătură de la aplicare normele dreptului comun care

atribuie vânzătorului din contract obligația de garanție contra evicțiunii.

Decizia intermediară nr.

239/A din 16 octombrie 2013, în care instanța de apel a efectuat o judecată cu

depășirea limitelor legale de învestire (față de faptul că singura critică a

apelantului a constat în greșita nerecunoaștere a dreptului său de a fi

despăgubit la nivelul valorii de piață, în temeiul art. 1337-1341 C. civ.) nu a

fost atacată pe calea recursului de către recurentul-pârât, astfel încât

dezlegările pe care le conține nu pot face obiect de critică prin intermediul

căii de atac declarate exclusiv împotriva Deciziei finale pronunțate în apel, nr.

359/A din 17 septembrie 2014, și care a avut ca unic obiect determinarea

concretă a drepturilor cuvenite reclamantului în raport de temeiurile de drept

reținute ca fiind aplicabile prin decizia intermediară.

Sunt însă întemeiate

susținerile recurentului-pârât subsumate celei de-a doua critici a recursului

său, prin care a invocat faptul că omologarea raportului de expertiză

administrat în fața instanței de apel a validat o soluție ce conduce la o

îmbogățire fără justă cauză a reclamantului pe seama statului.

Susținerea apare ca

întemeiată și reală în raport de particularitatea cazului, constând în aceea că

în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1996, încheiat

în baza Legii nr. 112/1995, reclamantul a dobândit un imobil - construcție cu 4

camere, pivniță, anexe, terasă acoperită și garaj, împreună cu terenul de sub

construcție, în suprafață de 132 mp, în timp ce valoarea de piață determinată

prin expertiza administrată a vizat imobilul nou construit de reclamant pe

amplasamentul celui vechi, ce a fost demolat (potrivit susținerilor sale din

cuprinsul cererii de chemare în judecată), construcția actuală, amplasată pe aceeași

suprafață de 132 mp teren, având o structură de P+E+M, un număr de 12 camere,

pivniță și garaj.

Tot ceea ce

reprezintă element de construcție nou sau creanțe rezultând din îmbunătățirile

necesare și utile aduse imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu

poate face obiectul obligației speciale de garanție instituite în sarcina

statului prin dispozițiile legale sus menționate, aceste creanțe urmând a fi

recuperate de cei îndreptățiți într-un alt cadru procesual, pe baza altor

temeiuri legale și de la alte subiecte de drept (aspect reglementat, spre

exemplu, prin dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001).

Se impune, în vederea

refacerii expertizei, care să determine valoarea de piață a bunului imobil în

structura și componența regăsite în contractul de vânzare-cumpărare din 26

septembrie 1996, fără să prezinte relevanță, sub acest aspect, împrejurarea

invocată prin recursul pârâtului, respectiv faptul că terenul a fost dobândit

de cumpărător prin efectul legii, iar nu în schimbul unui preț, ori că prețul

de cumpărare a bunului a fost unul social.

În rejudecare, după

casare, prin Decizia civilă nr. 565/A din 24 noiembrie 2015, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, evocând fondul, după anularea

sentinței: a admis în parte acțiunea și cererea de intervenție și a obligat

pârâtul să plătească reclamantului suma de 488.990,5 lei și intervenientei suma

de 488.990,5 lei, reprezentând valoarea imobilului situat în București, sector

1.

La data de 18

februarie 2015, a formulat cerere de intervenție A., prin care a arătat că

dreptul de proprietate asupra imobilul îl deținea și aceasta, având calitate de

soție la momentul cumpărării acestui imobil, iar pierderea acestui drept i-a

cauzat pagube în egală măsură, prejudiciul fiind suportat de ambii soți,

pârâtul B. fiind obligat la despăgubirea amândurora, nu doar a unuia din ei.

La data de 28

septembrie 2015 a fost întocmit raportul de expertiză tehnică judiciară de

către expert F., cu obiectivele stabilite de instanța de recurs.

Astfel, în legătură cu

componența sumei pe care cumpărătorul din contractul de vânzare-cumpărare din

26 septembrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului București, prin SC C. SA,

este îndreptățit să o primească în temeiul art. 50 și 50

1

din Legea nr.

10/2001, prin decizia instanței de recurs s-a statuat cu putere obligatorie că

acesta este cadrul procesual dedus judecății.

Totodată, conform

prevederilor art. 53 C. proc. civ.: „Cel care intervine va lua procedura în

starea în care se află în momentul admiterii intervenției”, astfel încât forța

obligatorie a acestor considerente se impune și persoanei care a intervenit

într-un stadiu procesual ulterior, adică în rejudecare.

Autoritatea de lucru

judecat a acestei hotărâri judecătorești irevocabile, pe care intervenienta

și-a asumat-o solicitând introducerea sa în cauză în faza rejudecării apelului,

împiedică repunerea în discuție a aspectului privind dreptul acesteia de a obține

de la pârâtul B. și contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului după

cumpărare, chiar în cadrul aceluiași proces și chiar prin invocarea unor

mijloace de apărare noi. Pe cale de consecință, apărările formulate pe calea

obiecțiunilor depuse la termenul din 08 octombrie 2015 și reluate la termenul

din 24 noiembrie 2015, urmează a fi înlăturate.

Curtea a reținut

că intervenienta, nemenționată în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995, a avut calitatea de pârâtă în dosarul finalizat

prin Decizia civilă nr. 984 din 09 iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel

București în Dosarul nr. x/299/2007, având ca obiect revendicarea imobilului

situat în București, sector 1 de către D., în care s-a dovedit calitatea

acestuia de bun comun. De asemenea, din informațiile din programul informatic

Ecris rezultă că prin sentința civilă nr. 23001 din 21 decembrie 2001

pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. x/299/2011 a

fost desfăcută căsătoria părților, iar soția a revenit la numele purtat

anterior.

Întrucât, la

desfacerea căsătoriei comunitatea de bunuri a soților încetează, creanța în

restituirea prețului nu este una solidară între creditori în sensul art. 1034-1038

C. civ., iar părțile nu au răsturnat prezumția simplă a cotelor de contribuție

egale la dobândirea bunurilor comune, pârâtul va fi obligat să plătească

reclamantului, respectiv intervenientei, câte o cotă de ½ din valoarea

imobilului la data evicțiunii (09 martie 2009), stabilită de expert ca fiind de

977.981 lei.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, reclamantul A., intervenienta G. și pârâtul B.,

reprezentat prin H.

Reclamantul A. și

intervenienta G. au formulat o cerere de recurs comună și au criticat

decizia, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din

1865.

O primă critică

vizează acordarea unei sume fixe în lei, deși valoarea a fost inițial

calculată în moneda euro, fără a se lua în considerare, cursul din anul 2009,

dobânda și indicele de inflație până la achitarea integrală a

debitului.

O a doua critică se

referă la identificarea imobilului, întrucât instanța nu a avut în vedere

faptul că a fost retrocedat un imobil cu patru camere, iar cel din care au fost

evacuați are 12 camere, ignorându-se astfel faptul că a fost construit un

nou imobil. În acest context, trebuia identificată construcția, înainte de

a se acorda despăgubiri. Că este așa, rezultă din sentința civilă nr.

1665 din 06 februarie 2008, pronunțată de judecătoria sectorului 1

București, care a statuat că noua construcție este edificată pe terenul

proprietatea reclamantei (în procesul de revendicare), astfel a devenit

proprietară prin accesiune, în temeiul art. 482 C. civ.

Recurenții au

arătat, în esență, că prețul acordat de instanță este prea mic

și că din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului, se impunea acordarea valorii venale a imobilului, adică

prețul de piață, incluzând și îmbunătățirile aduse de cei

doi recurenți în cursul perioadei în care au locuit în imobilul în

litigiu.

S-a arătat că

instanța a făcut o greșită a aplicare a dispozițiilor art. 48

din legea nr. 10/2001 și că terțul evingător profită de cheltuielile

făcute de reclamanți, preluând imobilul cu îmbunătățiri, care

trebuiau evidențiate separat, iar terțul să fie obligat la

despăgubiri.

Recurentul-pârât B. a

criticat decizia prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

susținând greșita aplicare a Legii nr. 10/2001 și a

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia

acordării despăgubirilor pentru casele preluate de regimul comunist.

S-a invocat faptul că

nu erau incidente dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

deoarece dintr-o hotărâre judecătorească anterioară rezultă că reclamantul

și intervenienta au cumpărat imobilul cu nerespectarea Legii nr. 112/1995,

acesta fiind preluat fără titlu și nu intra sub incidența actului

normativ menționat.

O a doua critică

privește valoarea despăgubirilor acordate pentru imobil, mai ales din

perspectiva faptului că la momentul achiziționării sale nu s-a plătit

prețul de piață, ci un preț social, astfel încât nu se justifică

obligarea pârâtului la plata unei sume atât de mari, cum este cea stabilită de

instanță. Mai mult, în măsura în care se invocă faptul că au fost aduse

îmbunătățiri imobilului, atunci B., în calitate de chemat în

garanție, nu răspunde pentru despăgubirea chiriașilor, fosta

proprietară care a câștigat în acțiunea în revendicare, fiind cea

care ar putea fi obligată în cadrul acestui raport juridic ce implică îmbogățirea

fără justă cauză.

Recursul

reclamantului și al intervenientei este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Examinând

susținerile recurenților, Înalta Curte constată că acestea se

subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9, C. proc. civ. și urmează să

fie analizate din această perspectivă.

Este neîntemeiată susținerea

că prețul de piață trebuia acordat în moneda euro, deoarece pe

teritoriul României, plățile efectuate de instituțiile publice se fac

în lei, așa cum rezultă din interpretarea sistematică a mai multor acte

normative. Astfel, potrivit art. 13 din Legea nr. 312/2004, moneda

națională este leul, iar plățile pentru titlurile executorii se efectuează

conform O.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește dobânzile și indicele de

inflație, din moment ce suma este clar precizată, pot fi cerute în cadrul

executării silite, dacă debitorul refuză plata.

Este nefondată și susținerea că trebuia să li se

acorde despăgubiri pentru imobilul nou-ridicat cu 12 camere, de vreme ce prin Decizia

de casare nr. 30 din 14 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casație și

Justiție a reținut cu valoare obligatorie că

în temeiul

contractului de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1996, încheiat în baza

Legii nr. 112/1995, reclamantul a dobândit un imobil - construcție cu 4 camere,

pivniță, anexe, terasă acoperită și garaj, împreună cu terenul de sub construcție,

în suprafață de 132 mp.

Este neîndoielnic că

evicțiunea suferită de reclamant, urmare a admiterii acțiunii în revendicare a

constat în lipsirea de bunul imobil nou, de 12 camere, în componența actuală

așa cum a fost reconstruit.

Totuși,

obligația de garanție instituită prin dispozițiile art. 50 și 50

1

în

sarcina statului român, prin B., este una specială și diferită de cea care

revine, spre exemplu, vânzătorului din contract în temeiul dreptului comun,

aceasta limitându-se, după caz, fie la nivelul prețului actualizat plătit în

baza contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (în cazul acțiunilor

având ca temei art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată), fie la

nivelul valorii de piață a bunului ce a făcut obiectul contractului încheiat în

baza Legii nr. 112/1995 (în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 50

1

din lege, ca în litigiul de față).

Tot ceea ce

reprezintă element de construcție nou sau creanțe rezultând din îmbunătățirile

necesare și utile aduse imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu

poate face obiectul obligației speciale de garanție instituite în sarcina

statului prin dispozițiile legale sus menționate, aceste creanțe urmând a fi

recuperate de cei îndreptățiți într-un alt cadru procesual, pe baza altor

temeiuri legale și de la alte subiecte de drept (aspect reglementat, spre

exemplu, prin dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001).

Atâta timp cât, în

mod irevocabil, s-a stabilit că reclamantul este îndreptățit a fi despăgubit

pentru evicțiunea suferită la nivelul valorii de piață a bunului imobil

dobândit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr.

112/1995, este nerelevant a se invoca în recurs valoarea unui imobil nou,

pentru care despăgubirea are alt temei de drept, structura raportului

obligațional implicând alte persoane decât cele care au calitate

procesuală pasivă în acest litigiu. Instanța de fond, ca și cea din

apel s-au pronunțat în limitele investirii lor, astfel încât nu puteau

obliga un terț la despăgubiri, dacă obligația de plată incumbă B.,

conform dispozițiilor art. 50

1

din legea nr. 10/2001.

Este nefondat și

recursul declarat de pârâtul B., prin H., pentru următoarele considerente:

Examinând

susținerile pârâtului, Înalta Curte constată că acestea se subsumează

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmând să fie analizate din

această perspectivă:

Este neîntemeiată

susținerea pârâtului în ceea ce privește suma datorată drept

preț al imobilului, care ar fi trebuit să fie prețul reactualizat,

deci cel plătit efectiv, care a fost modic, la data achiziționării

imobilului. Astfel, de vreme ce, într-un ciclu procesual anterior, s-a

reținut cu autoritate de lucru judecat că pârâtul datorează prețul de

piață, în temeiul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, nu se mai

poate schimba temeiul juridic al cauzei, în recurs. În acest context, nici

susținerile referitoare la aplicarea dispozițiilor legale privind

evicțiunea C. civ. de la 1864, pe calea dreptului comun nu au suport

juridic, astfel încât, deși cererea de recurs este foarte cuprinzătoare,

argumentele aduse nu pot înlătura valoarea obligatorie a indicațiilor din

decizia de casare.

Pe de altă parte, în

ceea ce privește cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubire, atât

reclamantului, cât și intervenientei, această susținere se subsumează

evaluării probelor de către instanța de apel, și nu mai poate face

obiectul criticilor în recurs, după abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 11

C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005.

Referitor la momentul

calculării prețului de piață, deși se susține că acesta ar

trebui plasat la momentul achiziționării imobilului, acest aspect este

contrazis de un argument de text - art. 50

1

, alin. (2) din Legea nr.

10/2001, potrivit căruia valoarea despăgubirilor se acordă prin expertiză.

Astfel

instanțele au decis, în mod constant, că prețul de piață este

cel de la data efectuării expertizei în litigiul declanșat pentru despăgubirea

datorată, conform legii.

În fine, sunt

nefondate și criticile argumentele privind aplicarea jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului (Velikov c. Bulgariei, Tudor Tudor c. României,

etc.) referitor la acordarea unei despăgubiri echitabile și nu integrale. Incidența

dispozițiilor din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se impune,

numai dacă există o contradicție între legislația internă și

convenție, situație care nu-și găsește suportul în cauză. Acordarea

unei despăgubiri, persoanei care a fost privată de un bun este de esența art.

1 Protocolul 1, adițional la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ceea

ce s-a și întâmplat în litigiul dedus judecății, conform legii

române.

Cuantumul sumei

acordate ține de administrarea și evaluarea probatoriului, ceea ce nu

afectează substanța dreptului și nu reprezintă nicio încălcare a

Convenției.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. urmează să respingă, ca nefondate, recursurile declarate de

reclamantul A. și intervenienta G. și de pârâtul B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și intervenienta G. și de

pârâtul B. reprezentat de H. împotriva Deciziei nr. 565/A din 24 noiembrie 2015

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 15 martie 2016.